ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6049/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința chila nr. 59/ D din 27 februarie 2009 a Tribunalului Brașov a fost respinsă acțiunea reclamantului K.I. împotriva pârâților C. Prejmer prin P., F.I.V. și F.I., D.T. și D.E., având ca obiect constatarea calității reclamantului de unic proprietar al întregului imobil situat în comuna Prejmer, str. Mare, înscris în CF nr. 4108 Prejmer, nr. top inițial 857, 858, format din grădină în suprafață de 835,20 mp, casă de piatră și curte în suprafață de 1.627,20 mp, ca efect al nulității titlului juridic de preluare în proprietatea S.R., constatată prin sentința civilă nr. 4455/2005 a Judecătoriei Brașov, și obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și posesie acest imobil.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: Din copia căiții funciare nr. 4108 Prejmer, rezultă că imobilul înscris sub nr. top. inițial 857, 858, format din grădină în suprafață de 835, 20 mp, casă de piatră și curte în suprafață totală de 1.627,20 mp, a constituit obiectul dreptului de proprietate al reclamantului, fiind dobândit de acesta cu titlu de moștenire. Acest imobil a fost preluat de S.R., în conformitate cu dispozițiile Decretului nr. 223/1974. După trecerea imobilului în proprietatea statului, unitățile locative din acesta au fost înstrăinate, în temeiul Legii nr. 112/1995, către pârâții F.I.V., F.I., D.G.T. și D.E., iar terenul aferent unităților locative astfel înstrăinate, a fost atribuit acestor părți în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 18/1991; restul suprafeței de teren, ce intră în compunerea lui, a rămas în proprietatea Comunei Prejmer.

La data de 11 ianuarie 2005, reclamantul a promovat, în contradictoriu cu C. Prejmer, o acțiune în constarea nulității absolute a titlului în temeiul căruia statul a preluat imobilul, acțiune ce a fost admisă prin sentința civilă nr. 4455 din 3 mai 2005, rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor formulate împotriva ei, prin decizia civilă nr. 141 din 24 februarie 2006 a Tribunalul Brașov. Ulterior, reclamantul a promovat acțiune împotriva pârâților din prezenta cauză prin care a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare ce au fost perfectate de aceștia în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru imobilul în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1234 din 14 februarie 2007, Judecătoria Brașov a respins cererea astfel formulată împotriva acestei sentințe reclamantul a exercitat calea de atac a apelului, ce a fost admisă prin decizia civilă nr. 287 din 26 octombrie 2007 a Tribunalului Brașov, cu consecința schimbării în tot a sentinței apelate și admiterii cererii de chemare în judecată promovate de reclamant. Însă, prin decizia civilă nr. 66 din 26 februarie 2008, Curtea de Apel Brașov a admis recursul declarat de pârâți, a modificat în tot decizia apelată, în sensul că a respins apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 1234 din 12 februarie 2007 a Judecătoriei Brașov, ce a fost păstrată. Prin considerentele sentinței civile nr. 1234 din 12 februarie 2007 a Judecătoriei Brașov, s-a reținut că reclamantul a uzat și de dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru a obține restituirea imobilului din litigiu.

Notificarea pe care acesta a formulat-o a fot soluționată prin dispoziția nr. 114 din 19 iulie 2002, emisă de C. Prejmer prin reprezentantul său legal, în sensul propunerii de restituire prin echivalent a imobilului. Această dispoziție a fost atacată de către reclamant pe calea contestației reglementate de Legea nr. 10/2001, contestație în cadrul căreia a solicitat a-i fi restituit în natură imobilul ce formează obiectul notificării. Față de cele ce preced, tribunalul a constatat că există o statuare definitivă și irevocabilă, care se bucură de prezumția instituită de art. 1200 pct. 3 C. civ., în ceea ce privește nevalabilitatea titlului cu care statul a preluat imobilul în litigiu și cu privire la valabilitatea titlurilor pe care pârâții le au asupra imobilului în litigiu, reținându-se și că reclamantul a urmat procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, este de menționat că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acoperă sfera tuturor modalităților de preluare, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu valabil, fie că ar corespunde unei preluări fără titlu valabil. Prin urmare, fac parte din categoria imobilelor ce formează obiectul de reglementare al legii și imobilele care au fost preluate în perioada de referință a acestui act normativ, în temeiul unui titlu nevalabil. Or, în aceste condiții, în care reclamantul a uzat de prevederile legii speciale de reparație pentru a-și valorifica drepturile pe care le are asupra imobilului în litigiu, prima instanță a apreciat că valorificarea acestor drepturi nu se poate realiza și pe calea unei acțiuni ulterioare, în revendicare, promovate potrivit dreptul comun.

