ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1420/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1420/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor civile de

față;

Din examinarea actelor și

lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 58/S

din 29 februarie 2008, Tribunalul Brașov a respins excepția prescrierii

dreptului material la acțiune, în ceea ce privește capetele de cerere

referitoare la constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 301 din 8 noiembrie 2005 și la

rectificarea evidențelor de carte funciară, invocate de pârâta SC A. SRL. S-a

admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Biserica

Evanghelică C.A. Brașov în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat

de Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat convențional de D.G.F.P. a

Județului Brașov, SC C.P.P.E.I.E. și SC A. SRL Brașov. A constatat că imobilul

situat în Brașov, înscris în C.F. nr. 15803 Brașov sub nr. top inițial

1930/1/12 a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român, de asemenea, a

constatat că imobilul situat în Brașov, înscris în C.F. nr. 15797 Brașov, sub

nr. top inițial 1930/1/11 a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român și

că actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 301 la data de 8 noiembrie

2005, intervenit între pârâtele SC C.P.P.E.I.E., I.C.S.A. și SC A. SRL, este

lovit de nulitate absolută în ceea ce privește clauza relativă la înstrăinarea

imobilului cu destinația de teren, situat în Brașov, înscris în C.F. nr. 15803

Brașov, sub nr. 1930/1/11/2, 1930/1/12/2. S-a respins restul pretențiilor

formulate de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, s-a

reținut că din copiile cărților funciare nr. 15803 Brașov și nr. 15797 Brașov,

rezultă că imobilele cu destinație de teren evidențiate sub numerele

topografice inițiale 1930/1/12 și 1930/1/11 au constituit obiectul dreptului de

proprietate al reclamantei Biserica Evanghelică C.A. Brașov, fiind dobândite de

aceasta, cu titlu de donație. Aceste imobile au fost preluate de Statul Român

în baza Decretului nr. 302/1949, spre a servi O.O.M.C. C.C. Brașov.

La data de 5 martie 1990, are

loc o comparare a celor două imobile urmată de o dezmembrare a acestora,

operații în urma cărora au fost formate două loturi cu numere topografice noi

și anume, lotul cu nr. top nou 1930/1/12/2; 1930/1/11/2, care a fost înscris în

C.F. nr. 15803 Brașov și lotul cu nr. top nou 1930/1/12/1/1930/1/11/1, care a

fost înscris în C.F. nr. 15797 Brașov. Asupra ambelor loturi mai sus

identificate a fost intabulat la data de 20 mai 1999 dreptul de proprietate al

pârâtei SC C.P.P.E.I.E. (I.C.E.S.A.), drept ce a fost dobândit de aceasta, în

temeiul Legii nr. 15/1990 și în temeiul H.G.R. nr. 834/1991, prin Certificatul

de Atestare a Dreptului de Proprietate nr. 4633/1999. La data de 8 noiembrie

2005, între pârâtele I.C.E.S.A. în calitate de vânzător și SC A. SRL în

calitate de cumpărător a intervenit contractul de vânzare-cumpărare,

autentificat sub nr. 301, de Biroul Notarilor Publici, ce a avut ca obiect

material imobilele în litigiu iar dreptul de proprietate al cumpărătoarei a

fost intabulat în evidențele de publicitate imobiliară. Imobilul în litigiu nu

a ieșit din patrimoniul statului în temeiul unui act de înstrăinare, astfel că

prevederile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, pe care pârâta SC A. SRL

le-a invocat în susținerea poziției sale procesuale nu-și găsesc

aplicabilitate. Sub acest aspect s-a mai reținut că, constatarea dreptului de

proprietate al pârâtei I.C.E.S.A. s-a făcut printr-un act administrativ,

reprezentat de Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate, care nu are

natura juridică a unui act de înstrăinare. Bunul litigios nefăcând parte din

categoria imobilelor care constituie obiectul de reglementare a O.U.G. nr. 94/2000

