ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1084/2025

Ședința publică din data de 14 mai 2025

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la data de 25 mai 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A., prin tutore B., a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Brașov, prin Primar, și Consiliul Local Brașov, solicitând acordarea despăgubirilor constând în repararea prejudiciului rezultat din imposibilitatea exercitării atributelor dreptului de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 408 mp situat în municipiul Brașov, str. x, înscris în CF x, CF vechi x, după cum urmează:

- pentru trecut, obligarea pârâtei la despăgubiri juste și proporționale pentru lipsa de folosință a imobilului teren identificat mai sus, prețuite la 70.000 euro, echivalent în RON la data plății, precum și dobânda legală aferentă acestei sume potrivit O.G. nr. 13/2001, întrucât acesta este cuprins în zona verde amenajată a orașului, fiind afectat de interdicția de a construi;

- pentru viitor, obligarea pârâtei la repararea prejudiciului, fie prin oferirea unui alt teren, cu aceeași suprafață și valoare economică actualizată la zi, având același regim juridic, respectiv teren intravilan, negrevat de interdicții, într-o altă zonă a orașului; fie prin plata unei sume de bani lunare, trimestriale sau anuale, datorată lipsei de folosință, sub forma chiriei în cuantum de 2000 euro/lună, stabilită prin raportare la zona în care se află terenul, întinderea și valoarea de piață a acestuia, evaluând prejudiciul de zi cu zi, actualizată cu indicele de inflație, determinată de încălcarea dreptului de proprietate;

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 193/S din 30 iunie 2022, Tribunalul Brașov a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Brașov.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., prin tutore B., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Brașov și Consiliul Local al Municipiului Brașov și a obligat pe pârâți să plătească reclamantei suma de 14.685,8 euro, echivalentul a 72.680 RON, cu titlu de despăgubiri, constând în repararea prejudiciului produs prin lipsa de folosință a imobilului teren în suprafață de 408 mp, înscris în CF x Brașov.

Prin decizia nr. 1246/Ap din 12 iunie 2024, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis cererea de apel formulată de apelanta reclamantă A. prin tutore B., împotriva sentinței civile nr. 193/S/30.06.2022 pronunțate în dosarul civil nr. x/2021 al Tribunalului Brașov, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 17.116,41 euro, echivalentul a 85.152,43 RON, cu titlul de despăgubiri pentru lipsa de folosință aferentă perioadei mai 2018 - mai 2021, sumă la care se adaugă dobânda legală calculată de la data pronunțării sentinței, respectiv 30.06.2022 și până la momentul plății efective, precum și la plata sumei de 9.310 euro, echivalentul a 46.316,32 RON, cu titlul de despăgubiri pentru lipsa de folosință aferentă perioadei iunie 2021 - iulie 2024, sumă ce se va actualiza cu rata inflației până la momentul plății efective.

A păstrat restul dispozițiilor sentinței atacate.

A obligat apelantul-pârât Municipiul Brașov la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 11.367,18 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Brașov a declarat recurs pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Brașov, prin Primar, solicitând admiterea căii de atac exercitate și casarea deciziei civile recurate.

În susținerea cererii de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta arată că decizia atacată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1357 C. civ., care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale.

Cât privește condiția faptei ilicite, arată recurenta că aceasta nu poate fi reținută în sarcina sa, întrucât la pronunțarea sentinței civile nr. 299/1998 s-a avut în vedere expertiza tehnică specialitatea topografie întocmită de către expert C., conform căreia destinația terenului era " zonă verde, așa cum este înscrisă în planul de situație ce face parte integrantă din documentație.

Susține că Municipiul Brașov nu a amenajat spațiul verde după retrocedarea terenului, starea de fapt și de drept fiind aceeași de la momentul dobândirii dreptului de proprietate de către reclamantă.

Așadar, retrocedarea s-a făcut la cererea reclamantei, care cunoștea situația juridică a terenului și a fost de acord cu atribuirea acestuia în natură, iar obligația de a solicita schimbarea ulterioară de destinație îi revenea, dacă avea vreun interes.

Consideră recurenta că instanța de apel a apreciat în mod eronat că fapta ilicită constă în nepredarea efectivă a terenului amenajat drept spațiu verde către reclamantă, care și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, prin efectuarea unor acte de expropriere în legătură cu imobilul în litigiu.

