ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2027/2020

Ședința publică din data de 14 octombrie 2020

asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 24 martie 2011 pe rolul Tribunalului Brașov și precizată ulterior, reclamanta Biserica Evanghelică C.A. - Parohia Brașov a solicitat obligarea pârâtei Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Brașov la plata sumei de 290.092 euro, echivalent în RON la cursul BNR la data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru folosința imobilului din Brașov, str. x și evacuarea ei din aceste spații, cu cheltuieli de judecată.

La 14 septembrie 2011, pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Brașov a formulat cerere de chemare în garanție a Consiliului Județean Brașov.

Prin sentința nr. 69/D din 1 aprilie 2014, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis, în parte, acțiunea, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 278.176 euro, în echivalent RON la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând contravaloarea chiriei aferente spațiilor ocupate în imobilele situate în Brașov, str. x, pentru perioada 24 martie 2008 - 24 martie 2011 și suma de 3.272 euro lunar, în echivalent RON la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând contravaloarea chiriei aferente spațiilor ocupate, începând cu data de 25 martie 2011 și până la predarea efectivă în proprietatea reclamantei a acestor spații. A respins capătul de cerere având ca obiect evacuarea pârâtei din aceste spații. A admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă și l-a obligat pe chematul în garanție să aloce și să vireze fondurile necesare pârâtei, pentru achitarea sumelor mai sus evidențiate către reclamantă.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamanta este beneficiara retrocedării imobilului în litigiu prin decizia nr. 1430/11 septembrie 2007 a Comisiei Speciale de aplicare a Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 94/2000, primit în posesie la data 5 iunie 2008.

Prin Hotărârile nr. 144 din 16 decembrie 2008 și nr. 300 din 2 noiembrie 2010, emise de Consiliul Județean Brașov, a fost aprobată închirierea spațiului aparținând reclamantei de către pârâtă stabilindu-se și chiria de 9000 euro pe lună pentru perioada 11 septembrie 2007-31 iulie 2010, precum și chiria ce urma a fi plătită pentru perioada 1 august 2010 -11 septembrie 2017 aferentă suprafeței de 1389,7 mp în cuantum de 3.272 euro pe lună.

Aceste hotărâri au constituit pentru tribunal dovada cuantumului chiriei aprobat de către Consiliul Județean Brașov, chemat în garanție de către pârâtă, iar împrejurarea că ulterior sesizării instanței au fost revocate cele două hotărâri prin cea cu nr. 23 din 29 ianuarie 2013, nu a fost considerat că este de natură a lipsi pe proprietarii imobilului de fructele civile ale acestuia, în condițiile în care este recunoscută starea de fapt în sensul ocupării acestuia de către pârâtă potrivit perioadelor de timp indicate în hotărârile inițiale și raportat la care a fost și stabilită chiria datorată.

S-a constatat că în scopul lipsirii reclamantei de beneficiul celor două hotărâri de stabilire a chiriei, chematul în garanție și-a rectificat propria hotărâre cu nr. 23 din 29 ianuarie 2013 prin cea cu nr. 246 din 23 mai 2013, în sensul eliminării sintagmei "cu data prezentei" cu motivarea că cele două hotărâri nr. 144/2008 și nr. 300/2010 "nu au produs efecte juridice, caz în care revocarea celor două hotărâri duce la desființarea efectelor juridice din momentul adoptării lor".

S-a reținut că cele două hotărâri revocate de către emitent au intrat în circuitul civil, au produs efecte juridice, atât în favoarea reclamantei cât și în cea a pârâtei, chiar dacă aceasta din urmă nu a încheiat contractul de închiriere și nu a plătit chiria aferentă, stabilită de ordonatorul principal de credite. Nefiind anulate de instanță în condițiile arătate, cele două hotărâri produc efecte juridice în continuare și pot constitui temei pentru stabilirea despăgubirilor ce urmează a fi suportate de pârâtă, respectiv chematul în garanție.

Această stare de fapt a fost de natură a duce la concluzia că reclamanta a avut o speranță întemeiată și legitimă că-și va recupera, chiar și cu întârziere, sumele stabilite cu titlu de chirie la care este îndreptățită, art. 480 C. civ. consacrând dreptul proprietarilor de a dispune în mod exclusiv și absolut de bunul lor și putând cere tuturor celorlalți să respecte acest drept.

Nu au fost reținute susținerile chematului în garanție potrivit cărora soluția adoptată prin decizia de retrocedare ar fi nelegală din perspectiva faptului că au fost edificate noi construcții pe terenul preluat, astfel că s-a modificat componența acestuia, acesta nefăcând obiectul vreunei cereri în condițiile în care nu există reconvențională cu acest obiect și în care decizia de retrocedare beneficiază de dispoziții speciale în ce privește contestarea sa și nu cele ale dreptului comun în temeiul cărora a fost învestită instanța.

Potrivit celor două hotărâri evocate anterior, chiria datorată de pârât și implicit de chematul în garanție către reclamantă este de câte 9.000 euro pentru cele 28 de luni (martie 2008 - iulie 2010) și 8 luni cu 322 euro pe lună (august 2010 - martie 2011), în raport de data depunerii cererii de chemare în judecată și termenul general de prescripție de 3 ani, rezultând o sumă de 278.176 euro.