Legea nr. 10/2001, aplicabilă raportului juridic creat între părți, apără efectele acelor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 în mod valabil, între care se află și contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți, și care constituie titlul de proprietate al acestora. Între aceste efecte este, în mod evident, asigurarea tuturor atributelor care rezultă din calitatea de proprietar a cumpărătorilor, fără pericolul unei evicțiuni ulterioare, datorată unor cauze preexistente la momentul vânzării, cum este cea privitoare la nevalabilitatea titlului de proprietate constituit în favoarea statului. Pentru asemenea situații, legea specială, de prevederile căreia reclamantul a uzat, a reglementat măsuri reparatorii în echivalent, care au fost stabilite în favoarea reclamantului prin decizia emisă ca urmare a notificării ce a fost formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Or, în condițiile în care, titlul de proprietate pe care pârâții îl au asupra imobilului în litigiu s-a consolidat prin respingerea cererii de constatare a nulității absolute a acestuia, iar pentru imobilul revendicat au fost stabilite măsuri reparatorii în echivalent, potrivit Legii nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că solicitarea reclamantului de obligare a pârâților la lăsarea acestui imobil în deplină proprietate și posesie, nu poate fi admisă.

S-a reținut, că de vreme ce reclamantul a ales calea procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001, acesta parte trebuie să respecte toate principiile instituite de acest act normativ, principii printre care se numără și cel al restituirii în echivalent a imobilelor ce au format obiectul material al unor acte de înstrăinare, precum și cel al asigurării respectării stabilității raporturilor de proprietate, născute ca urmare a perfectării unor acte translative de proprietate, încheiate în mod valabil, anterior intrării în vigoare a actului normativ menționat. Aceste statuări decurg și din Decizia nr. 33 din 9 iunie 2009, ce a fost pronunțată în recurs în interesul legii, decizie obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. Pe de altă parte, prima instanță a mai reținut că și C. E.D.O. a stabilit în jurisprudența sa, că nu contravine prevederilor din Convenției respingerea, ca neîntemeiată, de către instanțele de judecată a unei acțiuni în revendicare introdusă de fostul proprietar în contradictoriu cu chiriașul cumpărător al bunului, argumentată prin acordarea preferinței titlului de proprietate al chiriașului, consolidat prin buna sa credință și de eroarea comună și invincibilă în care s-a aflat cu privire la calitatea de proprietar a statului asupra bunului litigios. Astfel, chiar dacă instanțele au reținut nevalabilitatea titlului statului asupra bunului litigios, faptul că nu procedează la compararea de titluri, ci alege să eficientizeze teoria aparenței în drept, nu atrage încălcarea art. 6 din Convenție (Cauza K. contra României).

