ÎCCJ, decizie (scj.ro #86614)

Curtea Europeană pentru Drepturile Omului Decizia din 13 februarie 2001 (secția a treia) – cererea nr.34947/97 Cauza Guy Richet împotriva Franței [1] Durata excesivă a unei arestări provizorii (mai mult de 4 ani) Pertinența inițială a motivelor jurisdicțiilor de instrucție nu rezistă timpului Cauza Richet împotriva Franței În fapt I.CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI 1. Geneza cauzei 8. Pe data de 16 ianuarie 1993, H.S. s-a prezentat la o jandarmerie pentru a semnala că a primit un colet capcană, expediat din Provins, care conținea o bombă de fabricație artizanală. Bănuielile sale l-au condus asupra expeditorului, din cauza amenințărilor formulate de acesta din urmă pe baza unui litigiu locativ în contencios care îi făcea dușmani pe cei doi bărbați.

În urma deschiderii unei cercetări penale s-a efectuat o percheziție în garajul expeditorului și s-au descoperit materiale similare cu elementele constitutive ale coletului capcană. Pus sub acuzare de judecătorul de instrucție pentru tentativă de asasinat, fabricație sau deținere fără autorizație și fără un motiv legitim de materiale inflamabile sau incendiare care acționează prin explozie, expeditorul a fost pus cu mandat în arest preventiv prin ordonanța din 19 ianuarie 1993. 9.O expertiză grafologică, ordonată la 18 mai 1993 de judecătorul de instrucție din Soissons care primise cauza, a desemnat pe expeditor ca fiind cel care a redactat mențiunile în scris de pe coletul capcană cât și scrisoarea anonimă.

Expeditorul a negat a fi autorul. 10.S-a efectuat o nouă expertiză în garajul expeditorului, în baza unor fapte asemănătoare din iulie 1992 privind un colet capcană adresat domnului Bouteil, administratorul juridic desemnat de tribunalul de comerț din Meaux într-o procedură colectivă privind societatea care purta numele expeditorului. O a doua exprtiză grafologică a confirmat redactarea, de către expeditor, a mențiunilor înscrise pe colet. Aceste alte fapte făceau obiectul unei urmăriri împotriva lui X într-o altă cauză. Expertizele au permis excluderea responsabilităților față de fiul său. 11.Prin ordonanța din 26 octombrie 1993, cele două proceduri au fost unite. 12.La 16 noiembrie 1993, un rechizitoriu suplementar a fost făcut de ministerul public și acuzatul a fost pus din nou sub acuzare, pentru aceste noi fapte.

2. Instrumentarea cauzei 13.Din ianuarie până în august 1993, judecătorul de instrucție a delegat trei comisii rogatorii în vederea unui examen medico-psihiatric al acuzatului. Rapoartele au fost depuse la 19 aprilie, 5 iulie și 13 august 1993. 14.La 28 septembrie, 16 noiembrie 1993 și 11 octombrie 1994, acuzatul a fost interogat. 15.La 2 noiembrie 1994, acuzatul a cerut o contra-expertiză grafologică. Judecătorul de instrucție a aprobat această cerere prin ordonanța din 15 noiembrie 1994. Experții au depus rapoartele lor la 8 februarie 1995. 16.La 15 noiembrie 1994 și 24 ianuarie 1995, au fost audiați doi martori. 17.Ca urmare a unei comisii rogatorii din data de 13 martie 1995, un raport de expertiză medicală a fost depus la 3 aprilie 1995. 18.La 13 iulie 1995, judecătorul de instrucție a respins o cerere de contra-expertiză grafologică formulată la 30 iunie.

Acuzatul a formulat apel la această decizie și prin ordonanța din 7 august 1995, președintele camerei de acuzare a respins apelul. 19. Prin hotărârea din 25 iulie 1995, camera de acuzare a curții de apel din Amiens a respins o cerere pentru anularea integralității procedurii din data de 30 iunie 1995, care viza, în particular, un act de instrumentare a cazului. Prin ordonanța din 17 octombrie 1995, președintele camerei penale de la Curtea de casație a respins recursul pe motiv că acesta nu a fost depus în termen. 20.La 24 octombrie 1995, acuzatul a fost confruntat cu H.S. ca urmare a cererilor sale din luna iunie 1995 și care inițial au fost respinse de judecătorul de instrucție. 21.La 31 octombrie 1995, judecătorul de instrucție a ordonat o expertiză psihiatrică complementară.

