ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 315/2025

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 6 septembrie 2018 pe rolul Judecătoriei Brașov, reclamanții A și B au solicitat obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român prin Ministerul Transporturilor, Municipiul Brașov și Consiliul Local Brașov să le lase în deplină proprietate și posesie suprafața de aproximativ 1.050 mp ocupată fără drept din terenul în suprafață de 10219 mp situat în Brașov, str. (...), înscris în CF (...), CF vechi (...), nr. top (...), iar în caz de imposibilitate să fie obligați pârâții la plata de despăgubiri constând în valoarea actuală de circulație a suprafeței de 1.050 mp ocupate fără drept. Au solicitat, de asemenea, să fie obligați pârâții ca în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunța sau într-un termen ce va fi apreciat ca rezonabil, să intabuleze în evidențele de carte funciară (...), sub sancțiunea plății de daune cominatorii în cuantum de 100 lei/zi de întârziere. În drept, au fost invocate prevederile art. 555, 563, 565 și 566 C. civ., respectiv 480 și 481 vechiul C. civ., instanța fiind învestită cu soluționarea unei cereri în revendicare. Prin sentința civilă nr. 3343 din 12 aprilie 2019 pronunțată de Judecătoria Brașov - Secția civilă, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov, raportat la valoarea obiectului litigiului și la prevederile art. 94 și 95 C. proc. civ. Primul ciclu procesual:

Sentința pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 240/S din 7 noiembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Brașov - Secția I civilă, s-a admis excepția lipsei de interes a reclamanților în formulare a cererii de chemare în judecată. S-a respins, ca fiind formulată de persoane care nu justifică interes, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată și precizată de reclamanții A și B, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român prin Ministerul Transporturilor, Municipiul Brașov prin primar, Consiliul Local Brașov, Statul Român prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere și Statul Român prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri.

Decizia pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 477/AP din 7 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția I civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanții A și B împotriva sentinței civile nr. 240/S din 7 noiembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Brașov. S-a anulat sentința atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond.

Decizia pronunțată de instanța de recurs: Prin decizia nr. 1128 din 20 mai 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a anulat recursurile declarate de pârâtul Municipiul Brașov prin primar și de pârâtul Consiliul Local Brașov împotriva deciziei nr. 477/AP din 7 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Brașov – Secția civilă. Al doilea ciclu procesual:

Sentința pronunțată de prima instanță – în rejudecare: Prin sentința civilă nr. 70/S din 9 martie 2023, Tribunalul Brașov - Secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Brașov prin primar, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Transporturilor. A admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Consiliului Local Brașov. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român. A admis excepția de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local Brașov nr. 239 din 25 aprilie 2005. A respins, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă, acțiunea civilă inițiată și precizată de reclamanții A și B, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Brașov, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără capacitate de folosință, și în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român prin Ministerul Transporturilor; Statul Român prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere și Statul Român prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri. A admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții A și B în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Brașov prin primar. A obligat pe pârât să plătească reclamanților suma de 187.353 lei, cu titlu de despăgubiri pentru suprafața de teren de 555 mp. A obligat pe reclamanți să plătească în contul Biroului Local de Expertize suma de 9.900 lei, reprezentând diferență onorariu pentru Raportul de expertiză 944119/2022 întocmit de expert tehnic judiciar C. A respins celelalte pretenții ale reclamanților. A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamanților suma de 4.852 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru în limita pretențiilor admise.

