ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3959/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3959/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 iulie

2008 pe rolul Tribunalului Brașov și precizată ulterior, reclamanții T.G. și S.M.

au chemat în judecată pe pârâta SC R. SRL și au solicitat instanței ca, prin hotărârea

pe care o va pronunța, să dispună anularea deciziei nr. KK din 30 noiembrie 2005

emisă de pârâtă în procedura Legii nr. 10/2001 și să oblige pârâta să emită o nouă

decizie prin care să dispună restituirea în natură a imobilului situat în Brașov,

strada M. (fost) nr. X.

Prin sentința civilă

36 din 12 februarie 2010, Tribunalul Brașov a admis contestația, a anulat decizia

nr. KK din 30 noiembrie 2005 emisă de intimată și a obligat intimata să emită, în

condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001, o nouă decizie, prin care să soluționeze

notificarea pe care contestatorii au formulat-o, cu privire la imobilul situat în

Brașov, strada M. nr. Y, înscris în CF nr. AA Brașov, sub numărul topografic inițial

XX, în sensul restituirii în natură către contestatori a părții din acest imobil,

care nu a fost înstrăinată, astfel cum ea este determinată prin documentația topografică

nr. T/2009 întocmită de ing. V.M., și propunerii de acordare de măsuri reparatorii

prin echivalent sub forma despăgubirilor în condițiile legii speciale de stabilire

și odată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru partea

din acest imobil ce a format obiectul material al unor acte de înstrăinare, astfel

cum aceasta este identificată prin documentația topografică menționată, ce face

parte integrantă sentință.

Prin încheierea ședinței

de la termenul de judecată din data de 11 decembrie 2009, instanța a respins excepția

de tardivitate a contestației supusă judecății, iar în ceea ce privește fondul cauzei,

tribunalul a reținut următoarele:

Din copia integrală și

legalizată a CF nr. AA Brașov, rezultă că imobilul evidențiat sub numărul topografic

XX, compus din casă și grădină, a constituit obiectul dreptului de proprietate al

numitului T.M., fiind dobândit de acesta cu titlu de cumpărare, în anul 1931.

La data de 18 iunie 1958,

în evidențele de carte funciară, a fost intabulat dreptul de proprietate pe care

Statul Român l-a dobândit asupra imobilului mai sus descris, cu titlu de naționalizare,

în temeiul Decretului nr. 92/1950

Ulterior datei la care

imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea Satului Român, el a fost dezmembrat

în 8 loturi, corespunzătoare apartamentelor ce intră în compunerea acestora.

Din evidențele de publicitate

imobiliară, rezultă că unitățile locative ce compun imobilele din litigiu au fost

înstrăinate în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995, iar terenul aferent

acestora a fost atribuit în proprietate subdobânditorilor potrivit prevederilor

Legii nr. 18/1991, cu excepția apartamentelor nr. 2, nr. 3 și nr. 6, evidențiate

la pozițiile A+5, A 6 și A 9, aflându-se în proprietatea Statului Român, potrivit

datelor de CF.

În ceea ce privește imobilul

eu destinația de grădină, în suprafață de 640,80 m.p., ce este evidențiat în CF

nr. AA Brașov, sub nr. top. XX, prin documentația cadastrală s-a stabilit că 271

m.p. din suprafața acestuia sunt ocupați de curtea și clădirea aparținând Liceului

de Construcții din Brașov, restul suprafeței fiind liberă, pe aceasta existând doar

construcții provizorii.

Din certificatul de calitate

de moștenitor, emis de Notariatul VI H., rezultă că, au calitatea de succesori în

drepturi ai numitului M.T., văduv, decedat la data de 01 octombrie 1967, contestatorii

din prezenta cauză, T.G. și S.M., în calitate de fii. Urmând procedura prealabilă

obligatorie instituită de Legea nr. 10/2001, contestatorii au înregistrat, prin

intermediul executorului judecătoresc, o notificare, prin care au solicitat să le

fie restituit în natură imobilul - construcție și teren - situat în Brașov, strada

M. (fost) nr. X, înscris în C.F. nr. AA Brașov, sub nr. top. XX, imobil ce a aparținut

tatălui lor, M.T.