Expertul și-a depus raportul la 10 ianuarie 1996. 22.Prin ordonanța din 27 ianuarie 1996, judecătorul de instrucție a declarat ca inadmisibilă o cerere de contra-expertiză psihiatrică depusă de acuzat. 23.La 4 martie 1996 s-a dat o ordonanță de comunicare. 24.Prin ordonanța din 25 martie 1996, judecătorul a declarat ca inadmisibilă o nouă cerere pentru acte complementare. 25.La 19 aprilie 1996 după anunțarea părților de terminarea urmăririi în 9 februarie 1996, judecătorul de instrucție din Soissons a ordonat transmiterea dosarului la procurorul general al Curții de Apel din Amiens.

26.La 14 mai 1996, președintele Curții de Apel din Amiens a respins o cerere de recuzare formulată de acuzat împotriva judecătorului de instrucție care a instrumentat urmărirea penală, pe motiv că urmărirea era încheiată încă din 9 februarie 1996, relevând că reclamantul ar fi putut formula cererea sa înainte de această dată.Reclamantul a reproșat judecătorului de a fi refuzat, prin ordonanța din 25 martie 1996, audierea a 74 de martori. 27.Prin hotărârea din 31 mai 1996, camera de acuzare a Curții de Apel din Amiens a ordonat o suplimentare de informații pentru ca reclamantul să poată notifica încadrarea penală reținută pentru faptele comise în iulie 1992, adică tentativă de asasinat și nu numai tentativă de omicid voluntar, o nouă încadrare dată de judecătorul de instrucție în ordonanța transmisă odată cu probele.

Reclamantul a formulat un recurs la 7 iunie 1996 împotriva acestei hotărâri. La 12 septembrie 1996 s-au executat informațiile suplimentare ordonate la 31 mai 1996. Printr-o hotărâre din 18 octombrie 1996, președintele camerei penale a respins cererea de examinare imediată a recursului și a ordonat continuarea procedurii. 3. Judecarea 28.Prin hotărârea din 18 octombrie 1996, camera de acuzare a Curții de Apel din Amiens a pus acuzatul sub acuzare și l-a trimis în fața curții cu juri din Amiens(n.t.: jurisdicție competentă de a judeca crime, din componența căreia fac parte trei magistrați profesioniști și nouă jurați). 29.La 4 noiembrie 1996, acuzatul a formulat un recurs în casație împotriva acestei hotărâri.

Prin hotărârea din 13 februarie 1997, Curtea de Casație a respins recursul. 30.Prin hotărârea din 3 octombrie 1997, curtea cu jurii din Amiens l-a condamnat de acuzat la 12 ani de închisoare și la interzicerea drepturilor sale civile, civice și de familie pentru o durată de 10 ani.

4. Cererile de punere în libertate 31.La 18 februarie și 17 mai 1993, acuzatul a formulat cereri de punere în libertate care au fost respinse succesiv de judecătorul de instrucție ( ordonanțele din 24 februarie și 17 mai 1993) și de camera de acuzare a Curții de Apel din Amiens (hotărârile din 16 martie și 11 iunie 1993) pe următoarele motive : „Având în vedere că informația urmează un curs reglementat ; percheziția efectuată la domiciliul său a permis relevarea elementelor care interesează ancheta ; măsurile de instrumentare a cauzei sunt încă în instanță, mai ales expertizele psihologice (hotărârea din 16 martie 1993) și în special o expertiză în scriere (hotărârea din 11 iunie 1993). Având în vedere că este vorba despre fapte foarte grave care au tulburat profund ordinea publică și deoarece acuzatul a fost condamnat de mai multe ori la pedepse cu închisoarea pentru delicte de atentat la persoană ; trebuie deci să se evite contactele sau presiunile asupra victimei și să se prevină reînnoirea agresiunilor”.

