ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6049/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6049/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința

chila nr. 59/ D din 27 februarie 2009 a Tribunalului Brașov a

fost

respinsă acțiunea reclamantului K.I. împotriva

pârâților C. Prejmer prin P., F.I.V. și F.I., D.T. și D.E., având ca obiect

constatarea calității reclamantului de unic proprietar al întregului imobil situat

în comuna Prejmer, str. Mare, înscris în CF nr. 4108 Prejmer, nr. top inițial

857, 858, format din grădină în suprafață de 835,20 mp, casă de piatră și curte

în suprafață de 1.627,20 mp, ca efect al nulității titlului juridic de preluare

în proprietatea S.R., constatată prin sentința civilă nr. 4455/2005 a

Judecătoriei Brașov, și obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate

și posesie acest imobil.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut următoarele:

Din copia căiții funciare nr. 4108

Prejmer, rezultă că imobilul înscris sub nr. top. inițial 857, 858, format din

grădină în suprafață de 835, 20 mp, casă de piatră și curte în suprafață totală

de 1.627,20 mp, a constituit obiectul dreptului de proprietate al

reclamantului, fiind dobândit de acesta cu titlu de moștenire.

Acest imobil a fost preluat de S.R.,

în conformitate cu dispozițiile Decretului nr. 223/1974. După trecerea

imobilului în proprietatea statului, unitățile locative din acesta au fost

înstrăinate, în temeiul Legii nr. 112/1995, către pârâții F.I.V., F.I., D.G.T. și

D.E., iar terenul aferent unităților locative astfel înstrăinate, a fost

atribuit acestor părți în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 18/1991;

restul suprafeței de teren, ce intră în compunerea lui, a rămas în proprietatea

Comunei Prejmer.

La data de 11 ianuarie 2005,

reclamantul a promovat, în contradictoriu cu C. Prejmer, o acțiune în constarea

nulității absolute a titlului în temeiul căruia statul a preluat imobilul,

acțiune ce a fost admisă prin sentința civilă nr. 4455 din 3 mai 2005, rămasă

irevocabilă prin respingerea recursurilor formulate împotriva ei, prin decizia

civilă nr. 141 din 24 februarie 2006 a Tribunalul Brașov.

Ulterior, reclamantul a promovat

acțiune împotriva pârâților din prezenta cauză prin care a solicitat

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare ce au fost

perfectate de aceștia în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru imobilul în

litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1234 din 14

februarie 2007, Judecătoria Brașov a respins cererea astfel formulată împotriva

acestei sentințe reclamantul a exercitat calea de atac a apelului, ce a fost

admisă prin decizia civilă nr. 287 din 26 octombrie 2007 a Tribunalului Brașov,

cu consecința schimbării în tot a sentinței apelate și admiterii cererii de

chemare în judecată promovate de reclamant.

Însă, prin decizia civilă nr. 66 din 26

februarie 2008, Curtea de Apel Brașov a admis recursul declarat de pârâți, a

modificat în tot decizia apelată, în sensul că a respins apelul reclamantului

împotriva sentinței civile nr. 1234 din 12 februarie 2007 a Judecătoriei

Brașov, ce a fost păstrată.

Prin considerentele sentinței civile nr.

1234 din 12 februarie 2007 a Judecătoriei Brașov, s-a reținut că reclamantul a

uzat și de dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru a obține restituirea

imobilului din litigiu. Notificarea pe care acesta a formulat-o a fot

soluționată prin dispoziția nr. 114 din 19 iulie 2002, emisă de C. Prejmer prin

reprezentantul său legal, în sensul propunerii de restituire prin echivalent a

imobilului.

Această dispoziție a fost atacată de

către reclamant pe calea contestației reglementate de Legea nr. 10/2001,

contestație în cadrul căreia a solicitat a-i fi restituit în natură imobilul ce

formează obiectul notificării.