este cert că actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 301 din 8

noiembrie 2005 nu intră sub incidența prevederilor art. 3 din Titlul II al

Legii nr. 247/2005, nefiindu-i aplicabil termenul de prescripție instituit de

acest text de lege. În legătură cu excepția prescripției dreptului material la

acțiune în ceea ce privește capătul de cerere relativ la rectificarea

evidențelor de carte funciară, s-a reținut că pârâta S.C.E.S.A. a intabulat

dreptul său de proprietate în evidențele de publicitate imobiliară în temeiul

unui act juridic emis ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, astfel

că cererea de rectificare a cărții funciare va fi analizată prin raportare la

dispozițiile acestui act normativ. Drept urmare față de dispozițiile art. 36

din Legea nr. 7/1996, certificatul de atestare a dreptului de proprietate fiind

un act administrativ, nu-i este aplicabil termenul de prescripție prevăzut în

legea sus arătată. În legătură cu valabilitatea titlului constituit în favoarea

Statului Român asupra imobilului în litigiu s-a reținut că prevederile

Decretului nr. 302/1948 contraveneau Constituției României din anul 1948, iar

bunul în litigiu a aparținut unui cult religios și era destinat comunității

evanghelice din Brașov, astfel că, în conformitate cu dispozițiile legale

menționate el nu putea să fie preluat de stat.

Fiind vorba de o încălcare a

ordinii constituționale și implicit a ordinii juridice interne, evident și

actele subsecvente Decretului nr. 302/1948 sunt nule lipsite de efecte juridice.

În ceea ce privește capătul de cerere ce privește constatarea nevalabilității

Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate nr. 4633/1999 emis în

favoarea pârâtei I.C.E.S.A., s-a reținut că acesta nu este valabil, raportat la

principiile de drept care guvernează regimul juridic al nulității, că acest

pârât nu a deținut niciodată dreptul de proprietate asupra acestui bun, astfel

că nu putea dispune de el prin acte de autoritate. În legătură cu constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare s-a reținut că față de conținutul

actului, unde se menționează că, cumpărătorul, deși a luat cunoștință că pentru

imobilul ce face obiectul vânzării s-a formulat cerere de retrocedare, a

acceptat să perfecteze actul. Drept urmare contractul este nul absolut în

conformitate cu dispozițiile art. 948 C. civ. fiind fundamentat pe o cauză

ilicită.

Prin raportul de expertiză

efectuat în cauză, s-a concluzionat că, construcțiile edificate pe imobilul cu

destinație de teren au fost realizate ulterior datei la care statul a preluat

acest imobil, respectiv în perioada 1957-1959. În aceste condiții s-a apreciat

că, sancțiunea nulității nu poate opera decât pentru prevederile din contractul

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 301 din 8 noiembrie 2005, relative la

înstrăinarea imobilului cu destinație de teren.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de D.G.F.P. Brașov și SC A. SRL Brașov.

Statul Român a susținut prin

motivele de apel că în mod greșit prima instanță a respins excepțiile lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor de

reprezentant al Statului Român, întrucât imobilul în litigiu se afla în

patrimoniul unității administrativ-teritoriale urmând ca statul să fie

reprezentat de Municipiul Brașov, precum și a lipsei calității procesuale

pasive a Statului Român, întrucât față de obiectul cauzei nu sunt întrunite

cerințele art. 25 din Decretul nr. 31/1954 și că s-au nesocotit dispozițiile

Legii nr. 10/2001, întrucât după intrarea în vigoare a legii speciale de

reparație nu mai pot fi analizate chestiuni legate de valabilitatea sau

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor care fac obiectul acestui

act normativ.

