ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 436/2019

Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 19/S din 2 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosarul civil nr. x/2010, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de pârâtul Municipiul Brașov, prin primar, și de intervenienta Compania Națională Romarm SA Filiala Societatea Metrom SA, și în consecință:

A fost respinsă cererea de chemare în judecată, modificată și precizată de reclamanții A. și B., respectiv de succesorul acestora, C., și, după decesul acestuia, de reclamanții E. și F., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Municipiul Brașov, prin primar, ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesuală activă.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de reclamanți în contradictoriu cu intervenienta Compania Națională Romarm SA Filiala Societatea Metrom SA, prin reprezentant legal director G., ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesuală activă.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Brașov, secția I civilă a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamanții au solicitat restituirea în natură a tuturor bunurilor care au aparținut H., în special a imobilului compus din terenuri și construcții care, la nivelul anului 1923, era înscris în C.F. x, nr. top. x, iar, în cazul în care acestea nu se mai regăsesc în proprietatea pârâților sau nu mai pot fi restituite în natură, obligarea pârâților la plata de despăgubiri în conformitate cu evaluările patrimoniale ale persoanei juridice menționate.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 480, 481 și 998 din C. civ. de la 1864.

Cu referire la obiectul material al procesului, tribunalul a reținut că, deși intervenienta a arătat, prin notele de ședință formulate, că reclamanții sunt în eroare cu privire la identitatea imobilului revendicat, și că, în realitate, imobilul care a constituit proprietatea "H." și care a făcut obiectul naționalizării este acela înscris în C.F. x Brașov, nr. top. x, instanța este ținută a se pronunța asupra cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată de reclamanți.

Analizând înscrisurile depuse de pârâți în vederea stabilirii identității imobilului revendicat, tribunalul a reținut că, potrivit înscrierilor din C.F. x Brașov, nu există la foaia A un imobil cu nr. top. x, ci numai imobilul cu nr. top. x (A + 1), singurele imobile având nr. top. cu rădăcina 6778/1 fiind acelea cu terminația/a/1/a/a,/a/1/1/b și/a/1/1/c, de la pozițiile A + 72, 73 și 74, care, conform notării de la A + 89, au fost contopite cu alte imobile, formând incinta tehnică a Întreprinderii Metrom, de 337.799 mp, imobilele fiind contopite în nr. top. nou 6780 (conform A + 93, B + 72), cu menținerea dreptului de administrare operativă de la C + 47.

Din înscrierile de la foaia B a cărții funciare, respectiv de la poziția B + 11, rezultă că, în anul 1923, în baza Contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 18 mai 1923, parcela cu nr. top. x s-a abnotat și s-a dezmembrat în parcelele cu nr. top. noi 6778/1, de 10 iugăre, și 6778/2, de 5 iugăre, iar apoi parcela cu nr. top. x s-a transcris în C.F. x în favoarea H. pentru fabricarea acumulatorilor electrici, cu sediul în București, imobilul cu nr. top. nou 6778/2 fiind renotat sub A + 2 în favoarea vechiului proprietar.

Conform înscrierilor din C.F. x Brașov, parcela cu nr. top. x a fost înscrisă pe numele H. pentru fabricarea acumulatorilor electrici (B + 1).

Conform notării de la A + 2, imobilul cu nr. top. x a fost abnotat și dezmembrat în alte parcele noi, parcela cu nr. top. xb fiind transcrisă în C.F. x Brașov, în favoarea lui I., iar parcela cu nr. top. xa a fost renotată în favoarea vânzătorului H., ceea ce conduce la concluzia că aceasta a dezmembrat terenul proprietatea sa și a vândut o parcelă din acesta, de 360 stânjeni pătrați, cumpărătorului I.

A mai reținut tribunalul că, la B + 8 s-a menționat că asupra imobilului de la A + 3 s-a înscris, în anul 1957, dreptul de "folosință veșnică proprietate", cu titlul de drept naționalizare, în favoarea Statului Român, pentru ca la poziția B + 9 să se menționeze că acest imobil s-a dezmembrat în parcelele cu nr. top. xa/1/1 și 6778/1/a/1/2, în favoarea proprietarului de la B + 9.

Ulterior, în cartea funciară au fost menționate o serie de operațiuni de dezmembrare a imobilelor menționate mai sus, precum și operațiuni juridice, în prezent existând mai mulți proprietari persoane fizice asupra unor imobile cu destinația de locuință, având numere topografice cu rădăcina 6778/1; intervenienta este proprietara imobilului cu nr. top. x, înscris în C.F. x Brașov, cu titlul de drept proprietate conform H.G. nr. 834/1991 și Legii nr. 15/1990.

În raport de cele ce preced, tribunalul a constatat că, la momentul naționalizării, H. era proprietară asupra imobilului cu nr. top. xa, iar nu asupra celui cu nr. top. x, parcela cu nr. nou fiind rămasă în urma dezmembrării și vânzării unei porțiuni din parcela cu nr. top. inițial x.

A reținut, de asemenea, tribunalul că cererea de chemare în judecată a fost promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, judecata cauzei fiind suspendată până la soluționarea în mod definitiv a cererii de restituire formulată pe calea acestui act normativ.