Mai susține recurenta că, în hotărârea atacată, nu se analizează și condiția culpei, reținându-se doar faptul că aceasta avea posibilitatea schimbării destinației terenului, fără a putea invoca în favoarea sa schimbarea legislativă ce interzice orice modificare de destinație a unui spațiu verde.

Mai mult, în ceea ce privește despăgubirea ce urmează să fie acordată proprietarului terenului, aceasta trebuie sa reflecte paguba efectiv suferită (la care adaugă beneficiul nerealizat), raportat la valoarea concretă pe care o avea proprietatea pierdută.

În prezenta cauză, însă, reclamanta nu a avut niciodată în patrimoniu un teren construibil, așa cum se susține, motiv pentru care instanța nu se putea raporta la valoarea unui teren cu atare caracteristici (teren pe care se pot construi imobile cu destinație de locuințe sau birouri).

De asemenea, instanța de apel avea obligația de a stabili care era starea terenului, la data atribuirii în proprietate, prin hotărâre judecătorească, către reclamantă.

Conchizând, susține recurenta că, în lipsa acestor elemente ale stării de fapt, care au menirea sa contureze situația concretă în care se află părțile, instanța de recurs este pusă în imposibilitate de a verifica dacă dispozițiile art. 1357 C. civ. au fost corect aplicate, în raport cu circumstanțele concrete ale speței.

În data de 08 ianuarie 2025, intimatul Consiliul local al Municipiului Brașov a formulat întâmpinare, prin care solicită admiterea recursului, considerând că analiza căii de atac formulate de UAT Brașov ar trebui realizată și din perspectiva pct. 5 al art. 488 C. proc. civ.. Întâmpinarea a fost comunicată părților în data de la 17 și 20 ianuarie 2025.

Totodată, în data de 19 ianuarie 2025, intimata A. a formulat întâmpinare, prin care solicită anularea recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege iar, în subsidiar, solicită respingerea recursului ca nefondat. Întâmpinarea a fost comunicată la 30 ianuarie 2025.

În cauză nu au fost formulate răspunsuri la întâmpinări.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, potrivit considerentelor expuse în continuare.

Prioritar, examinând motivele de recurs sub aspectul posibilității de încadrare a criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea vizează considerentele instanței de apel, care au stat la baza soluției de admitere a căii de atac a apelului exercitat de reclamantă și respingerea apelului declarat de pârâtă, din perspectiva modalității în care aceasta a făcut aplicarea normelor de drept material incidente în cauză, referitoare la incidența art. 1357 alin. (1) C. civ., care reglementează condițiile în care ar putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâtei.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata A., prin întâmpinare, urmând ca analiza legalității hotărârii recurate să fie realizată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate prin cererea de recurs.

Recursul U.A.T. Municipiul Brașov a fost argumentat din două perspective, după cum urmează. Pe de o parte, pârâtă susține că, în prezenta cauză dedusă judecății, nu se poate vorbi despre o limitare a exercitării atributelor dreptului de proprietate al reclamantei, într-o manieră care să aibă valența juridică a unei veritabile expropieri de fapt, aptă să îi confere acesteia dreptul la despăgubiri pe temeiul unei răspunderi civile delictuale, întrucât fapta ilicită nu există, terenul cu privire la care se solicită despăgubiri nefăcând obiectul unor limitări urbanistice suplimentare celor care existau deja la data retrocedării și care au fost acceptate de reclamantă. Totodată, susține recurenta că schimbarea legislativă nu îi poate fi imputată, dimpotrivă chiar, interdicția schimbării destinației imobilului încadrat drept spațiu verde, o dată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, reprezintă un motiv de imposibilitate de executare a hotărârii judecătorești definitive, prin care s-a dispus retrocedarea în natură a terenului în suprafață de 408 mp.

Pe de altă parte, mai contestă recurenta modalitatea de stabilire a despăgubirilor constând în lipsă de folosință, considerând că aceasta trebuie raportată la valoarea concretă pe care o avea proprietatea pierdută, nicidecum la valoarea unui teren pe care se pot construi locuințe sau birouri, în condițiile în care reclamanta nu a avut niciodată în patrimoniu un teren construibil.

Criticile nu sunt fondate.

