ÎCCJ, decizie (scj.ro #86614)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86614) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Curtea Europeană

pentru Drepturile Omului

Decizia din 13

februarie 2001 (secția a treia) – cererea nr.34947/97

Cauza Guy Richet

împotriva Franței [1]

Durata excesivă a unei

arestări provizorii (mai mult de 4 ani)

Pertinența inițială a

motivelor jurisdicțiilor de instrucție nu rezistă timpului

Cauza Richet împotriva

Franței

În fapt

I.CIRCUMSTANȚELE

SPEȚEI

1.

Geneza cauzei

jandarmerie pentru a semnala că a primit un colet capcană, expediat din Provins,

care conținea o bombă de fabricație artizanală. Bănuielile sale l-au condus

asupra expeditorului, din cauza amenințărilor formulate de acesta din urmă pe

baza unui litigiu locativ în contencios care îi făcea dușmani pe cei doi

bărbați. În urma deschiderii unei cercetări penale s-a efectuat o percheziție

în garajul expeditorului și s-au descoperit materiale similare cu elementele

constitutive ale coletului capcană.

Pus

sub acuzare de judecătorul de instrucție pentru tentativă de asasinat,

fabricație sau deținere fără autorizație și fără un motiv legitim de materiale

inflamabile sau incendiare care acționează prin explozie, expeditorul a fost

pus cu mandat în arest preventiv prin ordonanța din 19 ianuarie 1993.

9.O expertiză grafologică, ordonată la 18 mai 1993 de

judecătorul de instrucție din Soissons care primise cauza, a desemnat pe

expeditor ca fiind cel care a redactat mențiunile în scris de pe coletul

capcană cât și scrisoarea anonimă. Expeditorul a negat a fi autorul.

10.S-a efectuat o nouă expertiză în garajul expeditorului,

în baza unor fapte asemănătoare din iulie 1992 privind un colet capcană adresat

domnului Bouteil, administratorul juridic desemnat de tribunalul de comerț din

Meaux într-o procedură colectivă privind societatea care purta numele

expeditorului. O a doua exprtiză grafologică a confirmat redactarea, de către

expeditor, a mențiunilor înscrise pe colet. Aceste alte fapte făceau obiectul

unei urmăriri împotriva lui X într-o altă cauză. Expertizele au permis

excluderea responsabilităților față de fiul său.

11.Prin

ordonanța din 26 octombrie 1993, cele două proceduri au fost unite.

12.La

16 noiembrie 1993, un rechizitoriu suplementar a fost făcut de ministerul

public și acuzatul a fost pus din nou sub acuzare, pentru aceste noi fapte.

2.

Instrumentarea cauzei

13.Din ianuarie până în august 1993, judecătorul de

instrucție a delegat trei comisii rogatorii în vederea unui examen

medico-psihiatric al acuzatului. Rapoartele au fost depuse la 19 aprilie, 5

iulie și 13 august 1993.

14.La

28 septembrie, 16 noiembrie 1993 și 11 octombrie 1994, acuzatul a fost

interogat.

15.La

2 noiembrie 1994, acuzatul a cerut o contra-expertiză grafologică. Judecătorul

de instrucție a aprobat această cerere prin ordonanța din 15 noiembrie 1994.

Experții au depus rapoartele lor la 8 februarie 1995.

16.La 15 noiembrie 1994 și 24 ianuarie 1995, au fost

audiați doi martori.

17.Ca urmare a unei comisii rogatorii din data de 13

martie 1995, un raport de expertiză medicală a fost depus la 3 aprilie 1995.

18.La 13 iulie 1995, judecătorul de instrucție a respins o

cerere de contra-expertiză grafologică formulată la 30 iunie. Acuzatul a

formulat apel la această decizie și prin ordonanța din 7 august 1995, președintele

camerei de acuzare a respins apelul.

curții de apel din Amiens a respins o cerere pentru anularea integralității

procedurii din data de 30 iunie 1995, care viza, în particular, un act de

instrumentare a cazului. Prin ordonanța din 17 octombrie 1995, președintele

camerei penale de la Curtea de casație a respins recursul pe motiv că acesta nu

a fost depus în termen.

20.La 24 octombrie 1995, acuzatul a fost confruntat cu

H.S. ca urmare a cererilor sale din luna iunie 1995 și care inițial au fost

respinse de judecătorul de instrucție.