Apelanta-pârâtă SC A. SRL

Brașov critică hotărârea atât sub aspectul modului de soluționare a excepției

prescrierii dreptului material la acțiune, cât și a modului de soluționare a

cauzei pe fond. Se susține prin motivele de apel că soluția instanței fondului

este greșită și din punct de vedere al înlăturării prevederilor O.U.G. nr. 94/2000,

în raport de care, cu aplicarea eronată a legii, a fost respinsă excepția

prescrierii dreptului material la acțiune a reclamantei relativ la capătul de

cerere vizând constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare, fiind încălcate astfel prevederile art. 6 alin. (2) din

O.U.G. nr. 94/2000, modificată, în conformitate cu care prin derogare de la

dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie

în termen de șase luni de la data intrării în vigoare a legii.

O altă critică se referă la

stabilirea greșită a preluării imobilului de către Statul Român fără titlu

valabil, apreciere considerată ca fiind contrară actelor de la dosar.

Curtea de Apel Brașov prin

decizia nr. 264 din 17 decembrie 2008, a respins apelurile ca nefondate.

În considerentele deciziei

s-a reținut, referitor la apelul pârâtei D.G.F.P. că participarea statului în

raporturile juridice care acesta este subiect de drepturi și obligații se

realizează prin Ministerul Economiei și Finanțelor, iar pe de altă parte,

calitatea statului în raportul dedus judecății este dată de calitatea acestuia

de titular al actului de preluare a imobilului. Referitor la apelul pârâtei SC

A. SRL Brașov s-a reținut, privitor la excepția prescrierii dreptului material

la acțiune, că raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile

prevederile Legii nr. 7/1996, inclus în materia acțiunii specifice a

rectificării de carte funciară. În speța supusă analizei, sub acest aspect, îi

sunt aplicabile efectele obligatorii ale Deciziei nr. XXI din 12 decembrie

2005, dată în interpretarea legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar

Legea nr. 7/1996 a devenit aplicabilă de la 1 iulie 1999 și că față de efectele

legale ale acțiunii în rectificare, datele speței relevă inaplicabilitatea

dispoziției înscrise în art. 36 din Legea nr. 7/1996, cererea de rectificare

nefiind supusă termenului de prescripție de trei ani, lipsind cerința ca înscrierea

să fie efectuată în baza unui act juridic cu titlu oneros. Pe această cale,

dreptul de proprietate al pârâtei SC C.P.P.E.I.E. a fost înscris prin efectul

Legii nr. 15/1990 și corespunzător Certificatului de atestare a dreptului de

proprietate dat în aplicare H.G. nr. 834/1991 care întrunesc natura unor acte

administrative și că în cauză nu sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 94/2000.

Împotriva acestei din urmă

hotărâri au declarat recurs pârâtele Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. și

SC A. SRL invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ.

Recurentul Ministerul

Economiei și Finanțelor Publice, D.G.F.P. critică hotărârea sub următoarele

aspecte:

- În mod eronat instanța de

apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice, întrucât având în vedere obiectul dedus judecății, este

evident că legitimitatea procesuală revine Municipiului prin Primar, aspect ce

rezultă și din conținutul cererii de chemare în judecată.

- Imobilul care face

obiectul litigiului nu face parte din domeniul public potrivit Legii nr. 213/1998

și a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 302/1948; acest drept

reprezentând titlu translativ de proprietate, conform actelor normative în

vigoare la acea dată, iar înscrierea dreptului de proprietate al Statului Român

s-a făcut în deplină conformitate cu prevederile legale.

- Acțiunea este inadmisibilă

în considerentele Legii nr. 10/2001 precum și a practicii judiciare constante

în materie. Ulterior intrării în vigoare a acestei legi nu se mai pot formula

cereri având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului și

revendicarea imobilului preluat de stat. Imobilul în litigiu a trecut în

proprietatea statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, iar

potrivit art. 21 din aceasta, persoanele îndreptățite trebuiau să formuleze

notificare în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi iar

intimații nu au înțeles să uzeze de aceste căi.

