ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1420/2010

Asupra recursurilor civile de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 58/S din 29 februarie 2008, Tribunalul Brașov a respins excepția prescrierii dreptului material la acțiune, în ceea ce privește capetele de cerere referitoare la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 301 din 8 noiembrie 2005 și la rectificarea evidențelor de carte funciară, invocate de pârâta SC A. SRL. S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Biserica Evanghelică C.A. Brașov în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat convențional de D.G.F.P.

a Județului Brașov, SC C.P.P.E.I.E. și SC A. SRL Brașov. A constatat că imobilul situat în Brașov, înscris în C.F. nr. 15803 Brașov sub nr. top inițial 1930/1/12 a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român, de asemenea, a constatat că imobilul situat în Brașov, înscris în C.F. nr. 15797 Brașov, sub nr. top inițial 1930/1/11 a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român și că actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 301 la data de 8 noiembrie 2005, intervenit între pârâtele SC C.P.P.E.I.E., I.C.S.A. și SC A. SRL, este lovit de nulitate absolută în ceea ce privește clauza relativă la înstrăinarea imobilului cu destinația de teren, situat în Brașov, înscris în C.F. nr. 15803 Brașov, sub nr. 1930/1/11/2, 1930/1/12/2.

S-a respins restul pretențiilor formulate de reclamantă. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că din copiile cărților funciare nr. 15803 Brașov și nr. 15797 Brașov, rezultă că imobilele cu destinație de teren evidențiate sub numerele topografice inițiale 1930/1/12 și 1930/1/11 au constituit obiectul dreptului de proprietate al reclamantei Biserica Evanghelică C.A. Brașov, fiind dobândite de aceasta, cu titlu de donație. Aceste imobile au fost preluate de Statul Român în baza Decretului nr. 302/1949, spre a servi O.O.M.C. C.C. Brașov. La data de 5 martie 1990, are loc o comparare a celor două imobile urmată de o dezmembrare a acestora, operații în urma cărora au fost formate două loturi cu numere topografice noi și anume, lotul cu nr. top nou 1930/1/12/2; 1930/1/11/2, care a fost înscris în C.F.

nr. 15803 Brașov și lotul cu nr. top nou 1930/1/12/1/1930/1/11/1, care a fost înscris în C.F. nr. 15797 Brașov. Asupra ambelor loturi mai sus identificate a fost intabulat la data de 20 mai 1999 dreptul de proprietate al pârâtei SC C.P.P.E.I.E. (I.C.E.S.A.), drept ce a fost dobândit de aceasta, în temeiul Legii nr. 15/1990 și în temeiul H.G.R. nr. 834/1991, prin Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate nr. 4633/1999. La data de 8 noiembrie 2005, între pârâtele I.C.E.S.A. în calitate de vânzător și SC A. SRL în calitate de cumpărător a intervenit contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 301, de Biroul Notarilor Publici, ce a avut ca obiect material imobilele în litigiu iar dreptul de proprietate al cumpărătoarei a fost intabulat în evidențele de publicitate imobiliară.

Imobilul în litigiu nu a ieșit din patrimoniul statului în temeiul unui act de înstrăinare, astfel că prevederile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, pe care pârâta SC A. SRL le-a invocat în susținerea poziției sale procesuale nu-și găsesc aplicabilitate. Sub acest aspect s-a mai reținut că, constatarea dreptului de proprietate al pârâtei I.C.E.S.A. s-a făcut printr-un act administrativ, reprezentat de Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate, care nu are natura juridică a unui act de înstrăinare. Bunul litigios nefăcând parte din categoria imobilelor care constituie obiectul de reglementare a O.U.G. nr. 94/2000 este cert că actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 301 din 8 noiembrie 2005 nu intră sub incidența prevederilor art. 3 din Titlul II al Legii nr. 247/2005, nefiindu-i aplicabil termenul de prescripție instituit de acest text de lege.

În legătură cu excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere relativ la rectificarea evidențelor de carte funciară, s-a reținut că pârâta S.C.E.S.A. a intabulat dreptul său de proprietate în evidențele de publicitate imobiliară în temeiul unui act juridic emis ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, astfel că cererea de rectificare a cărții funciare va fi analizată prin raportare la dispozițiile acestui act normativ. Drept urmare față de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 7/1996, certificatul de atestare a dreptului de proprietate fiind un act administrativ, nu-i este aplicabil termenul de prescripție prevăzut în legea sus arătată.