21.La 31 octombrie 1995, judecătorul de instrucție a

ordonat o expertiză psihiatrică complementară. Expertul și-a depus raportul la

10 ianuarie 1996.

22.Prin ordonanța din 27 ianuarie 1996, judecătorul de

instrucție a declarat ca inadmisibilă o cerere de contra-expertiză psihiatrică

depusă de acuzat.

23.La 4 martie 1996 s-a dat o ordonanță de comunicare.

24.Prin ordonanța din 25 martie 1996, judecătorul a

declarat ca inadmisibilă o nouă cerere pentru acte complementare.

25.La 19 aprilie 1996 după anunțarea părților de

terminarea urmăririi în 9 februarie 1996, judecătorul de instrucție din

Soissons a ordonat transmiterea dosarului la procurorul general al Curții de

Apel din Amiens.

26.La 14 mai 1996, președintele Curții de Apel din Amiens

a respins o cerere de recuzare formulată de acuzat împotriva judecătorului de

instrucție care a instrumentat urmărirea penală, pe motiv că urmărirea era

încheiată încă din 9 februarie 1996, relevând că reclamantul ar fi putut

formula cererea sa înainte de această dată.Reclamantul a reproșat judecătorului

de a fi refuzat, prin ordonanța  din 25 martie 1996, audierea a 74 de martori.

27.Prin hotărârea din 31 mai 1996, camera de acuzare a

Curții de Apel din Amiens a ordonat o suplimentare de informații pentru ca

reclamantul să poată notifica încadrarea penală reținută pentru faptele comise

în iulie 1992, adică tentativă de asasinat și nu numai tentativă de omicid

voluntar, o nouă încadrare dată de judecătorul de instrucție în ordonanța

transmisă odată cu probele. Reclamantul a formulat un recurs la 7 iunie 1996

împotriva acestei hotărâri. La 12 septembrie 1996 s-au executat informațiile

suplimentare ordonate la 31 mai 1996. Printr-o hotărâre din 18 octombrie 1996,

președintele camerei penale a respins cererea de examinare imediată a

recursului și a ordonat continuarea procedurii.

28.Prin

hotărârea din 18 octombrie 1996, camera de acuzare a Curții de Apel din Amiens

a pus acuzatul sub acuzare și l-a trimis în fața curții cu juri din Amiens(n.t.:

jurisdicție competentă de a judeca crime, din componența căreia fac parte trei

magistrați profesioniști și nouă jurați).

29.La 4

noiembrie 1996, acuzatul a formulat un recurs în casație împotriva acestei

hotărâri. Prin hotărârea din 13 februarie 1997, Curtea de Casație a respins

recursul.

30.Prin

hotărârea din 3 octombrie 1997, curtea cu jurii din Amiens l-a condamnat de acuzat

la 12 ani de închisoare și la interzicerea drepturilor sale civile, civice și

de familie pentru o durată de 10 ani.

în libertate

31.La 18

februarie și 17 mai 1993, acuzatul a formulat cereri de punere în libertate

care au fost respinse succesiv de judecătorul de instrucție ( ordonanțele din

24 februarie și 17 mai 1993) și de camera de acuzare a Curții de Apel din

Amiens (hotărârile din 16 martie și 11 iunie 1993) pe următoarele motive :

„Având în

vedere că informația urmează un curs reglementat ; percheziția efectuată la

domiciliul său a permis relevarea elementelor care interesează ancheta ; măsurile

de instrumentare a cauzei sunt încă în instanță, mai ales expertizele

psihologice (hotărârea din 16 martie 1993) și în special o expertiză în scriere

(hotărârea din 11 iunie 1993).

Având în

vedere că este vorba despre fapte foarte grave care au tulburat profund ordinea

publică și deoarece acuzatul a fost condamnat de mai multe ori la pedepse cu

închisoarea pentru delicte de atentat la persoană ; trebuie deci să se evite

contactele sau presiunile asupra victimei și să se prevină reînnoirea

agresiunilor”.

32.Printr-o

hotărâre din 29 septembrie 1993 Curtea de Casație a respins recursul acuzatului

împotriva hotărârii din 11 iunie 1993.