Față de cele ce preced, tribunalul a

constatat că există o statuare definitivă și irevocabilă, care se bucură de

prezumția instituită de art. 1200 pct. 3 C. civ., în ceea ce privește

nevalabilitatea titlului cu care statul a preluat imobilul în litigiu și cu

privire la valabilitatea titlurilor pe care pârâții le au asupra imobilului în

litigiu, reținându-se și că reclamantul a urmat procedura specială instituită

de Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, este de menționat că

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acoperă sfera tuturor

modalităților de preluare, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu valabil,

fie că ar corespunde unei preluări fără titlu valabil.

Prin urmare, fac parte din categoria

imobilelor ce formează obiectul de reglementare al legii și imobilele care au

fost preluate în perioada de referință a acestui act normativ, în temeiul unui

titlu nevalabil.

Or, în aceste condiții, în care

reclamantul a uzat de prevederile legii speciale de reparație pentru a-și

valorifica drepturile pe care le are asupra imobilului în litigiu, prima

instanță a apreciat că valorificarea acestor drepturi nu se poate realiza și pe

calea unei acțiuni ulterioare, în revendicare, promovate potrivit dreptul

comun.

Legea nr. 10/2001, aplicabilă

raportului juridic creat între părți, apără efectele acelor contracte de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 în mod valabil, între

care se află și

contractele de vânzare-cumpărare

încheiate de pârâți, și care constituie

titlul de proprietate al

acestora.

Între aceste efecte este, în mod

evident, asigurarea tuturor

atributelor

care rezultă din calitatea de proprietar a cumpărătorilor, fără

pericolul unei evicțiuni ulterioare, datorată

unor cauze preexistente la

momentul

vânzării, cum este cea privitoare la nevalabilitatea titlului de

proprietate

constituit în favoarea statului.

Pentru asemenea

situații, legea specială, de prevederile căreia reclamantul a uzat, a

reglementat măsuri reparatorii în echivalent, care

au fost stabilite

în favoarea reclamantului prin decizia emisă ca urmare

a notificării ce

a fost formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Or, în condițiile

în care, titlul de proprietate pe care pârâții îl au asupra imobilului în

litigiu s-a consolidat prin respingerea cererii de

constatare a

nulității absolute a acestuia, iar pentru imobilul revendicat au fost stabilite

măsuri reparatorii în echivalent, potrivit Legii nr. 10/2001,

tribunalul a

apreciat că solicitarea reclamantului de obligare a pârâților

la lăsarea

acestui imobil în deplină proprietate și posesie, nu poate fi

admisă.

S-a reținut, că

de vreme ce reclamantul a ales calea procedurii

speciale instituite de Legea nr. 10/2001, acesta parte

trebuie să respecte toate principiile instituite de acest act normativ,

principii

printre care se numără și cel al

restituirii în echivalent a imobilelor ce

au format obiectul material al unor acte de înstrăinare, precum și cel

al

asigurării respectării

stabilității raporturilor de proprietate, născute ca

urmare a perfectării unor acte translative de

proprietate, încheiate în

mod

valabil, anterior intrării în vigoare a actului normativ menționat.

Aceste statuări

decurg și din Decizia nr. 33 din 9 iunie 2009, ce a

fost pronunțată

în recurs în interesul legii, decizie obligatorie pentru

instanțe,

conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, prima instanță a mai

reținut că și C.

E.D.O. a stabilit în

jurisprudența sa, că nu

contravine

prevederilor din Convenției respingerea, ca neîntemeiată, de

către instanțele de judecată a unei acțiuni în

revendicare introdusă de

fostul

proprietar în contradictoriu cu chiriașul cumpărător al bunului,

argumentată

prin acordarea preferinței titlului de proprietate al

chiriașului, consolidat prin buna sa credință și de eroarea comună și

invincibilă în care s-a aflat cu privire la

calitatea de proprietar a statului

asupra bunului litigios. Astfel,

chiar dacă instanțele au reținut nevalabilitatea titlului statului asupra

bunului litigios, faptul că nu procedează la compararea de titluri, ci alege să

eficientizeze teoria aparenței în drept, nu atrage încălcarea art. 6 din

Convenție (Cauza K. contra României).