Prin decizia nr. KK

din 30 noiembrie 2005, intimata a respins notificarea pe care contestatorii au formulat-o

în temeiul Legii nr. 10/2001, reținând că părțile menționate nu au depus, în termenele

și în condițiile reglementate de actul normativ menționat, actele doveditoare ale

calității lor de persoane îndreptățite în înțelesul Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a constatat

că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea imobilului mai sus identificat,

în calitate de moștenitori ai proprietarului inițial al acestuia, conform art. 3

alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Din raportul extrajudiciar

de expertiză, pe care contestatorii l-au depus la dosarul cauzei, cu privire la

care intimata și-a manifestat acordul în sensul administrării ca probă, rezultă

că din imobilul cu destinația de construcție sunt libere și, prin urmare, susceptibile

de a fi restituite în natură apartamentele nr. 2, nr. 3 și nr. 6, iar din imobilul

cu destinația de grădină este liberă și poate fi restituită în natură suprafața

de 369,80 m.p.

Tribunalul a constatat

că, în conformitate cu art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 9 din Legea

nr. 10/2001, contestatorii sunt îndreptățiți să beneficieze de restituirea în natură

a părții din imobilele din litigiu care nu a fost înstrăinată și de măsuri reparatorii

prin echivalent pentru partea din aceste imobile care a format obiectul material

al unor acte translative de proprietate.

Împotriva acestei sentințe

a formulat SC R. SRL, iar prin decizia nr. 78/Ap din 17 iunie 2010, Curtea de Apel

Brașov a admis în parte apelul declarat și a schimbat în parte sentința apelată

în sensul că adresa corectă a imobilului înscris în CF nr. AA, nr. top. XX este

Brașov, str. M. nr. X și nu Brașov, strada M. nr. Y cum s-a consemnat în dispozitivul

sentinței, iar adresa actuală este Brașov strada D.M. nr. Z, păstrând celelalte

dispoziții ale sentinței.

Instanța de apel a avut

în vedere următoarele considerente:

Pentru a respinge excepția

tardivității formulării contestației împotriva deciziei emisă de SC R. SRL, instanța

de fond a reținut că există un dubiu în ceea ce privește procedura de comunicare

către contestatori a deciziei atacate, care profită acestora.

Într-adevăr, prin notificarea

formulată de contestatori prin avocat N.Z. s-a cerut a fi comunicat răspunsul pe

adresa cabinetului de avocatură, fapt ce s-a întâmplat la data de 20 ianuarie 2006.

Totuși, această dată nu

poate fi considerată ca dată a comunicării deciziei emisă de SC R. SRL, deoarece

avocatul N.Z. a comunicat către SC R. SRL faptul că nu s-a perfectat încheierea

contractului de asistență cu contestatorii. Din adresa înregistrată din 6 mai 2008

emisă de cabinet avocat N.Z. rezultă că SC R. SRL a fost înștiințată cu privire

la acest aspect încă din septembrie 2002.

Cabinetul avocațial N.Z.,

la cererea instanței, a dat lămuriri asupra modului în care s-a emis notificarea,

arătând că notificarea a fost depusă în temeiul unui mandat verbal, și doar în scopul

protejării drepturilor contestatorilor care pierdeau termenul de depunere a notificării,

însă ulterior depunerii notificărilor, mandatul nu s-a mai perfectat.

Așadar, în acest context,

se impunea comunicarea deciziei la domiciliul notificatorilor care era cunoscut

de emitentul deciziei, fiind menționat în notificare.

În legătură cu soluționarea

în fond a contestației, s-a reținut că motivul de apel prin care se arată că două

din apartamentele imobilului în cauză au fost vândute și nu pot face obiectul restituirii

în natură nu duce la schimbarea sentinței. Instanța de fond a dispus obligarea apelantei

să emită o nouă decizie prin care să restituie în natură partea din imobil care

nu a fost înaintată fără a fi individualizată, aceasta reprezentând o problemă de

executare a sentinței. S-a constatat că motivul de apel prin care apelanta susține

că nu deține în administrare grădini, terenuri și școli și că nu poate fi obligată

la emiterea unei decizii în acest sens este nefondat.