Așa fiind, prima instanță, în temeiul considerentelor expuse, a constatat că, cererea de chemare în judecată promovată de reclamant este neîntemeiată și a fost respinsă în consecință, cu obligarea reclamantului la cheltuieli de judecată în favoarea pârâților F., în baza art. 274 C. proc. civ.; cererea pârâților D. de obligare la cheltuieli de judecată a fost respinsă întrucât nu s-a făcut dovada efectuării acestora. Împotriva hotărârii pronunțate de Tribunalul Brașov, a formulat apel reclamantul K.I., fără a depune motivele de apel în termenul legal, astfel încât, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ. Prin decizia aula nr. 80/ Ap din 2 iunie 2009 pronunțata de Curtea de Apel Brașov, secția civilă pentru cauze cu minori și familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că Legea nr. 10/2001 reglementează problema restituirii imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada de referință a legii, indiferent dacă acestea au fost preluate cu sau fără titlu valabil, pentru ambele categorii de imobile legiuitorul consacrând măsura reparatorie în natură, cu excepția unor situații precum aceea în care imobilul a fost vândut chiriașilor, caz în care este necesară desființarea, în prealabil, a unor astfel de contracte. În speță, reclamantul a obținut în fața instanțelor de judecată recunoașterea nevalabilității titlului statului (prin sentința civilă nr. 4455/2005 a Judecătoriei Brașov, rămasă irevocabilă), însă imobilul a fost vândut chiriașilor (pârâții F. și D.) în baza Legii nr. 112/1995, iar contractele de vânzare cumpărare ale acestor, nu au fost desființate.

S-a apreciat că, prin urmare, titlurile de proprietate pe care pârâții le au asupra imobilului în litigiu, s-au consolidat prin respingerea acțiunii de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare, în timp ce în favoarea reclamantului au stabilite măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001. Pârâții, în calitate de cumpărători de bună credință, și-au întabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, iar această înscriere garantează existența dreptului real respectiv, întrucât au forță probantă deplină.

Solicitarea reclamantului de a se dispune rectificarea cărții funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților în temeiul art. 34 pct. 3 din Decretul - Lege nr. 115/1938 și din Legea nr. 7/1996, a fost înlăturată de instanța de apel, întrucât s-a constatat că în cauză nu sunt întrunite cerințele impuse de legiuitor, respectiv, efectele actelor juridice întabulate a căror radiere se cere nu au încetat, dimpotrivă, au fost consolidate prin hotărârile judecătorești menționate anterior. De asemenea, s-a apreciat că în mod corect, instanța de fond a reținut că în speță nu au fost încălcate nici prevederile art. 6 din C.E.D.O., întrucât prin convenție nu se impune statelor obligația de restituire în natură a bunurilor confiscate, ci doar adoptarea unor soluții clare și coerente care să aibă drept scop evitarea insecurității juridice și incertitudinii pentru subiectele de drept implicate.

În speță, recunoașterea dreptului de proprietate prin hotărâri judecătorești în favoarea pârâților cumpărători de bună credință și întabularea drepturilor de proprietate al acestora au ca efect imposibilitatea restituirii în natură a imobilului în litigiu către vechiul proprietar, astfel încât, singura măsură reparatorie posibilă este cea prin echivalent. În consecință, în baza art. 296 C. proc. civ., apelul reclamantului a fost respins, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată în sarcina apelantului. În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul reclamant susține prin criticile formulate că decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 480 C. civ.

Situația de fapt dedusă judecății, și care a făcut necesară sesizarea instanței în prezenta cauză prin formularea acțiunii în revendicare, rezidă în aceea că asupra aceluiași imobil există două titluri de proprietate ce aparțin unor proprietari diferiți. Constatarea nulității titlului de proprietate al statului produce efecte ex tune, astfel că, recurentul a redevenit proprietar al imobilului, renăscând caracterul de continuitate a titlului său de proprietate, care își are originea în cartea funciară în care dreptul de proprietate a fost înscris și redă primului titular al dreptului, toate atributele pe care le avusese anterior.

Recurentul a mai învederat că ambele instanțe, de fond și de apel, au avut în vedere considerentul, apreciat a fi de esență în sprijinul soluției de respingere a acțiunii, că reclamantul, uzând de prevederile Legii nr. 10/2001, nu poate exercita acțiunea în revendicare împotriva subdobânditorilor imobilului, în condițiile în care dreptul său la măsuri reparatorii a fost stabilit în echivalent prin dispoziție administrativă. Recurentul consideră că argumentele prezentate de instanța de apel în sprijinul acestei concluzii, sunt greșite pentru următoarele considerente: Deși s-a emis dispoziție cu propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent încă din 10 aprilie 2002, până la acest moment nu a încasat vreo despăgubire pentru imobilul în litigiu și nici nu a fost emisă vreo propunere în acest sens.