Așa fiind, prima instanță, în temeiul

considerentelor expuse, a constatat că, cererea de chemare în judecată

promovată de reclamant este neîntemeiată și a fost respinsă în consecință, cu

obligarea reclamantului la cheltuieli de judecată în favoarea pârâților F., în

baza art. 274 C. proc. civ.; cererea pârâților D. de obligare la cheltuieli de

judecată a fost respinsă întrucât nu s-a făcut dovada efectuării acestora.

Împotriva

hotărârii pronunțate de Tribunalul Brașov, a formulat apel

reclamantul K.I.,

fără a depune motivele de apel în

termenul legal, astfel încât, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art.

292 alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia

aula nr. 80/ Ap din 2 iunie 2009 pronunțata de Curtea de

Apel Brașov,

secția civilă pentru cauze cu minori

și familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, apelul reclamantului a fost

respins ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de apel a reținut că Legea nr. 10/2001 reglementează problema

restituirii imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada de referință a

legii, indiferent dacă acestea au fost preluate cu sau fără titlu valabil,

pentru ambele categorii de imobile legiuitorul consacrând măsura reparatorie în

natură, cu excepția unor situații precum aceea în care imobilul a fost vândut

chiriașilor, caz în care este necesară desființarea, în prealabil, a unor

astfel de contracte.

În speță, reclamantul a obținut în

fața instanțelor de judecată recunoașterea nevalabilității titlului statului

(prin sentința civilă nr. 4455/2005 a Judecătoriei Brașov, rămasă irevocabilă),

însă imobilul a fost vândut chiriașilor (pârâții F. și D.) în baza Legii nr. 112/1995,

iar contractele de vânzare cumpărare ale acestor, nu au fost desființate.

S-a apreciat că, prin urmare,

titlurile de proprietate pe care pârâții le au asupra imobilului în litigiu,

s-au consolidat prin respingerea acțiunii de constatare a nulității absolute a

contractelor de vânzare cumpărare, în timp ce în favoarea reclamantului au

stabilite măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001.

Pârâții, în calitate de cumpărători de

bună credință, și-au întabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, iar

această înscriere garantează existența dreptului real respectiv, întrucât au

forță probantă deplină.

Solicitarea reclamantului de a se

dispune rectificarea cărții funciare în sensul radierii dreptului de

proprietate al pârâților în temeiul art. 34 pct. 3 din Decretul - Lege nr. 115/1938

și din Legea nr. 7/1996, a fost înlăturată de instanța de apel, întrucât s-a

constatat că în cauză nu sunt întrunite cerințele impuse de legiuitor,

respectiv, efectele actelor juridice întabulate a căror radiere se cere nu au

încetat, dimpotrivă, au fost consolidate prin hotărârile judecătorești

menționate anterior.

De asemenea, s-a apreciat că în mod

corect, instanța de fond a reținut că în speță nu au fost încălcate nici

prevederile art. 6 din C.E.D.O., întrucât prin convenție nu se impune statelor

obligația de restituire în natură a bunurilor confiscate, ci doar adoptarea

unor soluții clare și coerente care să aibă drept scop evitarea insecurității

juridice și incertitudinii pentru subiectele de drept implicate.

În speță, recunoașterea dreptului de

proprietate prin hotărâri judecătorești în favoarea pârâților cumpărători de

bună credință și întabularea drepturilor de proprietate al acestora au ca efect

imposibilitatea restituirii în natură a imobilului în litigiu către vechiul

proprietar, astfel încât, singura măsură reparatorie posibilă este cea prin

echivalent.

În consecință, în baza art. 296 C.

proc. civ., apelul reclamantului a fost respins, ca nefondat, cu cheltuieli de

judecată în sarcina apelantului.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Recurentul reclamant susține prin

criticile formulate că decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a

prevederilor art. 480 C. civ.