33.La 14

iunie, 13 iulie, 13 august și 16 septembrie 1993, acuzatul a făcut cereri de

punere în libertate, respinse de judecătorul de instrucție ( ordonanțele din 18

iunie la 23 septembrie 1993 ca și cea din 22 iulie având în vedere că

„expertizele psihiatrice vorbesc despre o peronalitate de tip paranoic, rigid

și puțin susceptibil de a evolua”) apoi de camera de acuzare ( hotărârile din 6

iulie, 10 august, 7 septembrie și 15 octombrie 1993). Acuzatul a formulat

atunci un recurs în casație la data de 25 octombrie 1993, care a fost respins

prin hotărârea din 25 ianuarie 1994. Aceste jurisdicții au motivat deciziile

lor în același mod ca și în precedent precizând că două expertize medicale

datate în iunie și august 1993 conduceau la compatibilitatea cu detenția a acuzatului

cu starea sa de sănătate.

34.La 25

octombrie 1993, acuzatul a formulat o nouă cerere de punere în libertate,

respinsă de judecătorul de instrucție și de camera de acuzare la 3 și 23

noiembrie 1993. Curtea de Casație a respins recursul prin hotărârea din 21

februarie 1994.

35.Între 1

decembrie 1993 și 6 februarie 1995, acuzatul a prezentat cinci cereri de punere

în libertate respinse prin ordonanțele judecătorului de instrucție – dintre

care cea din 3 decembrie 1993 prin care a dispus în mod expres „că o măsură de

punere în libertate sub control judiciar ar include riscuri evidente pentru

victimele coletelor capcană”- și prin hotărârea camerei de acuzare care a

remarcat că „expertiza grafologică aduce elemente copleșitoare” (14 ianuarie,

17 mai, 25 august, 28 octombrie 1994 și 28 februarie 1995). La 21 iunie 1995,

Curtea de Casație a respins recursul împotriva hotărârii din 28 februarie 1995.

36.Prin

ordonanța din 10 ianuarie 1995, judecătorul de instrucție a prelungit detenția acuzatului

pentru o durată de un an. Apelul introdus de acesta a fost declarat nefondat de

camera de acuzare prin hotărârea din 31 ianuarie 1995 în următorii termeni :

„(...)

ancheta asupra personalității relevă un temperament violent marcat de pasaje cu

trecere la fapte : conform expertizelor mentale el prezintă o personalitate

psihorigidă marcată de tendințe impulsive, elemente care conduc la noi reacții

de violență, presiuni sau represalii asupra terților ; reiese din procedură că acuzatul

are intenții de evadare ; că acuzatul a perpetuat pentru tentativă de asasinat,

ceea ce conduce la ideea că prelungirea detenției sale cu un an este justificată.

Menținerea în detenție a vinovatului este necesară pentru a împiedica presiunea

asupra martorilor sau victimelor, revenirea reînnoirii infracțiunilor, a

prezerva ordinea publică de tulburări profunde cauzate de infracțiune și de a

se asigura de reprezentarea sa „.

37.La

6 martie, 16 mai și 20 iunie 1995, acuzatul a prezentat cereri de punere în

libertate respinse prin ordonanțe de judecătorul de instrucție ( 13 martie, 18

mai și 23 iunie 1995 ; ultima concluzionează astfel : „(...) instrumentarea

cauzei este astfel.......și trebuie să intervină o ordonanță de comunicare

(...)” și de camera de acuzare ( hotărârile din 4 aprilie, 13 iunie și 11 iulie

1995). Curtea de Casație a respins recursul împotriva hotărârii din 13 iunie,

în data de 4 octombrie 1995 și a declarat....pentru cel formulat împotriva

hotărârii din 11 iulie în data de 7 noiembrie 1995.

38.La

16 martie și 16 mai 1995, acuzatul a prezentat două cereri de punere în

libertate respinse prin hotărârile camerei de acuzare din 13 martie și 13 iunie

1995, apoi prin hotărârea Curții de Casație din 4 octombrie 1995.

39.La

11 iulie 1995, camera de acuzare a confirmat ordonanța de respingere a cererii

de punere în libertate din 20 iunie 1995.La 17 iulie 1995, acuzatul a formulat

un recurs în casație. Prin hotărârea din 7 noiembrie 1995, Curtea de Casație a

pronunțat decăderea recursului.