32.Printr-o hotărâre din 29 septembrie 1993 Curtea de Casație a respins recursul acuzatului împotriva hotărârii din 11 iunie 1993. 33.La 14 iunie, 13 iulie, 13 august și 16 septembrie 1993, acuzatul a făcut cereri de punere în libertate, respinse de judecătorul de instrucție ( ordonanțele din 18 iunie la 23 septembrie 1993 ca și cea din 22 iulie având în vedere că „expertizele psihiatrice vorbesc despre o peronalitate de tip paranoic, rigid și puțin susceptibil de a evolua”) apoi de camera de acuzare ( hotărârile din 6 iulie, 10 august, 7 septembrie și 15 octombrie 1993). Acuzatul a formulat atunci un recurs în casație la data de 25 octombrie 1993, care a fost respins prin hotărârea din 25 ianuarie 1994. Aceste jurisdicții au motivat deciziile lor în același mod ca și în precedent precizând că două expertize medicale datate în iunie și august 1993 conduceau la compatibilitatea cu detenția a acuzatului cu starea sa de sănătate.

34.La 25 octombrie 1993, acuzatul a formulat o nouă cerere de punere în libertate, respinsă de judecătorul de instrucție și de camera de acuzare la 3 și 23 noiembrie 1993. Curtea de Casație a respins recursul prin hotărârea din 21 februarie 1994. 35.Între 1 decembrie 1993 și 6 februarie 1995, acuzatul a prezentat cinci cereri de punere în libertate respinse prin ordonanțele judecătorului de instrucție – dintre care cea din 3 decembrie 1993 prin care a dispus în mod expres „că o măsură de punere în libertate sub control judiciar ar include riscuri evidente pentru victimele coletelor capcană”- și prin hotărârea camerei de acuzare care a remarcat că „expertiza grafologică aduce elemente copleșitoare” (14 ianuarie, 17 mai, 25 august, 28 octombrie 1994 și 28 februarie 1995). La 21 iunie 1995, Curtea de Casație a respins recursul împotriva hotărârii din 28 februarie 1995. 36.Prin ordonanța din 10 ianuarie 1995, judecătorul de instrucție a prelungit detenția acuzatului pentru o durată de un an.

Apelul introdus de acesta a fost declarat nefondat de camera de acuzare prin hotărârea din 31 ianuarie 1995 în următorii termeni : „(...) ancheta asupra personalității relevă un temperament violent marcat de pasaje cu trecere la fapte : conform expertizelor mentale el prezintă o personalitate psihorigidă marcată de tendințe impulsive, elemente care conduc la noi reacții de violență, presiuni sau represalii asupra terților ; reiese din procedură că acuzatul are intenții de evadare ; că acuzatul a perpetuat pentru tentativă de asasinat, ceea ce conduce la ideea că prelungirea detenției sale cu un an este justificată.

Menținerea în detenție a vinovatului este necesară pentru a împiedica presiunea asupra martorilor sau victimelor, revenirea reînnoirii infracțiunilor, a prezerva ordinea publică de tulburări profunde cauzate de infracțiune și de a se asigura de reprezentarea sa „. 37.La 6 martie, 16 mai și 20 iunie 1995, acuzatul a prezentat cereri de punere în libertate respinse prin ordonanțe de judecătorul de instrucție ( 13 martie, 18 mai și 23 iunie 1995 ; ultima concluzionează astfel : „(...) instrumentarea cauzei este astfel… și trebuie să intervină o ordonanță de comunicare (...)” și de camera de acuzare ( hotărârile din 4 aprilie, 13 iunie și 11 iulie 1995). Curtea de Casație a respins recursul împotriva hotărârii din 13 iunie, în data de 4 octombrie 1995 și a declarat…

pentru cel formulat împotriva hotărârii din 11 iulie în data de 7 noiembrie 1995. 38.La 16 martie și 16 mai 1995, acuzatul a prezentat două cereri de punere în libertate respinse prin hotărârile camerei de acuzare din 13 martie și 13 iunie 1995, apoi prin hotărârea Curții de Casație din 4 octombrie 1995. 39.La 11 iulie 1995, camera de acuzare a confirmat ordonanța de respingere a cererii de punere în libertate din 20 iunie 1995.La 17 iulie 1995, acuzatul a formulat un recurs în casație. Prin hotărârea din 7 noiembrie 1995, Curtea de Casație a pronunțat decăderea recursului.