Situația de fapt dedusă judecății, și

care a făcut necesară sesizarea instanței în prezenta cauză prin formularea

acțiunii în revendicare, rezidă în aceea că asupra aceluiași imobil există două

titluri de proprietate ce aparțin unor proprietari diferiți.

Constatarea nulității titlului de

proprietate al statului produce efecte ex tune, astfel că, recurentul a

redevenit proprietar al imobilului, renăscând caracterul de continuitate a

titlului său de proprietate, care își are originea în cartea funciară în care

dreptul de proprietate a fost înscris și redă primului titular al dreptului,

toate atributele pe care le avusese anterior.

Recurentul a mai învederat că ambele

instanțe, de fond și de apel, au avut în vedere considerentul, apreciat a fi de

esență în sprijinul soluției de respingere a acțiunii, că reclamantul, uzând de

prevederile Legii nr. 10/2001, nu poate exercita acțiunea în revendicare

împotriva subdobânditorilor imobilului, în condițiile în care dreptul său la

măsuri reparatorii a fost stabilit în echivalent prin dispoziție

administrativă.

Recurentul consideră că argumentele

prezentate de instanța de apel în sprijinul acestei concluzii, sunt greșite

pentru următoarele considerente:

Deși s-a emis dispoziție cu propunerea

de măsuri reparatorii prin echivalent încă din 10 aprilie 2002, până la acest

moment nu a încasat vreo despăgubire pentru imobilul în litigiu și nici nu a

fost emisă vreo propunere în acest sens.

Prin urmare, în tot acest interval de

timp, recurentul a fost privat de dreptul său asupra bunului, stare care se

poate permanentiza.

Or, C.E.D.O. în mod constant a făcut

aprecierea, în numeroase cauze contra României, că sistemul de acordare a

despăgubirilor instituit prin legea specială, nu funcționează.

În consecință, la acest moment, ceea

ce subzistă este dreptul său de proprietate asupra imobilului, restabilit cu

efect retroactiv, prin hotărârea instanței în care titlul de proprietate al

statului s-a constatat a fi nul de drept.

Curtea europeană, evaluând situații de

speță asemănătoare cu cea de față, a constatat privarea de proprietate a

reclamantului de dreptul său ca urmare a nefuncționării Fondului Proprietatea

care nu asigură o despăgubire efectivă, caz în care a obligat S.R. la

restituirea în natură a imobilului (chiar în condițiile în care acesta fusese

înstrăinat de stat unui cumpărător de bună credință) sau la plata unei sume de

bani cu titlu de despăgubiri, inclusiv, pentru daune morale (ex. Cauzele

pronunțate împotriva României: R., B., Ț., D., S.T., D.D.P., R.I., V.

ș.a.).

Pe de altă parte, aproprierea

imobilului prin preluarea posesiei de la stat (în temeiul Legii nr. 10/2001) nu

mai este posibilă deoarece statul (neproprietar), înstrăinând imobilul, a

transmis posesia cumpărătorilor (noii titulari ai dreptului de proprietate).

Or, Legea nr. 10/2001, având un obiect

precis de reglementare, derogatoriu de la dreptul comun, își are un domeniu de

aplicare precis determinat: anume în relația dintre fostul titular, declarat

prin lege a fi fost spoliat abuziv, și stat, obligat față de acesta la

reparație, în cadrul unui regim procedural special instituit.

Recurentul arată, totodată, că

acțiunea pe care a promovat-o nu se opune statului, ci unor persoane care și-au

constituit titlul de proprietate prin transmitere de la stat, situație care

elimină incidența legii speciale, dreptul comun primind deplină aplicare; în

aceste condiții, este greșită trimiterea care se face în hotărârea primei

instanțe la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secțiile unite.

Cât privește acțiunea în revendicare

prin compararea celor două titluri considerate valide, precum în acțiunea de

față, ea este declarată admisibilă și prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în

recurs.