Prin urmare, în tot acest interval de timp, recurentul a fost privat de dreptul său asupra bunului, stare care se poate permanentiza. Or, C.E.D.O. în mod constant a făcut aprecierea, în numeroase cauze contra României, că sistemul de acordare a despăgubirilor instituit prin legea specială, nu funcționează. În consecință, la acest moment, ceea ce subzistă este dreptul său de proprietate asupra imobilului, restabilit cu efect retroactiv, prin hotărârea instanței în care titlul de proprietate al statului s-a constatat a fi nul de drept. Curtea europeană, evaluând situații de speță asemănătoare cu cea de față, a constatat privarea de proprietate a reclamantului de dreptul său ca urmare a nefuncționării Fondului Proprietatea care nu asigură o despăgubire efectivă, caz în care a obligat S.R.

la restituirea în natură a imobilului (chiar în condițiile în care acesta fusese înstrăinat de stat unui cumpărător de bună credință) sau la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri, inclusiv, pentru daune morale (ex. Cauzele pronunțate împotriva României: R., B., Ț., D., S.T., D.D.P., R.I., V. ș.a.). Pe de altă parte, aproprierea imobilului prin preluarea posesiei de la stat (în temeiul Legii nr. 10/2001) nu mai este posibilă deoarece statul (neproprietar), înstrăinând imobilul, a transmis posesia cumpărătorilor (noii titulari ai dreptului de proprietate). Or, Legea nr. 10/2001, având un obiect precis de reglementare, derogatoriu de la dreptul comun, își are un domeniu de aplicare precis determinat: anume în relația dintre fostul titular, declarat prin lege a fi fost spoliat abuziv, și stat, obligat față de acesta la reparație, în cadrul unui regim procedural special instituit.

Recurentul arată, totodată, că acțiunea pe care a promovat-o nu se opune statului, ci unor persoane care și-au constituit titlul de proprietate prin transmitere de la stat, situație care elimină incidența legii speciale, dreptul comun primind deplină aplicare; în aceste condiții, este greșită trimiterea care se face în hotărârea primei instanțe la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite. Cât privește acțiunea în revendicare prin compararea celor două titluri considerate valide, precum în acțiunea de față, ea este declarată admisibilă și prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs. În consecință, raționamentul celor două instanțe trebuia să pornească de la premisa că ambele părți cu interese contrare dețin titluri de proprietate valide.

După regulile tradiționale ale dreptului intern, raționamentul comparării titlurilor de proprietate se impunea ca element care configurează acțiunea în revendicare, acțiune reală ale cărei caracteristici sunt acelea că ea însoțește, apără și se întemeiază pe însuși dreptul de proprietate. Recurentul susține că titlul său este cel preferabil, întrucât, ca drept anterior înscris în cartea funciară, provine de la proprietarul al cărui titlu este necontestat, în timp ce titlul pârâților provine de la o persoană, statul, care nu a putut justifica legal proprietatea imobilului în litigiu. În același timp, statul, garant al ordinii publice, înainte de a permite prin lege încheierea celor două contracte, a avut obligația desfășurării unor acțiuni coerente, astfel încât, orice măsură legislativă să își găsească o finalitate practică în favoarea tuturor destinatarilor legii, obligații pe care și le-a ignorat.

Legile adoptate trebuie să confere și pârâților o garanție efectivă pentru valoarea patrimonială dobândită prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare („bun” în sensul Convenției) și prin hotărârea judecătorească anterioară de respingere a acțiunii în nulitatea contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995 (Cauzele R. c/a României și P. c/a României). Trebuie reafirmat, mai învederează recurentul, că jurisprudența C.E.D.O. a consfințit posibilitatea de obținere efectivă a unei satisfacții echitabile în două modalități alternative, restituire în natură sau prin echivalent, modalități care sunt pe deplin aplicabile și în privința pârâților. Aceste modalități alternative nu sunt aplicabile numai în privința recurentului, ci, deopotrivă, și pârâților intimați.

