ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2338/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2338/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 36/2010, Tribunalul

Brașov a admis contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a

fost ulterior precizată de contestatorii T.G. și S.M. și, în consecință:

A anulat decizia nr.

426 din 30 noiembrie 2005, emisă de intimată.

A obligat intimata să

emită, în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001, o nouă decizie, prin

care să soluționeze notificarea pe care contestatorii au formulat-o, cu privire

la imobilul situat în Brașov, str. M., înscris în CF nr. xx Brașov, sub numărul

topografic inițial AA, în sensul restituirii în natură către contestatori a

părții din acest imobil, care nu a fost înstrăinată, astfel cum ea este

determinată prin documentația topografică nr. 19/2009, întocmită de ing. V.M.,

și propunerii de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma

despăgubirilor, în condițiile legii speciale de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru partea din

acest imobil, ce a format obiectul material al unor acte de înstrăinare, astfel

cum aceasta este identificată prin documentația topografică menționată, ce face

parte integrantă din prezenta sentință.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut următoarele:

Prin contestația

înregistrată sub nr. 5065/62, la data de 21 iulie 2008, contestatorii T.G. și S.M.

au solicitat instanței, în contradictoriu cu intimata SC R. SRL, ca, în urma probelor

ce se vor administra, să pronunțe o sentință prin care să anuleze decizia nr. 426

din 30 noiembrie 2005, emisă de intimată.

Prin încheierea din data

de 11 decembrie 2009, instanța a respins excepția de tardivitate a contestației

supusă judecății, reținând, la adoptarea acestei soluții, considerentele expuse

în acea încheiere.

Din copia integrală și

legalizată a CF nr. xx Brașov, rezultă că imobilul evidențiat sub numărul topografic

AA, compus din casă și grădină, a constituit obiectul dreptului de proprietate al

numitului T.M., fiind dobândit de acesta cu titlu de cumpărare, în anul 1931.

La data de 18 iunie 1958,

în evidențele de carte funciară, a fost intabulat dreptul de proprietate pe care

Statul Român l-a dobândit asupra imobilului descris, cu titlu de naționalizare,

în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Ulterior datei la care

imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea Statului Român, el a fost dezmembrat

în 8 loturi, corespunzătoare apartamentelor ce intră în compunerea acestora.

Din evidențele de publicitate

imobiliară, rezultă că unitățile locative ce compun imobilele din litigiu au fost

înstrăinate în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995, iar terenul aferent

acestora a fost atribuit în proprietate subdobânditorilor, potrivit prevederilor

Legii nr. 18/1991, cu excepția apartamentelor nr. 2, 3 și 6, acestea aflându-se

în proprietatea Statului Român, potrivit datelor de C.F.

În ceea ce privește imobilul

cu destinația de grădină, în suprafață de 640,80 m.p., ce este evidențiat în CF

nr. xx Brașov, sub nr. top. AA, s-a reținut că, prin documentația cadastrală ce

a fost administrată ca probă, s-a stabilit că 271 m.p. sunt ocupați de curtea și

clădirea aparținând Liceului de Construcții din Brașov, restul suprafeței fiind

liberă, pe aceasta existând doar construcții provizorii.

Din certificatul de calitate

de moștenitor, emis de Notariatul VI H., rezultă că au calitatea de succesori în

drepturi ai numitului M.T., văduv, decedat la data de 1 octombrie 1967, contestatorii

din prezenta cauză, T.G. și S.M., în calitate de fii.

Urmând procedura prealabilă

obligatorie instituită de Legea nr. 10/2001, contestatorii au înregistrat, prin

intermediul executorului judecătoresc, pe rolul intimatei, o notificare, prin care

au solicitat a le fi restituit în natură imobilul - construcție și teren - situat

în Brașov, str. M., înscris în CF nr. xx Brașov, sub nr. top. AA, imobil ce a aparținut

tatălui lor - M.T.