40.La 17 iulie 1995, acuzatul a prezentat o nouă cerere de punere în libertate respinsă de camera de acuzare din 16 august 1995, apoi confirmată printr-o hotărâre a Curții de Casație din data de 6 decembrie 1995. 41.Cererile de punere în libertate ale acuzatului din 31 octombrie și 24 noiembrie 1995 au fost respinse prin hotărâri ale camerei de acuzare din 21 noiembrie și 19 decembrie 1995. La 12 martie 1996 Curtea de Casație a dat o hotărâre de decădere.

42.Cererea de punere în libertate din 22 decembrie 1995 a fost respinsă prin ordonanța din 29 decembrie apoi confirmată de camera de acuzare din 16 ianuarie 1996, care, privind starea mentală a acuzatului, a făcut următoarea observație :”(...) conform expertizelor asupra stării mentale, el prezintă o personalitate psihorigidă marcată de tendințe impulsive, elemente care lasă să se creadă în noi reacții de violență, de presiuni sau de represalii asupra terților ; judecătorul de instrucție, după ce a estimat inutilă această măsură, a ordonat totuși o nouă expertiză psihiatrică, ale cărui rezultate ar fi trebuit să permită aducerea unor aprecieri mai detaliate asupra periculozității sau nu a acuzatului (...)”.

La 14 mai 1996 Curtea de Casație a dat o hotărâre de decădere. 43.Prin ordonanța din 10 ianuarie 1996 judecătorul de instrucție a prelungit arestarea acuzatului. Prin hotărârea din 30 ianuarie 1996 camera de acuzare a Curții de Apel din Amiens a confirmat această ordonanță. Acuzatul a formulat un recurs în casație. 44.Prin hotărârea din 14 mai 1996, Curtea de Casație a casat hotărârea din 30 ianuarie 1996 pentru omisiunea unui răspuns la un memoriu al acuzatului făcut pe baza unei probe extrase din articolul 5 § 3 din Convenția europeană pentru drepturile omului. Curtea a retrimis cauza în fața camerei de acuzare a Curții de Apel din Amiens. 45.La 6 februarie și 18 martie 1996 acuzatul a prezentat cererile sale de punere în libertate.

Ele au fost respinse prin ordonanțele judecătorului de instrucție din 13 februarie și 25 martie 1996 pe motiv că dosarul lăsa să se înțeleagă că există un risc de presiune asupra martorilor și a victimelor, că trebuie să se aibă în vedere reprezentarea acuzatului, să se evite repetarea infracțiunii și să se protejeze ordinea publică. Aceste respingeri au fost confirmate prin hotărârile camerei de acuzare din 5 martie ( care preciza că „urmărirea este pe punctul de a se termina deoarece avizele articolului 175 ale codului de procedură penală au fost trimise la 9 februarie 1996”) și la 18 aprilie 1996 de Curtea de Casație în data de 15 octombrie 1996. 46.La 8 iulie 1996 acuzatul a prezentat o cerere de punere în libertate la camera de acuzare care a respins-o prin hotărârea din 23 iulie precizând că „într-un termen rezonabil, prin multiple căi de recurs intentate, acuzatul întârzie avansarea cauzei care îl privește”.

La 29 iulie 1996, acuzatul a formulat un recurs în casație. La 4 februarie 1997 Curtea de Casație a dat o hotărâre de decădere. 47.La 1 octombrie 996 camera de acuzare a respins cererea de punere în libertate din 13 septembrie în următorii termeni : „(...) Pe baza cererii fondate pe articolul 5 § 3 din Convenție : Dosarul deschis primitiv pentru o tentativă de asasinat a fost regrupat cu un al doilea, în care acuzatul era pus sub acuzare pentru tentativă de omor. Acest dosar a cunoscut dificultăți procedurale inerente în localizarea celor două crime în două resorturi juridice diferite, de o parte și de alta a sesizat de 30 de ori camera de acuzare cu diverse cereri și a formulat numeroase recursuri împotriva hotărârilor camerei de acuzare, ceea ce, fiind de altfel dreptul său, a contribuit la prelungirea cât de puțin, de fiecare dată, a termenului de îndeplinire a diligențelor.