În legătură cu soluția dată cererii de restituire, s-a constatat că, prin Decizia de invalidare nr. 3286 din 24 februarie 2015, emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, s-a dispus invalidarea Deciziei nr. 269 din 22 noiembrie 2011 emisă de Autoritatea pentru Valorificare a Activelor Statului, reținându-se, în esență, că notificatorul C. nu a depus notificare în termenul și în condițiile Legii nr. 10/2001.

Această decizie a rămas definitivă, fiind respinsă contestația formulată de reclamanții din cauza de față prin Sentința civilă nr. 236 din 26 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția V-a civilă, precum și apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe, prin Decizia civilă nr. 80A din 1 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, reținându-se că autorul reclamanților nu a respectat termenul pentru formularea notificării, instituit de prevederile Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, procedura prevăzută de legea specială de reparație fiind finalizată, s-a apreciat că cererea de chemare în judecată este supusă în întregime dispozițiilor dreptului comun, întrucât legea specială nu retroactivează și nici nu poate interfera cu prevederile generale pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea.

Astfel, instanța a reținut că proprietarul tabular al imobilului în litigiu a fost, anterior naționalizării, o persoană juridică, respectiv H.

Singurul act normativ care a dat posibilitatea persoanelor îndreptățite de a solicita acordarea de măsuri reparatorii pentru bunurile care au constituit proprietatea unor persoane juridice, a fost Legea nr. 10/2001, art. 3 alin. (1) lit. b) din acest act normativ prevăzând că: sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent:

(...) persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv.

S-a apreciat că, prin prisma dreptului comun, reclamanții nu au și nu pot avea calitatea de moștenitori ai fostului proprietar tabular, având în vedere că acesta a fost, la data preluării imobilului de către stat, o persoană juridică, iar reclamanții, ca și autorii lor, sunt persoane fizice, dreptul comun neprevăzând posibilitatea ca persoanele fizice să poată veni la "moștenirea" persoanelor juridice.

Cum autorul reclamanților nu și-a valorificat în termen util și în condițiile legii speciale de reparație drepturile conferite de Legea nr. 10/2001, dreptul acestuia de a beneficia de măsuri reparatorii pentru preluarea bunurilor care au aparținut persoanei juridice la care autorii săi au fost acționari s-a stins, nemaiputând fi valorificat pe calea dreptului comun, care nu prevede posibilitatea ca o persoană fizică să succeadă în drepturile unei persoane juridice prin moștenire.

A subliniat tribunalul că cele două căi de valorificare a dreptului, respectiv dreptul comun și legea specială de reparație, se exclud reciproc și nu interferează, neputând fi preluate dispoziții din legea specială pentru a se ajunge la valorificarea unui drept pe care legea generală nu îl prevede și a cărui exercitare a fost supusă unor termene și condiții pe care autorul reclamanților nu le-a respectat.

Împrejurarea că, anterior, prin acte cu caracter administrativ sau prin hotărâri judecătorești s-a stabilit calitatea reclamanților din cauza de față de succesori după autorii lor nu prezintă relevanță din punctul de vedere al calității procesuale active, având în vedere că prezenta acțiune a fost promovată în temeiul prevederilor dreptului comun, iar reclamanții nu pot avea calitatea de moștenitori ai persoanei juridice de la care a fost preluat imobilul.

A reținut prima instanță că Legea nr. 10/2001 se aplică numai persoanelor care au urmat procedura prevăzută de acest act normativ, în termenele și în condițiile stipulate de acesta, iar din aplicarea C. civ. și a Legii nr. 10/2001 nu se poate naște o lex tertia din care reclamanții să aleagă beneficiul anumitor dispoziții legale.

Legea nr. 10/2001 are caracter de lege specială și este singura care a creat noțiunea de "persoane îndreptățite", noțiune care nu se suprapune în mod obligatoriu și în toate cazurile cu cea de succesor în drepturi din dreptul comun, ci cuprinde categorii suplimentare, cum este și cazul reclamanților, care au calitate de moștenitori (prin succesiune succesivă) ai unor persoane fizice care au avut calitatea de acționari ai unei persoane juridice.

Noțiunea de "persoană îndreptățită", în sensul arătat mai sus, este una de strictă interpretare și este specifică exclusiv legii speciale de reparație, nefiind cunoscută de dreptul comun, pe care se întemeiază acțiunea de față, aceasta neputându-se, de altfel, întemeia pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care a intrat în vigoare ulterior.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a constatat că excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâtul Municipiul Brașov, prin primar, și de intervenienta Compania Națională Romarm SA Filiala Societatea Metrom SA, este întemeiată, reclamanții nefăcând dovada calității lor de proprietari ai imobilului a cărui restituire s-a solicitat și nici de succesori ai fostului proprietar de la data preluării, care a fost o persoană juridică și pe care reclamanții nu o pot moșteni.

Prin urmare, s-a apreciat că nu există identitate între reclamanți și titularii dreptului la acțiune pe calea cererii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, dreptul de proprietate deținut de persoana juridică la data preluării nefiind apt a se transmite pe cale succesorală, în mod succesiv, în proprietatea reclamanților, aceștia neavând vocație la "moștenirea" unei persoane juridice în condițiile C. civ.

În ceea ce privește cererea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, prima instanță a reținut că nici sub acest aspect reclamanții nu au făcut dovada unei asemenea calități, această modalitate de restituire fiind prevăzută exclusiv de legea specială.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții E. și F., solicitând admiterea apelului, anularea sentinței apelate și, pe cale de consecință, respingerea excepției lipsei calității procesule active a reclamanților și reținerea cauzei spre rejudecare, iar, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată.