40.La

17 iulie 1995, acuzatul a prezentat o nouă cerere de punere în libertate

respinsă de camera de acuzare din 16 august 1995, apoi confirmată printr-o

hotărâre a Curții de Casație din data de 6 decembrie 1995.

41.Cererile

de punere în libertate ale acuzatului din 31 octombrie și 24 noiembrie 1995 au

fost respinse prin hotărâri ale camerei de acuzare din 21 noiembrie și 19

decembrie 1995. La 12 martie 1996 Curtea de Casație a dat o hotărâre de

decădere.

42.Cererea

de punere în libertate din 22 decembrie 1995 a fost respinsă prin ordonanța din

29 decembrie apoi confirmată de camera de acuzare din 16 ianuarie 1996, care,

privind starea mentală a acuzatului, a făcut următoarea observație :”(...)

conform expertizelor asupra stării mentale, el prezintă o personalitate psihorigidă

marcată de tendințe impulsive, elemente care lasă să se creadă în noi reacții

de violență, de presiuni sau de represalii asupra terților ; judecătorul de

instrucție, după ce a estimat inutilă această măsură, a ordonat totuși o nouă

expertiză psihiatrică, ale cărui rezultate ar fi trebuit să permită aducerea

unor aprecieri mai detaliate asupra periculozității sau nu a acuzatului (...)”.

La 14 mai 1996 Curtea de Casație a dat o hotărâre de decădere.

43.Prin

ordonanța din 10 ianuarie 1996 judecătorul de instrucție a prelungit arestarea acuzatului.

Prin hotărârea din 30 ianuarie 1996 camera de acuzare a Curții de Apel din

Amiens a confirmat această ordonanță. Acuzatul a formulat un recurs în casație.

44.Prin

hotărârea din 14 mai 1996, Curtea de Casație a casat hotărârea din 30 ianuarie

1996 pentru omisiunea unui răspuns la un memoriu al acuzatului făcut pe baza

unei probe extrase din articolul 5 § 3 din Convenția europeană pentru

drepturile omului. Curtea a retrimis cauza în fața camerei de acuzare a Curții

de Apel din Amiens.

45.La

6 februarie și 18 martie 1996 acuzatul a prezentat cererile sale de punere în

libertate. Ele au fost respinse prin ordonanțele judecătorului de instrucție

din 13 februarie și 25 martie 1996 pe motiv că dosarul lăsa să se înțeleagă că

există un risc de presiune asupra martorilor și a victimelor, că trebuie să se

aibă în vedere reprezentarea acuzatului, să se evite repetarea infracțiunii și

să se protejeze ordinea publică. Aceste respingeri au fost confirmate prin

hotărârile camerei de acuzare din 5 martie ( care preciza că „urmărirea este pe

punctul de a se termina deoarece avizele articolului 175 ale codului de

procedură penală au fost trimise la 9 februarie 1996”) și la 18 aprilie 1996 de

Curtea de Casație în data de 15 octombrie 1996.

46.La

8 iulie 1996 acuzatul a prezentat o cerere de punere în libertate la camera de

acuzare care a respins-o prin hotărârea din 23 iulie precizând că „într-un

termen rezonabil, prin multiple căi de recurs intentate, acuzatul întârzie

avansarea cauzei care îl privește”. La 29 iulie 1996, acuzatul a formulat un

recurs în casație. La 4 februarie 1997 Curtea de Casație a dat o hotărâre de

decădere.

47.La

1 octombrie 996 camera de acuzare a respins cererea de punere în libertate din

13 septembrie în următorii termeni :

„(...)

Pe baza cererii fondate pe articolul 5 § 3 din Convenție : Dosarul deschis

primitiv pentru o tentativă de asasinat a fost regrupat cu un al doilea, în

care acuzatul era pus sub acuzare pentru tentativă de omor. Acest dosar a

cunoscut dificultăți procedurale inerente în localizarea celor două crime în

două resorturi juridice diferite, de o parte și de alta a sesizat de 30 de ori

camera de acuzare cu diverse cereri și a formulat numeroase recursuri împotriva

hotărârilor camerei de acuzare, ceea ce, fiind de altfel dreptul său, a

contribuit la prelungirea cât de puțin, de fiecare dată, a termenului de

îndeplinire a diligențelor.