Acest dosar complex a făcut obligatoriu necesar numeroase verificări foarte precise și contra-expertize (grafologice și mentale) care explică durata obiectiv lungă a procedurii. Acuzatul a formulat un recurs împotriva unei precedente hotărâri din 23 iulie 1996 a camerei de acuzare care a ordonat su rs împotriva unei precedente hotărâri din 23 iulie 1996 a camerei de acuzare care a ordonat punerea sabiectiv lungă a proceduri punerea sa unui examen suplimentar, cu riscul de a paraliza reglementarea definitivă a procedurii. (...) Înțelegând că termenul rezonabil în care orice persoană trebuie să fie judecată trebuie apreciat în funcție de fiecare procedură și de dificultățile pe care le prezintă ; având în vedere multiplele investigații indispensabile, durata detenției acuzatului, cu toate că lungă, nu poate fi calificată ca nerezonabilă și cererea de punere în libertate pe baza nerespectării unui termen rezonabil nu poate fi acceptată”.

48.Acuzatul a formulat un recurs în casație la 11 octombrie 1996, dar a l-a retras la 22 octombrie. 49.La 10 octombrie și 25 noiembrie 1996 acuzatul a prezentat cererile de punere în libertate respinse de hotărârile camerei de acuzare din 29 octombrie și 13 decembrie 1996. Prin hotărârea din 13 februarie 1997 Curtea de Casație a considerat că nu este nevoie să judece recursurile acuzatului, pe motiv că el era oricum în detenție în virtutea ordonanței de arestare preventivă și trimis în fața curții cu jurii. 50.Prin hotărârea din 25 februarie 1997 camera de acuzare a Curții de Apel din Douai, judecând recursul, a confirmat ordonanța de prelungire a arestării preventive.

În hotărârea sa, camera de acuzare reamintește că ea a trebuit să judece în termenii cei mai rezonabili în special având în vedere prevederile articolului 5 § 3 din Convenție, dispoziție invocată de acuzat : ea a relevat că hotărârea de casație din 14 mai 1996 a fost făcută cunoscută părților la sfârșitul lui septembrie 1996 ; dosarul a fost cerut Curții de Apel din Amiens la 30 septembrie 1996 cu reveniri la 5 decembrie 1996 și 30 ianuarie 1997 ca în final să nu parvină grefei Curții din Douai decât la 3 februarie 1997. Curtea a estimat că procedura a fost regulamentară, nu a cunoscut nici un timp mort, și a lăsat dreptul pentru acuzat de a depune noi cereri de punere în libertate în fața judecătorului de instrucție.

În ceea ce privește menținerea în arest preventiv, Curtea, după ce a menționat că acuzatul a mai fost condamnat pentru fapte de violență, a considerat necesară arestarea preventivă pentru a păstra ordinea publică, pentru a evita presiunile asupra martorilor și victimelor și să prevină noi infracțiuni. A relevat, de asemenea, că explicațiile acuzatului au impus recursului numeroase verificări materiale, audieri, confruntări, expertize și contra-expertize. Acuzatul a formulat un nou recurs în casație. Prin hotărârea din 12 iunie 1997 Curtea de Casație nu a considerat necesar să judece recursul. 51.La 2 iunie 1997 acuzatul a făcut o cerere de punere în libertate în fața Curții cu jurii.

Prin hotărârea din 6 iunie 1997 Curtea cu jurii a respins cererea precizând că : „(... acuzatul nu poate să se plângă că nu a fost judecat în sesiunea din decembrie 1996, martie 1997 și în actuala sesiune în măsura în care a făcut recurs în casație la hotărârea de retrimitere ; că acest recurs a fost respins în februarie 1997 ; cauza nu putea fi programată în actuala sesiune, ținând seama de termenele de audieri ; în revanșă acest dosar va fi evocat în sesiunea din septembrie 1997, de acum în trei luni ; ținând seama de gravitatea faptelor care sunt reproșate acuzatului, pedeapsa pe care urmează să o primească, riscurile inerente datorate personalității acuzatului deja condamnat pentru violențe, este bine să luăm în considerare că detenția executată, mai ales de când hotărârea de retrimitere a devenit definitivă, este rezonabilă în sensul Convenției europene pentru drepturile omului (...)” ÎN DREPT VIOLAREA