Întrucât prin Hotărârea nr. 300/2010 s-a stabilit încheierea contractului de închiriere până în data de 11 septembrie 2017, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 3.272 euro lunar, în echivalent RON la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând contravaloarea chiriei aferente spațiilor ocupate în imobilele, începând cu data de 25 martie 2011 și până la predarea efectivă în proprietatea reclamantei a acestor spații, deținute chiar și în lipsa contractului la care a fost obligată prin hotărârea menționată.

Având în vedere specificul activității desfășurate de către pârâta instituție publică, în condițiile stabilirii ca perioadă de timp pentru închiriere anul 2017, raportat la împrejurarea că instanța a obligat pârâta la plata chiriei și pentru viitor, potrivit precizării reclamantei și că cele două hotărâri produc efecte juridice, capătul de cerere având ca obiect evacuarea pârâtei din spațiile mai sus identificate a fost respins.

Cât privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu Consiliul Județean Brașov, în baza considerentelor mai sus expuse din care rezultă relațiile juridice dintre acestea în ce privește coordonarea activității și alocarea fondurilor bugetare, instanța a constatat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 60 și următ. C. proc. civ. și a admis această cerere.

Curtea de Apel Brașov, secția I civilă, prin decizia nr. 142/Ap din 25 februarie 2020 (îndreptată prin încheierea din 22 mai 2020, în sensul indicării căii de atac și a termenului de exercitare a acesteia și completată prin decizia nr. 585/Ap din 23 iulie 2020 referitor la cheltuielile de judecată din apel) a admis apelurile principale declarate de pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Brașov și de chematul în garanție Consiliul Județean Brașov și apelul incident declarat de reclamanta Biserica Evanghelică C.A. - Parohia Brașov împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a luat act de renunțarea reclamantei privind solicitarea de obligare a pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință pentru imobilul situat în Brașov, str. x, corp III - Pinocchio. A admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta, pe care a obligat-o la plata sumei de 514.679 RON, reprezentând contravaloarea chiriei aferentă spațiilor ocupate din imobilele situate în Brașov, str. x, corpurile I și II pentru perioada 24 martie 2008 - 11 septembrie 2012. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 170.153 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a spațiului situat în Brașov, str. x, corp II, în perioada 11 septembrie 2012 - 31 februarie 2015 și a sumei de 1.455 euro lunar, în echivalent RON la cursul BNR din data efectuării plății, începând cu 1 martie 2015 și până la predarea efectivă către reclamantă a acestui spațiu. A dispus evacuarea pârâtei din spațiul ocupat de aceasta, proprietatea reclamantei, situat în Brașov, str. x, corp II. A admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta în contradictoriu cu Consiliul Județean Brașov și l-a obligat pe acesta din urmă să aloce și să vireze fondurile necesare pârâtei, pentru achitarea sumelor mai sus indicate, datorate reclamantei. A respins celelalte pretenții ale reclamantei.

Analizând modul de stabilire a situației de fapt și de aplicare a legii de către prima instanță, prin prisma motivelor de apel invocate de părți, curtea a reținut următoarele:

Prin decizia nr. 1430/11 septembrie 2007, Comisia specială de retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România a dispus retrocedarea către reclamantă a imobilului compus din construcții și teren aferent, situat în Brașov, str. x, cu nr. top. x, 6101/11, 6101/12, 6102/2, 6110/1, 6110/2 și 6101/15, înscris în CF nr. x a localității Brașov.

Întrucât la acea dată în imobilul retrocedat își desfășura activitatea pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Brașov, părțile din prezentul litigiu au încheiat Procesul-verbal de predare - primire nr. x/5 iunie 2008, în cuprinsul acestuia menționându-se obligația proprietarilor de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de 5 ani de la data emiterii deciziei nr. 1430/2007 conform art. 1 alin. (10) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 94/2000.

După 4 luni de la încheierea acestui proces-verbal, la data de 22 ianuarie 2008, reclamanta a notificat pârâta în sensul că ocupă fără temei legal spațiile constând în clădirea sudică, clădirea estică și etajul întâi din clădirea vestică și că a stabilit o chirie de 9.000 euro/lună.

Prin Hotărârile nr. 144/16 decembrie 2008 și nr. 300/2 noiembrie 2010, Consiliul Județean Brașov a aprobat încheierea contractelor de închiriere între Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Brașov și Parohia Evanghelică Brașov, pentru spațiile ocupate în imobilul situat în Brașov, str. x pentru o chirie lunară de 9000, reținând faptul că activitățile desfășurate de către pârâtă nu se încadrează în cele avute în vedere de art. 1 alin. (10) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, respectiv de învățământ sau sănătate. Aceste hotărâri de Consiliu Județean au fost revocate prin HCL nr. 23/2013 nr. și 246/2013.

Atât Hotărârile nr. 144/2008 și nr. 300/2010 ale Consiliului Județean Brașov, cât și revocarea lor nu au fost găsite relevante în cauză, față de împrejurarea că în cuprinsul lor se aproba încheierea contractelor între apelanta-pârâtă și apelanta-reclamantă, însă aceste contracte de închiriere nu au fost vreodată încheiate de părți. Faptul că Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Brașov este o instituție în subordinea Consiliului Județean nu conduce la concluzia că aceasta din urmă poate încheia acte juridice în numele și pentru direcție, care este persoană juridică distinctă, având patrimoniu propriu, iar apelanta-reclamantă nu a negociat și semnat nici un contract de închiriere cu părțile din prezenta cauză.

