ÎCCJ, decizie (scj.ro #178504)

Durata excesivă a procedurii judiciare. Încălcarea dreptului la un proces echitabil. Despăgubiri morale

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspundere civilă

Index alfabetic: proces penal

dreptul la demnitate

prejudiciu nepatrimonial

durată rezonabilă

C.E.D.O., art. 1, art. 6, art. 8, art. 13

Este unanim acceptat, în jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului, că durata rezonabilă a unei proceduri penale face parte din garanțiile esențiale ale unui proces echitabil, fiind reglementată în mod expres în paragraful 1 al art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

C

riteriile enunțate de Curtea Europeană pentru a evalua dacă o procedură a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei, sunt: complexitatea cauzei, comportamentul părților, comportamentul autorităților și miza procedurii pentru partea interesată

.

De asemenea, s-a stabilit că, deși evaluarea duratei procedurii se face pe grade de jurisdicție, aprecierea acesteia este una globală

. Astfel, chiar dacă etapele procedurii se derulează într-un ritm acceptabil, durata totală a procedurii ar putea depăși, totuși, un „termen rezonabil”.

În plus, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are ca scop, în principal, evitarea ca o persoană inculpată să rămână într-o stare de incertitudine pentru lung timp.

Astfel, o durată de 17 ani și 4 luni a procedurii penale, la finalul și în baza căreia, reclamantul a fost achitat pentru toate acuzațiile formulate împotriva sa, pe motiv că faptele nu există, nu ar putea fi caracterizată ca având un caracter rezonabil, care să respecte pretinsul echilibru între exigențele celerității procedurilor desfășurate în fața organelor judiciare și principiul general al unei bune înfăptuiri a justiției. Ca atare, sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea despăgubirilor morale reclamantului, întrucât statul, în calitate de administrator și garant al sistemului judiciar, nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive pentru adoptarea măsurilor necesare pentru ca procesul penal să se desfășoare în condiții adecvate, de natură a garanta respectarea dreptului fundamental la un proces echitabil, din perspectiva duratei rezonabile a acestuia; prin despăgubirile acordate, fiind asigurat, și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene, păstrarea justului echilibru între interesul general al societății și drepturile individuale ale reclamantului.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1010 din 12 mai 2021

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a civilă, la data de 03.05.2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, calculată la cursul din ziua plății, ca urmare a încălcării dreptului său la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturile Omului, sub aspectul duratei foarte lungi a procesului, la finalul căruia, a fost achitat pentru că faptele nu există; obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, cu privire la condițiile de detenție, pe perioada arestului preventiv, în centrele de detenție ale IPJ Brăila, IPJ Hunedoara, IPJ Buzău și penitenciarele Brăila și Colibași, în perioada 10.04.2000-27.06.2001; obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând încălcarea dreptului la imagine, demnitate și reputație, ca urmare a arestului preventiv, fără existența probelor și a indiciilor temeinice care să conducă la suspiciunea rezonabilă că a comis o infracțiune gravă; obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, pentru promovarea cu rea-credință a rechizitorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila, prin care a fost trimis în judecată fără să fi comis vreo infracțiune, deși probatoriul administrat în cauză conducea la o soluție de netrimitere în judecată.