Prin Decizia civilă nr. 841/Ap din 22 mai 2018, Curtea de Apel Brașov - secția civilă a respins apelul declarat de apelanții-reclamanți E. și F. împotriva Sentinței civile nr. 19/S/2018, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că lex terția apare atunci când sunt combinate dispoziții de favoare din legi diferite în cadrul aceleiași instituții juridice.

În speță, reclamanții, succesori ai autorului lor D., au investit instanța cu o cerere prin care au solicitat restituirea în natură sau prin echivalent a unor bunuri imobile care au făcut parte din patrimoniul persoanei juridice H., specifică Legii nr. 10/2001, dar s-au întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 480, 481 și 998 C. civ., pentru petitul privind revendicarea, care privește restituire în natură a bunului, respectiv pe art. 998 C. civ., în ceea ce privește acțiunea în despăgubiri, pentru valoarea imobilelor preluate abuziv de către Statul Român de la persoana juridică H., în temeiul Legii nr. 119/1948. Aceștia și-au justificat calitatea procesuală activă în sensul că sunt moștenitori ai defunctului D., persoana îndreptățită "la restituire".

De principiu, legitimarea procesuală activă trebuie să se materializeze prin echivalența dintre persoana reclamantului și titularul dreptului, iar, în acțiunea în revendicare, calitatea procesuală activă revine reclamantului - proprietar neposesor.

În speță, s-a invocat, pe cale incidentală, în cadrul acțiunii în revendicare, nevalabilitatea dobândirii dreptului de proprietate de către Statul român, în temeiul Legii nr. 119/1948, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul la care a avut loc dobândirea, și a fost propusă teza potrivit căreia preluarea abuzivă a imobilului echivalează cu faptul că dreptul de proprietate asupra activelor societății nu ieșit niciodată în mod valabil din patrimoniul societății, astfel că acțiunea în revendicare este admisibilă.

A reținut instanța de apel că și dacă ar fi primit acest raționament al invocării, pe cale incidentală, a nevalabilității dobândirii dreptului de proprietate de către Statul Român, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților a fost corect tranșata de prima instanță, întrucât singurul act normativ în virtutea căruia reclamanții, persoane fizice, moștenitori succesivi ai unei persoane fizice care a avut calitatea de asociat al persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv, a fost Legea nr. 10/2001, în speță stabilindu-se în mod definitiv că autorul reclamanților nu s-a conformat prevederilor acestui act normativ în ceea ce privește formularea în termen a notificării.

Decizia nr. 32/2006, pronunțată de Curtea de Apel București, față de care s-a invocat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, nu conferă calitate procesuală activă în acțiunea în revendicare, întrucât persoana juridică H. nu îi are ca moștenitori pe persoanele fizice E. și F.

Nu au fost administrate probe în sensul că, anterior naționalizării, ar fi operat procedura de lichidare a persoanei juridice H., dispunându-se închiderea lichidării cu consecința repartizării activului rămas către persoanele fizice, autori ai reclamanților.

Puterea de lucru judecat a hotărârii menționate privește calitatea de moștenitori a reclamanților E. și F. după defunctul D., care a avut calitate de persoana îndreptățită în temeiul Legii nr. 10/2001, iar legea specială nu se aplică decât persoanelor care au urmat procedura prevăzută de acest act normativ, în termenele și în condițiile stipulate de acesta; din aplicarea C. civ. și a Legii nr. 10/2001 nu se poate naște o lex terția din care reclamanții să își aleagă beneficiul anumitor dispoziții legale.

Noțiunea de "persoană îndreptățită", este una de strictă interpretare și este specifică exclusiv legii speciale de reparație, nefiind cunoscută de dreptul comun, pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată.

Cu referire la criticile privitoare la respingerea celui de al doilea capăt de cerere relativ la plata despăgubirilor, întemeiat pe dispozițiile art. 998 C. civ., pentru ipoteza în care imobilul nu mai poate fi restituit în natură, curtea de apel a reținut că nu pot fi primite întrucât unicul cadru legal pentru acordarea de măsuri reparatorii, în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, îl constituie Legea nr. 10/2001.

Aceasta întrucât, prin Legea nr. 368/2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 819 din 21 decembrie 2013, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 a fost modificat, având următorul cuprins:

"În situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, precum și măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III."

Conform art. 4 din Legea nr. 165/2013, măsurile compensatorii se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezenței legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Or, prin Decizia de invalidare nr. 3286 din 24 februarie 2015, emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, s-a dispus invalidarea Deciziei nr. 269 din 22 noiembrie 2011 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, reținându-se, în esență, că notificatorul C. nu a depus notificare în termenul și în condițiile Legii nr. 10/2001.

Așa fiind, întrucât autorul reclamanților nu și-a valorificat în termen util și în condițiile legii speciale de reparație drepturile conferite de Legea nr. 10/2001, dreptul acestuia de a beneficia de măsuri reparatorii pentru preluarea bunurilor care au aparținut persoanei juridice la care autorii săi au fost acționari s-a stins, nemaiputând fi valorificat pe calea dreptului comun, care nu prevede posibilitatea ca o persoană fizică să succeadă în drepturile unei persoane juridice prin moștenire.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții E. și F., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor de recurs subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții - reclamanți au arătat că acest motiv de recurs cuprinde două teze, respectiv: hotărârea nu este deloc motivată ori, deși este motivată, considerentele sunt contradictorii sau străine de natura pricinii.

