ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7689/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7689/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 264 din 14 octombrie

2010, Tribunalul Brașov a admis în parte cererea de chemare în judecată

formulată și precizată de reclamanta Biserica Evanghelică C.A. – Parohia

Brașov, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor, Municipiul Brașov prin primar, SC R. SRL, Z.V.S., B.C., B.I.A., D.M.,

D.D.A., K.A., K.M., M.C.S., M.R., E.E., M.E.E., K.S.M., T.G.F., T.G. jr., D.B.M.,

T.M., A.N., P.T.A., Ș.E., P.E.E., N.L.R., N.M., M.S., K.R., M.G.D., O.M., și în

consecință:

A constatat că

imobilul situat în Brașov, str. P.R. (fostă T.) nr. 5, înscris în CF XX Brașov,

cu nr. top AA și inițial CF YY Brașov, nr. top BB, CC, GG, EE, FF, ulterior

transcris în CF KK Brașov, nr. top. BB, CC și CF ZZ Brașov, nr. top. GG, EE și FF,

a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil.

A respins celelalte

pretenții formulate de reclamantă, compensând cheltuielile de judecată.

În prealabil, a

respins excepțiile nulității cererii de chemare în judecată, a prescripției

dreptului material la acțiune, a lipsei calității procesuale active, a lipsei

calității procesuale a pârâților Statul Român și O.M., precum și excepția

lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru

Statul Român.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că imobilul ce constituie obiect al acestui litigiu este

situat în Brașov, str. P.R. (fostă M.G.) nr. 5, înscris inițial în CF XX Brașov

cu nr. top AA, CF YY Brașov, nr. top BB, CC, GG, EE, FF, iar în prezent înscris

în CF XX Brașov cu nr. top AA, CF KK Brașov nr. top BB, CC respectiv CF ZZ

Brașov cu nr. top GG, EE, FF.

Acest imobil a trecut

în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 224/1951 privitor la

urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor Statului, înlocuit cu

Decretul nr. 221/1960 cu privire la executarea silită împotriva persoanelor

fizice a plății impozitelor și a taxelor neachitate în termen și a creanțelor

bănești ale organizațiilor socialiste, precum și cu privire la executarea

confiscării.

Din însăși denumirea

actului reiese că acesta nu putea fi aplicat reclamantei, persoană juridică din

altă categorie decât cele menționate în decret, astfel că trecerea imobilului

în proprietatea statului s-a făcut cu nerespectarea normelor invocate.

În aceste condiții,

titlul statului asupra imobilului în litigiu nu este valabil, astfel că primul

petit al cererii de chemare în judecată, cu acest obiect, este întemeiat.

Cu privire la

nulitatea contractelor de vânzare cumpărare a apartamentelor situate în imobil,

încheiate de Statul Român prin administrator SC R. SRL cu pârâții persoane fizice,

respectiv cu antecesorii acestora, instanța a reținut că după trecerea

imobilului în proprietatea statului, apartamentele au fost închiriate ca

locuințe și înstrăinate către chiriași în baza Legii nr. 112/1995, cele a căror

nulitate s-a solicitat în cauză fiind încheiate în perioada 1996 – 2000.

Cererile de

retrocedare a imobilului au fost formulate de reclamantă, în baza O.U.G. nr.

94/2000, în anul 2003, iar în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (2) din

O.U.G. nr. 94/2000, republicată, actele juridice de înstrăinare a imobilelor,

care fac obiectul acestei ordonanțe de urgență, sunt lovite de nulitate

absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale

legilor în vigoare la data înstrăinării.

Or, contractele de

vânzare cumpărare au fost încheiate cu respectarea art. 9 din Legea nr.

112/1995, deoarece la acea dată reclamanta nu făcuse nicio cerere de

retrocedate a imobilului și nici de constatare a nevalabilității titlului

Statului Român.

Chiriașii

apartamentelor din imobilul în litigiu, titulari ai contractelor de închiriere,

au formulat cereri de cumpărare a apartamentelor, contractele fiind încheiate

după împlinirea termenului prevăzut de lege.