În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 1357 Cod civil.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată; în speță, fiind aplicabile dispozițiile prevăzute de art. 538-539 Cod procedură penală; a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă nr. 1655 din 02.10.2018, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis în parte primul capăt de cerere, obligând Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 6.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru durata excesivă a procedurilor penale la care a fost supus reclamantul, timp de 17 ani și 4 luni; au fost respinse celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate, și a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată parțiale, constând în suma de 600 lei, reprezentând onorariul avocațial.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 713A din 08.05.2019, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 1655 din 02.10.2018, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, în contradictoriu cu apelantul-reclamant A.; a fost admis apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a fost schimbată, în parte, sentința, în sensul că a fost admis, în parte, și capătul al treilea de cerere și a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 7000 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de daune morale, pentru încălcarea dreptului la imagine, demnitate și reputație; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței și a fost obligat apelantul Statul Român la 3200 lei cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 713 A din 08.05.2019, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la capetele 1 și 3 de cerere.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susținut că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce atrage incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă. În acest sens, a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a menținut în sarcina Statului Român, prin Ministerului Finanțelor Publice, obligația de plată a sumei de 6.000 euro, cu titlul de daune morale, pentru durata excesivă a procedurilor penale, obligație la care a adăugat suma de 7.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat dreptului la imagine, demnitate și reputație, în condițiile în care, pe de-o parte, apelantul-pârât nu are calitate procesuală pasivă în speță, iar, pe de altă parte, nu există un temei de drept în baza căruia poate fi formulată și admisă o acțiune în răspundere civilă îndreptată împotriva Statului Român.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă, recurentul a învederat că, în speță, faptele reclamate nu pot fi stabilite în sarcina Statului Român, întrucât reclamantul a solicitat despăgubiri prin raportare la faptele ilicite ale autorităților statului/magistraților implicate/implicați în procesul penal și în detenția sa, și nu, așa cum a reținut instanța de apel, la fapta proprie a Statului Român.

Astfel, instanța de apel a reținut că „toate faptele invocate de reclamant ca având caracter ilicit au fost săvârșite de autorități ale statului”, însă, în mod eronat, a considerat că aceste instituții au acționat „în exercițiul autorității statale”.

Recurentul a opinat că interpretarea curții de apel este greșită, întrucât acțiunile reclamate prin cererea de chemare în judecată reprezintă fapte proprii, fie ale autorităților statului (parchetul, instanțele), fie ale procurorului de caz sau ale judecătorilor care au soluționat dosarul penal.

Instanța de apel a reținut că reclamantul nu a chemat în judecată statul, în calitate de comitent, pentru a răspunde pentru fapta unor prepuși, prin urmare, instanța de apel a reținut incidența răspunderii civile pentru fapta proprie, însă durata nerezonabilă a procesului penal, condițiile de detenție, afectarea dreptului la imagine, la demnitate și la reputație nu sunt rezultatul faptei proprii a Statului Român.

În continuare, recurentul a susținut că este, de asemenea, nelegală motivarea instanței, în sensul că faptele în discuție sunt consecința unor măsuri legislative și/sau administrative defectuoase, deși acțiunea privind atragerea răspunderii statului pentru exercitarea cu rea-credință a puterii statale în procesul de legiferare nu este admisibilă, deoarece puterea judecătorească nu poate și nu trebuie să cenzureze modul în care se exercită puterea legislativă, fapt consfințit prin principiul separării puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituția României, care prevede independența puterilor în stat, din punct de vedere al exercitării atribuțiilor acestora.

Prin interpretarea dată acțiunii de către instanța de apel, rezultă că se solicită încălcarea de către instanțele interne a acestui principiu, cerându-se puterii judecătorești să verifice în ce măsura activitatea legislativă a statului în materie penală este ilicită, respectiv daca ea încalcă sau nu drepturile fundamentale ale omului consfințite prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentul a opinat că reclamantul, pe parcursul procesului penal, avea posibilitatea să invoce excepția de nelegalitate a legislației în materie, inclusiv prin raportare la dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, învederate în acțiune, dacă aprecia că este contrară Constituției.

S-a mai arătat că motivarea instanței cu privire la faptul că Statul Român a fost chemat în judecată pentru fapta proprie, reprezentată de adoptarea unei legislații deficitare, este nelegală, întrucât atragerea răspunderii civile a statului, conform art. 6 din Convenție, pentru acțiunea sa legislativă, este inadmisibilă.

În mod greșit a reținut instanța de apel că există temei legal pentru atragerea răspunderii civile a statului pentru orice faptă ilicită cauzatoare de prejudicii realizată de instituțiile sale, pentru că nu există un text de lege care să instituie o răspundere generală a statului pentru activitatea și actele juridice emise de instituțiile publice, constatare din care rezultă că acesta nu are calitate procesuală pasivă în cauză, în acest sens fiind și prevederile art. 224 Cod Civil, care dispun în sensul că

dacă, prin lege, nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului.

