ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3959/2011

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 21 iulie 2008 pe rolul Tribunalului Brașov și precizată ulterior, reclamanții T.G. și S.M.

au chemat în judecată pe pârâta SC R. SRL și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea deciziei nr. KK din 30 noiembrie 2005 emisă de pârâtă în procedura Legii nr. 10/2001 și să oblige pârâta să emită o nouă decizie prin care să dispună restituirea în natură a imobilului situat în Brașov, strada M. (fost) nr. X. Prin sentința civilă 36 din 12 februarie 2010, Tribunalul Brașov a admis contestația, a anulat decizia nr. KK din 30 noiembrie 2005 emisă de intimată și a obligat intimata să emită, în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001, o nouă decizie, prin care să soluționeze notificarea pe care contestatorii au formulat-o, cu privire la imobilul situat în Brașov, strada M. nr. Y, înscris în CF nr. AA Brașov, sub numărul topografic inițial XX, în sensul restituirii în natură către contestatori a părții din acest imobil, care nu a fost înstrăinată, astfel cum ea este determinată prin documentația topografică nr. T/2009 întocmită de ing.

V.M., și propunerii de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor în condițiile legii speciale de stabilire și odată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru partea din acest imobil ce a format obiectul material al unor acte de înstrăinare, astfel cum aceasta este identificată prin documentația topografică menționată, ce face parte integrantă sentință.

Prin încheierea ședinței de la termenul de judecată din data de 11 decembrie 2009, instanța a respins excepția de tardivitate a contestației supusă judecății, iar în ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a reținut următoarele: Din copia integrală și legalizată a CF nr. AA Brașov, rezultă că imobilul evidențiat sub numărul topografic XX, compus din casă și grădină, a constituit obiectul dreptului de proprietate al numitului T.M., fiind dobândit de acesta cu titlu de cumpărare, în anul 1931. La data de 18 iunie 1958, în evidențele de carte funciară, a fost intabulat dreptul de proprietate pe care Statul Român l-a dobândit asupra imobilului mai sus descris, cu titlu de naționalizare, în temeiul Decretului nr. 92/1950 Ulterior datei la care imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea Satului Român, el a fost dezmembrat în 8 loturi, corespunzătoare apartamentelor ce intră în compunerea acestora.

Din evidențele de publicitate imobiliară, rezultă că unitățile locative ce compun imobilele din litigiu au fost înstrăinate în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995, iar terenul aferent acestora a fost atribuit în proprietate subdobânditorilor potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991, cu excepția apartamentelor nr. 2, nr. 3 și nr. 6, evidențiate la pozițiile A+5, A 6 și A 9, aflându-se în proprietatea Statului Român, potrivit datelor de CF. În ceea ce privește imobilul eu destinația de grădină, în suprafață de 640,80 m.p., ce este evidențiat în CF nr. AA Brașov, sub nr. top. XX, prin documentația cadastrală s-a stabilit că 271 m.p. din suprafața acestuia sunt ocupați de curtea și clădirea aparținând Liceului de Construcții din Brașov, restul suprafeței fiind liberă, pe aceasta existând doar construcții provizorii.

Din certificatul de calitate de moștenitor, emis de Notariatul VI H., rezultă că, au calitatea de succesori în drepturi ai numitului M.T., văduv, decedat la data de 01 octombrie 1967, contestatorii din prezenta cauză, T.G. și S.M., în calitate de fii. Urmând procedura prealabilă obligatorie instituită de Legea nr. 10/2001, contestatorii au înregistrat, prin intermediul executorului judecătoresc, o notificare, prin care au solicitat să le fie restituit în natură imobilul - construcție și teren - situat în Brașov, strada M. (fost) nr. X, înscris în C.F. nr. AA Brașov, sub nr. top. XX, imobil ce a aparținut tatălui lor, M.T. Prin decizia nr. KK din 30 noiembrie 2005, intimata a respins notificarea pe care contestatorii au formulat-o în temeiul Legii nr. 10/2001, reținând că părțile menționate nu au depus, în termenele și în condițiile reglementate de actul normativ menționat, actele doveditoare ale calității lor de persoane îndreptățite în înțelesul Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea imobilului mai sus identificat, în calitate de moștenitori ai proprietarului inițial al acestuia, conform art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Din raportul extrajudiciar de expertiză, pe care contestatorii l-au depus la dosarul cauzei, cu privire la care intimata și-a manifestat acordul în sensul administrării ca probă, rezultă că din imobilul cu destinația de construcție sunt libere și, prin urmare, susceptibile de a fi restituite în natură apartamentele nr. 2, nr. 3 și nr. 6, iar din imobilul cu destinația de grădină este liberă și poate fi restituită în natură suprafața de 369,80 m.p.

