ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7689/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 264 din 14 octombrie 2010, Tribunalul Brașov a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanta Biserica Evanghelică C.A. – Parohia Brașov, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Municipiul Brașov prin primar, SC R. SRL, Z.V.S., B.C., B.I.A., D.M., D.D.A., K.A., K.M., M.C.S., M.R., E.E., M.E.E., K.S.M., T.G.F., T.G. jr., D.B.M., T.M., A.N., P.T.A., Ș.E., P.E.E., N.L.R., N.M., M.S., K.R., M.G.D., O.M., și în consecință: A constatat că imobilul situat în Brașov, str. P.R. (fostă T.) nr. 5, înscris în CF XX Brașov, cu nr. top AA și inițial CF YY Brașov, nr. top BB, CC, GG, EE, FF, ulterior transcris în CF KK Brașov, nr. top.

BB, CC și CF ZZ Brașov, nr. top. GG, EE și FF, a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil. A respins celelalte pretenții formulate de reclamantă, compensând cheltuielile de judecată. În prealabil, a respins excepțiile nulității cererii de chemare în judecată, a prescripției dreptului material la acțiune, a lipsei calității procesuale active, a lipsei calității procesuale a pârâților Statul Român și O.M., precum și excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român. În motivarea sentinței, s-a reținut că imobilul ce constituie obiect al acestui litigiu este situat în Brașov, str. P.R. (fostă M.G.) nr. 5, înscris inițial în CF XX Brașov cu nr. top AA, CF YY Brașov, nr. top BB, CC, GG, EE, FF, iar în prezent înscris în CF XX Brașov cu nr. top AA, CF KK Brașov nr. top BB, CC respectiv CF ZZ Brașov cu nr. top GG, EE, FF.

Acest imobil a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 224/1951 privitor la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor Statului, înlocuit cu Decretul nr. 221/1960 cu privire la executarea silită împotriva persoanelor fizice a plății impozitelor și a taxelor neachitate în termen și a creanțelor bănești ale organizațiilor socialiste, precum și cu privire la executarea confiscării. Din însăși denumirea actului reiese că acesta nu putea fi aplicat reclamantei, persoană juridică din altă categorie decât cele menționate în decret, astfel că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut cu nerespectarea normelor invocate. În aceste condiții, titlul statului asupra imobilului în litigiu nu este valabil, astfel că primul petit al cererii de chemare în judecată, cu acest obiect, este întemeiat.

Cu privire la nulitatea contractelor de vânzare cumpărare a apartamentelor situate în imobil, încheiate de Statul Român prin administrator SC R. SRL cu pârâții persoane fizice, respectiv cu antecesorii acestora, instanța a reținut că după trecerea imobilului în proprietatea statului, apartamentele au fost închiriate ca locuințe și înstrăinate către chiriași în baza Legii nr. 112/1995, cele a căror nulitate s-a solicitat în cauză fiind încheiate în perioada 1996 – 2000. Cererile de retrocedare a imobilului au fost formulate de reclamantă, în baza O.U.G. nr. 94/2000, în anul 2003, iar în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, actele juridice de înstrăinare a imobilelor, care fac obiectul acestei ordonanțe de urgență, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

Or, contractele de vânzare cumpărare au fost încheiate cu respectarea art. 9 din Legea nr. 112/1995, deoarece la acea dată reclamanta nu făcuse nicio cerere de retrocedate a imobilului și nici de constatare a nevalabilității titlului Statului Român. Chiriașii apartamentelor din imobilul în litigiu, titulari ai contractelor de închiriere, au formulat cereri de cumpărare a apartamentelor, contractele fiind încheiate după împlinirea termenului prevăzut de lege. În cartea funciară figura ca proprietar al imobilului Statul Român, în temeiul unui titlu care, până la data încheierii contractului, nu fusese contestat.

Reclamanta a susținut că nulitatea contractelor se impune a se constata deoarece imobilele înstrăinate făceau parte din domeniul public și erau inalienabile, SC R. SRL nu deținea niciun drept asupra lor, astfel că nu le putea înstrăina, imobilul este monument istoric, nevalabilitatea titlului statului ducând la inexistența dreptului acestuia asupra imobilului și la imposibilitatea de a vinde. Imobilul în litigiu a avut și are în prezent destinația de locuință, ceea ce duce la concluzia că acest imobil nu face parte din domeniul public și nu este inalienabil. Niciuna din probele administrate nu duc la concluzia că imobilul face parte din domeniul public al statului și nici nu s-a dovedit nici că imobilul este monument istoric.