Or, deși instanța de apel a reținut că statul nu răspunde doar pentru erorile judiciare, astfel cum acestea sunt definite prin normele cuprinse în art. 538 - 539 Cod procedură penală, nu a indicat niciun temei de drept pentru atragerea răspunderii civile a statului pentru faptele instituțiilor sale și nici nu a făcut trimitere la dispozițiile art. 1357-1371 Cod civil.

Prin urmare, nu există niciun text de lege care să stabilească răspunderea Statului Român pentru faptele imputate de intimatul-reclamant, motiv pentru care recurentul a susținut că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

În lipsa unei obligații legale determinate, atât cu privire la titularul dreptului (de despăgubire) corespunzător acestei obligații, cât și cu privire la conținutul acestei obligații, nu se poate vorbi despre o obligație a statului, a cărei neexecutare să poată fi calificată ca o fapta ilicită omisivă.

Pe fondul cauzei, a criticat hotărârea instanței de apel în ceea ce privește constatarea îndeplinirii condițiilor pentru acordarea de daune morale pentru durata excesivă a procedurilor penale, precum și pentru prejudiciul cauzat dreptului la imagine, demnitate și reputație.

În cauză, a fost invocată încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul duratei rezonabile a procesului, recurentul arătând că, în jurisprudența Curții Europene, dreptul la un proces echitabil este susceptibil de mai multe înțelesuri, și se poate concretiza fie în durata judecății, care trebuie să fie rezonabilă, fie în modalitatea în care s-a administrat probatoriul pe parcursul procesului, fie în felul în care au fost respectate drepturile părților dintr-un litigiu.

A arătat recurentul că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aprecierea duratei rezonabile trebuie să ia în calcul justul echilibru ce trebuie menținut între exigențele celerității procedurilor organelor judiciare și principiul general al unei bune înfăptuiri a justiției, în egală măsură consacrat de art. 6 din Convenție.

Activitatea de urmărire penală nu este supusă unor termene limită, fiind necesară administrarea exhaustivă a probatoriului în temeiul căruia organele de urmărire penală pot aprecia asupra existenței sau inexistenței elementelor și indiciilor temeinice ale infracțiunilor, iar, în speță, dosarul de urmărire penală nu a fost lăsat în nelucrare o perioadă de timp, după care să fi intervenit clasarea cauzei.

Mai mult, a arătat că, în speță, s-a reținut complexitatea cauzei, având în vedere infracțiunile pretins a fi săvârșite, precum și probele ce au trebuit administrate.

Conchizând, recurentul a susținut că instanța nu a analizat, în concret, îndeplinirea fiecăreia dintre condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, iar pentru a fi incidență această răspundere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 1357-1371 Cod civil, condiții care, în speță, nu sunt îndeplinite.

Intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, susținând că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă, întrucât reclamantul-intimat a solicitat instanțelor și a obținut despăgubiri pentru durata excesivă a procesului penal în care a fost implicat, precum și pentru încălcarea dreptului la imagine, demnitate și reputație, ca urmare a implicării sale în procesul penal.

Astfel, Statul Român nu a fost chemat în judecată, în prezenta cauză, în calitate de comitent, și nici pentru a răspunde pentru erori judiciare cuprinse în art. 538-539 Cod procedură penală. De altfel, pârâta a invocat, în fața instanței de fond, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția fiind respinsă.

În ceea ce privește critica recurentei cu privire la inexistența condițiilor legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, apreciază că motivarea invocată este total greșită, toate cele patru condiții fiind îndeplinite în mod cumulativ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Analizând criticile formulate, prin prisma dispozițiilor legale interne și convenționale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora,  pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Prin primul motiv de recurs invocat în cauză, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, recurentul pârât a criticat decizia pronunțată de instanța de apel, din perspectiva greșitei soluționări a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, considerând că Statul Român nu poate fi tras la răspundere nici pentru fapta proprie, nici în calitate de comitent pentru fapta prepusului.

Această critică este nefondată și face abstracție de obiectul și cauza cererii deduse judecății.