Acest

dosar complex a făcut obligatoriu necesar numeroase verificări foarte precise

și contra-expertize (grafologice și mentale) care explică durata obiectiv lungă

a procedurii.

Acuzatul

a formulat un recurs împotriva unei precedente hotărâri din 23 iulie 1996 a

camerei de acuzare care a ordonat su

rs împotriva

unei precedente hotărâri din 23 iulie 1996 a camerei de acuzare care a ordonat

punerea sabiectiv lungă a proceduri

punerea sa unui examen suplimentar,

cu riscul de a paraliza reglementarea definitivă a procedurii. (...)

Înțelegând

că termenul rezonabil în care orice persoană trebuie să fie judecată trebuie

apreciat în funcție de fiecare procedură și de dificultățile pe care le

prezintă ; având în vedere multiplele investigații indispensabile, durata

detenției acuzatului, cu toate că lungă, nu poate fi calificată ca nerezonabilă

și cererea de punere în libertate pe baza nerespectării unui termen rezonabil

nu poate fi acceptată”.

48.Acuzatul

a formulat un recurs în casație la 11 octombrie 1996, dar a l-a retras la 22

octombrie.

49.La

10 octombrie și 25 noiembrie 1996 acuzatul a prezentat cererile de punere în

libertate respinse de hotărârile camerei de acuzare din 29 octombrie și 13

decembrie 1996. Prin hotărârea din 13 februarie 1997 Curtea de Casație a

considerat că nu este nevoie să judece recursurile acuzatului, pe motiv că el

era oricum în detenție în virtutea ordonanței de arestare preventivă și trimis

în fața curții cu jurii.

50.Prin

hotărârea din 25 februarie 1997 camera de acuzare a Curții de Apel din Douai,

judecând recursul, a confirmat ordonanța de prelungire a arestării preventive.

În hotărârea sa, camera de acuzare reamintește că ea a trebuit să judece în

termenii cei mai rezonabili în special având în vedere prevederile articolului

5 § 3 din Convenție, dispoziție invocată de acuzat : ea a relevat că hotărârea

de casație din 14 mai 1996 a fost făcută cunoscută părților la sfârșitul lui

septembrie 1996 ; dosarul a fost cerut Curții de Apel din Amiens la 30

septembrie 1996 cu reveniri la 5 decembrie 1996 și 30 ianuarie 1997 ca în final

să nu parvină grefei Curții din Douai decât la 3 februarie 1997. Curtea a

estimat că procedura a fost regulamentară, nu a cunoscut nici un timp mort, și

a lăsat dreptul pentru acuzat de a depune noi cereri de punere în libertate în

fața judecătorului de instrucție.

În

ceea ce privește menținerea în arest preventiv, Curtea, după ce a menționat că acuzatul

a mai fost condamnat pentru fapte de violență, a considerat necesară arestarea

preventivă pentru a păstra ordinea publică, pentru a evita presiunile asupra

martorilor și victimelor și să prevină noi infracțiuni. A relevat, de asemenea,

că explicațiile acuzatului au impus recursului numeroase verificări materiale,

audieri, confruntări, expertize și contra-expertize. Acuzatul a formulat un nou

recurs în casație. Prin hotărârea din 12 iunie 1997 Curtea de Casație nu a

considerat necesar să judece recursul.

51.La

2 iunie 1997 acuzatul a făcut o cerere de punere în libertate în fața Curții cu

jurii. Prin hotărârea din 6 iunie 1997 Curtea cu jurii a respins cererea

precizând că :

„(...

acuzatul nu poate să se plângă că nu a fost judecat în sesiunea din decembrie

1996, martie 1997 și în actuala sesiune în măsura în care a făcut recurs în

casație la hotărârea de retrimitere ;  că acest recurs a fost respins în

februarie 1997 ; cauza nu putea fi programată în actuala sesiune, ținând seama

de termenele de audieri ; în revanșă acest dosar va fi evocat în sesiunea din

septembrie 1997, de acum în trei luni ; ținând seama de gravitatea faptelor

care sunt reproșate acuzatului, pedeapsa pe care urmează să o primească,

riscurile inerente datorate personalității acuzatului deja condamnat pentru

violențe, este bine să luăm în considerare că detenția executată, mai ales de

când hotărârea de retrimitere a devenit definitivă, este rezonabilă în sensul

Convenției europene pentru drepturile omului (...)”