În cartea funciară

figura ca proprietar al imobilului Statul Român, în temeiul unui titlu care,

până la data încheierii contractului, nu fusese contestat.

Reclamanta a susținut

că nulitatea contractelor se impune a se constata deoarece imobilele

înstrăinate făceau parte din domeniul public și erau inalienabile, SC R. SRL nu

deținea niciun drept asupra lor, astfel că nu le putea înstrăina, imobilul este

monument istoric, nevalabilitatea titlului statului ducând la inexistența

dreptului acestuia asupra imobilului și la imposibilitatea de a vinde.

Imobilul în litigiu a

avut și are în prezent destinația de locuință, ceea ce duce la concluzia că

acest imobil nu face parte din domeniul public și nu este inalienabil. Niciuna

din probele administrate nu duc la concluzia că imobilul face parte din

domeniul public al statului și nici nu s-a dovedit nici că imobilul este

monument istoric.

Apartamentele din

imobil au fost înstrăinate către titularii contractelor de închiriere încheiate

de către aceștia cu SC R. SRL. Această unitate, pârâtă în cauză, avea dreptul

de administra imobilul și în conformitate prevederile art. 7 din Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 112/1995 a fost îndreptățită să încheie contractele de

vânzare-cumpărare în numele statului, iar Legea nr. 112/1995 nu a exceptat de

vânzare imobilele care au aparținut cultelor religioase.

La data încheierii

contractelor de vânzare cumpărare, proprietar tabular al imobilului era Statul

Român, astfel că nu este întemeiat nici motivul de nulitate conform căruia

titlul statului nefiind valabil nici vânzarea nu este valabilă.

Nevalabilitatea

titlului Statului Român nu are ca efect nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare

subsecvente, deoarece cumpărătorii au fost de bună credință la momentul

încheierii contractului.

Chiar dacă, astfel

cum a susținut reclamanta, O.U.G. nr. 94/2000 nu conține prevederi similare cu

cele ale art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 referitoare la efectul

bunei-credințe a cumpărătorilor imobilelor preluate fără titlu valabil de

asanare a cauzelor de nulitate ale contractelor, întrucât nu este înlăturată aplicarea

în cauză a principiilor efectelor nulității.

Nevalabilitatea

titlului statului nu atrage nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate de acesta dacă cumpărătorul este de bună-credință, vânzarea

cumpărarea fiind un contract cu titlu oneros.

Buna-credință a

cumpărătorilor nu se raportează la faptul că, la data încheierii contractului,

cumpărătorii știau că anterior preluării imobilului de către stat a fost

proprietară reclamanta, ci la faptul că la aceeași dată reclamanta nu își

manifestase intenția de recuperare în proprietate a imobilului și nu solicitase

a se constata nevalabilitatea titlului statului.

Cumpărătorii, în

calitate de chiriași, nu cunoșteau dacă titlul statului era în neconcordanță cu

norma pe care s-a întemeiat. Ei au cunoscut faptul că au încheiat contracte de

închiriere cu SC R. SRL după preluarea imobilului de către stat și că la data

apariției Legii nr. 112/1995 îndeplineau condițiile de cumpărare. Chiar dacă o

parte din pârâți sau antecesorii acestora au avut calitatea de chiriași ai

reclamantei, anterior preluării imobilului de către stat, nu se poate reține că

aceștia au cunoscut caracterul viciat al titlului statului și intenția

reclamantei de a face demersuri în vederea redobândirii dreptului de

proprietate asupra imobilului în litigiu.

Din cartea funciară

rezultă că, anterior statului, imobilul a fost în proprietatea altei persoane,

însă Legea nr. 112/1995 se referă anume la imobilele preluate de stat. Situația

juridică a imobilelor construite din fondurile statului a fost reglementată de

alte acte normative.

Prin decizia civilă

nr. 65 din 26 aprilie 2011, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a

respins apelurile declarate de apelanții Statul Român, reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice  Brașov

și Biserica Evanghelică C.A. - Parohia Brașov împotriva sentinței menționate,

respingând cererea formulată de intimații D.M., D.D., Municipiul Brașov, K.A.,

K.M., Z.S., B.C. și B.A. privind obligarea apelanților la plata cheltuielilor

de judecată.