Prin urmare, motivele de apel formulate de către pârâtă și de chematul în garanție referitoare la contradicția dintre considerentele încheierii din data de 2 octombrie 2012 și sentința primei instanțe și la greșita raportare la cuantumul chiriei stabilit prin Hotărârile Consiliul Județean Brașov nr. 144/2008 și 300/2010 au fost găsite fondate.

Pe de altă parte, neîncheierea contractului de închiriere între părți nu înseamnă că pârâta ocupa imobilul în discuție fără acordul proprietarului, acest acord fiind exprimat în cadrul Procesului-verbal de predare - primire nr. x/2008.

Faptul că în cuprinsul acestui proces-verbal părțile din prezentul litigiu au menționat obligația proprietarilor de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de 5 ani de la data emiterii deciziei nr. 1430/2007, conform art. 1 alin. (10) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 nu lipsește de efecte actul încheiat de părți, chiar dacă activitatea pârâtei nu privește activități de interes public din învățământ sau sănătate. A admite contrariul ar însemna admiterea erorii de drept ca fiind o cauză de nulitate a actului juridic.

Prin urmare, Procesul-verbal de predare - primire nr. x/2008 a fost în ființă pe durata prevăzută în el, de 5 ani de la data emiterii deciziei nr. 1430/2007 singura interpretare care se poate da, în opinia curții de apel, fiind aceea că părțile au căzut de acord cu o închiriere pentru 5 ani a imobilului în discuție, pentru care urma să se determine cuantumul chiriei prin raportare la dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 1886/2006.

Această interpretare este întărită și de adresa nr. x/15 mai 2013 a FDGR prin care se propune soluționarea "problemei imobilului" ocupat de pârâtă prin încheierea unui contract de închiriere care să prevadă fie chiria stabilită prin HCJ nr. 300/2010, fie cea prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 1886/2006.

Față de precizarea formulată la data de 1 noiembrie 2017, văzând și poziția celorlalte părți, care prin concluzii nu s-au opus la această renunțare, în temeiul art. 246 și următ. C. proc. civ., Curtea a luat act de renunțarea reclamantei la cererea de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri pentru folosința Corpului III din Brașov, str. x, astfel încât s-a reținut că reclamanta a solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință a corpurilor I și II.

Reclamanta a învederat instanței faptul că începând cu luna august 2010 spațiul ocupat de ea a fost restrâns, corpul nr. 1 fiindu-i predat, acest aspect fiind reținut și în cadrul expertizei A. cu privire la care nu au fost făcute obiecțiuni.

Reclamanta, în calitate de proprietar al imobilului în litigiu are dreptul de a culege fructele civile ale acestuia (chiria) și de a fi despăgubit dacă vreo persoană îi aduce atingere acestui drept prin lipsirea sa de folosință.

Critica invocată de către pârâtă și de chematul în garanție referitoare la greșitul temei juridic al acțiunii, respectiv dispozițiile art. 480 și 483 C. civ., nu a putut fi reținută având în vedere faptul că reclamanta a indicat expres că solicită despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului și că parte din aceste despăgubiri reprezintă chiria avută în vedere de părți, chiar dacă s-a referit la o altă chirie.

Prin urmare, pârâta a avut folosința Corpului I de clădire în perioada 5 iunie 2008 - august 2010 și a Corpului II în perioada 5 iunie 2008 - până la data formulării acțiunii și că pentru Corpul I datorează o chirie conform Hotărârii Guvernului nr. 1886/2006, iar pentru Corpul II o chirie conform aceleiași hotărâri de Guvern pentru perioada 5 iunie 2008 - 11 septembrie 2012. Cum pentru perioada ulterioară datei de 11 septembrie 2012 pârâta a ocupat spațiul fără acordul reclamantei, ea va datora despăgubiri pentru lipsa de folosință, ce se stabilesc avându-se în vedere prețurile practicate pe piața liberă.

În ceea ce privește calcul chiriei datorate conform Hotărârii Guvernului nr. 1886/2006, curtea a reținut că, potrivit anexei II la acest act normativ, față de împrejurarea că imobilul se află în localitatea Brașov, se datorează o chirie de 5 RON/mp construcție și de 3 RON/mp pentru teren.

Curtea nu a avut în vedere concluziile raportului de expertiză B., acest expert refuzând să măsoare efectiv spațiul ocupat de pârâtă, dar nici pe cele ale raportului de expertiză C., întrucât acesta, deși măsoară spațiile ocupate, în loc să efectueze calculul impus de actul normativ mai sus indicat folosește corecții nepermise de acesta. Curtea a reținut, însă, constatările corecte din aceste rapoarte de expertiză și a determinat ea însăși cuantumul chiriei.

Astfel, din măsurătorile efectuate de expertul C., a rezultat faptul că Corpul I are o suprafață desfășurată de 869.2 mp, iar Corpul II de 808.9 mp. De asemenea, din același raport de expertiză a rezultat că terenul total aferent celor trei corpuri de clădire este de 3.123 mp, din care 262 mp pentru Corpul I și 1.813 mp pentru Corpurile II și III. Față de amprentele la sol a acestor 2 clădiri, de 426.3 mp și 457.6 mp, aplicând regula de trei simplă (determinarea terenului aferent pe baza proporționalității), a rezultat că terenul aferent Corpului II este în suprafață de 937 mp.

