ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2591/2020

Ședința publică din data de 17 iunie 2020

Asupra prezentei cereri de chemare în judecată;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 14 aprilie 2020, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de C., au solicitat obligarea pârâtului să le asigure instanțe de judecată independente și imparțiale, care să judece cauzele într-un termen rezonabil, sub sancțiunea plății unor penalități de 1.000.000 Euro pe zi de întârziere pentru fiecare dintre reclamanți, precum și obligarea pârâtului la plata către reclamanți a despăgubirilor în sumă de 500.000.000 Euro.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 22 mai 2020, pârâtul Statul Român, reprezentat de C. a invocat excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, excepția necompetenței teritoriale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, excepția lipsei calității procesuale pasive a Președintelui României, excepția nulității cererii de chemare în judecată, precum și excepția lipsei de interes a reclamanților.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând cu prioritate excepția necompetenței materiale a instanței, potrivit art. 130-132 C. proc. civ., Înalta Curte o va admite pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții invocă nerespectarea de către pârât a obligației prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de a asigura judecarea proceselor într-un termen rezonabil, de către instanțe de judecată independente și parțiale, temeiul de drept al cererii fiind indicat a fi dispozițiile Constituției României și Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin prevederile Legii nr. 212/2018, prevăd următoarele:

"Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.", dar și prevederile art. 10 alin. (3) din același act normativ, potrivit cărora:

"Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său."

Totodată, Înalta Curte va avea în vedere și dispozițiile art. 97 din C. proc. civ., potrivit cărora competența de judecată a Înaltei Curți de Casație și Justiție vizează recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, recursurile în interesul legii, cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept, precum și orice alte cereri date prin lege în competența sa, dar și prevederile art. 21 și art. 23 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care stabilesc sfera cauzelor ce revin în competența de soluționare a secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din cuprinsul acestor texte de lege, rezultă că secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție deține o competență legală circumscrisă, majoritar, soluționării căii de atac a recursului, neputând fi sesizată direct cu soluționarea pe fond a unei cereri, decât în cazurile expres și limitativ prevăzute de legi speciale, iar în prezenta cauză nu este incidentă niciuna dintre situațiile prevăzute de lege, care stabilesc competența materială în primă instanță în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față de dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, anterior citate, având în vedere că pârâtul chemat în judecată are calitatea de autoritate publică centrală, soluționarea cauzei, din punct de vedere material, revine secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel.

Sub aspect teritorial, Înalta Curte reține că reclamantul B. domiciliază în municipiul Timișoara, având domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură în comuna Livezile nr. 185, județul Timiș, iar reclamanta A. domiciliază în județul Timiș. Întrucât ambii reclamanți domiciliază în în județul Timiș, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, competența de soluționare a cauzei revine curții de apel în a cărei circumscripție teritorială locuiesc reclamanții, respectiv Curtea de Apel Timișoara.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 132 alin. (1) - (3) și art. 135 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Declină competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de C., în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2020.