Tribunalul a constatat că, în conformitate cu art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 9 din Legea nr. 10/2001, contestatorii sunt îndreptățiți să beneficieze de restituirea în natură a părții din imobilele din litigiu care nu a fost înstrăinată și de măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea din aceste imobile care a format obiectul material al unor acte translative de proprietate. Împotriva acestei sentințe a formulat SC R. SRL, iar prin decizia nr. 78/Ap din 17 iunie 2010, Curtea de Apel Brașov a admis în parte apelul declarat și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că adresa corectă a imobilului înscris în CF nr. AA, nr. top. XX este Brașov, str. M. nr. X și nu Brașov, strada M. nr. Y cum s-a consemnat în dispozitivul sentinței, iar adresa actuală este Brașov strada D.M.

nr. Z, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței. Instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Pentru a respinge excepția tardivității formulării contestației împotriva deciziei emisă de SC R. SRL, instanța de fond a reținut că există un dubiu în ceea ce privește procedura de comunicare către contestatori a deciziei atacate, care profită acestora. Într-adevăr, prin notificarea formulată de contestatori prin avocat N.Z. s-a cerut a fi comunicat răspunsul pe adresa cabinetului de avocatură, fapt ce s-a întâmplat la data de 20 ianuarie 2006. Totuși, această dată nu poate fi considerată ca dată a comunicării deciziei emisă de SC R. SRL, deoarece avocatul N.Z. a comunicat către SC R. SRL faptul că nu s-a perfectat încheierea contractului de asistență cu contestatorii.

Din adresa înregistrată din 6 mai 2008 emisă de cabinet avocat N.Z. rezultă că SC R. SRL a fost înștiințată cu privire la acest aspect încă din septembrie 2002. Cabinetul avocațial N.Z., la cererea instanței, a dat lămuriri asupra modului în care s-a emis notificarea, arătând că notificarea a fost depusă în temeiul unui mandat verbal, și doar în scopul protejării drepturilor contestatorilor care pierdeau termenul de depunere a notificării, însă ulterior depunerii notificărilor, mandatul nu s-a mai perfectat. Așadar, în acest context, se impunea comunicarea deciziei la domiciliul notificatorilor care era cunoscut de emitentul deciziei, fiind menționat în notificare. În legătură cu soluționarea în fond a contestației, s-a reținut că motivul de apel prin care se arată că două din apartamentele imobilului în cauză au fost vândute și nu pot face obiectul restituirii în natură nu duce la schimbarea sentinței.

Instanța de fond a dispus obligarea apelantei să emită o nouă decizie prin care să restituie în natură partea din imobil care nu a fost înaintată fără a fi individualizată, aceasta reprezentând o problemă de executare a sentinței. S-a constatat că motivul de apel prin care apelanta susține că nu deține în administrare grădini, terenuri și școli și că nu poate fi obligată la emiterea unei decizii în acest sens este nefondat. Curtea de Apel a apreciat că și această chestiune de fapt este o problemă de executare a sentinței, apelanta urmând ca la momentul emiterii unei alte decizii să dispună trimiterea către Municipiul Brașov - despre care afirmă că are administrarea terenurilor din intravilan conform HCL KK/2005 - a capetelor de cerere din notificare privind imobilele terenuri ce nu se află în administrarea sa.

S-au constatat ca nefondate și criticile cu privire la soluționarea contestației în condițiile în care contestatorii nu au depus înscrisurile necesare soluționării cererii de restituire (acte de stare civilă, declarații), reținându-se că tribunalul a justificat dispoziția de anulare a deciziei nr. KK/2005 în mod prioritar prin dovedirea calității de persoane îndreptățite de către contestatori prin depunerea certificatelor de calitate de moștenitor și acte de stare civilă. Curtea de Apel a constatat că singurul motiv de apel care impune admiterea parțială a apelului este cel care vizează de fapt o eroare materială cu privire la reținerea greșită în dispozitivul sentinței a adresei imobilului.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâta SC R. SRL. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: În mod nelegal a fost respinsă excepția tardivității depunerii contestației, invocată de SC R. SRL Brașov. Comunicarea deciziei a fost corect făcută de pârâtă la avocatul N.Z., în temeiul împuternicirii avocațiale existente la dosar pe numele acestuia, emisă în baza contractului de asistență juridică din 06 februarie 2002. Dl. avocat N.Z. a semnat, certificând primirea deciziei la data de 20 ianuarie 2006, dată de la care, conform dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, începe să curgă termenul de 30 zile pentru depunerea contestației împotriva deciziei comunicate.