Astfel, se poate reține că, prin demersul judiciar inițiat în cauză, ce a învestit instanța de judecată, sub aspect subiectiv și obiectiv, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, acordarea daunelor morale pentru încălcarea dreptului său la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturile Omului, sub aspectul duratei foarte lungi a procesului  penal – 17 ani și 4 luni, cu consecințe grave pe planul dreptului la imagine, la demnitate și reputație; pentru condițiile de detenție suportate, pe perioada arestului preventiv, în centrele de detenție ale IPJ Brăila, IPJ Hunedoara, IPJ Buzău și penitenciarele Brăila și Colibași, în perioada 10.04.2000-27.06.2001, și pentru promovarea cu rea-credință a rechizitorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila, prin care a fost trimis în judecată, fără să fi comis vreo infracțiune, deși probatoriul administrat în cauză conducea la o soluție de netrimitere în judecată.

Fundamentul juridic al acțiunii a fost dat nu doar de răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 1357 Cod civil, dar și de dispozițiile convenționale ale art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cel din urmă rezultat din calificarea faptelor deduse judecății de către instanță, în considerarea dispozițiilor art. 22 alin. 4 Cod procedură civilă, conform cărora

judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire.

Acestea fiind limitele judecării, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a admis în parte cererea, acordând despăgubiri morale exclusiv pentru durata excesivă a procedurilor penale la care a fost supus reclamantul, iar instanța de apel a schimbat în parte această soluție, obligând pârâtul la plata către reclamant și a sumei de 7000 euro, în echivalent în lei la data plății, pentru încălcarea  dreptului la imagine, la demnitate și reputație, menținând restul dispozițiilor sentinței.

În acest context procesual, Înalta Curte constată că, din perspectiva aplicării normelor legale incidente speței, deja enunțate, și în acord cu dispozițiile art. 9 alin. 2 Cod procedură civilă (care reglementează, în esență, principiul disponibilității), dar și al dispozițiilor art. 22 alin. 4 și 6 Cod procedură (ce reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului), instanțele de fond, în mod corect, au reținut  legitimarea procesual pasivă a pârâtului Statul Român, care se justifică din perspectiva obligațiilor generale pozitive pe care statele care au ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului le au de a proteja drepturile și libertățile fundamentale reglementate de aceasta, de a organiza sistemul judiciar de o asemenea manieră încât încălcarea dreptului la un proces echitabil să nu se producă, inclusiv de a crea mecanismele care să permită denunțarea și sancționarea nerespectării duratei rezonabile a procedurii (a se vedea în acest sens cauza

Kudla contra Poloniei

, hotărârea din 26 octombrie 2000, precum și cauza

Abramiuc contra României

, hotărârea din 24 februarie 2009).

Astfel, răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, reglementată de dispozițiile art. 538-539 Cod procedură civilă, ci poate fi antrenată și în ipoteza în care statul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin tratatele internaționale la care este parte, privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, ce intră în domeniul de aplicare al acestor tratate, care au forță juridică obligatorie în ordinea juridică internă, și al căror garant este statul însuși.

În același sens, argumentele recurentului, conform cărora între Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și instituțiile care au săvârșit presupusele fapte ilicite nu există niciun fel de raport de prepușenie, care să justifice angajarea răspunderii acestuia pentru faptele prepușilor săi sunt străine de natura cauzei și ignoră nu doar fundamentul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost reținut de instanțele fondului, dar și sensul considerentelor instanței de apel care, astfel cum rezultă cu evidență, nu și-a fundamentat raționamentul judiciar pe temeiul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Tot astfel, și argumentul privind faptul că răspunderea statului ar fi fost atrasă, în cauză, pentru „modul de exercitare a puterii legislative” sau pentru „exercitarea cu rea-credință a puterii statale în procesul de legiferare”, ceea ce ar echivala, în opinia recurentului, cu încălcarea principiului independenței și separării puterilor în stat, denaturează sensul considerentelor deciziei pronunțate de instanța de apel, care nu s-a raportat la legalitatea sau nelegalitatea unor acte normative, cu care de altfel nici nu fusese învestită, sau la procesul de legiferare în sine, ci la obligațiile statului care nu a luat toate măsurile necesare, de ordin legislativ și/sau administrativ, instituțional, pentru garantarea dreptului la un proces echitabil, în materie penală, din perspectiva asigurării soluționării acestui proces într-un termen rezonabil; astfel cum impun dispozițiile convenționale obligatorii.