Curtea de Apel a apreciat

că și această chestiune de fapt este o problemă de executare a sentinței, apelanta

urmând ca la momentul emiterii unei alte decizii să dispună trimiterea către Municipiul

Brașov - despre care afirmă că are administrarea terenurilor din intravilan conform

HCL KK/2005 - a capetelor de cerere din notificare privind imobilele terenuri ce

nu se află în administrarea sa.

S-au constatat ca nefondate

și criticile cu privire la soluționarea contestației în condițiile în care contestatorii

nu au depus înscrisurile necesare soluționării cererii de restituire (acte de stare

civilă, declarații), reținându-se că tribunalul a justificat dispoziția de anulare

a deciziei nr. KK/2005 în mod prioritar prin dovedirea calității de persoane îndreptățite

de către contestatori prin depunerea certificatelor de calitate de moștenitor și

acte de stare civilă.

Curtea de Apel a constatat

că singurul motiv de apel care impune admiterea parțială a apelului este cel care

vizează de fapt o eroare materială cu privire la reținerea greșită în dispozitivul

sentinței a adresei imobilului.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal a declarat și motivat recurs pârâta SC R. SRL.

Prin motivele de recurs

se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

În mod nelegal a fost

respinsă excepția tardivității depunerii contestației, invocată de SC R. SRL Brașov.

Comunicarea deciziei a

fost corect făcută de pârâtă la avocatul N.Z., în temeiul împuternicirii avocațiale

existente la dosar pe numele acestuia, emisă în baza contractului de asistență juridică

din 06 februarie 2002. Dl. avocat N.Z. a semnat, certificând primirea deciziei la

data de 20 ianuarie 2006, dată de la care, conform dispozițiilor art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, începe să curgă termenul de 30 zile pentru depunerea contestației

împotriva deciziei comunicate. Acest termen s-a împlinit la data de 20

februarie 2006.

Nu poate fi reținută afirmația

avocatului N.Z. conform căreia, acesta a depus notificarea din 12 februarie 2002,

în baza unui mandat verbal, că nu s-a perfectat încheierea unui contract de asistență

juridică și astfel nu a dispus de dreptul de reprezentare, din moment ce a fost

eliberată o împuternicire avocațială în baza contractului de asistență juridică

din 06 februarie 2002.

În cuprinsul adresei

din 06 mai 2008 avocatul N.Z. afirmă (fără însă a susține cu dovezi) faptul că,

în luna septembrie 2002, a depus la SC R. SRL Brașov o adresă prin care a adus la

cunoștință împrejurarea că nu s-a perfectat contractul de asistență juridică și

a solicitat comunicarea tuturor datelor necesare notificatorilor, la adresa lor

din Germania.

SC R. SRL Brașov a emis

adresa din 27 noiembrie 2008 către notificatori, prin care a arătat că s-au efectuat

verificări în toate dosarele administrative înregistrate de aceeași notificatori

și nu s-a găsit nici o adresă care să fi fost depusă de avocatul N.Z., nu numai

în luna septembrie, ci în tot cursul anului 2002.

SC R. SRL Brașov a solicitat

instanței de apel să pună în vedere intimaților-reclamanți să facă dovada faptului

că adresa din septembrie 2002 a fost primită de SC R. SRL, dar instanța, nu au dat

curs cererii pârâtei, deși de dovedirea existenței sau inexistenței adresei din

septembrie 2002, depindea însăși dezlegarea prezentei cauze.

La un interval de 10 luni

de la emiterea deciziei nr. KK din 30 noiembrie 2005 a SC R. SRL Brașov, prin adresa

din 29 septembrie 2006, notificatorul T.G. a solicitat relații cu privire la stadiul

de soluționare al notificării sale, precizând totodată că are domiciliul ales la

dl. L.W. și dorește comunicarea tuturor adreselor în Brașov strada B.R..