Astfel, deși în cadrul considerentelor, curtea de apel a reținut că reclamanții au formulat acțiune în revendicare și în despăgubiri întemeiată pe prevederile art. 480, art. 481 și art. 998 C. civ., că au invocat "pe cale incidentală în cadrul acțiunii în revendicare, nevalabilitatea dobândirii dreptului de proprietate de către (...) Statul Român, în temeiul Legii nr. 119/1948" și că "preluarea abuzivă a imobilului echivalează cu faptul că dreptul de proprietate asupra activelor societății nu a ieșit niciodată valabil din patrimoniul societății", aceasta își întemeiază întreaga motivare a soluției exclusiv pe prevederile Legii nr. 10/2001.

Deși înțelege care este temeiul juridic al acțiunii formulate, curtea de apel analizează cauza și susținerile reclamanților exclusiv prin filtrul instituit de legea specială de restituire a bunurilor preluate abuziv, contrar celor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

În concret, instanța de control judiciar a ignorat temeiul juridic al acțiunii și susținerile prin care s-a arătat că reclamanții au vocația pentru a solicita revendicarea imobilului ce face obiectul prezentei cauze precum și despăgubiri, în cazul în care bunul nu se mai găsește în patrimoniul intimaților, în virtutea reparării prejudiciului cauzat ca urmare a faptei ilicite a statului de a prelua abuziv bunurile deținute de autorii lor.

În opinia recurenților-reclamanți, pentru a respecta cerințele legislației naționale privind obligația de motivare a hotărârilor judecătorești și a Convenției Europene a Drepturilor Omului, curtea de apel avea obligația să analizeze cauza în raport de temeiul juridic indicat.

Astfel decizia recurată este, pe de o parte, nemotivată, prin raportare la temeiul său juridic, iar, pe de altă parte, conține motive contradictorii, străine de natura pricinii.

Având în vedere că instanța de apel a expus și analizat condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, aceasta nu a făcut nicio analiză a acțiunii în revendicare, respectiv a cererii de obligare la despăgubiri în condițiile dreptului comun.

În opinia recurenților, calitatea procesuală activă trebuia analizată prin prisma dreptului comun, atât în ceea ce privește acțiunea în revendicare, cât și în ceea ce privește acțiunea în solicitarea de despăgubiri, aceasta deoarece Legea nr. 10/2001 nu era în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, astfel că orice raportare a drepturilor și obligațiilor la aceasta lege este străină pricinii.

În ceea ce privește cerințele unei motivări corespunzătoare, s-a arătat că în jurisprudența de specialitate s-a reținut că "un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate" (...). Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (Hot. CEDO din 28 aprilie 2005 în cauza Albina c. României și Hot. CEDO din 15 martie 2007 în cauza Gheorghe c. României)."

De asemenea, s-a mai stabilit că, ori de câte ori instanța nu respectă temeiul juridic invocat de reclamant în susținerea cererii și pronunță o soluție pe alt temei decât cel indicat, cum este cazul în speță, instanța de recurs urmează să admită recursul declarat împotriva deciziei atacate și să caseze decizia pe temeiul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece hotărârea cuprinde motive care nu au fost invocate, deci care sunt străine de natura pricinii.

Au conchis recurenții-reclamanți că, având în vedere că decizia recurată conține motive contradictorii, străine pricinii, și nu este motivată prin raportare la temeiul juridic al acțiunii, se impune casarea acesteia, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat, sub un prim aspect, că în mod greșit curtea de apel a considerat că decizia nr. 32A/2006, pronunțată de Curtea de Apel București, a fost dată în legătură cu procedura specială a Legii nr. 10/2001, respectiv că nu justifică calitatea procesuală activă a reclamanților.

Au susținut recurenții că decizia nr. 32 A din 14 martie 2006 a Curții de Apel București a fost pronunțată cu privire la acțiunea inițială formulată în anul 2000 de către reclamanții inițiali, A. și B.; această decizie, nu are nicio legătură cu procedura administrativă în baza Legii nr. 10/2001, pornită de autorul lor la 11 aprilie 2011, când acesta a depus notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Mai mult, chiar suspendarea intervenită în prezenta cauză, în față Tribunalului Brașov, s-a dispus la solicitarea autorului lor pentru a urma procedura prevăzută de legea specială, în anul 2011.

Prin urmare, instanța de control judiciar trebuia să observe că prin Decizia 32A din 14 martie 2006 s-a constatat expressis verbis calitatea procesuală activă a autorului D., în calitatea sa de moștenitor a lui B.; cum la momentul pronunțării acestei decizii dl D. era în viață, nu era posibil ca această decizie să se refere la "calitatea de moștenitor a reclamanților" așa cum în mod eronat a reținut Curtea de Apel Brașov.

Or, deși instanța de control judiciar reține existența puterii de lucru judecat a considerentelor deciziei Curții de Apel București, în mod greșit s-a apreciat că această putere se referă "la calitatea de moștenitor a reclamanților E. și F.", în contextul în care aceștia nu aveau această calitate.

Au arătat recurenții-reclamanți că, potrivit articolului 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel sunt obligatorii pentru judecătorii fondului; cum instanța de apel a constatat expressis verbis calitatea procesuală activă a autorului lor, rezultă că reclamanții au calitate procesuală activă.