Față de aceste valori, chiria datorată conform Hotărârii Guvernului nr. 1886/2006 pentru Corpul I cu o suprafață desfășurată a construcției de 869.2 mp și un teren aferent de 262 mp, pentru 28 luni este de 143.696 RON (5 RON/mp/lună x 869.2mp x 28 luni = 121.688 RON pentru construcție și 3 RON/mp/lună x 262 mp x 28 luni = 22.008 RON pentru teren).

Pentru Corpul II, cu o suprafață desfășurată a construcției de 808.9 mp și un teren aferent de 937 mp, pentru 54 luni, chiria datorată conform Hotărârii Guvernului nr. 1886/2006 este de 370.197 RON (5 RON/mp/lună x 808.9 mp x 54 luni = 218.403 RON pentru construcție și 3 RON/mp/lună x 937 mp x 54 luni = 151.794 RON pentru teren).

Pentru Corpul II, pentru perioada de timp cuprinsă între data de 11 septembrie 2012 și până în prezent, curtea a avut în vedere evaluarea făcută în cadrul raportului de expertiză B., respectiv valoarea de 170.153 RON pentru perioada cuprinsă între 11 septembrie 2012 - februarie 2015 și suma de 1455 euro lunar, în echivalent RON, începând cu martie 2015 și până la data predării efective a acestui spațiu. Pentru stabilirea acestor despăgubiri, Curtea a avut în vedere împrejurarea că expertul B. a folosit comparabilele pe care le avea la dispoziție, față de poziționarea imobilului și de posibila destinație a acestuia, ținând cont că închirierea unui astfel de imobil în centru și cu o astfel de suprafață nu este o operațiune curentă sau foarte des întâlnită.

Curtea nu a reținut modul de calcul propus de expertul C., față de împrejurarea că pentru determinarea contravalorii lipsei de folosință pentru Corpul II de clădire pentru perioada cuprinsă între data de 11 septembrie 2012 și până în prezent, acesta nu a identificat informații despre închirierea unor imobile situate în aceeași zonă și având caracteristici similare cu cele ale imobilului în cauză și a folosit ca reper tarifele la chirii pentru spațiile cu altă destinație decât cea de locuință aflate în proprietatea UAT Brașov și în administrarea RIAL S.A., aprobate prin Hotărârea Consiliului Local Brașov nr. 55/2014.

Astfel, această chirie nu reprezintă rezultatul unor negocieri pe piața liberă, ci este rezultatul voinței Consiliului Local Brașov. Mai mult, în cadrul acestei HCL, care cuprinde tarifele începând cu data de 1 aprilie 2014 și care ar trebui, potrivit expertizei, să se aplice începând cu data de 11 septembrie 2012, sunt prevăzute tarife diferite în funcție de activitatea ce urmează a se presta în spațiul respectiv și ele variază între 53.16 RON (sedii de bănci, case de schimb valutar, birouri notariale) și 1.1 RON (sedii de organizații politice), or pe piața liberă acest criteriu, al activității locatarului, nu influențează atât de mult prețul locațiunii.

Față de aceste aspecte, Curtea a reținut valoarea de 170.153 RON pentru perioada cuprinsă între 11 septembrie 2012 - februarie 2015 și suma de 1455 euro lunar, în echivalent RON, începând cu martie 2015 și până la data predării efective a acestui spațiu.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 296 C. proc. civ. s-a impus admiterea apelurilor principale declarate de pârâtă și de chematul în garanție și schimbării, în parte, a sentinței sub aspectul contravalorii chiriei aferente spațiilor ocupate din imobilele situate în Brașov, str. x, corpurile I și II pentru perioada 24 martie 2008 - 11 septembrie 2012 și a despăgubirilor pentru lipsa de folosință a spațiul situat în Brașov, str. x, corp II, în perioada 11 septembrie 2012 - 31 februarie 2015 și, în continuare, până la predarea efectivă către reclamantă a acestui spațiu.

Urmare a modificării cuantumului chiriei și a despăgubirilor, s-a impus schimbarea, în parte, și a soluției referitoare la cererea de chemare în garanție, în sensul că aceasta a fost admisă, fiind obligat chematul în garanție să aloce și să vireze fondurile necesare pârâtei, pentru achitarea sumelor mai sus indicate, datorate reclamantei.

În ceea ce privește motivele de apel formulate de către reclamantă referitoare la greșita respingere a capătului de cerere privind evacuarea pârâtei din spațiul ocupat de ea, proprietatea reclamantei, situat în Brașov, str. x, corp II, curtea a reținut că pârâta a ocupat imobilul în discuție, proprietatea reclamantei, în baza Procesului-verbal de predare - primire nr. x/2008, pentru o perioadă de 5 ani de la data emiterii deciziei nr. 1430/2007, respectiv până la data de 11 septembrie 2012.

Prin prisma art. 480 C. civ., s-a constatat că petitul de evacuare reprezintă o cerere a proprietarului care nu (mai) are folosința exclusivă asupra bunului ce face obiectul dreptului său de proprietate, în contra unei persoane care se bucură fără titlu de folosința acestui bun (adică un detentor precar).

Din probele administrate în cauză a rezultat că reclamanta nu poate exercita nestingherită dreptul de folosință asupra acestui imobil, deoarece pârâta ocupă acest spațiu, fără a deține un titlu.

Considerentele avute în vedere de prima instanță la respingerea cererii de evacuare, respectiv faptul că prin Hotărârea nr. 300/2010 s-a stabilit încheierea contractului de închiriere până în data de 11 septembrie 2017 și că pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 3272 euro lunar în echivalent RON, reprezentând contravaloarea chiriei aferente spațiilor ocupate în imobilele, începând cu data de 25 martie 2011 și până la predarea efectivă în proprietatea reclamantei a acestor spații, au fost constatate de instanța de apel ca fiind eronate.