Acest termen s-a împlinit la data de 20 februarie 2006. Nu poate fi reținută afirmația avocatului N.Z. conform căreia, acesta a depus notificarea din 12 februarie 2002, în baza unui mandat verbal, că nu s-a perfectat încheierea unui contract de asistență juridică și astfel nu a dispus de dreptul de reprezentare, din moment ce a fost eliberată o împuternicire avocațială în baza contractului de asistență juridică din 06 februarie 2002. În cuprinsul adresei din 06 mai 2008 avocatul N.Z. afirmă (fără însă a susține cu dovezi) faptul că, în luna septembrie 2002, a depus la SC R. SRL Brașov o adresă prin care a adus la cunoștință împrejurarea că nu s-a perfectat contractul de asistență juridică și a solicitat comunicarea tuturor datelor necesare notificatorilor, la adresa lor din Germania.

SC R. SRL Brașov a emis adresa din 27 noiembrie 2008 către notificatori, prin care a arătat că s-au efectuat verificări în toate dosarele administrative înregistrate de aceeași notificatori și nu s-a găsit nici o adresă care să fi fost depusă de avocatul N.Z., nu numai în luna septembrie, ci în tot cursul anului 2002. SC R. SRL Brașov a solicitat instanței de apel să pună în vedere intimaților-reclamanți să facă dovada faptului că adresa din septembrie 2002 a fost primită de SC R. SRL, dar instanța, nu au dat curs cererii pârâtei, deși de dovedirea existenței sau inexistenței adresei din septembrie 2002, depindea însăși dezlegarea prezentei cauze. La un interval de 10 luni de la emiterea deciziei nr. KK din 30 noiembrie 2005 a SC R. SRL Brașov, prin adresa din 29 septembrie 2006, notificatorul T.G.

a solicitat relații cu privire la stadiul de soluționare al notificării sale, precizând totodată că are domiciliul ales la dl. L.W. și dorește comunicarea tuturor adreselor în Brașov strada B.R.. SC R. SRL Brașov a recomunicat decizia nr. KK din 30 noiembrie 2005 către notificatori. Dl. L.W. a semnat, certificând primirea deciziei, la data de 19 octombrie 2006, dată de la care, conform dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a început să curgă un nou termen de 30 zile pentru depunerea contestației împotriva deciziei comunicate. Acest termen s-a împlinit la data de 19 noiembrie 2006, iar în acest interval de timp, decizia nr. KK din 30 noiembrie 2005 a SC R. SRL Brașov nu a fost contestată de notificatori.

Împrejurarea că, la data de 08 iulie 2008 (ulterior soluționării notificării din 12 februarie 2002 și a emiterii deciziei nr. KK din 30 noiembrie 2005) la B.N.P. B.G.D. este autentificată procura specială prin care dl. L.W. în calitate de mandatar al notificatorilor T.G. și S.M. mandatează la rîndul său pe dl. D.C. să reprezinte interesele imobiliare ale acestora, excede cadrului reprezentat de introducerea notificării din 12 februarie 2002. Depunerea acestei procuri speciale pe parcursul desfășurării prezentului litigiu, nu creează nici o obligație în sarcina SC R. SRL Brașov, cât privește emiterea sau comunicarea deciziei sale, întrucât la aceea dată, SC R. SRL Brașov își îndeplinise deja cele două obligații prevăzute de Legea nr. 10/2001, în calitatea sa de unitate deținătoare a imobilului notificat, respectiv acelea de a emite decizie motivată și de a comunica notificatorilor decizia emisă.

Cu privire la fondul litigiului, recurenta arată că, până la data emiterii deciziei contestate, notificatorii nu au făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite, respectiv aceea a calității de moștenitori ai fostului proprietar tabular al imobilului notificat, în înțelesul art. 4 alin. (2) și art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată și art. 22.1 lit. b) din H.G. nr. 498/2003 (actual H.G. nr. 250/2007), fapt care conduce la concluzia că decizia nr. KK din 30 noiembrie 2005 emisă de SC R. SRL Brașov, pe baza actelor existente la dosar până la data emiterii ei, este corectă și legală.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele: Decizia nr. KK/2005, contestată în prezenta cauză, a fost emisă de pârâta SC R. SRL la data de 30 noiembrie 2005, iar contestația formulată de reclamanți a fost înregistrată pe rolul instanțelor de judecată la data de 21 iulie 2008. Ca regulă generală, art. 102 C. proc. civ. prevede că „termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel”. Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită (...) în termen de 30 de zile de la comunicare”.