În consecință, raționamentul celor

două instanțe trebuia să pornească de la premisa că ambele părți cu interese

contrare dețin titluri de proprietate valide.

După regulile tradiționale ale

dreptului intern, raționamentul comparării titlurilor de proprietate se impunea

ca element care configurează acțiunea în revendicare, acțiune reală ale cărei

caracteristici sunt acelea că ea însoțește, apără și se întemeiază pe însuși

dreptul de proprietate.

Recurentul susține că titlul său este

cel preferabil, întrucât, ca drept anterior înscris în cartea funciară, provine

de la proprietarul al cărui titlu este necontestat, în timp ce titlul pârâților

provine de la o persoană, statul, care nu a putut justifica legal proprietatea

imobilului în litigiu.

În același timp, statul, garant al

ordinii publice, înainte de a permite prin lege încheierea celor două

contracte, a avut obligația desfășurării unor acțiuni coerente, astfel încât,

orice măsură legislativă să își găsească o finalitate practică în favoarea

tuturor destinatarilor legii, obligații pe care și le-a ignorat.

Legile adoptate trebuie să confere și

pârâților o garanție efectivă pentru valoarea patrimonială dobândită prin

încheierea contractelor de vânzare-cumpărare („bun” în sensul Convenției) și

prin hotărârea judecătorească anterioară de respingere a acțiunii în nulitatea

contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995 (Cauzele R. c/a României și P.

c/a României).

Trebuie reafirmat, mai învederează

recurentul, că jurisprudența C.E.D.O. a consfințit posibilitatea de obținere  efectivă

a unei satisfacții echitabile în două modalități alternative, restituire în

natură sau prin echivalent, modalități care sunt pe deplin aplicabile și în

privința pârâților. Aceste modalități alternative nu sunt aplicabile numai în privința

recurentului, ci, deopotrivă, și pârâților intimați.

Cum în cazul său, restituirea prin

echivalent în procedura legii speciale și în modalitatea acolo prevăzută nu se

aplică, și aceasta de-a lungul unui interval de timp semnificativ în care este

privat de bunul său, la care se adaugă și perioada de timp în care, anterior,

prin spoliere, dreptul i-a fost confiscat de stat, pârâților le rămâne

alternativa obținerii unei sume corespunzătoare valorii actuale a imobilului în

litigiu, ca urmare a admiterii prezentei acțiuni în revendicare, ce va conduce

la pierderea de către aceștia a posesiei imobilului.

S.R., aflat în culpă de a fi făcut

posibilă ivirea acestui conflict de drepturi, rămâne dator față de pârâți a le

acorda echivalentul corespunzător, ceea ce conduce la constatarea îndeplinirii

cerinței justului raport de proporționalitate.

Intimații pârâți D. și F. au formulat

întâmpinări în termen legal, prin care au solicitat respingerea recursului ca

nefondat; și intimata C. Prejmer, prin P., a formulat întâmpinare, dincolo însă

de primul termen în recurs, opinând, de asemenea, în sensul respingerii carii

de atac.

Din oficiu, Înalta Curte a pus în

vedere recurentului reclamant să depună la dosar dovezi privind soluționarea

definitivă și irevocabilă a contestației pe care a promovat-o în condițiile

Legii nr. 10/2001 împotriva dispozițiilor emise de Primarul corn. Prejmer

(dispoziții nr. 45 din 10 aprilie 2002 și nr. 114 din 19 iulie 2002) prin care

reclamantului i-au fost stabilite măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobilul în litigiu, potrivit prevederilor legii speciale; totodată, s-a pus în

vedere și intimaților să depună la dosar copia contractelor lor de vânzare

cumpărare perfectate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Ambele părți s-au conformat dispozițiilor

instanței.

Recursul formulat

este nefondat, potrivit celor ce succed.