Preliminar, sub aspectul împrejurărilor esențiale de fapt ale cauzei, așa cum au fost stabilite de instanțele fondului în virtutea competențelor depline ce le sunt conferite sub acest aspect, și care nu mai pot fi reexaminate în calea de atac a recursului în care se exercită exclusiv un control de legalitate al hotărârii recurate, Înalta Curte relevă, într-o succintă prezentare, următoarele aspecte:

Reclamantei A. i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 408 mp., situat în mun. Brașov, str. x, jud. Brașov, înscris în CF nr. x - CF vechi x, prin sentința civilă nr. 299/1998, pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul civil nr. x/1998. Terenul inițial, în suprafață de 634 mp a fost dezmembrat în două loturi, iar lotul nr. x, în suprafață de 408 mp., a fost retrocedat reclamantei, prin hotărârea judecătorească reținându-se că acesta este liber de construcții/detalii de sistematizare. Pentru diferența de suprafață de 226 mp. au fost solicitate măsuri reparatorii în echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001, acțiunea fiind admisă prin sentința civilă nr. 129/S/2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Brașov.

Într-un alt litigiu purtat între părți, înregistrat sub nr. x/2000 pe rolul Judecătoriei Brașov, având ca obiect constatarea identității topografice a terenului ce formează lotul nr. x în suprafață de 408 mp., astfel cum aceasta a fost determinată prin sentința civilă nr. 299/1998 a Tribunalului Brașov, s-a administrat proba cu expertiză tehnică specialitatea topografie, fiind depus la dosar raportul de expertiză nr. x/2000, întocmit de către expert topograf C., având drept obiectiv identificarea topografică a lotului x atribuit prin hotărârea menționată. În cadrul aceluiași dosar a fost depus și raportul de expertiză întocmit anterior de către același expert, nr. 707/1996, în care se menționează că parcela expropriată, în suprafață de 634 mp și casă cu 5 camere și anexe + atelier a fost comasată și înscrisă în CF x, cele două nr. top. regăsindu-se în cei 4879,20 mp. S-a mai arătat că pe teren parcela în discuție nu mai este evidențiată, iar după construcția blocurilor, o parte a fost ocupată de acestea și de străzi, trotuare, iar cea liberă este de fapt o zonă verde sistematizată, cu alei de acces mozaicate.

În concluziile raportului s-a mai arătat că terenul este liber, nu este ocupat cu construcții propriu-zise și nu este cuprins în detalii de sistematizare. Suprafața este o zonă verde amenajată, cu un rondou central și alei radiale mozaicate realizate doar pentru aspect estetic, iar pentru accesul pietonilor este folosită aleea betonată dinspre blocul 31.

În anul 2009, intenționând realizarea unei parcări private reclamanta solicită Primăriei Municipiului Brașov eliberarea unui certificat de urbanism.

Este emis certificatul de urbanism nr. x/19.10.2009, potrivit căruia terenul aflat în proprietatea reclamantei și pe care se dorește amenajarea parcării este reglementat prin P.U.G. Brașov, aprobat prin H.C.L. nr. 425/1999, acesta având destinația de "zonă verde dintre blocurile de locuințe" iar conform prevederilor art. 71 din Legea nr. 265/2006, modificate prin O.G. nr. 114/2007, "schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentația de urbanism reducerea suprafețelor acestora și strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora".

În anul 2015, dorind reconstruirea imobilului locuință ce a fost demolat în anul 1998, reclamanta solicită Primăriei Municipiului Brașov eliberarea unui nou certificat de urbanism.

Este emis certificatul de urbanism nr. x/03.11.2015, cuprinzând informația că terenul în suprafață de 408 mp. are destinația de "zonă verde amenajată" iar conform prevederilor art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005, modificate prin O.G. nr. 114/2007, "schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentația de urbanism, reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora".

Urmare a reiterării solicitării de eliberarea unui nou certificat de urbanism în vederea reconstruirii imobilului locuință ce a fost demolat în anul 1998, Municipiul Brașov a emis certificatul nr. x/31.12.2020, în care se menționează că destinația terenului este "zonă verde amenajată", însă că imobilul se află cuprins în planul de urbanism zonal pentru Zona Gării - restructurare nod urban, cu integrarea pasajului rutier B-dul x str. x, aprobat prin H.C.L. nr. 174/2020, valabil până în martie 2025, iar certificatul nu poate fi folosit în scopul declarat, față de dispozițiile legale privind protecția mediului.