În legătură cu valabilitatea titlului constituit în favoarea Statului Român asupra imobilului în litigiu s-a reținut că prevederile Decretului nr. 302/1948 contraveneau Constituției României din anul 1948, iar bunul în litigiu a aparținut unui cult religios și era destinat comunității evanghelice din Brașov, astfel că, în conformitate cu dispozițiile legale menționate el nu putea să fie preluat de stat. Fiind vorba de o încălcare a ordinii constituționale și implicit a ordinii juridice interne, evident și actele subsecvente Decretului nr. 302/1948 sunt nule lipsite de efecte juridice.

În ceea ce privește capătul de cerere ce privește constatarea nevalabilității Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate nr. 4633/1999 emis în favoarea pârâtei I.C.E.S.A., s-a reținut că acesta nu este valabil, raportat la principiile de drept care guvernează regimul juridic al nulității, că acest pârât nu a deținut niciodată dreptul de proprietate asupra acestui bun, astfel că nu putea dispune de el prin acte de autoritate. În legătură cu constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare s-a reținut că față de conținutul actului, unde se menționează că, cumpărătorul, deși a luat cunoștință că pentru imobilul ce face obiectul vânzării s-a formulat cerere de retrocedare, a acceptat să perfecteze actul.

Drept urmare contractul este nul absolut în conformitate cu dispozițiile art. 948 C. civ. fiind fundamentat pe o cauză ilicită. Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, s-a concluzionat că, construcțiile edificate pe imobilul cu destinație de teren au fost realizate ulterior datei la care statul a preluat acest imobil, respectiv în perioada 1957-1959. În aceste condiții s-a apreciat că, sancțiunea nulității nu poate opera decât pentru prevederile din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 301 din 8 noiembrie 2005, relative la înstrăinarea imobilului cu destinație de teren. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Brașov și SC A. SRL Brașov. Statul Român a susținut prin motivele de apel că în mod greșit prima instanță a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor de reprezentant al Statului Român, întrucât imobilul în litigiu se afla în patrimoniul unității administrativ-teritoriale urmând ca statul să fie reprezentat de Municipiul Brașov, precum și a lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, întrucât față de obiectul cauzei nu sunt întrunite cerințele art. 25 din Decretul nr. 31/1954 și că s-au nesocotit dispozițiile Legii nr. 10/2001, întrucât după intrarea în vigoare a legii speciale de reparație nu mai pot fi analizate chestiuni legate de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor care fac obiectul acestui act normativ.

Apelanta-pârâtă SC A. SRL Brașov critică hotărârea atât sub aspectul modului de soluționare a excepției prescrierii dreptului material la acțiune, cât și a modului de soluționare a cauzei pe fond. Se susține prin motivele de apel că soluția instanței fondului este greșită și din punct de vedere al înlăturării prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, în raport de care, cu aplicarea eronată a legii, a fost respinsă excepția prescrierii dreptului material la acțiune a reclamantei relativ la capătul de cerere vizând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, fiind încălcate astfel prevederile art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, modificată, în conformitate cu care prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de șase luni de la data intrării în vigoare a legii.

O altă critică se referă la stabilirea greșită a preluării imobilului de către Statul Român fără titlu valabil, apreciere considerată ca fiind contrară actelor de la dosar. Curtea de Apel Brașov prin decizia nr. 264 din 17 decembrie 2008, a respins apelurile ca nefondate. În considerentele deciziei s-a reținut, referitor la apelul pârâtei D.G.F.P. că participarea statului în raporturile juridice care acesta este subiect de drepturi și obligații se realizează prin Ministerul Economiei și Finanțelor, iar pe de altă parte, calitatea statului în raportul dedus judecății este dată de calitatea acestuia de titular al actului de preluare a imobilului. Referitor la apelul pârâtei SC A. SRL Brașov s-a reținut, privitor la excepția prescrierii dreptului material la acțiune, că raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 7/1996, inclus în materia acțiunii specifice a rectificării de carte funciară.