Un alt motiv de recurs invocat în cauză a vizat însăși soluția acordării despăgubirilor morale pentru durata excesivă a procedurilor penale în care a fost angajat reclamantul A.

, recurentul susținând că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aprecierea duratei rezonabile trebuie să ia în calcul justul echilibru ce trebuie menținut între exigențele celerității procedurilor declanșate de organele judiciare și principiul general al unei bune înfăptuiri a justiției, în egală măsură consacrat de art. 6 din Convenție; că activitatea de urmărire penală nu este supusă unor termene limită, fiind necesară administrarea exhaustivă a probatoriului, în temeiul căruia organele de urmărire penală pot aprecia asupra existenței sau inexistenței elementelor și indiciilor temeinice ale infracțiunilor; că, în speță, trebuie reținută complexitatea cauzei, având în vedere infracțiunile pretins a fi săvârșite, precum și probele ce au trebuit administrate.

Caracterul nefondat al acestei critici este dat nu doar de inexistența unor motive concrete de nelegalitate, grefate pe particularitățile cauzei deduse judecății, dar și pe ignorarea obligațiilor pe care statul și le-a asumat pe terenul articolelor 1, 6 și 13 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, interpretate prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, ce formează împreună un

bloc de convenționalitate

, obligatoriu pentru autoritățile naționale.

În acest punct, trebuie reamintit că, în  mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenției Europene, garantarea drepturilor consacrate de Convenție este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curții pentru eventuale încălcări este

subsidiar

sistemelor naționale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligația statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi și libertăți, obligații pozitive, dar și înlăturarea eventualelor încălcări de către autoritățile naționale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern.

Astfel, art. 13 din Convenția Europeană statuează că:

Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute prin prezenta Convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.

În corelație cu dreptul oricărei persoane la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, art. 13 a fost interpretat de către Curtea Europeană, începând cu hotărârea din 26.10.2000, pronunțată în cauza

Kudla contra Poloniei,

ca instituind o obligație în sarcina statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în fața instanțelor naționale, pentru a permite invocarea eventualei nerespectări a obligației impuse de art. 6 par. 1 privind soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Cât privește remediul în sine, acesta variază în funcție de natura plângerii privind încălcarea dreptului și trebuie să fie efectiv, nu în sensul că ar garanta titularului dreptului certitudinea unui rezultat favorabil, ci în sensul de a avea aptitudinea de a preveni încălcarea, de a-i pune capăt sau de a repara prejudiciul deja suferit (cu titlu exemplificativ, hotărârea Curții, pronunțată la data de 16.01.2018, în cauza

Ciocodeică contra României

, par. 88).

Instanța de recurs reține că este unanim acceptat, în jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului, că durata rezonabilă a unei proceduri penale face parte din garanțiile esențiale ale unui proces echitabil, fiind reglementată în mod expres în paragraful 1 al art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Criteriile enunțate de Curtea Europeană pentru a evalua dacă o procedură a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei, sunt:

complexitatea cauzei

,

comportamentul părților

,

comportamentul autorităților

și

miza procedurii pentru partea interesată

(

König împotriva Germaniei

, par. 99;

Neumeister împotriva Austriei

, par. 21;

Ringeisen împotriva Austriei

, par. 110; a se vedea, de asemenea,

Pélissier și Sassi împotriva Franței

(MC), par. 67;

Pedersen și Baadsgaard împotriva Danemarcei

, par. 45).

De asemenea, tot la nivel de principiu, s-a stabilit că, deși evaluarea duratei procedurii se face pe grade de jurisdicție, aprecierea acesteia este una globală (

Boddaert împotriva Belgiei

, par. 36). Astfel, chiar dacă etapele procedurii se derulează într-un ritm acceptabil, durata totală a procedurii ar putea depăși, totuși, un „termen rezonabil” (

Dobbertin împotriva Franței

, par. 44).