Apartamentele din imobil au fost înstrăinate către titularii contractelor de închiriere încheiate de către aceștia cu SC R. SRL. Această unitate, pârâtă în cauză, avea dreptul de administra imobilul și în conformitate prevederile art. 7 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 a fost îndreptățită să încheie contractele de vânzare-cumpărare în numele statului, iar Legea nr. 112/1995 nu a exceptat de vânzare imobilele care au aparținut cultelor religioase. La data încheierii contractelor de vânzare cumpărare, proprietar tabular al imobilului era Statul Român, astfel că nu este întemeiat nici motivul de nulitate conform căruia titlul statului nefiind valabil nici vânzarea nu este valabilă.

Nevalabilitatea titlului Statului Român nu are ca efect nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente, deoarece cumpărătorii au fost de bună credință la momentul încheierii contractului. Chiar dacă, astfel cum a susținut reclamanta, O.U.G. nr. 94/2000 nu conține prevederi similare cu cele ale art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 referitoare la efectul bunei-credințe a cumpărătorilor imobilelor preluate fără titlu valabil de asanare a cauzelor de nulitate ale contractelor, întrucât nu este înlăturată aplicarea în cauză a principiilor efectelor nulității. Nevalabilitatea titlului statului nu atrage nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de acesta dacă cumpărătorul este de bună-credință, vânzarea cumpărarea fiind un contract cu titlu oneros.

Buna-credință a cumpărătorilor nu se raportează la faptul că, la data încheierii contractului, cumpărătorii știau că anterior preluării imobilului de către stat a fost proprietară reclamanta, ci la faptul că la aceeași dată reclamanta nu își manifestase intenția de recuperare în proprietate a imobilului și nu solicitase a se constata nevalabilitatea titlului statului. Cumpărătorii, în calitate de chiriași, nu cunoșteau dacă titlul statului era în neconcordanță cu norma pe care s-a întemeiat. Ei au cunoscut faptul că au încheiat contracte de închiriere cu SC R. SRL după preluarea imobilului de către stat și că la data apariției Legii nr. 112/1995 îndeplineau condițiile de cumpărare.

Chiar dacă o parte din pârâți sau antecesorii acestora au avut calitatea de chiriași ai reclamantei, anterior preluării imobilului de către stat, nu se poate reține că aceștia au cunoscut caracterul viciat al titlului statului și intenția reclamantei de a face demersuri în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Din cartea funciară rezultă că, anterior statului, imobilul a fost în proprietatea altei persoane, însă Legea nr. 112/1995 se referă anume la imobilele preluate de stat. Situația juridică a imobilelor construite din fondurile statului a fost reglementată de alte acte normative.

Prin decizia civilă nr. 65 din 26 aprilie 2011, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelurile declarate de apelanții Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și Biserica Evanghelică C.A. - Parohia Brașov împotriva sentinței menționate, respingând cererea formulată de intimații D.M., D.D., Municipiul Brașov, K.A., K.M., Z.S., B.C. și B.A. privind obligarea apelanților la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a decide astfel, s-a arătat că incidența sancțiunii nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 se analizează în raport de prevederile acestei legi și de data încheierii lor.

Ca urmare, nu are relevanță faptul că O.U.G. nr. 94/2000 nu face referire la buna credință a chiriașilor-cumpărători, în condițiile în care acest act normativ nu era în vigoare la data încheierii contractelor. Din dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 rezultă că pot fi înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 imobilele care au destinația de locuință, ce au intrat în proprietatea Statului Român în temeiul unui titlu valabil și care erau deținute în baza unui contract valabil de închiriere. Astfel, la data la care au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare, imobilul în litigiu se afla în proprietatea Statului Român în temeiul unui titlu a cărui valabilitate nu a fost contestată, ele aveau destinația de locuință și era deținut de chiriași în temeiul unor contracte de închiriere valabile.

Susținerea reclamantei în sensul că imobilul în litigiu nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995, întrucât titlul statului nu e valabil, este greșită, întrucât la data perfectării vânzării nu exista o hotărâre judecătorească de constatare a nevalabilității acestui titlu, iar incidența cauzelor de nulitate se raportează tocmai la acest moment. Pe de altă parte, Legea nr. 112/1995 nu a exclus de la vânzare imobilele ce au aparținut, înainte de preluarea de către stat, cultelor religioase. Mai mult, reclamanta nu a început anterior vânzării imobilului demersurile de recuperare a acestuia, astfel că pârâții au avut o speranță legitimă de păstrare a bunului. Imobilele în litigiu nu au făcut parte, la data vânzării, din domeniul public al statului, astfel că, în privința acestora, nu opera interdicția de vânzare ce afectează bunurile din proprietatea publică a statului.

