ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4149/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4149/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 40/S din 15 februarie 2010, Tribunalul

Brașov a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâți.

A respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată și

precizată de reclamanta Biserica Evanghelică Brașov, în contradictoriu cu pârâții

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Județul Brașov.

A luat act că pârâtul Județul Brașov nu solicită obligarea

reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut

următoarele:

Imobilul înscris în C.F. Brașov, compus din casă de piatră

(spital), curte și grădină, a constituit proprietatea Comunei Bisericești Evanghelice

din Brașov – Cetate, cu titlul de drept cumpărare, act nr. 6557/1924 C.F.

Conform notării, imobilul a trecut în proprietatea Statului

Român în baza Decretului nr. 302/1948, cu titlul de drept naționalizare, act

nr. 2915/1973 C.F., totodată fiind înscris dreptul de administrare operativă în

favoarea Spitalului Brașov.

La data de 10 martie 1999, cu actul nr. 4481, s-a notat

schimbarea denumirii menționate mai sus în Spitalul Județean Brașov, iar la data

de 12 iunie 2007 s-a înscris dreptul de administrare operativă asupra imobilului

în favoarea Consiliului Județean Brașov.

Prin actul nr. 46213/2007 C.F. s-a intabulat dreptul de

proprietate conform H.G. nr. 972/2002 și H.G. nr. 867/2002 în favoarea Județului

Brașov, în domeniul public, iar ulterior, în baza hotărârii Consiliului Județean

Brașov nr. 174/2006, s-a notat trecerea imobilului din domeniul public în cel privat

al Județului Brașov.

Sub aspectul actualei structuri a imobilului și al identificării

topografice a acestuia, s-a reținut că acestea sunt cele care rezultă din lucrările

de expertiză tehnică întocmite în cauză de experții V.V.I. și, respectiv P.R.M.

De asemenea, s-a reținut că reclamanta a invocat, în susținerea

tezei nevalabilității titlului Statului asupra acestui imobil, încălcarea dispozițiilor

legale, constituționale și internaționale aflate în vigoare la data preluării, elemente

prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 în ceea ce privește aprecierea

valabilității acestui titlu.

În acest sens, prima instanța a constatat că, potrivit

înscrierilor din cartea funciară, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului

în baza Decretului nr. 302/1948, dreptul de proprietate al acestuia fiind înscris

în evidențele reale imobiliare la data de 20 aprilie 1973, la cererea Consiliului

Popular Județean Brașov – Direcția Sanitară a Județului Brașov, făcându-se referire

la procesul-verbal încheiat la data de 11 aprilie 1973 de către Spitalul Brașov,

din care rezultă că, la data încheierii acestui act, respectivul spital avea înscrise

în inventar terenul și construcțiile situate în Brașov, înscrise în C.F. Brașov,

începând cu data de 09 decembrie 1957, preluate de la fostul Spital Dermato-Venerice

Brașov, care s-a desființat la data de 09 decembrie 1957, devenind o secție a Spitalului

Brașov.

În același proces-verbal s-a formulat propunerea de trecere

în proprietatea statului a imobilului, în baza art. 3 din Decretul nr. 218/1960

și a Decretului nr. 712/1966, însă dreptul de proprietate al Statului a fost înscris

cu titlul de drept naționalizare în baza Decretului nr. 302/1948, conform încheierii

pronunțate la data de 20 aprilie 1973 în Dosar nr. 2915/1973 C.F.

Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 prevede că fac

parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale

și bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă

au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea

Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor

în vigoare la data preluării lor de către stat.

S-a reținut că reclamanta a invocat neconcordanța dintre

prevederile actului normativ de preluare, respectiv Decretul nr. 302/1948, și Constituția

din 1948, respectiv art. 11 din Legea fundamentală.

În acest sens, prima instanță a reținut că, la data preluării

imobilului în litigiu, Constituția din anul 1948 nu se mai afla în vigoare, deoarece

preluarea a avut loc în anul 1973, dată la care se afla în vigoare Constituția din

1965, care nu mai cuprindea dispoziții similare celor de la art. 11 din Constituția

din 1948, ci doar prevederi potrivit cărora Statul „ocrotea” proprietatea cooperativelor

agricole de producție și a celorlalte organizații cooperatiste [art. 10 alin.