Decizia pronunțată de curtea de apel – în rejudecare: Prin decizia civilă nr. 1364/Ap din 27 septembrie 2023, Curtea de Apel Brașov - Secția civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul Brașov, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A și B împotriva sentinței civile nr. 70/S din 9 martie 2023 și a încheierii din 9 februarie 2023 a Tribunalul Brașov – Secția I civilă.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 1364/Ap din 27 septembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă, pârâtul Municipiul Brașov prin primar a declarat recurs. Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normelor de drept material, respectiv prevederile art. 563 - 566 C. civ., art. 36 din Legea nr. 18/1991, prevederile privind garanția pentru evicțiune (la care instanța de judecată în cuprinsul deciziei atacate face doar o trimitere generică, fără a indica în concret textul de lege la care face referire-pag.6 alin. ultim din decizia nr. 1364/2023), respingând, ca nefondat, apelul declarat, fiind respinse obiecțiunile pârâtului față de raportul de expertiză privind sporul de valoare pentru întreaga proprietate rămasă reclamanților. În ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției de nelegalitate, în mod eronat s-a reținut că nu prezintă relevanță cine este proprietarul terenului oferit la schimb, întrucât cu privire la imobilul care a făcut obiectul contractului de schimb sunt aplicabile prevederile art. 36 din Legea nr. 18/1991, republicată cu completările și modificările ulterioare. Așadar, prin efectul dispozițiilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, terenul în cauză a trecut în proprietatea Municipiului Brașov, ca atare nu se poate reține că Municipiul Brașov nu putea să dispună de acesta sau că nu are relevanță cine era proprietarul terenului. Contractul de schimb nu a fost încheiat din cauza atitudinii reclamanților care nu și-au dat acordul pentru efectuarea schimbului. În aceste condiții, nu se poate reține nicio culpă în sarcina Municipiului Brașov și, cu atât mai mult, acest motiv nu poate să constituie motiv de admitere a excepției de nelegalitate a H.C.L. Brașov nr. 239 din 5 aprilie 2005, astfel cum a reținut instanța de judecată. Recurentul-pârât a arătat, în continuare, că instanța de apel a aplicat greșit prevederile privind garanția pentru evicțiune, și ale art. 563 - 566 C. civ.. În cuprinsul cererii de apel s-a arătat că, raportat la prevederile OG nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, (...) se încadrează în categoria drumurilor de interes local, iar potrivit art. 8 din actul normativ menționat, acestea aparțin proprietății publice a unității administrative pe teritoriul căreia se află. Potrivit prevederilor contractului de vânzare-cumpărare cu nr. 3262 din 18 decembrie 1997, vânzătorul D a garantat pe cumpărători de evicțiune, conform art. 1337 C. civ. și a declarat că terenul nu este ipotecat ori grevat de alte sarcini sau procese, iar cumpărătorii au declarat că au verificat existența titlului de proprietate al vânzătorului asupra terenului obiect al contractului înainte de cererea de redactare si autentificare a actului, asigurându-se că terenul nu este scos din circuitul civil, nu este grevat de sarcini sau procese. Vânzătorul a declarat că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 10219 mp., situat în Brașov, înregistrat în CF (...) a localității Brașov, cu nr. top (...), sub A+1, prin moștenire si respectiv uzucapiune. În aprecierea sa, vânzătorul nu putea să dobândească prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra unui bun care face parte din domeniul public al unității administrativ teritoriale, în condițiile în care dreptul de proprietate publică este inalienabil, insesizabil și imprescriptibil, potrivit art. 861 C. civ. Este eronată constatarea instanței de judecată, în sensul că garanția pentru evicțiune nu se poate reține decât pentru împrejurări necunoscute la data perfectării contractului sau că aceasta se prescrie în termenul de 3 ani de la data vânzării în condițiile, în care drumul exista la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. De asemenea, a reținut că reclamanții-cumpărători și-au asumat la data cumpărării că bunul pe care l-au achiziționat este afectat de drum, nefiind nici just și nici moral ca Municipiul Brașov să plătească despăgubiri pentru un drum care exista încă din anul 1990, anterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare cu privire la acesta. În acest context, recurentul-pârât arată că nu este de acord cu reținerea instanței în sensul că Municipiul Brașov a ocupat fără drept o porțiune (respectiv 555 mp) din terenul în suprafață de 10.219 mp, situat în Brașov, str. (...), înscris în CF (...), CF vechi (...), nr. top (...), în condițiile în care acest drum exista la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare. Referitor la aplicarea prevederilor art. 563 - 566 C. civ., susține că prin acțiunea în revendicare proprietarul care a pierdut posesia lucrului poate cere restituirea acestuia de la cel la care se găsește. Cu alte cuvinte, proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoașterea dreptului său de proprietate și restituirea lucrului. Însă, în situația de față, având în vedere că drumul exista la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către reclamanți, aceștia nu aveau ce posesie să piardă, din moment ce nu au avut niciodată o asemenea posesie. În ceea ce privește sporul de valoare al terenului, apreciază că instanța de apel, în mod eronat, a constatat că eventualul spor al valorii terenului de 9.206 mp nu a făcut obiectul acțiunii, pentru a putea fi dedus din cuantumul despăgubirilor calculate de expert, reținând că aceasta este o solicitare suplimentară față de obiectivele expertizei. În mod greșit, instanța de judecată nu a ținut cont de obiecțiunile formulate în termen de Municipiul Brașov la raportul de expertiză întocmit în cauză, acestea fiind respinse prin încheierea din 9 februarie 2023, soluția fiind menținută de Curtea de Apel Brașov. Apreciază că se impunea admiterea obiecțiunilor formulate tocmai pentru stabilirea unei juste despăgubiri, având în vedere și împrejurarea că plata acestei sume se suportă din bugetul Municipiului Brașov.