ARTICOLULUI 5 § 3 DIN CONVENȚIE

52.Acuzatul se plânge de durata detenției sale. El invocă articolul 5 § 3 din Convenție, conform căruia : „Orice persoană arestată sau reținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 al prezentului articol (...) are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în timpul procedurii. Punereea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezența acuzatului la audieri”. A. Perioada care trebuie luată în considerare 53.Perioada care trebuie luată în considerare a început la 19 ianuarie 1993, data la care acuzatul a fost pus sub mandat de arestare preventivă și care se încheie la 3 octombrie 1997 odată cu hotărârea curții cu jurii care îl condamnă la o pedeapsă de 12 ani închisoare.

Arestarea despre care este vorba se întinde deci pe o perioadă de 4 ani, 8 luni și 14 zile. B. Caracterul rezonabil al duratei de detenție Tezele părților 54.Conform celor spuse de acuzat durata detenției sale provizorii nu poate fi considerată ca justificată în raport cu articolul 5 al Convenției. El denunță, în special, instrumentarea cauzei plină de timpi morți și întârzieri inexplicabile. Ca exemplu, el citează examinarea sa suplimentară pentru tentativă de omor voluntar față de domnul Bouteil, tentativă care a fost recalificată în tentativă de asasinat cu trei ani mai târziu, și întreruperea procedurii pe durata a mai multe luni între decembrie 1993 și octombrie 1994. Acuzatul afirmă că nici conduita sa nu putea să justifice această durată.

55.Guvernul estimează că persistența bănuielilor cu privire la acuzat nu lăsau loc la îndoieli. Cu toate negările acuzatului, cele două percheziții efectuate la domiciliu ca și expertizele și contra-expertizele grafologice erau pe deplin suficiente pentru a trage concluzia asupra existenței unor indicii grave, serioase și care concordă cu menținerea în arest preventiv. Cu privire la celelalte motive reținute de jurisdicțiile competente ele erau sificiente și pertinente. Astfel, comportamentul acuzatului și nevoile de instrumentare a cauzei, riscurile de presiune asupra martorilor, tulburarea gravă a ordinii publice și necesitatea de prevenire a unor noi infracțiuni ar fi putut justifica detenția acuzatului.

Ar fi suficient pentru a se convinge să citești motivările ordonanțelor judecătorului de instrucție și hotărârile date de camera de acuzare care fac în mod constant referiri la personalitatea acuzatului și la teama pentru noi reacții violente sau de presiuni asupra terților. Natura crimei în cauză – relatată de presă - ar fi concurat la tulburarea gravă a ordinii publice. 56. După părerea Guvernului garantarea unui termen rezonabil formulat de aticolul 5 § 3 al Convenției ar fi putut fi luată în considerare, în realitate, de jurisdicțiile interne care ar fi apreciat compatibilitatea detenției cu exigențele dispozițiilor în cauză așa cum a fost, de exemplu, cazul hotărârii camerei de acuzare din data de 1 octombrie 1996. 57.În ceea ce privește lungimea arestării preventive ea este esențial legată de comportamentul acuzatului.

Refuzând să coopereze și negând toate acuzațiile aduse împotriva lui și depunând numeroase cereri de punere în libertate, recursuri și recursuri în casație, antrenând numeroase verificări, audieri și confruntări ( a se vedea în acest sens hotărârea camerei de acuzare a Curții de Apel din Douai din 25 februarie 1997), acuzatul a întârziat incontestabil încheierea procedurii, lucru care nu poate fi imputat autorităților juridice. include riscuri evidente pentru victimele coletelor capcană"s "entat cinci cereri de punere în libertate respinse prin ordonanț Aprecierea Curții a) Principii care decurg din jurisprudența Curții 58. Este de datoria, în primul rând a autorităților naționale juridice, să vegheze ca, într-un caz dat, durata arestării preventive a unui acuzat să nu depășească limita rezonabilă.