De asemenea, acestea nu sunt monumente istorice, în raport de dispozițiile art. 10 din H.G. nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice de Aplicare a Legii nr. 112/1995, potrivit cărora „locuințele declarate monumente istorice și din patrimoniul cultural național sunt cele aflate în evidența aprobată de Comisia Monumentelor Istorice”. Referitor la buna-credință, invocată în apărare de pârâți, s-a constatat că, în raport de dispozițiile art. 1898 alin. (1) C. civ., buna-credință a cumpărătorilor a fost perfectă, lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă lor, atât timp cât calitatea de proprietar a statului era de netăgăduit.

Însă buna-credință a chiriașilor-cumpărători nu este relevantă, în condițiile în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fiind astfel valabile, iar printre condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, pentru vânzarea imobilelor nu se afla și condiția existenței bunei-credințe a chiriașului. S-a constatat, totodată, că intenția reclamantei de a urma procedura prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 justifică analiza valabilității titlului statului, fără a se putea opune inadmisibilitatea formulării unei astfel de cereri. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, aceasta este justificată în raport de obiectul investirii instanței, respectiv constatarea nevalabilității titlului său de proprietate și rectificarea de carte funciară.

Prima instanță a manifestat rol activ, stăruind prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală pe baza stabilirii faptelor și aplicării corecte a legii, a reținut corect starea de fapt și de drept a cauzei deduse judecății, a conchis instanța de apel. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: - În mod greșit, a fost respinsă excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român, în condițiile în care imobilul în cauză se află situat în intravilanul Municipiului Brașov, în acest caz, Statul Român fiind reprezentat de unitatea teritorială administrativă, prin primar, și nu de către Ministerul Finanțelor Publice.

- De asemenea, o soluție greșită a fost adoptată și în privința excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, deoarece, conform art. 37 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și ale celorlalte instituții de stat dacă acestea sunt persoane juridice. Având în vedere obiectul cauzei deduse judecății, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, nu poate avea calitate procesuală pasivă, legitimitatea procesuală revenindu-i Municipiului Brașov, prin Primar, aspect ce rezultă și din conținutul cererii de chemare în judecată. Imobilul care face obiectul litigiului nu face parte din domeniul public potrivit Legii nr. 213/1998 - Anexa nr. 2 cu privire la clasificare bunurilor de interes republican, județean sau național.

- În ceea ce privește fondul cauzei, în mod greșit, a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii, în considerarea Legii nr. 10/2001, întrucât ulterior intrării în vigoare a acestei legi nu se mai pot formula cereri având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului și revendicarea imobilelor preluate de stat. Toate acțiunile pentru imobilele preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, se soluționează numai pe calea procedurii prevăzute de această lege. Pe de altă parte, nu se poate susține că titlul statului nu a fost valabil, nu s-a adus nicio dovadă contrară, reclamanta stând în pasivitate cu privire la clarificarea situației sale.

Recurentul a făcut referire și la dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al proprietății publice, considerând, în același timp, eronată interpretarea pe care o dă instanța de apel Deciziei nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, acțiunea în revendicare fiind inadmisibilă, neavând relevanță faptul că reclamanta nu și-a întemeiat acțiunea pe Legea nr. 10/2001. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată formulată în cauză, s-a solicitat de către reclamanta Biserica Evanghelică C.A.

- Parohia Brașov constatarea preluării fără titlu valabil de către stat a imobilului din Brașov, str. P.R. nr. 5, înscris în CF actuală nr. ZZ, revenirea la situația anterioară de carte funciară, totodată, constatarea nulității absolute a 19 contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 de către foști chiriași din imobil. Prin hotărârea primei instanțe din cauză, a fost admis doar capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, celelalte cereri fiind respinse, iar sentința a fost menținută ca atare prin respingerea apelurilor declarate de către reclamantă și pârâtul Statul Român. Întrucât reclamanta nu a declarat recurs, respingerea celorlalte capete de cerere a intrat în puterea lucrului judecat, nefăcând obiectul învestirii acestei instanțe de control judiciar.