Apărările formulate în cauză: Intimații-reclamanți A și B au formulat întâmpinare, în termen legal, prin care au invocat excepția nulității pentru neîncadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și excepția inadmisibilității recursului. Referitor la excepția inadmisibilității recursului au susținut că recurentul-intimat Municipiul Brașov nu poate declara recurs în locul Consiliului local al Municipiului Brașov în ceea ce privește greșita admitere a excepției de nelegalitate a Hotărârii Consiliului local Brașov nr. 239 din 25 aprilie 2005. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 29 octombrie 2024, completul de filtru a respins excepțiile nulității și inadmisibilității, invocate prin întâmpinare. A admis în principiu recursul declarat de pârâtul Municipiul Brașov prin primar, împotriva deciziei civile nr. 1364/Ap din 27 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov-Secția civilă și a fixat termen pentru judecata recursului la 11 februarie 2025, în ședință publică, complet x, cu citarea părților, termen la care instanța a rămas în pronunțare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Subsumate dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. criticile recurentului pârât Municipiul Brașov vizează interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, referindu-se punctual la următoarele aspecte: Cu privire la modalitatea de soluționare a excepției de nelegalitate a H.C.L. Brașov nr. 239/25.04.2005, recurentul susține faptul că admiterea acesteia a fost dispusă, pe de o parte, fără a se fi avut în vedere faptul că reclamanții au fost cei care au refuzat să își dea acordul la încheierea contractului de schimb, iar, pe de altă parte, cu reținerea greșită a aspectelor privitoare atât la imposibilitatea Municipiul Brașov de a putea dispune de terenul pe care îl oferea la schimb, cât și la nerelevanța calității de proprietar al bunului. Corelativ acestei critici, prin întâmpinare, intimații reclamanți au susținut excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active în invocarea respectivului motiv de recurs. Respectivele excepții vor fi analizate ca apărări formulate de intimați, iar din această perspectivă, Înalta Curte le găsește ca neîntemeiate, întrucât argumentele critice ale recurentului vizează răspunsul curții de apel la unul dintre motivele invocate în calea de atac, în privința unui înscris pe care îl considera relevant în economia cauzei. Motivul de recurs formulat de recurent este însă fondat, întrucât instanța de apel a înțeles să mențină soluția de admitere a excepției de nelegalitate, deși în motivare achiesează, în principal, la considerentul vizând lipsa de consecințe juridice a actului administrativ contestat și, doar în subsidiar, reține și lipsa acordului reclamanților pentru realizarea schimbului, precum și nerelevanța calității de proprietar a Municipiului Brașov cu privire la terenul oferit la schimb. Înalta Curte constată că prin H.C.L. Brașov nr. 239/25.04.2005 s-a aprobat schimbul de terenuri dintre suprafața aflată în proprietatea reclamanților, afectată de utilități publice, și un alt teren, aparținând proprietății private a Municipiului Brașov. Așadar, hotărârea în discuție aprobă doar efectuarea schimbului de terenuri, reprezentând, în concret, un acord emis de consiliul local pentru o eventuală convenție de schimb, în care una dintre părți este unitatea administrativ teritorială Municipiul Brașov. Așadar, hotărârea consiliului local are caracterul unui act premergător, obligatoriu potrivit legii, dar care nu produce prin el însuși efectele juridice în vederea cărora a fost emis, fără ca ulterior să fi fost urmat de perfectarea contractului de schimb. Or, cât timp, după emiterea hotărârii, părțile nu au convenit la încheierea contractului de schimb, H.C.L. Brașov nr. 239/25.04.2005 rămâne lipsită de eficacitate astfel încât, înlăturarea ei din contextul juridic al cauzei prin intermediul excepției de nelegalitate nu este în măsură să afecteze, pozitiv sau negativ, situația juridică a vreuneia dintre părți. Acesta a fost, de altfel, și motivul pentru care, în primul ciclu procesual, curtea de apel a apreciat că reclamanții justifică un interes în acțiunea în revendicare, pretențiile acestora nefiind satisfăcute urmare a emiterii H.C.L. Brașov nr. 239/25.04.2005, întrucât