(2)], respectiv „garanta” dreptul de proprietate al țăranilor care nu se puteau

asocia în cadrul cooperativelor agricole de producție asupra pământului pe care

îl lucrau ei înșiși și familiile lor, asupra uneltelor folosite în acest scop, ca

și proprietatea asupra animalelor de muncă și de producție, precum și proprietatea

meșteșugarilor asupra atelierelor proprii (art. 11), și de asemenea „ocrotea” dreptul

de proprietate personală asupra veniturilor și economiilor provenite din muncă,

casei de locuit, gospodăriei de pe lângă ea și terenului pe care ele se aflau, precum

asupra bunurilor de uz și confort personal (art. 36).

Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 face referire la

Constituția, tratatele internaționale și legile în vigoare la data preluării, iar

nu la cele aflate în vigoare la data adoptării actului normativ de preluare, ceea

ce este firesc, având în vedere că legalitatea unui act se apreciază în raport cu

dispozițiile legale (lato sensu) în vigoare la momentul emiterii actului criticat,

iar nu la un moment anterior, care – prin ipoteză – pot fi abrogate la data emiterii

actului.

În aceste condiții, prima instanță nu a putut reține criticile

reclamantei în ceea ce privește neconcordanța dintre dispozițiile Decretului

nr. 302/1948 privind naționalizarea instituțiilor sanitare particulare și Constituția

din 1948, având în vedere că legea fundamentală la ale cărei prevederi se raportează

reclamanta nu se mai afla în vigoare la data preluării imobilului de către Stat.

În ceea ce privește neconcordanța dintre prevederile Decretului

nr. 302/1948 și art. 36 alin. (1) din Constituția din anul 1965, s-a reținut că,

așa cum s-a arătat mai sus, acest text din Legea fundamentală prevedea că dreptul

de proprietate personală este ocrotit de lege, precizând la alin. (2) care sunt

bunurile care pot face obiectul dreptului de proprietate personală, fiind evident

că acest drept putea aparține numai persoanelor fizice.

Este, de asemenea, neîntemeiată critica potrivit căreia

preluarea imobilului în litigiu a încălcat dispozițiile art. 17 alin. (1) din Declarația

Universală a Drepturilor Omului, potrivit cu care orice persoană are dreptul la

proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții, deoarece din chiar titulatura

acestui tratat internațional, la care România era parte, precum și din expunerea

de motive și din economia întregului act rezultă că acesta are ca domeniu de reglementare

exclusiv drepturile persoanei fizice, ori reclamanta este persoană juridică.

În fine, referitor la critica privind încălcarea dispozițiilor

art. 481 C. civ. la momentul preluării imobilului, instanța de fond a reținut că

acest text de lege cuprinde o dispoziție de principiu referitoare la interdicția

privării de proprietate în absența unei juste despăgubiri, însă această dispoziție

legală nu se poate aplica decât în legătură cu un act normativ concret de preluare,

preluarea neputând avea loc în temeiul dispozițiilor C. civ.

În acest sens, Tribunalul a reținut că Decretul nr. 302/1948

cuprinde dispoziții speciale referitoare la procedura de naționalizare a instituțiilor

sanitare particulare, precum și prevederi relative la despăgubiri, prin trimitere

la dispozițiile Legii nr. 119/1948, însă reclamanta nu a invocat încălcarea vreuneia

dintre aceste dispoziții legale, astfel că instanța nu a putut cerceta aceste aspecte,

deoarece acest lucru ar echivala cu încălcarea principiului disponibilității care

guvernează procesul civil, prin analizarea unor aspecte care vizează însăși cauza

juridică a acțiunii și care nu au făcut obiectul învestirii instanței, ceea ce ar

fi contrar prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cu care judecătorii

hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

În raport cu cele ce preced și ținând seama că, așa cum

s-a arătat mai sus, susținerile reclamantei cu privire la modalitatea de preluare

a imobilului în litigiu sunt neîntemeiate, rezultă că titlul Statului Român asupra

acestuia este valabil, și, pe cale de consecință, nu există temei pentru a se proceda

la rectificarea cărții funciare prin revenirea la situația anterioară preluării

și deci nici pentru a se dispune obligarea pârâților să lase reclamantei imobilul

în deplină proprietate și posesie.

Mai mult, în ceea ce îl privește pe pârâtul Județul Brașov,

Tribunalul a reținut că reclamanta nu a indicat motivul pentru care titlul acestuia

asupra imobilului nu ar fi valabil, iar, pe cale de consecință, dreptul de proprietate

al acestuia ar trebui radiat din cartea funciară, respectiv nu a indicat dacă atari

dispoziții ar fi consecința nevalabilității titlului celui care i-a transmis – prin

efectul legii – imobilul, ori consecința vreunei nulități intrinseci, cu atât mai

mult cu cât dreptul de proprietate al acestui pârât s-a înscris în temeiul H.G.

nr. 972/2002 privind atestarea domeniului public al județului Brașov, precum și

al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Brașov, și al H.G. nr. 867/2002

privind trecerea unor imobile din domeniul privat al statului și din administrarea

Ministerului Sănătății și Familiei în domeniul public al județelor.