În acest scop trebuie examinate toate circumstanțele de natură să dezvăluie sau să îndepărteze existența unei exigențe de interes public, având în vedere prezumpția de nevinovăție, o excepție de la regula respectării libertății individuale și să se țină seama în deciziile lor privind cererile de eliberare. În mod esențial, Curtea trebuie să determine dacă s-a încălcat articolul 5 din Convenție pe baza motivelor care figurează în aceste decizii ca și pe baza faptelor care nu se regăsesc în ele și sunt indicate de acuzat în recursurile sale.

59.Persistența motivelor plauzibile de a bănui persoana arestată că ar fi comis o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii în detenție, dar la capătul unui timp nu mai este suficientă ; Curtea trebuie atunci să stabilească dacă celelalte motive adoptate de autoritățile juridice continuă să fie legitime pentru privarea de libertate.Când acestea se relevă a fi „pertinente” și „suficiente”, Curtea caută dacă autoritățile naționale competente au adus „o diligență particulară” la urmărirea procedurii. b) Aplicarea în speță 60. Pentru a refuza eliberarea acuzatului, jurisdicțiile sesizate au considerat că arestarea preventivă era necesară ținând seama de tulburarea gravă cauzată ordinii publice, a necesității de a împiedica reînnoirea unor noi fapte precum și de a evita presiuni asupra martorilor sau victimelor ținând seama de personalitatea acuzatului și de absența garanțiilor de reprezentare.

Ori, o durată de arestare preventivă mai mare de 4 ani și 8 luni trebuie să fie însoțită de justificări speciale puternice. i) Păstrarea ordinii publice 61. Curtea recunoaște că prin gravitatea deosebită și prin reacția publică cu privire la acestea, anumite infracțiuni pot conduce la o tulburare de natură să justifice o arestare preventivă, pentru un anumit timp. Acest element nu este întotdeauna pertinent și suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea acuzatului ar tulbura ordinea publică.

Printre altele, arestarea nu rămâne legitimă decât dacâ ordinea publică rămâne efectiv amenințată ( hotărârea I.A.c.Franței citată, § 104) : continuarea sa nu ar servi la anticipare pe baza unei pedespe de privare de libertate ( hotărârea Letellier mai sus citată, p.21, § 51). 62.Curtea admite că imperativul ordinii publice ar fi putut constitui, în cauză, un factor pertinent la începutul instrumentării cauzei dar notează că jurisdicțiile naționale s-au referit abstract fără să precizeze în ce eliberarea acuzatului ar fi avut ca efect să tulbure ordinea publică. În nici o stare de fapt acest motiv nu poate să justifice numai el singur o arestare preventivă atât de lungă. ii) Necesitatea de a garanta menținerea acuzatului la dispoziția justiției 63. În deciziile lor privind arestarea preventivă a acuzatului, juridicțiile competente au estimat că există un risc ca acuzatul să fugă în caz de punere în libertate.

Ele se fondau pe faptul că acuzatul risca închisoarea penală, pe baza antecedentelor sale juridice, pe personalitatea sa și „proiectele sale de evadare”. Există aici, fără îndoială, circumstanțe de natură să caracterizeze un pericol de fugă. Totuși, atunci când riscul de fugă descrește cu timpul (hotărârea Neumeister c.Austriei din 27 iunie 1968, seria A nr.8, p.39 § 10), autoritățile juridice au omis să specifice în ce consideră că un astfel de risc persistă după o perioadă de 4 ani de arest. Curtea reamintește că într-adevăr pericolul de fugă nu se poate aprecia doar pe baza gravității faptei ( a se vedea hotărârea Tomasi c.Franței din 27 august 1992). De altfel, „ proiectele de evadare” ale acuzatului au fost menționate în 1995 ( a se vedea hotărârea camerei de acuzare din 31 ianuarie 1995) fără alte precizări și nu au mai fost abordate de autoritățile juridice, neputând astfel servi ca bază esențială pentru menținerea în detenție a acuzatului.