schimbul nu a operat. În acest context, reținându-se întemeiată critica recurentului, se impune casarea deciziei, urmând ca în rejudecare, în raport de dispozițiile art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, instanța de apel să realizeze, prioritar, operațiunea de verificare a admisibilității excepției de nelegalitate din perspectiva îndeplinirii în mod cumulativ, atât a condiției vizând natura juridică de act administrativ apt să producă efecte juridice a hotărârii consiliului local, cât și a celei referitoare la existența unei dependențe între soluția ce urmează a fi dată pe fondul cauzei și actul vizat de excepția de nelegalitate. Referitor la modalitatea de soluționare a capătului de cerere având ca obiect revendicare, respectiv despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului asupra căruia intimații reclamanți își afirmă dreptul de proprietate, recurentul pârât susține o serie de critici, invocând în principal, faptul că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1337 C. civ. referitoare la garanția pentru evicțiune, dar și pe cele ale art. 563 - 566 C. civ.. Pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual, prin decizia recurată nr. 1364/27.09.2023, instanța de apel a menținut soluția instanței de fond prin care a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții E, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Brașov, fiind obligat acesta din urmă să plătească reclamanților suma de 187.353 lei, cu titlu de despăgubiri, pentru suprafața de teren de 555 mp. În esență, prima instanță a reținut că terenul în litigiu, de 555 mp, ce a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare nr. 3262/18.12.1997, reprezintă proprietatea tabulară a reclamanților, fiind în folosința și exploatarea pârâtului, așa încât cererea în revendicare a acestui teren a fost apreciată ca întemeiată. Față de destinația și amenajările efectuate – drum public (...) și parcare publică aferentă străzii -, raportat la prevederile art. 566 C. civ., a constatat că pârâtul nu poate fi obligat să lase reclamanților imobilul în deplină proprietate și posesie, însă trebuie să le achite acestora despăgubiri. În soluționarea apelului, curtea a reținut că, în cauză, dispozițiile art. 566 alin. (1) C. civ. nu sunt incidente, terenul în litigiu nefiind un bun care a pierit sau care a fost înstrăinat, acordarea de despăgubiri fiind însă justificată de prejudiciul suferit de intimații-reclamanți ca urmare a faptului că, pentru terenul de 555 mp, aceștia suportă, și în prezent, consecințele unei exproprieri de fapt, incompatibile cu art. 1 Protocolul 1 CEDO potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, aspect invocat prin precizarea cererii de chemare în judecată. Prin urmare, curtea de apel a validat raționamentul și soluția primei instanțe în ceea ce privește capătul de cerere privind revendicarea însă, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 566 alin. (1) C. civ. pentru acordarea despăgubirilor, a înțeles să substituie acestui temei legal, pe cel reprezentat de art. 1 Protocolul 1 din CEDO. Or, din această perspectivă, criticile recurentului sunt întemeiate din mai multe puncte de vedere. În primul rând, terenul în suprafață de 555 mp, revendicat de reclamanți în temeiul titlului de proprietate reprezentat de contractual de vânzare cumpărare nr. 3262/18.12.1997, era ocupat chiar de la momentul dobândirii sale, de utilități publice, recurentul pârât invocând faptul că, fiind în discuție un drum de interes public local, potrivit art. 8 din O.G. nr. 43/1997, acesta aparține proprietății publice a unității administrative pe al cărei teritoriu se află, așa încât reclamanții aveau deschisă calea acțiunii în răspundere pentru evicțiune, îndreptată împotriva celui de la care au cumpărat și nu pe cea a acțiunii în revendicare. Într-adevăr, făcând abstracție de respectivele susțineri și neanalizând existența dreptului de proprietate publică cu privire la terenul în litigiu, dar validând raționamentul judiciar al instanței de fond care a apreciat că, în cauză, revendicarea este nu doar admisibilă dar și întemeiată, instanța de apel a realizat o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în materia protecției dreptului de proprietate, atât a celei publice, cât și a celei private. Prin