- Reclamanții au ales calea

sesizării directe a instanței de judecată printr-o acțiune în revendicare, dar

care tinde la realizarea unor drepturi, înainte de a iniția sau epuiza

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Recurenta SC A. SRL critică

decizia sub următoarele aspecte:

- În principal se invocă

incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul ca, pe de o

parte decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar pe de altă

parte la împrejurarea că hotărârea recurată a fost pronunțată cu greșita

aplicare a legii, în ceea ce privește aspectele de drept comun ce au format și

obiectul primei căi de atac.

- În mod eronat s-a respins

excepția prescrierii dreptului material la acțiune în privința capătului de

cerere în rectificare de carte funciară. Această primă excepție se referă la

prescripția dreptului de a solicita rectificarea înscrierilor efectuate în

favoarea S.C. I.C.E.S.A. București. Instanțele au reținut aplicabilitatea noii

legi a cadastrului și publicității imobiliare. Având în vedere că dreptul

autoarei recurentei a fost intabulat la data de 20 mai 1999, concluzia este că

în speță sunt aplicabile prevederile Decretului-lege nr. 115/1938. La această

concluzie conduc și dispozițiile Deciziei nr. XXI din anul 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii. Sub acest aspect decizia

atacată este nemotivată.

- O a doua excepție,

respinsă în mod greșit de instanțe, se referă la prescripția extinctivă a

dreptului material la acțiune în raport de capătul de cerere având ca obiect

constatarea nulității titlului de proprietate al reclamantei, în speță

contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 301 din 8 noiembrie 2005.

Se susține privitor la acest motiv de recurs că imobilului supus judecății îi

sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000.

- Dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000

sunt aplicabile tuturor imobilelor care îndeplinesc criteriile necesare (au

aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu

sau fără titlu de Statul Român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte

persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 altele decât

locașele de cult) indiferent dacă ele mai aparțineau sau nu statului ori

persoanelor juridice.

- Instanța de fond și cea de

apel în mod eronat au reținut că în speță nu este vorba de o înstrăinare iar

imobilul în speță nu ar face obiectul O.U.G. nr. 94/2000.

- Referitor la titlul în

baza căruia imobilul a fost preluat de stat se susține că acest act normativ,

Decretul nr. 302/1948, a fost elaborat în conformitate cu dispozițiile

constituționale în vigoare la acea dată, titlul statului fiind așadar valid.

Examinând criticile

formulate prin intermediul cererilor de recurs, Înalta Curte a constatat

următoarele:

declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice județul Brașov.

Recurenta critică în

principal, faptul că în mod eronat, prin decizia recurată, s-a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul Finanțelor Publice

reprezentant al Statului Român.

Critica este nefondată,

având în vedere că, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, „Statul este

persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu,

ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin

Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte

organe în acest scop”.

Conform art. 12 alin. (1),

(4) și (5) din Legea nr. 213/1998, bunurile din domeniul public pot fi date,

după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităților

publice centrale și locale, a altor instituții de interes național, județean

sau local, iar în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra

bunului, titularul dreptului de administrare are obligația să arate instanței,

cine este titularul dreptului de proprietate potrivit prevederilor Codului de

procedură civilă, caz în care statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor,

iar unitățile administrativ-teritoriale de către consiliile județene sau

consiliile locale, care dau mandat scris președintelui consiliului județean,

respectiv primarului.

În raport de dispozițiile

legale enunțate și de obiectul pricinii – constatarea nevalabilității titlului

statului – corect instanțele au respins excepția lipsei calității procesuale

pasive, întrucât cercetarea nevalabilității titlului statului se face în raport

cu subiectul de drept care a emis actul, respectiv Statul Român.

În ceea ce privește cel

de-al doilea motiv de recurs, inadmisibilitatea acțiunii, contrar celor

susținute de recurentă, acțiunea este admisibilă, fiind o acțiune în

revendicare, ce nu are ca temei de drept Legea nr. 10/2001 și drept urmare nu

era obligatorie parcurgerea procedurii administrative prevăzută numai de legea

specială.