Astfel, Curtea de Apel Brașov trebuia să constate că Tribunalul Brașov a admis în mod nelegal excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, trecând peste puterea de lucru judecat a decizie nr. 32A/2006 și obligativitatea ei, fapt ce se impunea a fi cenzurat prin desființarea sentinței atacate.

În opinia recurenților-reclamanți, puterea de lucru judecat a constatării calității procesuale active a acestora de către Curtea de Apel București este pe deplin aplicabilă doar în cadrul procedurii de drept comun de recuperare a imobilului, respectiv de obținere de despăgubiri.

Sub un al doilea aspect, recurenții-reclamanți au arătat că, interpretând și aplicând greșit legea, curtea de apel a ajuns la concluzia eronată că aceștia nu mai pot recupera imobilul întrucât le-a fost respinsă notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001.

Însă, prezenta acțiune este una pe drept comun pornită înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Prin urmare, judecata trebuie să se raporteze la dispozițiile legale de drept comun, iar nu la Legea nr. 10/2001.

Or, prin recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că sunt admisibile acțiunile în revendicare de drept comun începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cum este cazul în speță.

În plus, chiar Legea nr. 10/2001 recunoaște dreptul celor care au introdus acțiuni pe dreptul comun înainte de intrarea în vigoare a acestei legi de a alege între a continua acțiunea pe dreptul comun sau a depune notificare conform legii speciale.

Prin urmare, în opinia recurenților-reclamanți, aprecierea legată de calitatea procesuală activă trebuia raportată la dispozițiile de drept comun și la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar nu la formularea unei notificări conform Legii nr. 10/2001.

În continuare, recurenții-reclamanți au arătat că, așa cum în mod corect a reținut și tribunalul în primă instanță, până la momentul naționalizării în bloc a tuturor întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, proprietarul bunului a cărui revendicare s-a solicitat a fost H. SA, ai căror acționari au fost autorii acestora; preluarea prin naționalizare a H. din patrimoniul acționarilor de către stat s-a făcut în mod abuziv, prin Legea nr. 119/1948, fără nicio despăgubire.

Legea nr. 119/1948 nu reprezintă un titlu valabil pentru preluarea H. și a patrimoniului acesteia (inclusiv a imobilului revendicat) întrucât acesta a fost un act normativ neconstituțional chiar în raport de textul legii de la acea dată, care prevedea obligația statului de a acorda despăgubiri proprietarilor și acționarilor întreprinderilor naționalizate, așa cum rezultă din art. 11 din Legea nr. 119/1948.

Singura situație în care o persoană putea fi lipsită de bunurile sale era exproprierea care se putea dispune pentru cauza de utilitate publică și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție.

Însă, Statul Român nu a plătit nicio despăgubire pentru activele deținute de H.

Atât timp cât actul de preluare al activelor deținute de H. nu reprezintă un veritabil titlu de proprietate, care să transfere dreptul de proprietate asupra bunurilor, inclusiv asupra imobilului care face obiectul litigiului din patrimoniul societății H. în patrimoniul statului, dreptul de proprietate asupra activelor societății nu a ieșit niciodată, în mod valabil și legal din patrimoniu societății; de asemenea, nici dreptul de proprietate al autorilor reclamanților asupra acțiunilor societății Tudor nu a ieșit în mod valabil din patrimoniul autorilor lor.

La data de 11 februarie 1949, societatea H. (denumită la acea vreme "J."), a fost radiată conform Cererii de modificare (mențiuni) emisă de Registrul comerțului de la acel moment în baza Deciziei Ministeriale nr. 285 publicată în Monitorul Oficial nr. 34 Partea I din 10 februarie 1949.

Conform raționamentului expus, până la data radierii, H. avea în continuare dreptul de proprietate asupra tuturor activelor, inclusiv asupra imobilului revendicat.

Potrivit actului normativ în vigoare la acel moment, respectiv Codul Comercial din 1887, după lichidarea și radierea unei societăți pe acțiuni, activele acesteia revin acționarilor societății dispărute; în acest sens, sunt dispozițiile art. 347 din Codul Comercial din 1887 "Carol II" care prevedeau că "după terminarea lichidării, lichidatorii întocmesc bilanțul final, arătând partea ce se cuvine fiecărei acțiuni în repartiția activului social".

De asemenea, în același sens sunt și prevederile art. 349 din același act normativ, care precizează ce se întâmplă cu sumele ce le revin acționarilor, neîncasate de aceștia. Astfel, sumele cuvenite acționarilor, neîncasate în cele două luni de la publicarea bilanțului, vor fi depuse, conform art. 386, cu arătarea numelui proprietarului sau numerelor acțiunilor, dacă ele sunt la purtător. Plata se va face persoanei arătate sau posesorului acțiunilor, reținându-se titlul".

Prin urmare, activul societății era repartizat acționarilor societății în funcție de participarea acestora la capitalul social, aceeași soluție fiind păstrată de legiuitor și în prezent.

Au conchis recurenții-reclamanți că, în condițiile expuse, este evident că bunurile care au aparținut societății naționalizate sunt, de drept, proprietatea moștenitorilor acționarilor, respectiv a acestora.