Cum în cazul său, restituirea prin echivalent în procedura legii speciale și în modalitatea acolo prevăzută nu se aplică, și aceasta de-a lungul unui interval de timp semnificativ în care este privat de bunul său, la care se adaugă și perioada de timp în care, anterior, prin spoliere, dreptul i-a fost confiscat de stat, pârâților le rămâne alternativa obținerii unei sume corespunzătoare valorii actuale a imobilului în litigiu, ca urmare a admiterii prezentei acțiuni în revendicare, ce va conduce la pierderea de către aceștia a posesiei imobilului. S.R., aflat în culpă de a fi făcut posibilă ivirea acestui conflict de drepturi, rămâne dator față de pârâți a le acorda echivalentul corespunzător, ceea ce conduce la constatarea îndeplinirii cerinței justului raport de proporționalitate.

Intimații pârâți D. și F. au formulat întâmpinări în termen legal, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat; și intimata C. Prejmer, prin P., a formulat întâmpinare, dincolo însă de primul termen în recurs, opinând, de asemenea, în sensul respingerii carii de atac. Din oficiu, Înalta Curte a pus în vedere recurentului reclamant să depună la dosar dovezi privind soluționarea definitivă și irevocabilă a contestației pe care a promovat-o în condițiile Legii nr. 10/2001 împotriva dispozițiilor emise de Primarul corn. Prejmer (dispoziții nr. 45 din 10 aprilie 2002 și nr. 114 din 19 iulie 2002) prin care reclamantului i-au fost stabilite măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, potrivit prevederilor legii speciale; totodată, s-a pus în vedere și intimaților să depună la dosar copia contractelor lor de vânzare cumpărare perfectate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Ambele părți s-au conformat dispozițiilor instanței. Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed. Imobilul a cărui restituire în natură se cere intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, întrucât a fost preluat de stat din proprietatea recurentului reclamant în baza Decretului nr. 223/1974 prin decizie administrativă, iar după apariția Legii nr. 112/1995, părți din acesta imobil au fost înstrăinate prin contracte de vânzare cumpărare către intimații pârâți F.I. și I. ca și intimaților D.G.T. și D.E., în timp ce o parte din teren a rămas în proprietatea unității administrativ teritoriale, respectiv, C. Prejmer jud. Brașov.

Ca atare, de vreme ce imobilul a fost preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, dispozițiile legii speciale nu pot fi ignorate în soluționarea cauzei de față, date fiind dezlegările statuate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008, contrar celor susținute de recurent; pe de altă parte, recurentul susține în mod contradictoriu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 480 C. civ., dar în același timp, se prevalează de declararea admisibilității acțiunii în revendicare prin Decizia nr. 33/2008, ca cea pe care a promovat-o, susțineri care se exclud reciproc, deoarece dreptul comun nu poate fi recunoscut ca aplicabil, pe fondul raportului juridic litigios, în prezența legii speciale.

Din acest motiv, critica formulată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 480 C. civ. (în fapt, neaplicarea regulilor dreptului comun), va fi înlăturată ca nefondată. Consecutiv, Înalta Curte constată că în mod legal instanțele de fond au argumentat soluția prin aplicarea celor stabilite prin recursul în interesul legii la care s-a făcut anterior referire, anume, prioritatea legii speciale potrivit principiului specialia generalihis denogant, după cum aceeași Decizie nr. 33/2008 a stabilit că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.” În consecință, pentru analiza unei „ingerințe” în dreptul de proprietate al reclamantului (din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1), este necesar a se constata dacă acesta are, în accepțiunea jurisprudenței Curții Europene, un drept la restituirea în natură a bunului, întrucât Legea nr. 10/2001 nu permite o astfel de soluție în cazul în care bunul preluat abuziv de stat a fost vândut chiriașilor cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, neconcordanță a legii speciale ce impune a se face apel la jurisprudența Curții Europene, pe baza priorității Convenției, ca efect al înlăturării dispozițiilor legii speciale dacă acestea îi contravin, sens în care s-a stabilit și prin Decizia nr. 33/2008.