Se impune a fi subliniat faptul că la momentul pronunțării sentinței civile nr. 299/1998 de către Tribunalul Brașov se afla în vigoare Legea nr. 137/1995 privind protecția mediului, ce permitea, prin art. 62, schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi, potrivit legii.

Legea nr. 137/1995 a fost abrogată la 28 ianuarie 2006, și înlocuită prin O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului.

La 09 iulie 2006, prin Legea nr. 265/2006, art. 71 din cuprinsul O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului a fost modificat, fiind prevăzut, la alin. (1) că schimbarea destinației terenurilor prevăzute în planurile urbanistice ca spații verzi amenajate este interzisă. Cu toate acestea, la alin. (2) se menționează că "sunt exceptate de la prevederile alin. (1) terenurile proprietate privată, prevăzute în planurile urbanistice ca zone verzi, sau spațiile plantate neprotejate a căror destinație poate fi schimbată numai cu respectarea reglementărilor specifice în vigoare".

O dată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 114/2007, însă, art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului a fost, din nou, modificat, schimbarea destinației acestui tip de spații devenind interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora, interdicția existând și în prezent.

Prin motivele de recurs, recurenta se prevalează de mențiunile din cuprinsul celor trei certificate de urbanism amintite anterior, arătând că situația juridică a terenului nu a fost modificată ulterior reconstituirii, ci acesta a avut, inclusiv anterior pronunțării sentinței civile nr. 299/1998 de Tribunalul Brașov, destinația de spațiu verde, sens în care nu a adus nici un fel de limitări dreptului de proprietate al reclamantei, neexistând o expropriere în fapt, astfel cum au reținut instanțele fondului.

Examinând primul motiv de recurs, prin care se susține lipsa unei "exproprieri de fapt", reținută de către instanțele fondului drept fundament al îndrituirii reclamantei la dezdăunare, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei subsumate acestui motiv de nelegalitate.

În acest sens, Înalta Curte reține că exproprierea de facto, fără a fi reglementată de o normă națională de drept substanțial, reprezintă o situație de fapt generatoare de efecte juridice pe planul dreptului de proprietate, sancționată ca atare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pe terenul încălcării dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel încât controlul de convenționalitate se efectuează prin coroborare cu normele dreptului intern care ocrotesc proprietatea.

Tocmai de aceea, curtea de apel a pornit în argumentarea tezei exproprierii de fapt - într-o manieră extrem de detaliată și cu un raționament juridic corect, logic și convingător - de la prevederile art. 44 din Constituție, care consacră garantarea dreptului de proprietate privată și protecția juridică de care acesta se bucură și care statuează în sensul că exproprierea unei proprietăți nu poate fi făcută decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire, precum și ale art. 555 din C. civ., care reglementează dreptul de proprietate în plenitudinea prerogativelor sale și, într-un sens asemănător legii fundamentale, principiile de bază ale limitării exercițiului acestui drept. A continuat raționamentul juridic cu analizarea încălcării în substanță a dreptului de proprietate, din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 și a jurisprudenței instanței europene dezvoltate pe marginea acestei norme convenționale.

Înalta Curte are în vedere că art. 1 din Protocolul nr. 1, pornind de la scopul general al dispozițiilor Convenției, instituie atât protecția dreptului de proprietate, cât și limitele exercițiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Suplimentar, instanța de contencios european a drepturilor omului a consacrat jurisprudențial și o limită dată de "atingerea substanței" dreptului, în sensul că, deși proprietarul nu este privat de dreptul său, o limitare a exercițiului atributelor proprietății nu trebuie să conducă la golirea de conținut a dreptului de proprietate.

Această formă de limitare a dreptului de proprietate ("atingerea substanței" dreptului), asimilată unei exproprieri de fapt, incompatibile, în concepția Curții Europene, cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, este cea care a format fundamentul juridic al pretențiilor reclamantei la repararea prejudiciului, prin plata unei despăgubiri materiale, pentru lipsa de folosință a bunului.

Drept urmare, curtea de apel a argumentat judicios că poate fi imputată pârâtei pasivitatea în declanșarea unei proceduri de expropriere, și acordarea unei despăgubiri proprietarului său, câtă vreme bunul în litigiu este afectat de utilitate publică, privându-l în totalitate de atributele posesiei și folosinței.