Așa cum s-a indicat mai sus, între reclamantă și pârâtă nu s-a încheiat niciun contract de închiriere în baza Hotărârii Consiliul Județean Brașov nr. 300/2010, astfel că aceasta nu conferă pârâtei dreptul de a ocupa în continuare spațiul în litigiu. Nici plata de despăgubiri până la predarea efectivă în proprietatea reclamantei a acestor spații nu reprezintă un argument pentru respingerea cererii de evacuare, aceste despăgubiri fiind stabilite urmare a folosinței ilicite a bunului, dar neavând rolul de a conduce la încetarea acestei acțiuni ilicite.

Pentru aceste considerente, având în vedere că pârâta nu a făcut dovada faptului că ocupă imobilul în baza unui titlu de folosință, curtea a apreciat că se impunea admiterea cererii formulate de reclamantă, fapt pentru care în temeiul art. 296 C. proc. civ. a admis apelul incident declarat de reclamantă cu consecința schimbării, în parte, a hotărârii atacate, în sensul evacuării pârâtei din spațiul ocupat fără titlu, proprietatea reclamantei.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri pârâta și chematul în garanție solicitând ca, în urma judecării acestei căi de atac, să se modifice, în parte, decizia atacată cu menținerea soluției de admitere a apelurilor declarate de chematul în garanție și de pârâtă, însă cu schimbarea, în parte, a sentinței tribunalului, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 242.858,9 RON, reprezentând contravaloarea chiriei aferente spațiilor ocupate din imobilele construcție, Corpurile I și II, situate în Brașov, str. x, pentru perioada 5 iunie 2008 - 11 septembrie 2012 și menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei recurate.

Prin critici comune de recurs, recurenții au susținut nelegalitatea deciziei atacate în considerarea următoarelor motive de nelegalitate:

- Decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., cât privește modul în care a fost soluționată cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru perioada 5.06.2008-11.09.2012, respectiv chiria calculată în temeiul H.G.. nr. 1886/2006 (făcându-se precizarea că nu face obiectul recursului modul în care a fost soluționată cererea de acordare de despăgubiri pentru perioada ulterioară datei de 11.09.2012), prin aceea că instanța a dispus obligarea la plata chiriei pentru teren, în condițiile în care Biserica Evanghelică nu a solicitat despăgubiri/chirie pentru teren. Așadar, instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut (ultra petita), cu încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ. (principiul disponibilității părților), fără ca hotărârea astfel pronunțată să arate motivele pentru care instanța a acordat despăgubiri pentru teren.

Recurenții au contestat, în concret, soluția de calculare și obligare la plata chiriei în cuantum de 22.008 RON pentru suprafața de teren de 262 mp aferentă Corpului I, pentru perioada 05.06.2008 - august 2010 (3 RON/mp/lună x 262 mp x 28 luni = 22.008 RON pentru teren) și a celei în cuantum de 151.794 RON pentru suprafață de teren de 937 mp aferentă Corpului II, pentru perioada 05.06.2008 - 11.09.2012 (3 RON/mp/lună x 937 mp x 54 luni = 151.794 RON pentru teren).

Argumentele lor au făcut trimitere la cererea introductivă de instanță, la precizarea adusă acesteia la data de 6.02.2012 și la cea realizată în faza judecății de apel la data de 1.11.2017, din cuprinsul cărora se înțelege, potrivit acestora, că întotdeauna reclamanta a avut în vedere solicitarea de despăgubiri exclusiv pentru folosința corpurilor de construcție, neexistând nicio referire la terenul aferent construcțiilor.

În condițiile în care reclamanta nu a înțeles să învestească instanța cu o cerere privind obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosință sau a chiriei în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 1886/2006 pentru suprafețele de teren, în opinia recurenților, rezultă, fără echivoc, că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, ca atare, decizia instanței de apel este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Acordarea de despăgubiri pentru suprafețele de teren reprezintă în același timp și o aplicare greșită a dispozițiilor Hotărârii Guvernului nr. 1886/2006, în condițiile în care acest act normativ reglementează, în anexa 2, categorii distincte de cuantificare și stabilire a chiriei pentru suprafețele aferente imobilelor construcție, respectiv pentru suprafețele aferente imobilelor teren, determinarea concretă a chiriei urmând a se face în raport de imobilele efectiv folosite - construcții sau terenuri.

Prevederile art. 2 și art. 51 din Hotărârea Guvernului nr. 1886/2006 nu impun un calcul automat, obligatoriu, al chiriei pentru un ansamblu format din imobil construcție plus imobil teren, ci criteriul avut în vedere este tocmai suprafața imobilului construcție sau a imobilului teren efectiv folosite pentru desfășurarea activităților de interes public.

Or, pârâta a folosit exclusiv imobilele construcție, nu și imobilele teren, iar faptul că reclamanta a înțeles să solicite despăgubiri exclusiv pentru folosința imobilelor construcții, obligau instanța să aplice în mod corect dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 1886/2006.

De altfel, administrarea probatoriului în prezenta cauză, inclusiv expertizele întocmite, nu au avut ca obiect determinarea sau măsurarea suprafețelor de teren aferente corpurilor de construcție folosite de către pârâtă și, de asemenea, nu a fost supusă analizei și discutării, în condiții de contradictorialitate, nici noțiunea de teren aferent construcțiilor, nici întinderea acestora și nici eventualul grad de folosire/ocupare a terenurilor.