Imobilul a cărui restituire în natură

se cere intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, întrucât a fost

preluat de stat din proprietatea recurentului reclamant în baza Decretului nr. 223/1974

prin decizie administrativă, iar după apariția Legii nr. 112/1995, părți din

acesta imobil au fost înstrăinate prin contracte de vânzare cumpărare către

intimații pârâți F.I. și I. ca și intimaților D.G.T. și D.E., în timp ce o parte

din teren a rămas în

proprietatea unității

administrativ teritoriale, respectiv, C.

Prejmer jud. Brașov.

Ca atare, de

vreme ce imobilul a fost preluat de stat în perioada

de referință a Legii nr. 10/2001,

dispozițiile legii speciale nu pot fi

ignorate

în soluționarea cauzei de față, date fiind dezlegările statuate de

Secțiile

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008,

contrar celor susținute de recurent; pe de altă parte,

recurentul susține în mod contradictoriu aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 480 C. civ., dar în același

timp, se prevalează de declararea admisibilității acțiunii în revendicare prin

Decizia nr. 33/2008, ca cea pe care a promovat-o, susțineri care se exclud

reciproc, deoarece dreptul

comun nu

poate fi recunoscut ca aplicabil, pe fondul raportului juridic

litigios,

în prezența legii speciale.

Din acest motiv,

critica formulată din perspectiva dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

referitoare la greșita aplicare a

dispozițiilor art. 480 C. civ. (în fapt, neaplicarea

regulilor dreptului

comun),

va fi înlăturată ca nefondată.

Consecutiv, Înalta

Curte constată că în mod legal instanțele de

fond au argumentat soluția prin

aplicarea celor stabilite prin recursul în

interesul legii la care s-a făcut

anterior referire, anume, prioritatea legii

speciale potrivit principiului specialia

generalihis denogant, după cum

aceeași Decizie nr. 33/2008 a stabilit că „în cazul în

care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001,

și

C.E.D.O., aceasta din

urmă are

prioritate. Această prioritate

poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu

s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.”

În consecință,

pentru analiza unei „ingerințe” în dreptul de proprietate al reclamantului (din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr.

1),

este necesar a se constata dacă acesta are, în accepțiunea jurisprudenței

Curții Europene, un drept la restituirea în natură a

bunului, întrucât Legea nr. 10/2001 nu permite o astfel de soluție în

cazul

în care bunul preluat abuziv de stat a fost vândut chiriașilor cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

neconcordanță a legii speciale

ce

impune a se face apel la jurisprudența Curții Europene, pe baza

priorității Convenției, ca efect al înlăturării

dispozițiilor legii speciale

dacă acestea îi contravin, sens în care s-a

stabilit și prin Decizia nr. 33/2008.

Totodată, această jurisprudența

trebuie privită și aplicată în dinamica sa, precizare necesară, întrucât cele

reținute de Curtea Europeană în hotărârea pilot pronunțată în Cauza A., S. și P.

din 12 octombrie 2010, nu pot fi ignorate, de vreme ce ele privesc situația

măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist,

corelate cu legislația adoptată în această materie (după aderarea României la C.E.A.D.O.L.F.)

și jurisprudența instanțelor naționale referitoare la aceeași chestiune; în

același timp, Curtea de la Strasbourg a făcut anumite nuanțări atât în ce

privește noțiunea de „bun” în această materie și măsurile ce se impun

autorităților naționale pentru asigurarea funcționării garanțiilor art. 1

Protocolul 1, dar care însă nu își găsesc aplicabilitatea în cauză, astfel cum

se va arăta.

Astfel, în mod constant, Curtea a

afirmat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr.

1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile”

sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri

actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține

beneficiul efectiv al unui drept de proprietate decurgând din existența unei

legislații de restituire, baza suficientă în dreptul intern, confirmată

printr-o jurisprudența bine stabilită a instanțelor, paragraf. 137 din Cauza A.

Art. 1 Protocolul 1 adițional la

Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală de restituire a

bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției; însă, atunci

când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr.

1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor

confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație

generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în

beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (K. împotriva Slovaciei)

- paragraf. 135, 136 din Cauza A.