În condițiile în care modul de dobândire de către acest

pârât a dreptului de proprietate îl constituie legea, iar reclamanta nu a invocat

nici pe cale principală și nici pe cale de excepție nelegalitatea acestor acte administrative,

emise în aplicarea Legii nr. 213/1998, prima instanță a constatat că titlul pârâtului

Județul Brașov asupra imobilului este valabil, astfel că acesta nu poate fi obligat

a-l lăsa în proprietatea și posesia reclamantei.

Împotriva hotărârii a declarat apel reclamanta Biserica

Evanghelică Brașov, solicitând schimbarea în tot a acesteia în sensul admiterii

acțiunii introductive.

În cuprinsul motivelor de apel, s-a învederat de către

reclamantă că hotărârea primei instanțe este greșită în cercetarea dată capătului

de cerere privind revendicarea imobilului. Aceasta întrucât, în opinia apelantei,

preluarea în fapt a imobilului de către stat a avut loc înainte de anul 1960, fiind

contrară Constituției din 1948, după cum și dispozițiile Decretului nr. 302/1948

erau contrare prevederilor aceleiași legi fundamentale. Faptul că statul și-a înscris

dreptul de proprietate doar în anul 1973, nu este de natură să schimbe caracterul

fără titlu al preluării imobilului.

Cât privește cererea de rectificare a înscrierilor de carte

funciară, în mod greșit a fost respinsă pretenția formulată, întrucât aceasta se

întemeiază pe dispozițiile art. 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938, nevalabilitatea

titlului statului răsfrângându-se și asupra titlului Județului Brașov.

Prin decizia civilă nr. 75Ap din 11 iunie 2010, Curtea

de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie și conflicte

de muncă și asigurări sociale, a respins apelul.

În motivarea deciziei s-a reținut că reclamanta a solicitat

să se constate preluarea imobilului în litigiu de către Statul Român fără titlu

valabil, cu consecința radierii înscrierilor de carte funciară, efectul imediat

fiind redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului. Natura fără titlu

valabil, cu care se pretinde preluarea imobilului de către stat ar rezida în contradicția

Decretului nr. 302/1948 – de naționalizare a unităților sanitare – cu prevederile

art. 11 din Constituția de la 1948, care limitau sfera naționalizării doar la mijloacele

de producție, băncile și societățile de asigurare, fără nicio referire la unitățile

sanitare. În mod corespunzător, înscrierea dreptului statului, operată în anul 1973,

s-a produs cu încălcarea dispozițiilor Constituției din 1965, ale art. 480 C.

civ., respectiv art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

A constatat instanța că momentul naționalizării îl reprezintă

înscrierea dreptului de proprietate al statului în evidențele de publicitate imobiliară,

operațiune efectuată în anul 1973, dată în raport de care, având în vedere dispozițiile

Legii fundamentale în vigoare, tratatele și convențiile internaționale la care România

era parte, se poate cerceta valabilitatea titlului dobândit de stat.

Deosebit de Constituția din anul 1948, care restrângea

procesul de naționalizare doar la anumite instituții, Legea fundamentală din 1965

nu mai cuprindea dispoziții similare; astfel fiind, valabilitatea titlului statului

– titlu de dobândire prin efectul naționalizării conferit de Decretul nr. 302/1948

– nu mai poate fi pusă în discuție, întrucât înscrierea dreptului nu contravine

Constituției din 1965, care recunoștea naționalizarea ca mod de dobândire a dreptului

de proprietate de către stat.

În prezența acestei constatări devin incidente prevederile

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care, fac parte din domeniul

public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile

dobândite de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în

proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției,

a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la

data preluării lor de către stat.

Cât privește critica purtând asupra cererii de rectificare

de carte funciară, urmează a statua că acest petit este accesoriu pretențiilor referitoare

la constatarea preluării imobilului fără titlu valabil, conform dispozițiilor

art. 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938, astfel încât, respingând cererea

principală nu poate fi admisă cererea de rectificare a înscrierilor de carte funciară.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat

recurs reclamanta Biserica Evanghelică Brașov, criticând-o ca nelegală – art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că în mod

greșit instanța a reținut că momentul naționalizării este cel la care s-a realizat

intabularea dreptului Statului, nu cel la care imobilul a fost preluat efectiv din

posesia sa (anterior anului 1960).