Potrivit recurenților, problema folosirii terenurilor nu a făcut obiectul cererii introductive și nici obiectul analizei instanței, prin urmare, cu privire la această împrejurare, decizia atacată este nemotivată, instanța de apel neprezentând motivele de drept și de fapt care au stat la baza deciziei de stabilire a unei chirii, situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În speță, instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ale Hotărârii Guvernului nr. 1886/2006 și ale art. 998-999 C. civ.

- Decizia instanței de apel este nelegală sub aspectul determinării cuantumului chiriei pentru folosința Corpurilor de clădire I și II în perioada 5 iunie 2008 - august 2010, prin aplicarea greșită a dispozițiilor Anexei nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 1886/2006, în sensul că instanța de apel a determinat cuantumul chiriei în mod distinct pentru fiecare corp de clădire și nu în mod cumulat (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Prin urmare, aplicarea greșită de către instanță a criteriilor și a modului de calcul reglementat de către Anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 1866/2006 au condus la stabilirea unei chirii în cuantum total de 340.091 RON, față de varianta corectă și legală, respectiv un cuantum total de 242.072,9 RON.

Au conchis că față de aspectele de nelegalitate prezentate mai sus, instanța de apel, în mod greșit, a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 514.679 RON, ca atare, se impune reducere acesteia cu suma de 271.820,1 RON.

La data de 9.10.2020, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul chemat în garanție, arătând că achiesează la acesta.

La 14.10.2020, intimata-reclamantă a depus la dosar o cerere de judecare a cauzei în lipsă și note de concluzii prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

Supunând analizei recursurile declarate în cauză, Înalta Curte are în vedere următoarele:

1)Analizând, cu prioritate, regularitatea învestirii cu recursul formulat de pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Brașov, Înalta Curte reține ca fiind declarată cu depășirea termenului legal prevăzut de dispozițiile art. 301 C. proc. civ. calea de atac a acestei părți îndreptată împotriva deciziei din apel.

Astfel, decizia civilă nr. 142Ap/25.02.2020 a fost comunicată pârâtei Direcției Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului la data de 15.05.2020, potrivit procesului-verbal de predare-primire regăsit la dosarului de apel, în timp ce memoriul de recurs al acestei părți are menționată ca dată de ieșire din instituție 3.06.2020 și tot 3.06.2020 este data înregistrării sale la Curtea de apel Brașov. În raport cu data comunicării hotărârii, ultima zi a termenului de recurs era 2.06.2020, prin prorogarea legală a termenului, conform dispozițiilor art. 101 alin. (5) C. proc. civ., până la sfârșitul primei zile de lucru următoare celei în care acesta se împlinea.

Pe cale de consecință, înregistrarea recursului la instanța a cărei hotărâre se atacată la 3.06.2020 denotă introducerea acestuia cu depășirea termenului legal de recurs, ceea ce atrage sancțiunea respingerii căii de atac ca fiind tardivă.

Totuși, identitatea de conținut a celor două memorii de recurs formulate de pârâtă și de chematul în garanție permite cunoașterea răspunsului instanței la criticile formulate inclusiv de către pârâtă, în cadrul analizei recursului celeilalte părți, a cărei cale de atac a fost regulat formulată (trimis prin poștă la 2.06.2020).

2) Analizând recursul formulat de chematul în garanție Consiliul Județean Brașov, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 6,7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul său nefondat.

- Astfel, subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ., acest recurent a susținut nelegalitatea deciziei instanței de apel cât privește soluția dată cererii reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru perioada 5.06.2008 - 11.09.2012 prin calcularea chiriei în temeiul H.G. nr. 1886/2006 (așadar nefiind avută în vedere soluția de acordare de despăgubiri pentru perioada ulterioară datei de 11.09.2012), dată fiind obligarea pârâtei și, subsecvent, a sa, la plata chiriei pentru suprafața de teren situată în str. x.

În esență, criticile au susținut ideea că instanța s-ar fi pronunțat în lipsă de învestire din partea reclamantei cu o cerere de acordare de despăgubiri pentru folosința terenului, recunoașterea acestora fiind făcută ultra petita, prin încălcarea principiului disponibilității privind limitele învestirii instanței (instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut). Totodată, s-a susținut că decizia nu cuprinde motivele pentru care instanța de apel a acordat despăgubiri reclamantei pentru lipsa de folosință/chiria terenului.

Criticile invocate, în acest conținut, nu pot fi primite.

Cât privește limitele învestirii instanței, se reține că prin cererea cu care s-a adresat Tribunalului Brașov la 24.03.2011, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului la plata sumei de 290.092 euro reprezentând despăgubiri pentru "folosința imobilului" și evacuarea acesteia din spațiile pe care le ocupă în imobilele situate în Brașov, str. x.

În justificarea cererii sale, reclamanta s-a referit la dreptul de proprietate asupra imobilelor din Brașov, str. x și la actele prin care acesta i-a fost retrocedat, respectiv Decizia nr. 1430/11.09.2007 a Comisiei Speciale de Aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și procesul-verbal de predare-primire nr. x/5.06.2008.