Curtea de apel a efectuat un examen corect de convenționalitate, din perspectiva condițiilor legale, cât și a celor jurisprudențiale, consacrate în dreptul intern și în cel european, și a concluzionat în sensul existenței elementelor de antrenare a răspunderii civile delictuale a unității administrativ-teritoriale recurente, pentru exproprierea de facto a terenului reclamantei, concretizată în afectarea substanței dreptului de proprietate, prin impunerea unui plan urbanistic incompatibil cu proprietatea privată, fără dispunerea unei exproprieri legale și fără plata unei indemnizații corespunzătoare.

Astfel, este necontestat în proces faptul că terenul în suprafață de 408 mp. situat în Brașov, str. x, jud. Brașov, proprietatea reclamantei, este înscris în Planul Urbanistic General al municipiului Brașov, începând cu anul 1990, ca teren cu destinația de spațiu verde, destinație ce nu poate fi modificată, conform prevederilor legale.

Ca atare, în mod corect a reținut curtea de apel faptul că terenul în discuție, încadrat, așadar, în categoria spațiu verde public cu acces nelimitat, devine, în fapt, un teren de uz public, dobândind o reală afectațiune publică.

În consecință, deși terenul reclamantei constituie un bun proprietate privată, totuși regimul său juridic este stabilit prin acțiunea unilaterală a autorității publice, ce determină restrângeri incompatibile cu exercițiul dreptului de proprietate privată, fără ca unitatea administrativ-teritorială să îi schimbe încadrarea urbanistică sau să declanșeze procedura de expropriere în conformitate cu Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local.

Inacțiunea recurentei U.A.T. Municipiul Brașov, în calitate de autoritate publică locală învestită cu atribuții atât în domeniul urbanismului, cât și în materie de expropriere, este contrară prevederilor art. 44 și 136 alin. (2) din Constituția României și art. 555 din C. civ. și configurează fapta ilicită a acesteia, argument reținut corect de către instanțele fondului.

Aceasta întrucât, fiind încadrat din punct de vedere urbanistic în categoria de spațiu verde public, supus interdicției totale de schimbare a destinației terenului, prevăzută de art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007, situația imobilului este asimilabilă unei exproprieri de fapt, ce echivalează cu o ingerință în dreptul reclamantei la respectarea bunului acesteia.

De altfel, fapta ilicită a recurentei a fost stabilită și prin raportare la dispozițiile hotărârii de retrocedare, care impuneau în sarcina pârâtei obligația de a întreprinde toate măsurile pentru punerea în executare a hotărârii, inclusiv schimbarea destinației terenului amenajat ca spațiu verde și pe care îl administrează, cu atât mai mult cu cât acest lucru era posibil până în anul 2007, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 114/2007, și care instituia interdicția la care face referire recurenta.

Este reală susținerea recurentei în sensul că, în prezent, există o interdicție de schimbare a destinației spațiului verde, justificată din perspectiva conținutului art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, însă, distinct de faptul că respectiva operațiune nu era prohibită la momentul pronunțării sentinței civile nr. 299/1998 a Tribunalului Brașov, când s-a dispus retrocedarea terenului către reclamantă (obligație care trebuia executată de îndată și de bună-voie), aceasta nici nu poate reprezenta un motiv de înlăturare a răspunderii civile delictuale, în condițiile în care raportul de proporționalitate între interesul general, pentru asigurarea unui mediu sănătos, și interesul particular, pentru respectarea proprietății în plenitudinea prerogativelor acestui drept, este respectat numai în condițiile acordării unei despăgubiri, pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamanta proprietară în urma restrângerilor aduse drepturilor acesteia, remediu care este în acord atât cu normele C. civ. (art. 555), cu cele ale legii fundamentale (art. 44) și cu jurisprudența instanței de contencios constituțional, cât și cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și jurisprudența Curții Europene.

Înalta Curte are în vedere că, începând cu Hotărârea din 23 septembrie 1982 în cauza Sporrong și Lonnroth c. Suediei, Curtea Europeană a decis, în mod constant, că "o privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei indemnizări, sub rezerva unor circumstanțe excepționale" și că, în absența unei indemnizări, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicție cu dispozițiile Convenției.

A considerat Curtea Europeană că reprezintă atingere adusă substanței dreptului situația în care dreptul unei persoane, deși intact din punct de vedere juridic, a devenit "precar" din cauza limitărilor care l-au afectat și a fost golit de conținut din cauza incertitudinii permanente ce planează asupra situației juridice a bunului.