Recursul declarat de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, vizează exclusiv capătul de cerere admis, toate criticile formulate raportându-se la pretenția reclamantei de constatare a preluării imobilului fără titlu valabil. Răspunzând motivului de apel referitor la greșita respingere de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, instanța de apel a arătat că este justificată participarea Statului Român în prezentul proces, în ceea ce privește cererile având ca obiect constatarea preluării imobilului fără titlu și rectificarea cărții funciare.

Aceste considerente sunt legale, deoarece dezbaterea în contradictoriu a valabilității statului creat prin preluarea imobilului în litigiu în baza Decretului nr. 224/1951 (temei juridic reținut de prima instanță și necontestat în cauză) impune prezența în proces a Statului Român, în patrimoniul căruia a fost preluat imobilul și care a figurat drept proprietar tabular, pentru apartamentele cumpărate de către pârâții persoane fizice din cauză, până la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.

Această constatare este viabilă independent de apartenența ori non - apartenența imobilului la domeniul public sau privat al statului, cât timp evaluarea legalității modului de preluare a imobilului se raportează la momentul preluării efective, anterior anului 1989, așadar într-o perioadă în care unitățile administrativ teritoriale nu aveau aptitudinea legală de a deține vreun drept de proprietate, iar proprietatea de stat nu cunoștea distincția între domeniul public și cel privat.

Art. 37 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, la care s-a făcut referire prin motivele de recurs, nu este incident în speță, întrucât capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului nu implică vreo obligație - vizată de norma în discuție - a altor persoane juridice decât statul, care a preluat imobilul în litigiu anterior anului 1989, cererea presupunând un raport juridic în care statul participă nemijlocit, ca subiect de drepturi și obligații . Cât privește calitatea Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român, instanța de apel a făcut, în mod corect, aplicarea dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 – în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, 23 septembrie 2004, potrivit cărora statul, în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, este reprezentat prin Ministerul Finanțelor, „afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”.

Or, recurentul nu a indicat vreo prevedere legală prin care să fie stabilit expres un alt reprezentant al statului decât Ministerul Finanțelor Publice, în ceea ce privește primul capăt din cererea introductivă de instanță. Drept urmare, în mod corect, au fost respinse cele două excepții procesuale vizate de motivele de recurs, criticile recurentului pe acest aspect fiind nefondate. În ceea ce privește admisibilitatea cererii deduse judecății, se observă că susținerile recurentului cu acest obiect pornesc de la premisa că imobilul în litigiu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, recurentul făcând referire la Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii.

Or, această premisă este eronată, întrucât Legea nr. 10/2001 nu este incidentă în speță, imobilul în litigiu intrând în domeniul de aplicare al unui alt act normativ cu caracter special, respectiv O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România. De altfel, prevederile acestui act normativ au fost aplicate în cauză în analiza capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare–cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 [art. 6 alin. (2)], cerere ce a fost respinsă, fără ca reclamanta să declare recurs împotriva deciziei de respingere a apelului împotriva dispoziției primei instanțe cu acest obiect.

În acest context, referirea la decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată în interesul legii în legătură cu aplicarea Legii nr. 10/2001 este lipsită de relevanță, constatându-se, în același timp, că instanța de apel a justificat în mod corect admisibilitatea învestirii directe a instanței de judecată prin raportare la O.U.G. nr. 94/2000, cât timp reclamanta a urmărit, în principal, desființarea contractelor de vânzare–cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, în scopul restituirii în natură a imobilului în procedura specială a ordonanței de urgență menționate, procedură ce a fost inițiată de către reclamantă (astfel cum rezultă din înscrisul aflat la dosarul de fond inițial al Judecătoriei Brașov).

Ca atare, sunt nefondate criticile recurentului referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, dispoziția instanței referitoare la constatarea preluării de către stat a imobilului în litigiu, fără titlu, urmând a fi, eventual, valorificate în procedura specială a O.U.G. nr. 94/2000, cu finalitatea obținerii de măsuri reparatorii în echivalent, în măsura în care pentru apartamentele din imobil vizate de prezentul litigiu s-a consolidat dreptul de proprietate dobândit de pârâții persoane fizice în baza Legii nr. 112/1995, ca urmare a respingerii cererii în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, iar cererea de rectificare a cărții funciare a fost, de asemenea, respinsă.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov împotriva deciziei nr. 65/Ap din 26 aprilie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 decembrie 2012.