Pe cale de consecință, apare ca vădit nelegală afirmația curții de apel conform căreia reclamanții nu ar mai avea posibilitatea să solicite restituirea bunurilor care au aparținut H. H. în baza acțiunii în revendicare deoarece au pierdut calea în procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Concluzionând, recurenții-reclamanți au arătat că H. era proprietara imobilului revendicat, iar aceștia, în calitate de moștenitori ai unuia din acționarii H., au dobândit proprietatea imobilului de la autorul lor inițial, K., care, la rândul său, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilul în cauză, ca urmare a radierii H. în anul 1949 (acțiunile sale neieșind niciodată în mod valabil din patrimoniul său, fiind preluate în baza unei legi abuzive și neconstituționale).

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, astfel că urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed:

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut, pe de o parte, că decizia recurată este nemotivată prin raportare la temeiul juridic al cererii deduse judecății, iar, pe de altă parte, că aceasta cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei.

Sub aspectul criticilor prin care s-a susținut că hotărârea atacată nu este motivată în raport de temeiul juridic al cererii, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Potrivit dispozițiilor art. 298 din același act normativ, dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în Titlul III al codului.

Din coroborarea textelor legale menționate, Înalta Curte reține că hotărârea judecătorească pronunțată în apel trebuie să evidențieze motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței de apel, precum și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților, formulate cu respectarea dispozițiilor legale în această fază procesuală.

Prin urmare, hotărârea pronunțată în apel trebuie să cuprindă elementele menționate de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar circumstanțiate aspectelor deduse judecății în apel.

În speță, Înalta Curte constată că reclamanții au declarat un apel motivat împotriva Sentinței civile nr. 19/S din 2 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Brașov, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel avea a verifica stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, în limitele cererii de apel.

Cu alte cuvinte, obligația instanței de apel de a motiva hotărârea trebuie subsumată prevederilor legale menționate; pe cale de consecință, respectarea exigențelor impuse de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie analizate din perspectiva criticilor formulate în apel și a apărărilor formulate de intimați.

Recurenții-reclamanți au susținut că instanța de control judiciar a ignorat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată și susținerile lor în sensul că au vocație să solicite revendicarea imobilului, respectiv despăgubiri, dacă bunul nu se mai regăsește în patrimoniul intimaților, în virtutea reparării prejudiciului cauzat ca urmare a faptei ilicite a statului de a prelua abuziv bunurile deținute de autorii lor.

Criticile nu sunt fondate.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de apel a examinat criticile formulate de apelanți, privitoare la calitatea procesuală activă a acestora, reținând în mod corect împrejurarea că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, este reprezentat de dispozițiile art. 480, 481 și 998 din C. civ. de la 1864.

Referirile pe care curtea de apel le-a făcut la Legea nr. 10/2001 au fost determinate, în principal, de faptul că imobilul în litigiu a fost preluat în perioada de referință a legii speciale de reparație, iar, prin cererea de apel, apelanții-reclamanți au invocat ca argumente în susținerea apelului, că "deși Legea nr. 10/2001 nu se aplică în cauză, aceasta stabilește cu putere de lege că persoanele moștenitori ai acționarilor societăților juridice au dreptul să revendice bunurile deținute de persoanele juridice", respectiv că "Legea nr. 10/2001 nu prevede un drept în plus ci doar constată că aceste persoane fizice, moștenitori ai foștilor acționari ai persoanelor juridice cărora li s-au luat în mod abuziv bunurile, au dreptul legal de a revendica aceste bunuri. Prin urmare, (...) Legea nr. 10/2001 recunoaște acest drept de proprietate tuturor, indiferent dacă aceștia urmează calea dreptului comun sau a Legii nr. 10/2001, Legea nr. 10/20001 neinstituind un drept nou, ci recunoscând un drept existent în baza legilor aplicabile la momentul preluării bunurilor, respectiv a radierii societății."

Prin urmare, curtea de apel nu a ignorat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, așa cum în mod greșit susțin recurenții-reclamanți, ci a expus considerentele pentru care susținerile apelanților, sus-menționate, nu au fost primite, dând deplină eficiență atât normelor interne care reglementează obligația judecătorilor de a motiva hotărârile pronunțate, cât și celor convenționale, invocate în cererea de recurs.

În ceea ce privește examinarea soluției date excepției lipsei calității procesuale active, Înalta Curte constată că prin cererea de apel au fost formulate critici care au privit încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei nr. 32/14 martie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, și consecințele lipsei unui titlu valabil de preluare de către stat a imobilului aflat în litigiu.

Aceste critici au fost analizate de instanța de apel, astfel cum rezultă din considerentele expuse la paginile 6-7 din decizia recurată.

Prin urmare, nu pot fi primite criticile prin care s-a susținut că decizia recurată este nemotivată prin raportare la temeiul juridic al cererii deduse judecății.

În ceea ce privește criticile prin care s-a susținut că decizia atacată conține motive contradictorii, străine de natura pricinii, Înalta Curte constată că, în condițiile în care nu au fost găsite fondate criticile referitoare la calitatea procesuală activă a reclamanților - persoane fizice, în cererea de revendicare formulată în temeiul dreptului comun, de principiu, considerentele instanței de apel care susțin corecta soluționare a excepției au privit deopotrivă și cererea formulată în subsidiar, de obligare a pârâților la despăgubiri.