În baza jurisprudenței Curții

Europene, inaugurate cu Cauzele Străin, P. și P. și, ulterior, afirmată

explicit în Cauza C. și G. contra României, hotărâre din 2 iunie 2009, se poate

observa că simpla constatare a nevalabilității titlului statului printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, chiar dacă nu a fost menționată în

dispozitivul unei hotărâri judecătorești irevocabile, fiind cuprinsă doar în

considerente (cu atât mai mult atunci când este menționată în dispozitiv),

echivalează cu existenta unei „valori patrimoniale” (în sensul autonom al

sistemului convențional) și este determinantă pentru recunoașterea indirectă și

cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului, ceea ce atrage

aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. Își a garanțiilor ce-l însoțesc.

În paragraf. 83 din cauza P., Curtea

Europeană a reținut că „această recunoaștere a dreptului de proprietate al

reclamantului nu s-a făcut în detrimentul celorlalți subiecți de drept, mai

exact al cumpărătorilor, care ar fi putut pretinde în mod legitim că sunt

proprietarii bunurilor în momentul introducerii acțiunii în revendicare în fața

instanțelor naționale, pe de altă parte, reclamantul nu a intrat în posesia

imobilului în urma Sentinței din 10 aprilie 1997 (paragraful 17). În aceste

împrejurări, „bunul” reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui

imobilul în natură de către cumpărători. Trebuie, așadar, analizat dacă acest

interes respecta condițiile necesare pentru a fi considerat o „valoare

patrimonială” ce intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție,

mai exact dacă era vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în

dreptul intern (K. împotriva Slovaciei).”

Citatul anterior este relevant pentru

că (neanalizând niciodată modalitatea de aplicare a dreptului intern de către

instanțele naționale, ci doar calitatea normelor aplicate de a fi accesibile,

clare, precise și previzibile), instanța de la Strasbourg a reținut că

garanțiile art. 1 Protocolul 1 sunt pe deplin operante, ori de câte ori o

instanță națională a recunoscut printr-o hotărâre definitivă dreptul de

proprietate al reclamantului și a ordonat restituirea imobilului unei

autorități a statului, așadar, chiar în contradictoriu cu o persoană lipsită de

calitate procesuală pasivă, potrivit rigorilor procesuale din dreptul intern.

Or, potrivit celor anterior redate,

această cerință se verifică doar parțial în persoana recurentului, dat fiind

faptul că prin sentința civilă nr. 4455 din 13 mai 2005 a Judecătoriei Brașov,

pronunțată în contradictoriu cu unitatea administrativ teritorială (C. Prejmer

prin P.), s-a constatat nevalabilitatea titlului statului (decizia

administrativă nr. 295 din 9 aprilie 2008 dată în aplicarea Decretului nr. 223/1974),

fără a se ordona restituirea în natură a imobilului.

Această constatare este pe deplin

valabilă și din perspectiva practicii Curții Europene, anterioare Cauzei A. și

alții contra României, deoarece, astfel cum reiese din paragrafele anterior

citate din Cauza P., constatarea nevalabilității preluării imobilului de către

stat are semnificația doar a unui interes patrimonial pentru restituirea

bunului, interes care devine o valoare patrimonială ce intră în sfera de

protecție a art. 1 Protocolul 1, în măsura în care are o bază suficientă în dreptul

intern și în jurisprudența bine stabilită a instanțelor.

Or, aceste garanții ale art. 1

Protocolul 1 sunt pe deplin operante numai dacă o instanță națională a

recunoscut printr-o hotărâre

definitivă

dreptul de proprietate al reclamantului și a ordonat restituirea

imobilului unei autorități a statului,

condiția din urmă nefiind îndeplinită

în

speță.

Totodată, se constată potrivit datelor

prezentei cauze, că recurentului i s-a respins acțiunea în constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare a celor două contracte

de vânzare cumpărare, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

dar și contestația formulată împotriva deciziei administrative emise în baza

Legii nr. 10/2001 (decizie nr. 45 din 10 aprilie 2002, modificată prin decizia nr.