În sfârșit, Curtea notează că deciziile litigioase nu fac referire la controlul judiciar și concluzionează că problema de a ști dacă acuzatul era susceptibil de a furniza garanții adecvate de reprezentare în caz de eliberare nici nu a fost examinată. iii) Necesitatea împiedicării unor noi infracțiuni ca și a presiunii asupra martorilor și victimelor 64. Curtea relevă că riscul de presiune asupra victimelor a fost luat în considerare pe toată desfășurarea procedurii, devenind chiar motivul privilegiat pe măsură ce timpul trecea, cu o atenție deosebită crescândă pentru personalitatea acuzatului, considerată mai întîi ca „violent” apoi „periculos”. Ea constată în același timp că autoritățile juridice nu au motivat precis în ce măsură eliberarea acuzatului ar fi contribuit la confirmarea temerii privind victimele.

Ea reamintește, mai întîi, că în ceea ce privește teama de recidivă, referirile la antecedente nu pot să fie suficiente pentru a justifica refuzul de punere în libertate ( a se vedea hotărârile Clooth c. Belgiei din 12 decembrie 1991 și Muller c. Franței din 17 martie 1997). Ea relevă apoi că acuzatul nu a fost confruntat cu una din cele două victime decât în octombrie 1995, după doi ani de la punerea sa sub acuzare, și nu reiese din dosar că a fost confruntat cu a doua victimă. Curtea se întreabă atunci asupra punctului dacă confruntările de mai la început între acuzat și victimele sale ar fi ajutat la diminuarea riscului atât de mult invocat de jurisdicțiile competente.

De altfel, dacă „sănătatea mintală” a acuzatului constituia motivul continuu de privare de libertate ( a se vedea ordonanța din 22 iulie 1993 care spune că „expertizele psihiatrice conduc la o personalitate rigidă și puțin susceptibilă de a evolua”), deciziile nu fac decât puține considerații susceptibile de a susține circumstanțele cauzei ; în orice caz o astfel de motivare reținută începând cu 1993 ar fi putut ea să fie însoțită de o măsură de urmărire psihologică a acuzatului. c) Recapitulare 65.În rezumat, dacă anumite motive de respingere a cererilor acuzatului erau pe de o parte pertinente și suficiente, au pierdut în parte acest caracter de-a lungul timpului, astfel încât merită să se examineze felul în care a fost condusă procedura.

d) Procedura 66.Curtea este conștientă că celeritatea particulară la care un acuzat are drept în examinarea cauzei sale nu trebuie să dăuneze eforturilor magistraților pentru a îndeplini sarcinile lor cu grija dorită ( a se vedea, mai ales mutatis mutandis, hotărârea Toth c. Austriei din 12 decembrie 1991).Curtea estimează că imperativele instrumentării cauzei nu sunt suficiente, la capătul unei anumite perioade, să justifice menținerea în detenție. 68.Curtea observă că această cauză nu a îmbrăcat un caracter particular complex. Ea notează într-adevăr că expertizele grafologice ordonate la începutul instrumentării cauzei păreau clare : așa cum afirmă Guvernul „ expertizele grafologice erau pe deplin suficiente pentru a concluziona existența unor indicii grave, serioase și concordante”.

Jurisdicțiile au invocat multiple investigații pentru a justifica menținerea în detenție, dar cu excepția expertizelor mai sus citate și a celor medicale, Curtea nu relevă alte acte de instrumentare a cauzei care ar putea fi martore ale promptitudinii magistraților. Dacă este adevărat că nici o neglijență semnificativă nu poate fi relevată în conducerea instrumentării cauzei de către autorități, Curtea observă că o durată de detenție provizorie de 4 ani și mai mult de 8 luni conduce la o evaluare globală. 3. Concluzie 69.Pentru a fi în conformitate cu Convenția, durata lungă de privare de libertate suportată de acuzat ar fi trebuie să se bazeze pe justificări mai convingătoare. Ori, rezultă din cele spuse mai sus că pertinența inițială a motivelor reținute de jurisdicțiile de instrumentare a cauzei din deciziile lor privind detenția acuzatului nu rezistă la proba timpului.

70.În circumstanțele particulare ale cauzei, prin durata sa excesivă, detenția acuzatului a încălcat articolul 5 § 3 al Convenției. [1] Traducere realizată după versiunea franceza a hotărârii în cadrul Biroului de Relații Externe, Curtea Supremă de Justiție.