Pentru a decide

astfel, s-a arătat că incidența sancțiunii nulității contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 se analizează în raport

de prevederile acestei legi și de data încheierii lor. Ca urmare, nu are

relevanță faptul că O.U.G. nr. 94/2000 nu face referire la buna credință a

chiriașilor-cumpărători, în condițiile în care acest act normativ nu era în

vigoare la data încheierii contractelor.

Din dispozițiile art.

1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 rezultă că pot fi înstrăinate în temeiul

Legii nr. 112/1995 imobilele care au destinația de locuință, ce au intrat în

proprietatea Statului Român în temeiul unui titlu valabil și care erau deținute

în baza unui contract valabil de închiriere. Astfel, la data la care au fost

încheiate contractele de vânzare-cumpărare, imobilul în litigiu se afla în

proprietatea Statului Român în temeiul unui titlu a cărui valabilitate nu a

fost contestată, ele aveau destinația de locuință și era deținut de chiriași în

temeiul unor contracte de închiriere valabile.

Susținerea

reclamantei în sensul că imobilul în litigiu nu intra sub incidența Legii nr.

112/1995, întrucât titlul statului nu e valabil, este greșită, întrucât la data

perfectării vânzării nu exista o hotărâre judecătorească de constatare a

nevalabilității acestui titlu, iar incidența cauzelor de nulitate se raportează

tocmai la acest moment. Pe de altă parte, Legea nr. 112/1995 nu a exclus de la

vânzare imobilele ce au aparținut, înainte de preluarea de către stat, cultelor

religioase. Mai mult, reclamanta nu a început anterior vânzării imobilului

demersurile de recuperare a acestuia, astfel că pârâții au avut o speranță

legitimă de păstrare a bunului.

Imobilele în litigiu

nu au făcut parte, la data vânzării, din domeniul public al statului, astfel

că, în privința acestora, nu opera interdicția de vânzare ce afectează bunurile

din proprietatea publică a statului. De asemenea, acestea nu sunt monumente

istorice, în raport de dispozițiile art. 10 din H.G. nr. 20/1996 pentru

aprobarea Normelor metodologice de Aplicare a Legii nr. 112/1995, potrivit

cărora „locuințele declarate monumente istorice și din patrimoniul cultural

național sunt cele aflate în evidența aprobată de Comisia Monumentelor

Istorice”.

Referitor la

buna-credință, invocată în apărare de pârâți, s-a constatat că, în raport de

dispozițiile art. 1898 alin. (1) C. civ., buna-credință a cumpărătorilor a fost

perfectă, lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă lor, atât timp cât

calitatea de proprietar a statului era de netăgăduit.

Însă buna-credință a

chiriașilor-cumpărători nu este relevantă, în condițiile în care contractele de

vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, fiind astfel valabile, iar printre condițiile prevăzute de Legea nr.

112/1995, pentru vânzarea imobilelor nu se afla și condiția existenței

bunei-credințe a chiriașului.

S-a constatat,

totodată, că intenția reclamantei de a urma procedura prevăzută de O.U.G. nr.

94/2000 justifică analiza valabilității titlului statului, fără a se putea

opune inadmisibilitatea formulării unei astfel de cereri.

În ceea ce privește

calitatea procesuală pasivă a Statului Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, aceasta este justificată în raport de obiectul investirii

instanței, respectiv constatarea nevalabilității titlului său de proprietate și

rectificarea de carte funciară.

Prima instanță a

manifestat rol activ, stăruind prin toate mijloacele legale, pentru a preveni

orice greșeală pe baza stabilirii faptelor și aplicării corecte a legii, a

reținut corect starea de fapt și de drept a cauzei deduse judecății, a conchis

instanța de apel.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Brașov, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- În mod greșit, a

fost respinsă excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de

reprezentant al Statului Român, în condițiile în care imobilul în cauză se află

situat în intravilanul Municipiului Brașov, în acest caz, Statul Român fiind

reprezentat de unitatea teritorială administrativă, prin primar, și nu de către

Ministerul Finanțelor Publice.