114 din 19 iulie 2002) prin care i s-au propus măsuri reparatorii prin

echivalent, respectiv, despăgubiri bănești, potrivit celor reținute prin

sentința civilă nr. 162/ S din 2 mai 2008 a Tribunalului Brașov, secția civilă,

definitivă și irevocabilă prin neapelare și nerecurare.

Ca atare, rezultă că potrivit

dispozițiilor legii speciale, dreptul recurentului reclamant este deja

recunoscut sub forma măsurilor reparatorii prin echivalent, măsuri care urmează

a se obține în condițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dat

fiind faptul că decizia administrativă a fost confirmată în instanță prin

sentința civilă nr. 162/ S din 2 mai 2008, anterior menționată; referirea la

despăgubiri bănești este corespunzătoare formei inițiale a Legii nr. 10/2001,

în vigoare la data emiterii deciziei emise în soluționarea notificării

reclamantului.

Or, prin promovarea prezentei acțiuni,

recurentul reclamant intenționează obținerea restituirii în natură a aceluiași

imobil pentru care raportul reparatoriu a fost soluționat în favoarea sa, sub

forma măsurilor prin echivalent și care, ar avea consecința, în cazul admiterii

cererii, a obținerii unei duble reparații.

Pe de altă parte, Înalta Curte

constată că recurentul justifică această dublare a demersului său (de obținere

și a măsurii reparatorii prin restituirea în natură) prin referirea la

nefuncționarea Fondului Proprietatea, potrivit mecanismului reglementat prin

Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Însă, se observă

că dreptul recurentului la masuri reparatorii prin

echivalent

(despăgubiri în condițiile actului normativ special anterior

menționat) a

fost confirmat în instanță la data rămânerii definitive și

irevocabile a

sentinței prin care s-a soluționat contestația sa împotriva

celor două

decizii administrative emise în baza Legii nr. 10/2001 (sentință

pronunțată la 2

mai 2008), pe când acțiunea de față a fost promovată la

data de 30 mai 2008,

situație în care, reiese cu evidență că reclamantul nu a inițiat, anterior

cererii de chemare în judecată, demersurile în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru

transformarea

dreptului său la despăgubiri

într-unui efectiv și concret, astfel că nu se

poate reține in abstracta ineficienta acestui mecanism în ce-l privește

pe

reclamant.

Date fiind

concluziile expuse (inexistența dreptului recurentului la restituirea în natură

a imobilului), Înalta Curte apreciază că nu mai este

necesar a se

analiza și cerința existenței unui „bun” în patrimoniul

intimaților și

valențele acestei eventuale constatări pentru soluționarea

prezentei acțiuni în revendicare.

Pe de altă parte, datorită faptului că

nu se impune obligarea

pârâților la

restituirea în natură a imobilului cumpărat de fiecare (și a

unității

administrative teritoriale pentru partea din teren pe care o

deține), Înalta Curte constată nici acordarea

priorității Convenției

europene,

circumscrise securității raporturilor juridice nu se mai cere a

fi analizată, sens în care dispunea Decizia nr. 33/2008

dată în recurs în

interesul legii,

dacă acordarea priorității Convenției ar fi condus la

soluția constatării dreptului reclamantului la

restituirea în natură.

Potrivit celor

redate, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

, va respinge, ca nefundat, recursul

formulat de reclamant.

Se va face

aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.,

pentru cheltuielile de judecată

efectuate de intimați în această etapă

procesuală,

potrivit dovezilor de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat,

recursul declarat de reclamantul K.

I., împotriva deciziei civile nr. 80/ Ap din 2 iunie

2009 a Curții de

Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, de

conflicte

de muncă și asigurări sociale.

Obligă pe recurent la 1.950 lei

cheltuieli de judecată către intimatul-pârâtul F.l.V. și, respectiv, la 1.190

lei

cheltuieli de judecată către

intimații-pârâți D.G.T. și D.

E.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2010.