Prin urmare, legea aplicabilă în cauză – Legea nr. 10/2001– nu cuprinde nici o derogare în stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de 30 de zile pentru declanșarea fazei judiciare a procedurii pe care o reglementează, stabilind, în acord cu norma generală incidentă, că acest termen curge de la comunicarea actului contestat. Instanța de apel a respins excepției de tardivitate a formulării contestației invocată de pârâta SC R. SRL, pentru mai multe argumente și anume: Deși prin notificarea formulată de contestatori prin avocat N.Z. s-a cerut comunicarea deciziei pe adresa cabinetului de avocatură, fapt ce s-a întâmplat la data de 20 ianuarie 2006, această dată nu poate fi considerată ca dată a comunicării deciziei emisă de SC R. SRL, deoarece avocatul N.Z.

a înștiințat SC R. SRL încă din septembrie 2002 asupra faptului că nu s-a perfectat încheierea contractului de asistență cu contestatorii, așa cum rezultă din adresa înregistrată la 02 din 6 mai 2008 emisă de cabinet avocat N.Z. În acest context, se impunea comunicarea deciziei la domiciliul notificatorilor care era cunoscut de emitentul deciziei, fiind menționat în notificare. Înalta Curte constată că la dosarul cauzei a fost depusă numai adresa înregistrată din 06 mai 20008 la SC R. SRL, prin care, într-adevăr, cabinetul de avocat N.Z. solicita comunicarea tuturor datelor necesare petenților T.G. și S.M. la adresa indicată de aceștia în notificare, deoarece nu fusese perfectat contractul de asistență juridică care să acorde avocatului mandatul necesar în vederea purtării corespondenței cu unitatea notificată.

Însă, deși în cuprinsul acestei adrese se menționează că aspectele învederate fuseseră comunicate pârâtei încă din septembrie 2002, această împrejurare nu a fost dovedită prin probele administrate în cauză. Sub aspectul aplicării prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pretinsa înștiințare a unității deținătoare în luna septembrie 2002 asupra necesității comunicării tuturor actelor emise în procedura Legii nr. 10/2001 direct notificatorilor, la adresa acestora din Germania, iar nu la sediul cabinetului de avocat, este esențială. Aceasta deoarece, în lipsa unei astfel de înștiințări, comunicarea deciziei nr. KK/2005, la data de 20 ianuarie 2006, la adresa cabinetului de avocatură N.Z.

răspunde cererii expres formulată în acest sens de notificatori în cuprinsul notificării din 12 februarie 2002 și constituie momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile reglementat de lege pentru formularea contestației ce declanșează procedura judiciară. Or, aceste aspecte nu au fost lămurite de instanța de apel care s-a mulțumit să-și fundamenteze soluția asupra excepției tardivității formulării contestației numai prin raportare la conținutul adresei emise de cabinetul de avocat N.Z., înregistrată din 06 mai 20008 la SC R. SRL, fără a lămuri aspectul esențial pretins prin această adresă și anume acela că, încă din luna septembrie 2002, recurenta fusese înștiințată despre necesitatea comunicării actelor sale pe adresa petenților, iar nu la sediul cabinetului de avocat.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că excepția tardivității contestației invocată de pârâtă a fost susținută atât prin raportare la data comunicării deciziei contestate către cabinetul de avocat – 20 ianuarie 2006, cât și prin raportare la data de 19 octombrie 2006, dată la care decizia a fost recomunicată mandatarului L.W. Pârâta a pretins că, față de oricare dintre cele două date de comunicare a deciziei, contestația înregistrată la data de 21 iulie 2008 pe rolul instanțelor, este tardivă. Deși Tribunalul a răspuns excepției formulate, analizând atât aspectul comunicării deciziei contestate către cabinetul de avocat cât și către mandatarul D.C., și deși hotărârea primei instanțe a fost criticată prin motivele de apel sub aspectul dezlegărilor date ambelor aspecte, Curtea de Apel nu a analizat acele critici cu care a fost legal învestită și care vizau legala comunicare a deciziei la data de 19 octombrie 2006 către mandatarului L.W.

Prin urmare, constatând că situația de fapt sub aspectul comunicării deciziei contestate nu a fost pe deplin lămurită de instanța de apel și că această instanță nu a răspuns tuturor criticilor cu care afost învestită prin motivele de apel, în temeiul art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta SC R. SRL împotriva deciziei nr. 78/Ap din 17 iunie 2010 a Curții de Apel Brașov, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe. Față de soluția pronunțată, instanța de recurs nu va mai analiza acele critici formulate de pârâtă și care vizează dezlegările date de instanța de apel asupra modalității de soluționare a notificării formulate de contestatori.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC R. SRL împotriva deciziei nr. 78/Ap din 17 iunie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2011.