Totodată, această jurisprudența trebuie privită și aplicată în dinamica sa, precizare necesară, întrucât cele reținute de Curtea Europeană în hotărârea pilot pronunțată în Cauza A., S. și P. din 12 octombrie 2010, nu pot fi ignorate, de vreme ce ele privesc situația măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist, corelate cu legislația adoptată în această materie (după aderarea României la C.E.A.D.O.L.F.) și jurisprudența instanțelor naționale referitoare la aceeași chestiune; în același timp, Curtea de la Strasbourg a făcut anumite nuanțări atât în ce privește noțiunea de „bun” în această materie și măsurile ce se impun autorităților naționale pentru asigurarea funcționării garanțiilor art. 1 Protocolul 1, dar care însă nu își găsesc aplicabilitatea în cauză, astfel cum se va arăta.

Astfel, în mod constant, Curtea a afirmat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate decurgând din existența unei legislații de restituire, baza suficientă în dreptul intern, confirmată printr-o jurisprudența bine stabilită a instanțelor, paragraf.

137 din Cauza A. Art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (K. împotriva Slovaciei) - paragraf.

135, 136 din Cauza A. În baza jurisprudenței Curții Europene, inaugurate cu Cauzele Străin, P. și P. și, ulterior, afirmată explicit în Cauza C. și G. contra României, hotărâre din 2 iunie 2009, se poate observa că simpla constatare a nevalabilității titlului statului printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, chiar dacă nu a fost menționată în dispozitivul unei hotărâri judecătorești irevocabile, fiind cuprinsă doar în considerente (cu atât mai mult atunci când este menționată în dispozitiv), echivalează cu existenta unei „valori patrimoniale” (în sensul autonom al sistemului convențional) și este determinantă pentru recunoașterea indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. Își a garanțiilor ce-l însoțesc.

În paragraf. 83 din cauza P., Curtea Europeană a reținut că „această recunoaștere a dreptului de proprietate al reclamantului nu s-a făcut în detrimentul celorlalți subiecți de drept, mai exact al cumpărătorilor, care ar fi putut pretinde în mod legitim că sunt proprietarii bunurilor în momentul introducerii acțiunii în revendicare în fața instanțelor naționale, pe de altă parte, reclamantul nu a intrat în posesia imobilului în urma Sentinței din 10 aprilie 1997 (paragraful 17). În aceste împrejurări, „bunul” reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui imobilul în natură de către cumpărători.

Trebuie, așadar, analizat dacă acest interes respecta condițiile necesare pentru a fi considerat o „valoare patrimonială” ce intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, mai exact dacă era vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul intern (K. împotriva Slovaciei).” Citatul anterior este relevant pentru că (neanalizând niciodată modalitatea de aplicare a dreptului intern de către instanțele naționale, ci doar calitatea normelor aplicate de a fi accesibile, clare, precise și previzibile), instanța de la Strasbourg a reținut că garanțiile art. 1 Protocolul 1 sunt pe deplin operante, ori de câte ori o instanță națională a recunoscut printr-o hotărâre definitivă dreptul de proprietate al reclamantului și a ordonat restituirea imobilului unei autorități a statului, așadar, chiar în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă, potrivit rigorilor procesuale din dreptul intern.

Or, potrivit celor anterior redate, această cerință se verifică doar parțial în persoana recurentului, dat fiind faptul că prin sentința civilă nr. 4455 din 13 mai 2005 a Judecătoriei Brașov, pronunțată în contradictoriu cu unitatea administrativ teritorială (C. Prejmer prin P.), s-a constatat nevalabilitatea titlului statului (decizia administrativă nr. 295 din 9 aprilie 2008 dată în aplicarea Decretului nr. 223/1974), fără a se ordona restituirea în natură a imobilului.

Această constatare este pe deplin valabilă și din perspectiva practicii Curții Europene, anterioare Cauzei A. și alții contra României, deoarece, astfel cum reiese din paragrafele anterior citate din Cauza P., constatarea nevalabilității preluării imobilului de către stat are semnificația doar a unui interes patrimonial pentru restituirea bunului, interes care devine o valoare patrimonială ce intră în sfera de protecție a art. 1 Protocolul 1, în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern și în jurisprudența bine stabilită a instanțelor. Or, aceste garanții ale art. 1 Protocolul 1 sunt pe deplin operante numai dacă o instanță națională a recunoscut printr-o hotărâre definitivă dreptul de proprietate al reclamantului și a ordonat restituirea imobilului unei autorități a statului, condiția din urmă nefiind îndeplinită în speță.