ÎN

DREPT

VIOLAREA

ARTICOLULUI 5 § 3 DIN CONVENȚIE

52.Acuzatul

se plânge de durata detenției sale. El invocă articolul 5 § 3 din Convenție,

conform căruia :

„Orice

persoană arestată sau reținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 al

prezentului articol (...) are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil,

sau eliberat în timpul procedurii. Punereea în libertate poate fi subordonată

unei garanții care să asigure prezența acuzatului la audieri”.

A.

Perioada

care trebuie luată în considerare

53.Perioada

care trebuie luată în considerare a început la 19 ianuarie 1993, data la care

acuzatul a fost pus sub mandat de arestare preventivă și care se încheie la 3

octombrie 1997 odată cu hotărârea curții cu jurii care îl condamnă la o

pedeapsă de 12 ani închisoare. Arestarea despre care este vorba se întinde deci

pe o perioadă de 4 ani, 8 luni și 14 zile.

B.

Caracterul

rezonabil al duratei de detenție

Tezele părților

54.Conform

celor spuse de acuzat durata detenției sale provizorii nu poate fi considerată

ca justificată în raport cu articolul 5 al Convenției. El denunță, în special, instrumentarea

cauzei plină de timpi morți și întârzieri inexplicabile. Ca exemplu, el citează

examinarea sa suplimentară pentru tentativă de omor voluntar față de domnul

Bouteil, tentativă care a fost recalificată în tentativă de asasinat cu trei

ani mai târziu, și întreruperea procedurii pe durata a mai multe luni între

decembrie 1993 și octombrie 1994. Acuzatul afirmă că nici conduita sa nu putea

să justifice această durată.

55.Guvernul

estimează că persistența bănuielilor cu privire la acuzat nu lăsau loc la

îndoieli. Cu toate negările acuzatului, cele două percheziții efectuate la

domiciliu ca și expertizele și contra-expertizele grafologice erau pe deplin

suficiente pentru a trage concluzia asupra existenței unor indicii grave,

serioase și care concordă cu menținerea în arest preventiv. Cu privire la

celelalte motive reținute de jurisdicțiile competente ele erau sificiente și

pertinente.

Astfel,

comportamentul acuzatului și nevoile de instrumentare a cauzei, riscurile de

presiune asupra martorilor, tulburarea gravă a ordinii publice și necesitatea

de prevenire a unor noi infracțiuni ar fi putut justifica detenția acuzatului.

Ar fi suficient pentru a se convinge să citești motivările ordonanțelor

judecătorului de instrucție și hotărârile date de camera de acuzare care fac în

mod constant referiri la personalitatea acuzatului și la teama pentru noi

reacții violente sau de presiuni asupra terților. Natura crimei în cauză –

relatată de presă - ar fi concurat la tulburarea gravă a ordinii publice.

56.

După părerea Guvernului garantarea unui termen rezonabil formulat de aticolul 5

jurisdicțiile interne care ar fi apreciat compatibilitatea detenției cu

exigențele dispozițiilor în cauză așa cum a fost, de exemplu, cazul hotărârii

camerei de acuzare din data de 1 octombrie 1996.

57.În

ceea ce privește lungimea arestării preventive ea este esențial legată de

comportamentul acuzatului. Refuzând să coopereze și negând toate acuzațiile

aduse împotriva lui și depunând numeroase cereri de punere în libertate,

recursuri și recursuri în casație, antrenând numeroase verificări, audieri și

confruntări ( a se vedea în acest sens hotărârea camerei de acuzare a Curții de

Apel din Douai din 25 februarie 1997), acuzatul a întârziat incontestabil

încheierea procedurii, lucru care nu poate fi imputat autorităților juridice.

include riscuri evidente pentru victimele coletelor

capcană"s "entat cinci cereri de punere în libertate respinse prin

ordonanț

Aprecierea Curții

a)

Principii

care decurg din jurisprudența Curții

naționale juridice, să vegheze ca, într-un caz dat, durata arestării preventive

a unui acuzat să nu depășească limita rezonabilă. În acest scop trebuie

examinate toate circumstanțele de natură să dezvăluie sau să îndepărteze

existența unei exigențe de interes public, având în vedere prezumpția de

nevinovăție, o excepție de la regula respectării libertății individuale și să

se țină seama în deciziile lor privind cererile de eliberare. În mod esențial,

Curtea trebuie să determine dacă s-a încălcat articolul 5 din Convenție pe baza

motivelor care figurează în aceste decizii ca și pe baza faptelor care nu se

regăsesc în ele și sunt indicate de acuzat în recursurile sale.