Preluarea în fapt a unui imobil constituie o preluare fără

titlu și nu prezintă relevanță cu privire la calificarea preluării intabularea ulterioară

în cartea funciară.

Preluarea în fapt, înainte de anul 1960 contravenea Constituției

din anul 1948, Decretul nr. 302/1943 fiind emis cu încălcarea Constituției, precum

și a dispozițiilor art. 481 C. civ.

S-a susținut că dreptul de proprietate al județului Brașov,

atestat prin H.G. nr. 972/2002, a fost atestat cu încălcarea dispozițiilor art.

6 din Legea nr. 213/1998, întrucât titlul Statului nu a fost unul valabil, astfel

că era întemeiată acțiunea în rectificare în temeiul art. 34 din Decretul-Lege

nr. 115/1938.

Recursul nu este fondat.

Se constată că prin acțiunea formulată, reclamanta a urmărit

să redobândească în patrimoniu dreptul de proprietate asupra unui imobil preluat

de Statul Român în perioada de referință a legilor speciale de reparație, invocând

că preluarea s-a făcut în baza unui titlu nevalabil, respectiv a Decretului nr.

302/1943 care a fost emis și aplicat cu încălcarea dispozițiilor art. 11 din Constituția

României de la 1948.

Excepția inadmisibilității acțiunii raportat la prevederile

Legii nr. 10/2001, ale O.U.G. nr. 94/2000 a fost respinsă de instanța de fond iar

pârâtele nu au exercitat apel.

Acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor

împotriva posesorului neproprietar, în lipsa dovezii calității de proprietar, acțiunea

în revendicare nu poate fi admisă, prevalând dreptul de proprietate al ultimei persoane

înscrisă în cartea funciară și care se prezumă că are calitatea de proprietar conform

art. 32 din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Decretul-Lege nr. 115/1938 consacră principiul efectului

constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, în cadrul acțiunii în

revendicare trebuind a se face dovada proprietății în regim de carte funciară.

După efectele juridice produse, Decretul-Lege nr. 115/1938

deosebește trei categorii de înscrieri: constitutive de drepturi reale, pentru opozabilitate

față de terți și înscrierea cu efecte pur informative (art. 17, 30 și 82).

Înscrierea constitutivă de drepturi este acea înscriere

care reprezintă un element constitutiv al operațiunii juridice având ca obiect constituirea,

transmiterea, modificarea sau stingerea unui drept real imobiliar.

Înscrierile constitutive sau atributive de drepturi sunt

esențiale pentru ca dreptul respectiv să se nască, modifice sau, după caz, să se

stingă, deoarece actul sau faptul juridic care constituie temeiul înscrierii nu

poate produce un asemenea efect nu numai față de terți, dar nici între părți.

Transmiterea dreptului real care formează obiectul actului

juridic supus înscrierii se produce, în sistemul Decretului-Lege nr. 115/1938 numai

datorită efectului constitutiv de drepturi al înscrierii.

Efectul constitutiv al înscrierii înseamnă, conform aceleași

legi, nașterea necondiționată a dreptului real (jus in re).

Raportat la aceste dispoziții în mod legal instanța a analizat

valabilitatea titlului Statului de la momentul înscrierii și raportat la Constituția

din 1965, reținând că statul a dobândit cu titlu legal bunul.

Dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd

într-adevăr că „pot fi revendicare de foștii proprietari sau de la succesorii acestora”

imobilele preluate fără titlu valabil, însă dacă nu fac obiectul unei legi speciale

de reparație.

Legea nr. 213/1998 impune două condiții pentru admisibilitatea

acțiunii în revendicare: preluarea bunului fără un titlu valabil și inexistența

unei legi speciale de raportare, iar în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii acestor

cerințe.

În mod legal a reținut instanța de fond că titlul pârâtului

Județul Brașov, este valabil dobândit, întrucât nu s-a invocat nici pe cale principală

și nici pe cale de excepție nelegalitatea actelor administrative emise în aplicarea

Legii nr. 213/1998, nefiind îndeplinite nici cerințele impuse de art. 34 și următoarele

din Decretul-Lege nr. 115/1938 pentru rectificarea cărții funciare.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca, în baza

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

Biserica Evanghelică Brașov împotriva deciziei nr. 75/Ap din 11 iunie 2010 a Curții

de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte

de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2011.