Aceste principii degajate din jurisprudența consistentă a instanței europene, evocată în considerentele deciziei curții de apel, își găsesc deplina aplicabilitate în circumstanțele particulare ale litigiului pendinte, expuse cu prilejul descrierii situației de fapt.

Un argument important în fundamentarea concluziei trase în legătură cu lipsa proporționalității între interesul general și cel particular, în sensul că un just echilibru între interesele opuse în proces impune indemnizarea corespunzătoare a proprietarului afectat, este dat și de considerentele Deciziei nr. 1416/17.12.2008 a Curții Constituționale prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 71 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, în cuprinsul căreia instanța de contencios constituțional a reținut următoarele:

"Împrejurarea că în practică, așa cum arată autorul excepției, pot apărea abuzuri cu consecințe prejudiciabile pentru proprietarii terenurilor ce fac obiectul reglementării criticate constituie exclusiv o problemă de fapt, asupra căreia urmează a se pronunța instanțele judecătorești ordinare, Curtea Constituțională nefiind competentă a decide cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale criticate. De altfel, Curtea reține că, pentru lipsa de folosință a terenurilor proprietate privată amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, proprietarii terenurilor sunt îndreptățiți să beneficieze de despăgubiri. Astfel, nimic nu împiedică persoana care a suferit un prejudiciu cauzat de interdicția instituită prin lege să solicite autorităților administrației publice locale repararea pagubei produse, potrivit dispozițiilor dreptului comun".

Pe cale de consecință, criticile recurentei, cele prin care se susține greșita reținere a întrunirii condițiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 alin. (1) din C. civ., din perspectiva neexercitării unor acte de expropriere în legătură cu imobilul al cărei proprietar tabular este intimata, sunt nefondate, după cum s-a argumentat detaliat, în cele ce precedă, cu privire la existența faptei ilicite și a vinovăției.

Cât privește condiția prejudiciului, acesta nu a fost negat de către recurentă, nemulțumirile, exprimate prin cel de-al doilea motiv de recurs, vizând doar modalitatea de cuantificare a acestuia, prin raportare la valoarea unor terenuri construibile.

Examinând această ultimă critică din recurs, Înalta Curte constată că nici aceasta nu poate fi primită.

Curtea de apel a reținut că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri pentru perioada cât a fost lipsită de folosința bunului, și al cărui cuantum trebuie să reflecte valoarea care ar fi putut fi obținută de reclamantă dacă ar fi procedat la închirierea imobilului teren.

Așadar, nu poate fi avută în vedere destinația actuală a terenului în suprafață de 408 mp. în stabilirea cuantumului despăgubirilor, întrucât această destinație nu ar permite valorificarea prin închiriere a terenului. Or, raportarea s-a realizat corect la un teren neafectat de uz sau de vreo utilitate publică, un teren în legătură cu care reclamanta trebuia să aibă posibilitatea de a-și exercita în mod deplin prerogativele dreptului de proprietate.

Înalta Curte reține, similar curții de apel, că despăgubirile materiale acordate au funcția reparatorie a prejudiciului în relație directă cu afectarea în substanță a dreptului de proprietate al reclamantei, cu privarea de plenitudinea atributelor acestui drept, în esență cu lipsirea de dreptul legal de a se "bucura" de terenul în discuție, neputând fi acceptată o reparație prin echivalent bănesc concepută "ca preț obținut prin concesionarea terenului", așa cum pretinde recurenta.

Pentru toate considerentele expuse, constatând că instanța de apel a reținut corect faptul că prevederile în materia protecției mediului, coroborate cu starea de pasivitate a autorității publice, fac dovada ingerinței publice asupra dreptului de proprietate al reclamantei, fără a fi asigurat justul echilibru între interesul general și cel particular, sens în care Înalta Curte reține că în mod legal au fost acordate reclamantei despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului în suprafață de 408 mp. situat în Brașov, str. x, jud. Brașov.

Pe cale de consecință, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul, ca nefondat.

Cu privire la cererea formulată de intimata A., aceea de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de cuantum de 2.380 RON, dovedit cu factura și extrasul de cont din data de 06.05.2025, aflate la dosar, Înalta Curte, având în vedere soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurenta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Brașov, prin Primar, la plata sumei solicitate și probate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamată A., prin tutore B..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Brașov, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 1246/Ap din 12 iulie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Brașov, prin Primar, la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 2380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 14 mai 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.