59.Persistența motivelor plauzibile de a bănui persoana

arestată că ar fi comis o infracțiune este o condiție sine qua non a

regularității menținerii în detenție, dar la capătul unui timp nu mai este

suficientă ; Curtea trebuie atunci să stabilească dacă celelalte motive

adoptate de autoritățile juridice continuă să fie legitime pentru privarea de

libertate.Când acestea se relevă a fi „pertinente” și „suficiente”, Curtea

caută dacă autoritățile naționale competente au adus „o diligență particulară”

la urmărirea procedurii.

b)

Aplicarea

în speță

sesizate au considerat că arestarea preventivă era necesară ținând seama de

tulburarea gravă cauzată ordinii publice, a necesității de a împiedica reînnoirea

unor noi fapte precum și de a evita presiuni asupra martorilor sau victimelor

ținând seama de personalitatea acuzatului și de absența garanțiilor de

reprezentare. Ori, o durată de arestare preventivă mai mare de 4 ani și 8 luni

trebuie să fie însoțită de justificări speciale puternice.

i)

Păstrarea

ordinii publice

61.

Curtea recunoaște că prin gravitatea deosebită și prin reacția publică cu

privire la acestea, anumite infracțiuni pot conduce la o  tulburare de natură

să justifice o arestare preventivă, pentru un anumit timp. Acest element nu

este întotdeauna pertinent și suficient decât dacă se bazează pe fapte de

natură să demonstreze că eliberarea acuzatului ar tulbura ordinea publică.

Printre altele, arestarea nu rămâne legitimă decât dacâ ordinea publică rămâne

efectiv amenințată ( hotărârea I.A.c.Franței citată, § 104) : continuarea sa nu

ar servi la anticipare pe baza unei pedespe de privare de libertate ( hotărârea

Letellier mai sus citată, p.21, § 51).

62.Curtea

admite că imperativul ordinii publice ar fi putut constitui, în cauză, un

factor pertinent la începutul instrumentării cauzei dar notează că

jurisdicțiile naționale s-au referit abstract fără să precizeze în ce

eliberarea acuzatului ar fi avut ca efect să tulbure ordinea publică. În nici o

stare de fapt acest motiv nu poate să justifice numai el singur o arestare

preventivă atât de lungă.

ii)

Necesitatea

de a garanta menținerea acuzatului la dispoziția justiției

63.

În deciziile lor privind arestarea preventivă a acuzatului, juridicțiile

competente au estimat că există un risc ca acuzatul să fugă în caz de punere în

libertate. Ele se fondau pe faptul că acuzatul risca închisoarea penală, pe

baza antecedentelor sale juridice, pe personalitatea sa și „proiectele sale de

evadare”. Există aici, fără îndoială, circumstanțe de natură să caracterizeze

un pericol de fugă. Totuși, atunci când riscul de fugă descrește cu timpul

(hotărârea Neumeister c.Austriei din 27 iunie 1968, seria A nr.8, p.39 § 10),

autoritățile juridice au omis să specifice în ce consideră că un astfel de risc

persistă după o perioadă de 4 ani de arest. Curtea reamintește că într-adevăr

pericolul de fugă nu se poate aprecia doar pe baza gravității faptei ( a se

vedea hotărârea Tomasi c.Franței din 27 august 1992). De altfel, „ proiectele

de evadare” ale acuzatului au fost menționate în 1995 ( a se vedea hotărârea

camerei de acuzare din 31 ianuarie 1995) fără alte precizări și nu au mai fost

abordate de autoritățile juridice, neputând astfel servi ca bază esențială

pentru menținerea în detenție a acuzatului. În sfârșit, Curtea notează că

deciziile litigioase nu fac referire la controlul judiciar și concluzionează că

problema de a ști dacă acuzatul era susceptibil de a furniza garanții adecvate

de reprezentare în caz de eliberare nici nu a fost examinată.

iii)

Necesitatea împiedicării unor noi infracțiuni ca și a presiunii asupra

martorilor și victimelor

64.