În speța supusă analizei, sub acest aspect, îi sunt aplicabile efectele obligatorii ale Deciziei nr. XXI din 12 decembrie 2005, dată în interpretarea legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar Legea nr. 7/1996 a devenit aplicabilă de la 1 iulie 1999 și că față de efectele legale ale acțiunii în rectificare, datele speței relevă inaplicabilitatea dispoziției înscrise în art. 36 din Legea nr. 7/1996, cererea de rectificare nefiind supusă termenului de prescripție de trei ani, lipsind cerința ca înscrierea să fie efectuată în baza unui act juridic cu titlu oneros. Pe această cale, dreptul de proprietate al pârâtei SC C.P.P.E.I.E. a fost înscris prin efectul Legii nr. 15/1990 și corespunzător Certificatului de atestare a dreptului de proprietate dat în aplicare H.G.

nr. 834/1991 care întrunesc natura unor acte administrative și că în cauză nu sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 94/2000. Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs pârâtele Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. și SC A. SRL invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ. Recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, D.G.F.P. critică hotărârea sub următoarele aspecte: - În mod eronat instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, întrucât având în vedere obiectul dedus judecății, este evident că legitimitatea procesuală revine Municipiului prin Primar, aspect ce rezultă și din conținutul cererii de chemare în judecată.

- Imobilul care face obiectul litigiului nu face parte din domeniul public potrivit Legii nr. 213/1998 și a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 302/1948; acest drept reprezentând titlu translativ de proprietate, conform actelor normative în vigoare la acea dată, iar înscrierea dreptului de proprietate al Statului Român s-a făcut în deplină conformitate cu prevederile legale. - Acțiunea este inadmisibilă în considerentele Legii nr. 10/2001 precum și a practicii judiciare constante în materie. Ulterior intrării în vigoare a acestei legi nu se mai pot formula cereri având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului și revendicarea imobilului preluat de stat.

Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, iar potrivit art. 21 din aceasta, persoanele îndreptățite trebuiau să formuleze notificare în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi iar intimații nu au înțeles să uzeze de aceste căi. - Reclamanții au ales calea sesizării directe a instanței de judecată printr-o acțiune în revendicare, dar care tinde la realizarea unor drepturi, înainte de a iniția sau epuiza procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Recurenta SC A. SRL critică decizia sub următoarele aspecte: - În principal se invocă incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul ca, pe de o parte decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar pe de altă parte la împrejurarea că hotărârea recurată a fost pronunțată cu greșita aplicare a legii, în ceea ce privește aspectele de drept comun ce au format și obiectul primei căi de atac.

- În mod eronat s-a respins excepția prescrierii dreptului material la acțiune în privința capătului de cerere în rectificare de carte funciară. Această primă excepție se referă la prescripția dreptului de a solicita rectificarea înscrierilor efectuate în favoarea S.C. I.C.E.S.A. București. Instanțele au reținut aplicabilitatea noii legi a cadastrului și publicității imobiliare. Având în vedere că dreptul autoarei recurentei a fost intabulat la data de 20 mai 1999, concluzia este că în speță sunt aplicabile prevederile Decretului-lege nr. 115/1938. La această concluzie conduc și dispozițiile Deciziei nr. XXI din anul 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii. Sub acest aspect decizia atacată este nemotivată.

- O a doua excepție, respinsă în mod greșit de instanțe, se referă la prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune în raport de capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității titlului de proprietate al reclamantei, în speță contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 301 din 8 noiembrie 2005. Se susține privitor la acest motiv de recurs că imobilului supus judecății îi sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000. - Dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 sunt aplicabile tuturor imobilelor care îndeplinesc criteriile necesare (au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu de Statul Român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 altele decât locașele de cult) indiferent dacă ele mai aparțineau sau nu statului ori persoanelor juridice.

- Instanța de fond și cea de apel în mod eronat au reținut că în speță nu este vorba de o înstrăinare iar imobilul în speță nu ar face obiectul O.U.G. nr. 94/2000. - Referitor la titlul în baza căruia imobilul a fost preluat de stat se susține că acest act normativ, Decretul nr. 302/1948, a fost elaborat în conformitate cu dispozițiile constituționale în vigoare la acea dată, titlul statului fiind așadar valid. Examinând criticile formulate prin intermediul cererilor de recurs, Înalta Curte a constatat următoarele: 1. Referitor la recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice județul Brașov. Recurenta critică în principal, faptul că în mod eronat, prin decizia recurată, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul Finanțelor Publice reprezentant al Statului Român.