În acest sens, în jurisprudența Curții, s-a apreciat ca depășiri ale termenului rezonabil – 9 ani și 7 luni, fără o complexitate deosebită, dacă nu este vorba despre numărul de persoane în cauză (35), în ciuda măsurilor luate de autorități pentru a remedia supraîncărcarea excepțională a instanței după o perioadă de greve (

Milasi împotriva Italiei,

par. 14-20); – 13 ani și 4 luni, tulburări politice în regiune și supraîncărcarea instanțelor, eforturile statului de a le îmbunătăți condițiile de muncă, neîncepând decât câțiva ani mai târziu (

Baggetta împotriva Italiei

, pct. 20-25); 5 ani, 5 luni și 18 zile, din care 33 luni între pronunțarea hotărârii și redactarea sa integrală de către magistratul însărcinat, în lipsa unor sancțiuni disciplinare adecvate (

B. împotriva Austriei

, par. 48-55); 5 ani și 11 luni, complexitate produsă de numărul mare de persoane ce trebuiau audiate și tehnicitatea documentelor de examinat într-o cauză legată de abuz de încredere în stare agravată, care nu putea justifica o instrumentare a cauzei de 5 ani și 2 luni, la care s-au adăugat mai multe perioade de inactivitate imputabile autorităților. Astfel, dacă etapa judecății părea rezonabilă, cea a instrumentării cauzei nu putea fi considerată ca fiind efectuată cu diligență (

Rouille împotriva Franței

, par. 29). În același sens, s-a constatat nedepășirea termenului rezonabil – 5 ani și 2 luni, complexitatea cauzelor legate de înșelăciune și bancrută frauduloasă și nenumărate cereri și recursuri ale reclamantului care urmăreau nu doar prelungirea perioadei, ci și recuzarea majorității judecătorilor competenți și trimiterea cauzei în fața altor instanțe (

Ringeisen împotriva Austriei

, par. 110).

În plus, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are ca scop, în principal, evitarea ca o persoană inculpată să rămână într-o stare de incertitudine pentru lung timp (a se vedea în acest sens cauzele

Constantin Florea împotriva României

, hotărârea din 19.06.2012;

Ardelean împotriva României

, hotărârea din 30.10.2012).

Din perspectiva acestor criterii jurisprudențiale și a jurisprudenței Curții Europene în această materie, recurentul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, nu a reușit să demonstreze, prin argumente substanțiale, raportate la circumstanțele factuale concrete ale cauzei, cum o durată a unei proceduri penale de 17 ani și 4 luni, la finalul și în baza căreia, reclamantul a fost achitat pentru toate acuzațiile formulate împotriva sa, pe motiv că faptele nu există, ar putea fi caracterizată ca având un caracter rezonabil, care să respecte pretinsul echilibru între exigențele celerității procedurilor desfășurate în fața organelor judiciare și principiul general al unei bune înfăptuiri a justiției.

În consecință, reținând caracterul nefondat al acestei critici deduse analizei instanței de recurs, Înalta Curte constată că, în mod corect, au fost apreciate de instanțele fondului îndeplinirea condițiilor pentru acordarea despăgubirilor morale reclamantului A., întrucât statul, în calitate de administrator și garant al sistemului judiciar, nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive pentru adoptarea  măsurilor necesare pentru ca procesul penal să se desfășoare în condiții adecvate, de natură a garanta respectarea dreptului fundamental al reclamantului la un proces echitabil, din perspectiva duratei rezonabile a acestuia; prin despăgubirile acordate, fiind asigurat, și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene, păstrarea justului echilibru între interesul general al societății și drepturile individuale ale reclamantului, în circumstanțele particulare ale speței deduse judecății.

În același sens, este corectă și statuarea instanței de apel, conform căreia, din cauza duratei excesive a procedurii penale declanșate împotriva reclamantului, acestuia i-au fost grav afectate dreptul la imagine, demnitate si reputație, pentru care acesta se cuvine a fi despăgubit, soluție care, de altfel, nu a fost criticată în mod distinct și particular în cauză, referirile din memoriul de recurs privind neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, sub acest aspect, fiind unele teoretice, generice, ce nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate și nu pot conduce la o reformare a soluției pronunțate în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, apreciind că nu sunt operante motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă,  în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.