urmare, instanța de apel a stabilit incomplet regimul juridic al terenului aflat în litigiu, fără suport probator și fără o argumentare prin care să se expliciteze aspecte relevante în soluționarea cauzei, și anume în ce măsură drumul public face parte din proprietatea publică a unității administrativ teritoriale municipiul Brașov, fiind drum de interes public local, conform prevederilor art. 8 din O.G. nr. 43/1997(fiind util a se verifica și eventualele consecințe juridice ale H.G. nr. 1325/2003 în privința identificării apartenenței actuale la domeniul public statului a respectivului sector de drum), prin coroborare și cu înscrisul reprezentând planul cadastral al municipiului Brașov vizând situația de la data de 01.01.1990, respectiv planșa nr.193, în care este evidențiat drumul public (...), edificat în perioada anilor 1960 - 1966. Totodată, în contextul în care, în contractul de vânzare - cumpărare nr. 3262/18.12.1997 nu este inserată nicio mențiune cu privire la existența unei asemenea sarcini, deși afectațiunea publică subzista la data perfectării acestuia, era necesar a se fi analizat dacă reclamanții au cunoscut și și-au asumat riscul dobândirii în proprietate a unui teren afectat de utilități publice, dacă au avut vreodată posesia efectivă a bunului, analiză în urma căreia s-ar fi putut stabili în mod corect, remediul judiciar de care puteau uza pentru limitarea exercitării/lipsirea de atributele dreptului de proprietate astfel dobândit. Se mai reține și că, raportat la circumstanțele cauzei, atitudinea reclamanților este una echivocă, susținând în primul ciclu procesual, prin cererea de chemare în judecată, faptul că au luat cunoștință de existența utilităților publice abia în anul 2016, pentru ca în apel să susțină că această „situație preexistentă - cunoscută sau necunoscută nouă -” îi împiedică în realizarea dreptului de proprietate, întrucât drumul (...) exista în fapt, dar nu și în drept, nefiind înscris în cartea funciară. De asemenea, pârâții au evocat ca fiind petrecute, până la promovarea acțiunii în revendicare, mai multe evenimente juridice, care denotă faptul că reclamanții au cunoscut afectațiunea terenului și au încercat să obțină despăgubiri (notificarea nr. 29509/2001 înregistrată la Primăria Brașov prin care au solicitat despăgubiri, H.C.L. Brașov nr. 239/25.04.2005 s-a aprobat schimbul de terenuri dintre suprafața aflată în proprietatea reclamanților, afectată de utilități publice, și un alt teren aparținând proprietății private a Municipiului Brașov). Nu în ultimul rând, cu o semnificație juridică ce nu putea fi ignorată, este și clauza contractuală prin care vânzătorul își asumă obligația de garanție contra evicțiunii, menționând expres faptul că garantează pe cumpărători pentru evicțiune conform art. 1337 C. civ. și declarând că terenul nu este ipotecat ori grevat de alte sarcini ori procese. Or, tot acest context juridic și probator a rămas neanalizat, iar prin răspunsul oferit argumentelor formulate de pârâtul Municipiul Brașov în privința prevalenței în cauză, a dispozițiilor ce reglementează răspunderea pentru evicțiune, instanța de apel procedează la o analiză ce excede cadrului procesual și limitelor învestirii, înțelegând practic să releve, care ar fi motivele pentru care, în opinia sa, printr-o acțiune în răspundere contractuală (ex contractu), reclamanții nu și-ar fi putut vedea satisfăcute pretențiile, deși în mod evident, nu fusese învestită cu o asemenea cerere. Ceea ce avea de lămurit instanța de apel, pe baza probelor administrate și în raport de temeiul juridic invocat, era situația juridică a terenului în litigiu la data dobândirii lui de către reclamanți, și relevanța acesteia, din perspectiva solicitărilor deduse judecății. În altă ordine de idei, este întemeiată și susținerea recurentului vizând faptul că, în cauză, nu subzistă ipoteza în care, ulterior dobândirii proprietății asupra terenului de către reclamanți, Municipiul Brașov ar fi exercitat asupra acestuia acte de uzurpare echivalente unei exproprieri de fapt, fără plata unei despăgubiri. Critica a fost formulată în contextul în care, curtea de apel a constatat că acordarea de despăgubiri este justificată de prejudiciul suferit de reclamanți ca urmare a faptului că, pentru terenul de 555 mp, aceștia suportă, și în prezent, consecințele unei exproprieri