Curtea relevă că riscul de presiune asupra victimelor a fost luat în

considerare pe toată desfășurarea procedurii, devenind chiar motivul

privilegiat pe măsură ce timpul trecea, cu o atenție deosebită crescândă pentru

personalitatea acuzatului, considerată mai întîi ca „violent” apoi „periculos”.

Ea constată în același timp că autoritățile juridice nu au motivat precis în ce

măsură eliberarea acuzatului ar fi contribuit la confirmarea temerii privind

victimele. Ea reamintește, mai întîi, că în ceea ce privește teama de recidivă,

referirile la antecedente nu pot să fie suficiente pentru a justifica refuzul

de punere în libertate ( a se vedea hotărârile Clooth c. Belgiei din 12

decembrie 1991 și Muller c. Franței din 17 martie 1997).

Ea

relevă apoi că acuzatul nu a fost confruntat cu una din cele două victime decât

în octombrie 1995, după doi ani de la punerea sa sub acuzare, și nu reiese din

dosar că a fost confruntat cu a doua victimă. Curtea se întreabă atunci asupra

punctului dacă confruntările de mai la început între acuzat și victimele sale

ar fi ajutat la diminuarea riscului atât de mult invocat de jurisdicțiile

competente. De altfel, dacă „sănătatea mintală” a acuzatului constituia motivul

continuu de privare de libertate ( a se vedea ordonanța din 22 iulie 1993 care

spune că „expertizele psihiatrice conduc la o personalitate rigidă și puțin

susceptibilă de a evolua”), deciziile nu fac decât puține considerații

susceptibile de a susține circumstanțele cauzei ; în orice caz o astfel de

motivare reținută începând cu 1993 ar fi putut ea să fie însoțită de o măsură

de urmărire psihologică a acuzatului.

c)

Recapitulare

65.În

rezumat, dacă anumite motive de respingere a cererilor acuzatului erau pe de o

parte pertinente și suficiente, au pierdut în parte acest caracter de-a lungul

timpului, astfel încât merită să se examineze felul în care a fost condusă

procedura.

d)

Procedura

66.Curtea

este conștientă că celeritatea particulară la care un acuzat are drept în

examinarea cauzei sale nu trebuie să dăuneze eforturilor magistraților pentru a

îndeplini sarcinile lor cu grija dorită ( a se vedea, mai ales mutatis

mutandis, hotărârea Toth c. Austriei din 12 decembrie 1991).Curtea estimează că

imperativele instrumentării cauzei nu sunt suficiente, la capătul unei anumite

perioade, să justifice menținerea în detenție.

68.Curtea

observă că această cauză nu a îmbrăcat un caracter particular complex. Ea

notează într-adevăr că expertizele grafologice ordonate la începutul

instrumentării cauzei păreau clare : așa cum afirmă Guvernul „ expertizele

grafologice erau pe deplin suficiente pentru a concluziona existența unor

indicii grave, serioase și concordante”. Jurisdicțiile au invocat multiple

investigații pentru a justifica menținerea în detenție, dar cu excepția

expertizelor mai sus citate și a celor medicale, Curtea nu relevă alte acte de

instrumentare a cauzei care ar putea fi martore ale promptitudinii

magistraților. Dacă este adevărat că nici o neglijență semnificativă nu poate

fi relevată în conducerea instrumentării cauzei de către autorități, Curtea

observă că o durată de detenție provizorie de 4 ani și mai mult de 8 luni

conduce la o evaluare globală.

3.

Concluzie

69.Pentru

a fi în conformitate cu Convenția, durata lungă de privare de libertate

suportată de acuzat ar fi trebuie să se bazeze pe justificări mai

convingătoare. Ori, rezultă din cele spuse mai sus că pertinența inițială a motivelor

reținute de jurisdicțiile de instrumentare a cauzei din deciziile lor privind

detenția acuzatului nu rezistă la proba timpului.

70.În

circumstanțele particulare ale cauzei, prin durata sa excesivă, detenția

acuzatului a încălcat articolul 5 § 3 al Convenției.

[1]

Traducere realizată după versiunea franceza a hotărârii în

cadrul Biroului de Relații Externe, Curtea Supremă de Justiție.