Însă, ținând seama că reclamanții ar fi putut avea vocație la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, conform dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, sub condiția formulării notificării în termenul prevăzut de lege, iar prin cererea de apel s-a susținut, așa cum s-a arătat, că "Legea nr. 10/2001 recunoaște acest drept de proprietate tuturor, indiferent dacă aceștia urmează calea dreptului comun sau a Legii nr. 10/2001, Legea nr. 10/20001 neinstituind un drept nou, ci recunoscând un drept existent în baza legilor aplicabile la momentul preluării bunurilor, respectiv a radierii societății", curtea de apel a expus considerentele pentru care nu pot fi combinate procedura dreptului comun (la care au apelat reclamanții) și procedura reglementată de legea specială, cu referire la care s-a statuat, prin hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, că notificarea a fost depusă de autorul recurenților cu depășirea termenului legal.

Înalta Curte reține și faptul că, deși au criticat decizia recurată din perspectiva referirilor la legea specială de reparație, recurenții-reclamanți au făcut ei înșiși trimitere la acest act normativ invocând caracterul abuziv al preluării bunului, lipsa unei despăgubiri și o serie de prezumții care ar deriva din radierea societății, care au impus instanțelor de fond să expliciteze de ce nu poate fi admisă cererea de chemare în judecată întemeiată pe dreptul comun, care impune condiții restrictive de dovadă a dreptului de proprietate, prin comparație cu Legea nr. 10/2001 care ar fi permis surmontarea aspectului legal care a condus la respingerea cererii.

În consecință, criticile expuse de recurenții-reclamanți în susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Examinând criticile întemeiate de recurenți pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sancționează interpretarea greșită, de către instanță, a actului juridic dedus judecății ori schimbarea naturii și înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat revendicarea unui imobil, respectiv acordarea de despăgubiri, precum și faptul că nu intră sub incidența acestui motiv de recurs greșita interpretare a actelor juridice folosite ca probe în dovedirea sau în combaterea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este prin ipoteză incident în speță, astfel că va examina în continuare criticile de nelegalitate formulate prin cererea de recurs prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește efectele Deciziei civile nr. 32A/2016 din 14 martie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, Înalta Curte constată că prin această hotărâre judecătorească a fost admis apelul declarat de apelanții L. și M., împotriva Sentinței civile nr. 25 din 14 ianuarie 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost desființată sentința apelată și trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Prin Sentința civilă nr. 25 din 14 ianuarie 2005, Tribunalul București, secția a III-a civilă admisese excepția prematurității acțiunii și respinsese, în consecință, cererea de chemare în judecată, reținând, în esență, că reclamanții nu au epuizat procedura administrativă obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 32A/2016 din 14 martie 2006, Curtea de Apel București, secția a IX - a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a reținut că excepția prematurității acțiunii a fost în mod greșit admisă în condițiile în care Legea nr. 10/2001 nu cuprinde nicio precizare cu privire la situația în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite, în termenul de 60 de zile, decizia sau dispoziția prevăzute de art. 23 din lege; s-a apreciat că a considera că cererea adresată tribunalului este prematură sau inadmisibilă, înseamnă a nesocoti caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și a împiedica persoana îndreptățită să redobândească drepturile pe care legea i le recunoaște, impunându-i să aștepte un răspuns din partea unității notificate.

De asemenea, instanța de apel a dat îndrumări tribunalului în sensul de a avea în vedere "caracterul procesual legal care rezultă din probele administrate", reținând că a operat o transmisiune a calității procesuale ca efect al decesului reclamantului B. către moștenitorul legal D., respectiv o transmisiune convențională a calității procesuale, ca efect al încheierii de către reclamantul A. a unui contract de donație a drepturilor materiale cu privire la imobilul în litigiu, către L. și M.

Înalta Curte reține astfel că, prin Decizia civilă nr. 32A/2016 din 14 martie 2006, Curtea de Apel București a statuat cu referire la calitatea procesuală a persoanelor menționate însă numai din perspectiva continuării procedurii judiciare cu succesorii reclamanților cărora le-a încetat capacitatea de folosință în timpul procesului.

Având în vedere că până la pronunțarea acestei hotărâri judecătorești în cauză nicio instanță nu statuase cu privire la fondul cererii de chemare în judecată, precum și împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost modificată în sensul constatării nulității actului de preluare a H., cu consecința restituirii în natură a bunurilor care au aparținut patrimoniului acesteia, iar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, obligarea pârâților la despăgubiri, la data de 21 iunie 2007, deci ulterior hotărârii judecătorești sus-menționate, nu se poate susține cu temei că instanța de apel a statuat la data de 14 martie 2006 cu referire la calitatea procesuală activă a reclamanților în raportul juridic de drept substanțial, respectiv la calitatea reclamanților de proprietari ai imobilelor revendicate.

În mod eronat susțin recurenții-reclamanți că Decizia civilă nr. 32A/2016 din 14 martie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, nu are nicio legătură cu procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001, în condițiile în care din considerentele Sentinței civile nr. 25 din 14 ianuarie 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, rezultă cu evidență că, la momentul pronunțării acestei hotărâri judecătorești, temeiul de drept al cererii de chemare în judecată fusese precizat de reclamanți ca fiind Legea nr. 10/2001; ulterior acest temei a fost modificat prin cererea depusă la data de 21 iunie 2007.