SC R. SRL Brașov a recomunicat

decizia nr. KK din 30 noiembrie 2005 către notificatori. Dl. L.W. a semnat, certificând

primirea deciziei, la data de 19 octombrie 2006, dată de la care, conform dispozițiilor

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a început să curgă un nou termen de 30 zile

pentru depunerea contestației împotriva deciziei comunicate. Acest termen s-a împlinit

la data de 19 noiembrie 2006, iar în acest interval de timp, decizia nr. KK din

30 noiembrie 2005 a SC R. SRL Brașov nu a fost contestată de notificatori.

Împrejurarea că, la data

de 08 iulie 2008 (ulterior soluționării notificării din 12 februarie 2002 și a emiterii

deciziei nr. KK din 30 noiembrie 2005) la B.N.P. B.G.D. este autentificată procura

specială prin care dl. L.W. în calitate de mandatar al notificatorilor T.G. și S.M.

mandatează la rîndul său pe dl. D.C. să reprezinte interesele imobiliare ale acestora,

excede cadrului reprezentat de introducerea notificării din 12 februarie 2002.

Depunerea acestei procuri

speciale pe parcursul desfășurării prezentului litigiu, nu creează nici o obligație

în sarcina SC R. SRL Brașov, cât privește emiterea sau comunicarea deciziei sale,

întrucât la aceea dată, SC R. SRL Brașov își îndeplinise deja cele două obligații

prevăzute de Legea nr. 10/2001, în calitatea sa de unitate deținătoare a imobilului

notificat, respectiv acelea de a emite decizie motivată și de a comunica notificatorilor

decizia emisă.

Cu privire la fondul litigiului,

recurenta arată că, până la data emiterii deciziei contestate, notificatorii nu

au făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite, respectiv aceea a calității

de moștenitori ai fostului proprietar tabular al imobilului notificat, în înțelesul

art. 4 alin. (2) și art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată și art. 22.1 lit.

b) din H.G. nr. 498/2003 (actual H.G. nr. 250/2007), fapt care conduce la concluzia

că decizia nr. KK din 30 noiembrie 2005 emisă de SC R. SRL Brașov, pe baza actelor

existente la dosar până la data emiterii ei, este corectă și legală.

Analizând decizia recurată

în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Decizia nr. KK/2005, contestată

în prezenta cauză, a fost emisă de pârâta SC R. SRL la data de 30 noiembrie 2005,

iar contestația formulată de reclamanți a fost înregistrată pe rolul instanțelor

de judecată la data de 21 iulie 2008.

Ca regulă generală,

art. 102 C. proc. civ. prevede că „termenele încep să curgă de la data comunicării

actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel”.

Potrivit art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de

respingere notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de

persoana care se pretinde îndreptățită (...) în termen de 30 de zile de la comunicare”.

Prin urmare, legea aplicabilă

în cauză – Legea nr. 10/2001– nu cuprinde nici o derogare în stabilirea momentului

de la care începe să curgă termenul de 30 de zile pentru declanșarea fazei judiciare

a procedurii pe care o reglementează, stabilind, în acord cu norma generală incidentă,

că acest termen curge de la comunicarea actului contestat.

Instanța de apel a respins

excepției de tardivitate a formulării contestației invocată de pârâta SC R. SRL,

pentru mai multe argumente și anume:

Deși prin notificarea

formulată de contestatori prin avocat N.Z. s-a cerut comunicarea deciziei pe adresa

cabinetului de avocatură, fapt ce s-a întâmplat la data de 20 ianuarie 2006, această

dată nu poate fi considerată ca dată a comunicării deciziei emisă de SC R. SRL,

deoarece avocatul N.Z. a înștiințat SC R. SRL încă din septembrie 2002 asupra faptului

că nu s-a perfectat încheierea contractului de asistență cu contestatorii, așa cum

rezultă din adresa înregistrată la 02 din 6 mai 2008 emisă de cabinet avocat N.Z.