De aceeași manieră cuprinzătoare, sub aspectul conținutului, aceste înscrisuri menționează că "Se retrocedează imobilul", pe care îl descriu ca fiind compus din construcții și terenul aferent, situat în Municipiul Brașov, județul Brașov (….)" sau că "Reprezentanții părților au trecut la predarea, respectiv preluarea bunurilor imobile, (construcții, terenuri) aflate în domeniul public al Județului Brașov (…)".

Precizarea cererii de chemare în judecată realizată la data de 6.02.2012 în fața Tribunalului Brașov se referă, de asemenea, la acordarea de despăgubiri pentru "folosința imobilului" în intervalele de timp indicate de reclamantă, înțelegându-se că învestirea instanței a privit imobilul în ansamblul său, potrivit descrierii regăsite în actele ce constituie titlu de proprietate, de vreme ce nicio restrângere a limitelor materiale ale dreptului nu a fost adusă de însăși reclamantă prin cererile adresate instanțelor.

Prin urmare, nu există niciun argument de a deduce, de maniera restrictivă susținută de recurentul chemat în garanție, că învestirea instanțelor cu pretențiile reclamantei trebuie văzută ca referindu-se la acordarea de despăgubiri exclusiv pentru lipsa de folosință a construcțiilor, cu excluderea terenului aparținând aceluiași ansamblu imobiliar.

Este adevărat că din înscrisul prin care reclamanta și-a restrâns pretențiile în apel se înțelege că precizările acesteia au vizat situația corpurilor de construcție, însă conținutul respectivului document nu susține nici el teza recurentului asupra limitelor învestirii instanței. Aceasta întrucât înscrisul în discuție trebuie înțeles în ansamblul circumstanțelor cauzei date, pe de o parte, de condițiile învestirii inițiale a instanței - precum s-a reținut, cu pretenții de recunoaștere despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului în ansamblu, înțeles ca teren și construcții - iar, pe de altă parte, de cauzele care au generat manifestarea de voință a reclamantei în apel, constând în modificările apărute chiar la nivelul acestor componente ale proprietății (corpurile de construcții), sub aspectul regimului juridic sau de folosință al acestora. Potrivit respectivului înscris, reclamanta a renunțat la pretențiile de despăgubire pentru folosința corpului III, urmare a lămuririi situației juridice a acestuia în litigiul purtat în mod separat și înregistrat sub nr. x/2016 (în sensul că a fost ridicat de Statul român, iar nu de reclamantă), dar și-a menținut pretențiile de despăgubire pentru folosința corpului I pentru perioada 24.03.2008 - 31.07.2010 (achiesând la apărările pârâtei care a indicat că a încetat folosirea acestui corp la 31.07.2010) și pentru folosința corpului II pentru perioada 24.03.2008 și până la data predării efective.

Precizările reclamantei trebuie, de asemenea, înțelese și în contextul în care folosința pe bază de acord, până la data de 11.09.2012 (potrivit dezlegărilor instanței de apel, necontestate de părți sub acest aspect) și, în afara unui acord în intervalul de timp ulterior acestei date, s-a realizat de către pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Brașov în considerarea componentelor constructive ale proprietății, ca bun principal asupra căruia s-a exercitat folosința, în timp ce terenul de sub construcție și cel aferent corpurilor de clădire pe care le deservește, prin natura sa, nu poate constitui decât bun secundar în raporturile juridice născute între părți în legătură cu folosința ansamblului imobiliar.

Chiar astfel fiind, prin suprafața sa restrânsă la terenul de sub construcție și cel care deservește fiecare corp de clădire, folosința terenului este inerentă folosinței construcțiilor, aceasta din urmă nefiind de conceput fără o minimă și necesară utilizare a terenului ce face parte din ansamblul imobiliar proprietatea reclamantei, motiv pentru care neluarea sa în considerare în desocotirea între părți privitoare la folosința exercitată de pârâtă asupra imobilului nu ar fi posibilă decât, cel mult, în baza unei convenții exprese între părți pe acest aspect, convenție inexistentă.

În considerarea caracterului său de bun accesoriu, dar absolut necesar folosinței părților constructive ale imobilului, terenul a fost, de altfel, determinat și evaluat în expertiza C. administrată în faza apelului, ale cărei constatări - sub aspectul întinderii spațiilor din imobil folosite de pârâtă - au fost valorificate de instanța de apel atunci când a reținut suprafețele desfășurate ale corpurilor de construcții și a suprarețelelor de teren corespunzătoare fiecăruia din cele trei corpuri de construcție. Același caracter de bun accesoriu a făcut și ca obligația de despăgubire pentru folosința terenului să fie în mod necesar subordonată existenței situației premisă a folosinței construcției, motiv pentru care, spre exemplu, nu au fost acordate deloc despăgubiri pentru o folosință separată a terenului aferent corpului III de construcție ori s-au acordat doar limitat pentru terenul aferent corpului I de construcție (pentru aceeași perioadă pentru care s-au acordat despăgubiri pentru folosința construcției), urmare a restrângerii pretențiilor reclamantei în apel și corespunzător acestora.

Prin urmare, în considerarea celor reținute anterior, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel, prin soluția adoptată, nu relevă un caz de ultra petita, când instanța de judecată se pronunță în afara limitelor învestirii sale, acordând (precum s-a criticat) mai mult decât s-ar fi solicitat de către reclamantă, cu încălcarea, deci, a principiului disponibilității părții. De aceea, soluția criticată nu poate fi sancționată pe temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ. prin înlăturarea din rândul sumelor recunoscute în beneficiul reclamantei, a celor corespunzătoare calculate pentru chiria terenului de 262 mp aferent corpului I pentru perioada 5.06.2008 - august 2010, respectiv a celor calculate pentru chiria terenului de 937 mp aferent corpului II pentru perioada 5.06.2008 - 11.09.2012, astfel cum s-a solicitat de către recurent.