de fapt, incompatibile cu art. 1 Protocolul 1 CEDO potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului. Într-adevăr, trebuie reținut faptul că, ne aflăm în fața unei exproprieri de fapt de fiecare dată când diversele măsuri sau acțiuni ale autorităților statale au ca rezultat lipsirea titularului de posibilitatea exercitării totale sau parțiale a oricăruia dintre atributele dreptului său de proprietate. Altfel spus, de regulă, exproprierea de fapt presupune deposedarea proprietarului, respectiv posterioritatea ingerinței, raportat la momentul dobândirii dreptului de proprietate. Documentele de la dosar fac dovada faptului că, deși drumul public (...) - identificat ca făcând parte din DN 1 Brașov – Poiana Brașov -, a fost edificat în perioada 1960-1966, fiind prevăzut în planul cadastral al Municipiului Brașov încă din data de 01.01.1990, în conținutul contractului de vânzare - cumpărare nr. 3262/18.12.1997 nu există nicio mențiune care să facă referire la această situație juridică. Dimpotrivă, în una din clauzele contractuale, reclamanții au stipulat faptul că au verificat existența titlului de proprietate al vânzătorului asupra terenului obiect al acestui înscris, înainte de cererea de redactare și autentificare a actului, asigurându-se că terenul nu este scos din circuitul civil, nu este grevat cu sarcini sau procese. Prin urmare, ceea ce ar fi putut susține reclamanții în prezenta cauză este o expropriere de fapt, survenită anterior dobândirii dreptului lor de proprietate, respectiv o expropriere care să îl vizeze pe autorul acestora, în pofida faptului că un astfel de aspect nu se reflectă și în conținutul actului juridic. Cu alte cuvinte, în condițiile în care, încă de la momentul achiziționării, parte din teren era afectat de utilități publice, dreptul de proprietate al reclamanților nu ar fi devenit precar prin măsurile ulterioare ale pârâtului, ci astfel a fost dobândit. Or, în cauză, instanța de apel a substituit, din oficiu, temeiul juridic al pretențiilor reclamanților astfel cum fusese reținut de către judecătorul fondului, fără însă ca acest aspect să fi fost invocat prin motivele de apel și fără ca, într-un asemenea nou cadru juridic, să realizeze, chiar și la nivel minimal, testul de proporționalitate consacrat în jurispudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În strânsă legătură și interdependență cu existența dreptului la despăgubiri, se află și cel de-al treilea motiv de recurs, care se referă la faptul că determinarea cuantumului despăgubirilor reprezentând contravaloarea terenului în litigiu, s-a realizat fără a se fi apreciat asupra unui eventual spor de valoare adus întregii suprafețe de teren rămas liber, în proprietatea reclamanților și în vecinătatea drumului public, spor ce ar fi trebuit dedus din totalul despăgubirilor. Prin prisma faptului că prima instanță a respins obiecțiunile la raportul de expertiză, formulate de pârâtul Municipiul Brașov, această critică a constituit și motiv de apel, respins însă de instanță, pe considerentul că nu a fost analizată împrejurarea că terenul de 9.206 mp al reclamanților are un plus de valoare datorită existenței drumului (...) deoarece acest teren nu a fost evaluat, nefiind ocupat de pârât. Din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat și acest motiv de recurs, cât timp în stabilirea valorii terenului ocupat de pârât expertul a determinat și a dedus din cuantumul acesteia, sporul de valoare adus doar unuia din cele două loturi de teren rămas liber în proprietatea reclamanților, respectiv doar celui în suprafață de 458 mp, omițându-l pe cel în suprafață de 9206 mp, aflat și acesta în vecinătatea drumului public, pârâtul formulând și obiecțiuni la raportul de expertiză, dar și critici în apel. Prin urmare, aceste susțineri vor fi examinate în rejudecarea cauzei, când instanța de apel, stabilind regimul juridic al terenului în litigiu, va analiza și existența și posibilitatea valorificării dreptului reclamanților la despăgubiri, în acest cadru procesual. Față de toate aceste considerente și în temeiul art. 496 și art. 497 cu referire la art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, impunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de apel să lămurească pe deplin aspectele evocate în precedent, reanalizând, în ansamblu, cauza.