Critica este nefondată, având în vedere că, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, „Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”.

Conform art. 12 alin. (1), (4) și (5) din Legea nr. 213/1998, bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităților publice centrale și locale, a altor instituții de interes național, județean sau local, iar în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligația să arate instanței, cine este titularul dreptului de proprietate potrivit prevederilor Codului de procedură civilă, caz în care statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor, iar unitățile administrativ-teritoriale de către consiliile județene sau consiliile locale, care dau mandat scris președintelui consiliului județean, respectiv primarului.

În raport de dispozițiile legale enunțate și de obiectul pricinii – constatarea nevalabilității titlului statului – corect instanțele au respins excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât cercetarea nevalabilității titlului statului se face în raport cu subiectul de drept care a emis actul, respectiv Statul Român. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, inadmisibilitatea acțiunii, contrar celor susținute de recurentă, acțiunea este admisibilă, fiind o acțiune în revendicare, ce nu are ca temei de drept Legea nr. 10/2001 și drept urmare nu era obligatorie parcurgerea procedurii administrative prevăzută numai de legea specială. Așa fiind recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice este nefondat.

2. Recursul declarat de recurenta SC A. SRL. Primul motiv de recurs impune incidența în speța supusă analizei a dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că pe de o parte decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar pe de altă parte la împrejurarea că hotărârea recurată a fost pronunțată cu greșita aplicare a legii. Textul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. arată: Modificarea sa casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Astfel cum rezultă din simpla lecturare a textului, art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești.

Nemotivarea constituie un motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină decizia, ci și atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Ipotezele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sunt dintre cele mai diferite: existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente. Decizia recurată este motivată, în cuprinsul acesteia nu se regăsesc ipostazele sus arătate, neexistând contradicție între considerentele ei și nici între considerentele deciziei și dispozitiv.

Cel de-al doilea motiv de recurs vizează excepția prescrierii dreptului de a solicita rectificarea cărții funciare, care este tot nefondat, având în vedere că recurenta nu a declarat apel împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul Brașov prin care s-au respins petitele acțiunii având ca obiect rectificarea cărții funciare, ceea ce înseamnă că a achiesat la soluția primei instanțe și nu mai poate omisso medio – peste calea de atac a apelului s-o deducă judecății recursului. Contrar celor susținute prin motivele de recurs ce privesc prescrierea dreptului material la acțiune, în raport de capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității titlului de proprietate al reclamantei, în speță, contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 302 din 8 noiembrie 2005, nu-i sunt incidente dispozițiile art. III din Titlul II din Legea nr.247/2005 pentru a se putea invoca excepția prescrierii dreptului material la acțiune.

Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la data de 08 noiembrie 2005. Prevederile art. III titlul II din Legea nr. 247/2005 care instituie un termen de prescripție pentru formularea acțiunilor prevăzute de art.4 din O.U.G. nr. 94/2000, se referă exclusiv la contractele de înstrăinare încheiate până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000. Contractul supus analizei fiind încheiat la 8 noiembrie 2005, art. III din titlul II al Legii nr. 247/2005 nu este incident în speță. Analizând în continuare motivele de recurs, se va reține că, imobilul în litigiu nu face obiectul O.U.G. nr. 94/2000, deoarece la data intrării în vigoare a acestui act normativ bunul nu se afla în patrimoniul uneia dintre persoanele enumerate la art. 1, ci se afla în patrimoniul unei societăți privatizate.

Cât privește valabilitatea titlului de preluare a imobilului de către stat și anume Decretul nr. 302/1948, în mod corect s-a reținut că acest act normativ contravenea legii fundamentale în vigoare la momentul trecerii abuzive a imobilului în proprietatea statului. Prevederile art. 11 din Constituția de la 1948 consacrau caracterul de excepție al preluării în proprietatea statului a bunurilor proprietate particulară. Acest text limita atât categoriile de bunuri ce puteau fi preluate cât și temeiul acestor preluări iar instituțiile sanitare nu se încadrau în categoriile de bunuri enumerate. În concluzie, recursurile declarate de pârâte sunt nefondate pentru cele mai sus expuse, motiv pentru care Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge ambele cereri de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov și SC A. SRL împotriva deciziei civile nr. 264 Ap din 17 decembrie 2008 a Curții de Apel Brașov. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2010.