În acest context, se impunea comunicarea deciziei la domiciliul notificatorilor

care era cunoscut de emitentul deciziei, fiind menționat în notificare.

Înalta Curte constată

că la dosarul cauzei a fost depusă numai adresa înregistrată din 06 mai 20008 la

SC R. SRL, prin care, într-adevăr, cabinetul de avocat N.Z. solicita comunicarea

tuturor datelor necesare petenților T.G. și S.M. la adresa indicată de aceștia în

notificare, deoarece nu fusese perfectat contractul de asistență juridică care să

acorde avocatului mandatul necesar în vederea purtării corespondenței cu unitatea

notificată.

Însă, deși în cuprinsul

acestei adrese se menționează că aspectele învederate fuseseră comunicate pârâtei

încă din septembrie 2002, această împrejurare nu a fost dovedită prin probele administrate

în cauză.

Sub aspectul aplicării

prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pretinsa înștiințare a unității

deținătoare în luna septembrie 2002 asupra necesității comunicării tuturor actelor

emise în procedura Legii nr. 10/2001 direct notificatorilor, la adresa acestora

din Germania, iar nu la sediul cabinetului de avocat, este esențială. Aceasta deoarece,

în lipsa unei astfel de înștiințări, comunicarea deciziei nr. KK/2005, la data de

20 ianuarie 2006, la adresa cabinetului de avocatură N.Z. răspunde cererii expres

formulată în acest sens de notificatori în cuprinsul notificării din 12

februarie 2002 și constituie momentul de la care începe să curgă termenul de 30

de zile reglementat de lege pentru formularea contestației ce declanșează procedura

judiciară.

Or, aceste aspecte nu

au fost lămurite de instanța de apel care s-a mulțumit să-și fundamenteze soluția

asupra excepției tardivității formulării contestației numai prin raportare la conținutul

adresei emise de cabinetul de avocat N.Z., înregistrată din 06 mai 20008 la SC R.

SRL, fără a lămuri aspectul esențial pretins prin această adresă și anume acela

că, încă din luna septembrie 2002, recurenta fusese înștiințată despre necesitatea

comunicării actelor sale pe adresa petenților, iar nu la sediul cabinetului de avocat.

Pe de altă parte, Înalta

Curte constată că excepția tardivității contestației invocată de pârâtă a fost susținută

atât prin raportare la data comunicării deciziei contestate către cabinetul de avocat

– 20 ianuarie 2006, cât și prin raportare la data de 19 octombrie 2006, dată la

care decizia a fost recomunicată mandatarului L.W.

Pârâta a pretins că, față

de oricare dintre cele două date de comunicare a deciziei, contestația înregistrată

la data de 21 iulie 2008 pe rolul instanțelor, este tardivă.

Deși Tribunalul a răspuns

excepției formulate, analizând atât aspectul comunicării deciziei contestate către

cabinetul de avocat cât și către mandatarul D.C., și deși hotărârea primei instanțe

a fost criticată prin motivele de apel sub aspectul dezlegărilor date ambelor aspecte,

Curtea de Apel nu a analizat acele critici cu care a fost legal învestită și care

vizau legala comunicare a deciziei la data de 19 octombrie 2006 către mandatarului

L.W.

Prin urmare, constatând

că situația de fapt sub aspectul comunicării deciziei contestate nu a fost pe deplin

lămurită de instanța de apel și că această instanță nu a răspuns tuturor criticilor

cu care afost învestită prin motivele de apel, în temeiul art. 312 alin. (3) și

(5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta SC R. SRL

împotriva deciziei nr. 78/Ap din 17 iunie 2010 a Curții de Apel Brașov, va casa

decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Față de soluția pronunțată,

instanța de recurs nu va mai analiza acele critici formulate de pârâtă și care vizează

dezlegările date de instanța de apel asupra modalității de soluționare a notificării

formulate de contestatori.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâta SC R. SRL împotriva deciziei nr. 78/Ap din 17 iunie 2010 a Curții de Apel

Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă

și asigurări sociale.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 mai 2011.