Pe cale de consecință, legitimarea procesuală activă în raportul substanțial de drept dedus judecății nu poate fi justificată de recurenții-reclamanți prin Decizia civilă nr. 32A/2016 din 14 martie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București.

Sub un alt aspect, recurenții-reclamanți au susținut că, interpretând și aplicând eronat legea, curte de apel a ajuns în mod greșit la concluzia că nu mai pot recupera imobilul în litigiu întrucât le-a fost respinsă notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte reține că soluția de respingere în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și precizată, formulată pe cale dreptului comun, ca fiind introdusă de persoane lipsite de calitate procesuală activă, a fost fundamentată, în esență, pe considerentul că reclamanții (persoane fizice) nu au făcut dovada că dreptul de proprietate asupra activelor H. - la care autorii lor erau acționari - s-a transmis în condițiile dreptului comun către aceștia, respectiv pe imposibilitatea aplicării în speță a regulilor devoluțiunii succesorale pentru justificarea transmiterii dreptului de proprietate din patrimoniul unei persoane juridice în patrimoniul succesorilor acționarilor.

Cu alte cuvinte, instanțele au reținut în mod corect că dovada calității recurenților-reclamanți de moștenitori ai foștilor acționari ai H. nu îi îndreptățește pe aceștia în mod automat la redobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor care au reprezentat active ale persoanei juridice în absența dovezii că a fost parcursă procedura dizolvării și lichidării societății, iar, ca efect al lichidării, bunurile în discuție au intrat în patrimoniul acționarilor, cu atât mai mult cu cât autorii recurenților - reclamanți, deși dețineau o pondere majoră, nu erau singurii deținători de acțiuni.

Astfel, potrivit Procesului-verbal al Adunării ordinare a acționarilor din 30 iunie 1947, aflat la dosarul nr. x/2006 au fost prezenți nouă acționari, numărul total al acțiunilor fiind de 90.000 din care A. deținea 68.180 de acțiuni, K. deținea 16.000 de acțiuni, iar succesorul lui K., 400 de acțiuni. O diferență de 5.420 de acțiuni aparțineau unor terțe persoane (de ex. N. deținea 5.000 de acțiuni).

Prin urmare, nu pot fi primite susținerile recurenților în sensul de a se constata intervenită o preluare de drept a activelor persoanei juridice în patrimoniul autorilor săi, având în vedere că persoana juridică în discuție a reprezentat un subiect de drept distinct de persoanele care dețineau acțiuni la aceasta, cu patrimoniu propriu, iar transmiterea dreptului de proprietate din patrimoniul societății în cel al asociaților nu se presupune, ci trebuie dovedit.

Înalta Curte observă că, deși considerentele cuprinse în penultimul alineat al deciziei instanței de apel au un caracter ambigu și parțial eronat, în sensul în care "imobilul revendicat nu ar mai putea fi solicitat pe calea dreptului comun, care nu prevede posibilitatea ca o persoană fizică să succeadă în drepturi în drepturi unei persoane juridice prin moștenire, deoarece autorul reclamanților nu a valorificat în termen util și în condițiile legii speciale", această neregularitate nu este de natură a afecta legalitatea deciziei.

În realitate, pierderea beneficiului legii speciale de reparație, nu reprezintă un fine de neprimire a cererii formulate pe calea dreptului comun, iar, în condițiile particulare ale cauzei, motivele care au determinat respingerea cererii de chemare în judecată au privit faptul că reclamanții nu au probat în condițiile C. civ., transmiterea în patrimoniul autorilor lor a dreptului de proprietate asupra imobilului care a constituit activ al persoanei juridice H.

Susținerea recurenților-reclamanți în sensul că această transmisiune a operat de drept, ca efect al radierii societății, dispuse în baza Deciziei ministeriale nr. 285 din 10 februarie 1949, ulterior preluării imobilului de către stat în temeiul Legii nr. 119/1948 nu pot fi primite în contexul cadrului procesual evocat.

Înalta Curte subliniază că examinarea cererii în revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 din C. civ. de la 1864 impune recurenților-reclamanți să respecte exigențele probatorii de drept comun, neputând fi suficiente prezumțiile invocate de aceștia de parcurgere a procedurii de lichidare prevăzută de Codul comercial de la 1887.

Desigur că, în contextul particular al cauzei, în care s-a reținut că formularea notificării s-a făcut cu depășirea termenului legal, reclamanții nu erau împiedicați să dobândească pe calea dreptului comun dreptul solicitat, sub condiția să probeze existența dreptului de proprietate asupra bunului revendicat în patrimoniul autorilor săi, nefiind suficient a se susține că "este evident că bunurile care au aparținut societății naționalizate sunt, de drept, proprietatea moștenitorilor acționarilor."

În ceea ce privește susținerile recurenților-reclamanți, care au invocat în combaterea acestui raționament faptul că preluarea activelor s-a făcut de Statul Român în lipsa unui titlu valabil, Legea nr. 119/1948 fiind un act juridic neconstituțional prin raportare chiar la Constituția în vigoare, și în lipsa unei despăgubiri, Înalta Curte reține că pun în discuție aspecte privitoare la fondul cererii de revendicare imobiliară a căror analiză nu se impune în condițiile respingerii cererii de chemare în judecată ca efect al admiterii lipsei calității procesuale active.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., reținând că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții E. și F. împotriva Deciziei civile nr. 841/Ap din 22 mai 2018 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 feb