- De asemenea, o

soluție greșită a fost adoptată și în privința excepției lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român, deoarece, conform art. 37 din Decretul nr.

31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, statul nu răspunde pentru

obligațiile organelor și ale celorlalte instituții de stat dacă acestea sunt

persoane juridice.

Având în vedere

obiectul cauzei deduse judecății, Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, nu poate avea calitate procesuală pasivă, legitimitatea

procesuală revenindu-i Municipiului Brașov, prin Primar, aspect ce rezultă și

din conținutul cererii de chemare în judecată. Imobilul care face obiectul

litigiului nu face parte din domeniul public potrivit Legii nr. 213/1998 -

Anexa nr. 2 cu privire la clasificare bunurilor de interes republican, județean

sau național.

- În ceea ce privește

fondul cauzei, în mod greșit, a fost respinsă excepția inadmisibilității

cererii, în considerarea Legii nr. 10/2001, întrucât ulterior intrării în

vigoare a acestei legi nu se mai pot formula cereri având ca obiect constatarea

nevalabilității titlului statului și revendicarea imobilelor preluate de stat.

Toate acțiunile pentru imobilele preluate de stat, cu sau fără titlu valabil,

se soluționează numai pe calea procedurii prevăzute de această lege.

Pe de altă parte, nu

se poate susține că titlul statului nu a fost valabil, nu s-a adus nicio dovadă

contrară, reclamanta stând în pasivitate cu privire la clarificarea situației

sale.

Recurentul a făcut

referire și la dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind

regimul juridic al proprietății publice, considerând, în același timp, eronată

interpretarea pe care o dă instanța de apel Deciziei nr. 33/2008 pronunțate de

Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, acțiunea în revendicare

fiind inadmisibilă, neavând relevanță faptul că reclamanta nu și-a întemeiat acțiunea

pe Legea nr. 10/2001.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de

chemare în judecată formulată în cauză, s-a solicitat de către reclamanta

Biserica Evanghelică C.A. - Parohia Brașov constatarea preluării fără titlu

valabil de către stat a imobilului din Brașov, str. P.R. nr. 5, înscris în CF

actuală nr. ZZ, revenirea la situația anterioară de carte funciară, totodată,

constatarea nulității absolute a 19 contracte de vânzare-cumpărare încheiate în

baza Legii nr. 112/1995 de către foști chiriași din imobil.

Prin hotărârea primei

instanțe din cauză, a fost admis doar capătul de cerere privind constatarea

nevalabilității titlului statului, celelalte cereri fiind respinse, iar

sentința a fost menținută ca atare prin respingerea apelurilor declarate de

către reclamantă și pârâtul Statul Român.

Întrucât reclamanta

nu a declarat recurs, respingerea celorlalte capete de cerere a intrat în

puterea lucrului judecat, nefăcând obiectul învestirii acestei instanțe de

control judiciar.

Recursul declarat de

către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, vizează

exclusiv capătul de cerere admis, toate criticile formulate raportându-se la

pretenția reclamantei de constatare a preluării imobilului fără titlu valabil.

Răspunzând motivului

de apel referitor la greșita respingere de către prima instanță a excepției

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, instanța de apel a arătat

că este justificată participarea Statului Român în prezentul proces, în ceea ce

privește cererile având ca obiect constatarea preluării imobilului fără titlu

și rectificarea cărții funciare.

Aceste considerente

sunt legale, deoarece dezbaterea în contradictoriu a valabilității statului

creat prin preluarea imobilului în litigiu în baza Decretului nr. 224/1951

(temei juridic reținut de prima instanță și necontestat în cauză) impune

prezența în proces a Statului Român, în patrimoniul căruia a fost preluat

imobilul și care a figurat drept proprietar tabular, pentru apartamentele

cumpărate de către pârâții persoane fizice din cauză, până la data încheierii

contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.