Totodată, se constată potrivit datelor prezentei cauze, că recurentului i s-a respins acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare a celor două contracte de vânzare cumpărare, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, dar și contestația formulată împotriva deciziei administrative emise în baza Legii nr. 10/2001 (decizie nr. 45 din 10 aprilie 2002, modificată prin decizia nr. 114 din 19 iulie 2002) prin care i s-au propus măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv, despăgubiri bănești, potrivit celor reținute prin sentința civilă nr. 162/ S din 2 mai 2008 a Tribunalului Brașov, secția civilă, definitivă și irevocabilă prin neapelare și nerecurare.

Ca atare, rezultă că potrivit dispozițiilor legii speciale, dreptul recurentului reclamant este deja recunoscut sub forma măsurilor reparatorii prin echivalent, măsuri care urmează a se obține în condițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dat fiind faptul că decizia administrativă a fost confirmată în instanță prin sentința civilă nr. 162/ S din 2 mai 2008, anterior menționată; referirea la despăgubiri bănești este corespunzătoare formei inițiale a Legii nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii deciziei emise în soluționarea notificării reclamantului. Or, prin promovarea prezentei acțiuni, recurentul reclamant intenționează obținerea restituirii în natură a aceluiași imobil pentru care raportul reparatoriu a fost soluționat în favoarea sa, sub forma măsurilor prin echivalent și care, ar avea consecința, în cazul admiterii cererii, a obținerii unei duble reparații.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că recurentul justifică această dublare a demersului său (de obținere și a măsurii reparatorii prin restituirea în natură) prin referirea la nefuncționarea Fondului Proprietatea, potrivit mecanismului reglementat prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Însă, se observă că dreptul recurentului la masuri reparatorii prin echivalent (despăgubiri în condițiile actului normativ special anterior menționat) a fost confirmat în instanță la data rămânerii definitive și irevocabile a sentinței prin care s-a soluționat contestația sa împotriva celor două decizii administrative emise în baza Legii nr. 10/2001 (sentință pronunțată la 2 mai 2008), pe când acțiunea de față a fost promovată la data de 30 mai 2008, situație în care, reiese cu evidență că reclamantul nu a inițiat, anterior cererii de chemare în judecată, demersurile în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru transformarea dreptului său la despăgubiri într-unui efectiv și concret, astfel că nu se poate reține in abstracta ineficienta acestui mecanism în ce-l privește pe reclamant.

Date fiind concluziile expuse (inexistența dreptului recurentului la restituirea în natură a imobilului), Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a se analiza și cerința existenței unui „bun” în patrimoniul intimaților și valențele acestei eventuale constatări pentru soluționarea prezentei acțiuni în revendicare. Pe de altă parte, datorită faptului că nu se impune obligarea pârâților la restituirea în natură a imobilului cumpărat de fiecare (și a unității administrative teritoriale pentru partea din teren pe care o deține), Înalta Curte constată nici acordarea priorității Convenției europene, circumscrise securității raporturilor juridice nu se mai cere a fi analizată, sens în care dispunea Decizia nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii, dacă acordarea priorității Convenției ar fi condus la soluția constatării dreptului reclamantului la restituirea în natură.

Potrivit celor redate, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. , va respinge, ca nefundat, recursul formulat de reclamant. Se va face aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., pentru cheltuielile de judecată efectuate de intimați în această etapă procesuală, potrivit dovezilor de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamantul K. I., împotriva deciziei civile nr. 80/ Ap din 2 iunie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Obligă pe recurent la 1.950 lei cheltuieli de judecată către intimatul-pârâtul F.l.V. și, respectiv, la 1.190 lei cheltuieli de judecată către intimații-pârâți D.G.T. și D. E. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2010.