Deopotrivă, argumentele prezentate anterior, lipsesc de fundament critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor H.G. nr. 1886/2006, anexa 2, în sensul unei aplicări realizate în bloc de către instanța de apel, iar nu diferențiat, pe categorii de imobile, după caz construcții sau terenuri, după cum acestea ar fi fost efectiv folosite. Rezultă din această analiză toate circumstanțele care, în opinia instanței de recurs, au justificat soluția instanței de apel de a calcula chiria datorată de pârâtă și, subsecvent, de chematul în garanție, pentru folosința exercitată pe bază de acord, pe durata celor 5 ani calculați începând cu data emiterii Deciziei nr. 1430/11.09.2007, atât asupra corpurilor I și II de construcție, cât și asupra suprafețelor de teren ce le deservesc pe fiecare dintre acestea.

De asemenea, este nefondată critica de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin care s-a susținut că decizia recurată este și nemotivată sub aspectul stabilirii unei chirii inclusiv pentru teren, deoarece nu sunt prezentate motivele de fapt și de drept care au stat la baza soluției instanței.

Concluzia asupra limitelor învestirii instanței cu pretențiile reclamantei de despăgubire pentru lipsa de folosință, în sensul că acestea au vizat imobilul în ansamblu, în descrierea din actele de proprietate (înțeles, deci, în componentele de corpuri de construcție și teren) nu făcea necesară o justificare specifică în sensul indicat de recurent, după cum aceasta nu era necesară nici în considerarea stării de fapt a imobilului și a funcțiunii terenului existent.

Pe de altă parte, măsura în sine a acordării de despăgubiri sub forma chiriei pentru terenul aferent corpului I și II de construcție, în ceea ce privește criteriile de determinare și modul de calcul al acesteia, se regăsește explicată și motivată la fila x a hotărârii atacate, critica de nemotivare a soluției adoptate neputând fi primită.

Pentru aceleași explicații, aceeași critică a recurentului-chemat în garanție vizând acordarea de despăgubiri sub formă de chirie pentru folosința terenului, dar prezentată ca argument de nesocotire a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. sub aspectul nelegalei stabiliri a prejudiciului, nu poate fi văzută decât ca având caracter nefondat.

- Sub un al doilea aspect, legalitatea soluției din apel a fost contestată din punct de vedere al aplicării criteriilor și modului de calcul reglementate prin anexa 2 la H.G. nr. 1886/2006 care, greșite fiind, au condus în opinia recurentului la creșterea cuantumului final al sumei datorate cu 98.018,1 RON.

Astfel, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a pretins o greșită aplicare a art. 998-999 C. civ. decurgând din determinarea, în raport de prevederile anexei 2 a H.G. nr. 1886/2006, a cuantumului chiriei în mod distinct pentru fiecare corp de clădire, iar nu în mod cumulat, ceea ce ar fi permis, potrivit acestei părți, utilizarea unor tarife diminuate de calcul al chiriei, practicate atunci când suprafețele închiriate sunt mai mari.

O atare abordare, mai degrabă specifică unor raporturi amiabile și convenționale între părți în legătură cu folosința unui imobil, nu poate fi pretinsă în prezenta cauză în care s-a reținut că, ulterior datei de 12.09.2012, pârâta a exercitat chiar o folosință ilicită a imobilului ce aparține reclamantei, în absența acordului acesteia și a oricărei prestații renumeratorii. Pe de altă parte, pretenția utilizării unui alt algoritm de calcul al chiriei prin aplicarea tarifului corespunzător suprafețelor însumate ale corpului I și II de construcție (pe perioada 5.06.2008 - august 2010) nesocotește tocmai regimul diferit al corpurilor de construcție situate la adresa imobilului în litigiu, regim diferit atât din punct de vedere juridic (corpul III), cât și din punct de vedere al folosinței exercitate de pârâtă, care a și condus la restrângerea pretențiilor reclamantei în faza judecății de apel (prin renunțarea la pretenția de despăgubire pentru folosința corpului III stabilit ca fiind edificat de Statul român, și limitarea acelorași pretenții la perioada 5.06.2008 - august 2010 pentru folosința corpului I, urmare a restrângerii folosinței exercitate de pârâtă doar în privința corpului II).

Prin urmare, situația juridică diferită sub care s-au aflat cele trei corpuri de construcție și situația diferită în care s-a exercitat folosința acestora de către pârâtă ulterior restituirii imobilului în proprietatea reclamantei (o perioadă limitată în timp, cât privește corpul I, în timp ce corpul II a continuat să fie folosit și pe durata actualului litigiu) au impus luarea în considerare a acestora ca entități diferite (cum și sunt în realitate) și calculul separat al chiriei, corespunzător suprafețelor fiecăreia dintre acestea, astfel cum în mod corect a procedat instanța de apel.

În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte apreciază că recursul declaratde chematul în garanție este nefondat și îl va respinge pe cale de consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Brașov împotriva deciziei nr. 142/Ap din 25 februarie 2020 (îndreptată prin încheierea din 22 mai 2020 și completată prin decizia nr. 585/Ap din 23 iulie 2020) a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de chematul în garanție Consiliul Județean Brașov împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2020.