Așa fiind recursul declarat

de Ministerul Finanțelor Publice este nefondat.

recurenta SC A. SRL.

Primul motiv de recurs

impune incidența în speța supusă analizei a dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., în sensul că pe de o parte decizia atacată nu cuprinde motivele pe

care se sprijină, iar pe de altă parte la împrejurarea că hotărârea recurată a

fost pronunțată cu greșita aplicare a legii.

Textul art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. arată:

Modificarea sa casarea unei

hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină

sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Astfel cum rezultă din

simpla lecturare a textului, art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează nemotivarea

unei hotărâri judecătorești.

Nemotivarea constituie un

motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină

decizia, ci și atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine

de natura cauzei.

Ipotezele în care se poate

ajunge la o nemotivare în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

sunt dintre cele mai diferite: existența unei contrarietăți între

considerentele hotărârii în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii,

iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre

dispozitiv și considerente.

Decizia recurată este

motivată, în cuprinsul acesteia nu se regăsesc ipostazele sus arătate,

neexistând contradicție între considerentele ei și nici între considerentele

deciziei și dispozitiv.

Cel de-al doilea motiv de

recurs vizează excepția prescrierii dreptului de a solicita rectificarea cărții

funciare, care este tot nefondat, având în vedere că recurenta nu a declarat

apel împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul Brașov prin care s-au respins

petitele acțiunii având ca obiect rectificarea cărții funciare, ceea ce

înseamnă că a achiesat la soluția primei instanțe și nu mai poate

omisso

medio

– peste calea de atac a apelului s-o deducă judecății recursului.

Contrar celor susținute prin

motivele de recurs ce privesc prescrierea dreptului material la acțiune, în

raport de capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității titlului de

proprietate al reclamantei, în speță, contractului de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 302 din 8 noiembrie 2005, nu-i sunt incidente dispozițiile art. III din

Titlul II din Legea nr.247/2005 pentru a se putea invoca excepția prescrierii

dreptului material la acțiune.

Contractul de

vânzare-cumpărare a fost încheiat la data de 08 noiembrie 2005.

Prevederile art. III titlul

II din Legea nr. 247/2005 care instituie un termen de prescripție pentru

formularea acțiunilor prevăzute de art.4 din O.U.G. nr. 94/2000, se referă

exclusiv la contractele de înstrăinare încheiate până la intrarea în vigoare a

O.U.G. nr. 94/2000.

Contractul supus analizei

fiind încheiat la 8 noiembrie 2005, art. III din titlul II al Legii nr. 247/2005

nu este incident în speță.

Analizând în continuare

motivele de recurs, se va reține că, imobilul în litigiu nu face obiectul

O.U.G. nr. 94/2000, deoarece la data intrării în vigoare a acestui act normativ

bunul nu se afla în patrimoniul uneia dintre persoanele enumerate la art. 1, ci

se afla în patrimoniul unei societăți privatizate.

Cât privește valabilitatea

titlului de preluare a imobilului de către stat și anume Decretul nr. 302/1948,

în mod corect s-a reținut că acest act normativ contravenea legii fundamentale

în vigoare la momentul trecerii abuzive a imobilului în proprietatea statului.

Prevederile art. 11 din Constituția

de la 1948 consacrau caracterul de excepție al preluării în proprietatea

statului a bunurilor proprietate particulară.

Acest text limita atât

categoriile de bunuri ce puteau fi preluate cât și temeiul acestor preluări iar

instituțiile sanitare nu se încadrau în categoriile de bunuri enumerate.

În concluzie, recursurile

declarate de pârâte sunt nefondate pentru cele mai sus expuse, motiv pentru

care Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele

cereri de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Brașov și SC A. SRL împotriva deciziei civile nr. 264 Ap din 17 decembrie 2008 a Curții de Apel Brașov.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie

2010.