Această constatare este

viabilă independent de apartenența ori non - apartenența imobilului la domeniul

public sau privat al statului, cât timp evaluarea legalității modului de

preluare a imobilului se raportează la momentul preluării efective, anterior

anului 1989, așadar într-o perioadă în care unitățile administrativ teritoriale

nu aveau aptitudinea legală de a deține vreun drept de proprietate, iar

proprietatea de stat nu cunoștea distincția între domeniul public și cel

privat.

Art. 37 din Decretul

nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, la care s-a făcut

referire prin motivele de recurs, nu este incident în speță, întrucât capătul

de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului nu

implică vreo

obligație

- vizată de norma în discuție - a altor persoane juridice decât statul, care a

preluat imobilul în

litigiu anterior anului 1989, cererea presupunând un raport juridic în care

statul participă nemijlocit, ca

subiect de drepturi și obligații

.

Cât privește

calitatea Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român,

instanța de apel a făcut, în mod corect, aplicarea dispozițiilor art. 25 din

Decretul nr. 31/1954 – în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecată, 23 septembrie 2004, potrivit cărora statul, în

raporturile în care

participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații,

este reprezentat prin Ministerul Finanțelor, „afară de cazurile în care legea

stabilește anume alte organe în acest scop”.

Or, recurentul nu a

indicat vreo prevedere legală prin care să fie stabilit expres un alt

reprezentant al statului decât Ministerul Finanțelor Publice, în ceea ce

privește primul capăt din cererea introductivă de instanță.

Drept urmare, în mod

corect, au fost respinse cele două excepții procesuale vizate de motivele de

recurs, criticile recurentului pe acest aspect fiind nefondate.

În ceea ce privește

admisibilitatea cererii deduse judecății, se observă că susținerile

recurentului cu acest obiect pornesc de la premisa că imobilul în litigiu intră

în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, recurentul făcând referire la

Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, într-un recurs în interesul legii.

Or, această premisă

este eronată, întrucât Legea nr. 10/2001 nu este incidentă în speță, imobilul

în litigiu intrând în domeniul de aplicare al unui alt act normativ cu caracter

special, respectiv O.U.G. nr. 94/2000

privind retrocedarea unor bunuri imobile care

au aparținut cultelor religioase din România. De altfel, prevederile acestui

act normativ au fost aplicate în cauză în analiza capătului de cerere privind

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare–cumpărare încheiate în

baza Legii nr. 112/1995 [art. 6 alin. (2)], cerere ce a fost respinsă, fără ca

reclamanta să declare recurs împotriva deciziei de respingere a apelului

împotriva dispoziției primei instanțe cu acest obiect.

În acest context,

referirea la decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată în interesul legii în

legătură cu aplicarea Legii nr. 10/2001 este lipsită de relevanță,

constatându-se, în același timp, că instanța de apel a justificat în mod corect

admisibilitatea învestirii directe a instanței de judecată prin raportare la O.U.G.

nr. 94/2000, cât timp reclamanta a urmărit, în principal, desființarea

contractelor de vânzare–cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, în

scopul restituirii în natură a imobilului în procedura specială a ordonanței de

urgență menționate, procedură ce a fost inițiată de către reclamantă (astfel cum

rezultă din înscrisul aflat la dosarul de fond inițial al Judecătoriei Brașov).

Ca atare, sunt

nefondate criticile recurentului referitoare la inadmisibilitatea cererii de

chemare în judecată, dispoziția instanței referitoare la constatarea preluării

de către stat a imobilului în litigiu, fără titlu, urmând a fi, eventual,

valorificate în procedura specială a O.U.G. nr. 94/2000, cu finalitatea

obținerii de măsuri reparatorii în echivalent, în măsura în care pentru

apartamentele din imobil vizate de prezentul litigiu s-a consolidat dreptul de

proprietate dobândit de pârâții persoane fizice în baza Legii nr. 112/1995, ca

urmare a respingerii cererii în constatarea nulității absolute a contractelor

de vânzare-cumpărare, iar cererea de rectificare a cărții funciare a fost, de

asemenea, respinsă.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov împotriva deciziei

nr. 65/Ap din 26 aprilie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 decembrie 2012.