Prin decizia nr. 426 din

30 noiembrie 2005, intimata a respins notificarea pe care contestatorii au formulat-o

în temeiul Legii nr. 10/2001, reținând că părțile nu au depus, în termenele și în

condițiile reglementate de actul normativ menționat, actele doveditoare ale calității

lor de persoane îndreptățite în înțelesul Legii nr. 10/2001. Așa fiind, tribunalul

a constatat că părțile menționate sunt îndreptățite la restituirea imobilului în

litigiu, în calitate de moștenitori ai proprietarului inițial al acestuia, conform

art. 3 alin. (1) lit. a), coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Din raportul extrajudiciar

de expertiză, pe care contestatorii l-au depus la dosarul cauzei, cu privire la

care intimata și-a manifestat acordul în sensul administrării ca probă, a rezultat

că, din imobilul cu destinația de construcție, sunt libere și, prin urmare, susceptibile

de a fi restituite în natură, apartamentele nr. 2, 3 și 6, iar, din imobilul cu

destinația de grădină, este liberă și poate fi restituită în natură suprafața de

369,80 m.p.

Art. 1 alin. (1),

art. 7 alin. (1) și art. 9 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor

imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 instituie

regula restituirii în natură a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare.

De la această regulă,

art. 18 lit. c) din același act normativ instituie o excepție prevăzând că, pentru

imobilele ce au fost înstrăinate în temeiul unor acte juridice a căror valabilitate

nu a fost contestată, măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent.

Așa fiind, tribunalul

a constatat că, în conformitate cu aceste prevederi legale, contestatorii sunt îndreptățiți

să beneficieze de restituirea în natură a părții din imobilele din litigiu care

nu a fost înstrăinată și de măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea din

aceste imobile care a format obiectul material al unor acte translative de proprietate.

Având în vedere că, din

copiile conforme cu originalul ale pașapoartelor contestatorilor, rezultă că părțile

menționate sunt cetățeni germani, instanța a reținut că restituirea în natură către

acestea a imobilului cu destinația de teren, mai sus identificat, poate opera sub

forma instituirii unui drept de folosință special, conform art. II alin. (1) din

O.U.G. nr. 184/2002.

Împotriva acestei sentințe,

a formulat apel intimata SC R. SRL, criticând-o pentru motive de nelegalitate și

netemeinicie, solicitându-se admiterea excepției tardivității formulării contestației

și, pe cale de consecință, respingerea contestației.

În motivarea apelului,

s-a arătat că excepția tardivității formulării contestației împotriva deciziei nr.

426/2005 este greșit soluționată de instanță. Această excepție trebuia admisă, având

în vedere că a fost formulată contestația în iulie 2008, la un interval de

doi ani și jumătate de la data comunicării deciziei.

Apelanta a arătat că decizia

a fost comunicată avocatului N.Z., împuternicit de notificatori, iar acesta a semnat

de primire în 20 ianuarie 2006, aceasta fiind data de la care curge termenul pentru

contestarea deciziei emisă de SC R. SRL.

Apelanta a mai susținut

că două dintre apartamentele pentru care s-a cerut restituirea în natură, deținute

inițial cu contract de închiriere, au fost înstrăinate după emiterea deciziei

nr. 426 din 30 noiembrie 2005, având în vedere că această decizie nu a fost contestată

în termen.

În legătură cu soluționarea

în fond a cauzei, s-a solicitat a se admite apelul și a se respinge contestația.

S-a susținut că notificatorii nu au depus actele de stare civilă utile soluționării

cererii lor de restituire. S-a arătat că numărul administrativ la care se află imobilul

solicitat este 100, fost 96, iar instanța a dispus greșit pentru imobilul din Brașov,

str. M., adresa actuală a acestui imobil fiind str. D.M.

Este netemeinic și nelegal

a fi obligată apelanta să emită o decizie prin care să propună acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri, pentru partea din imobil reprezentând

grădină de 640,80 m.p., care este ocupată.

Prin decizia civilă

nr. 78 din 17 iunie 2010, Curtea de Apel Brașov a admis în parte apelul declarat

și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că adresa corectă a imobilului

înscris în CF nr. xx, top AA este Brașov, str. M. nr. 96, și nu Brașov, str. M.

nr. 26, cum s-a consemnat în dispozitivul sentinței, iar adresa actuală este Brașov,

str. D.M. nr. 100, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței.

Instanța de apel a avut

în vedere următoarele considerente:

Pentru a respinge excepția

tardivității formulării contestației împotriva deciziei emisă de SC R. SRL, instanța

de fond a reținut că există un dubiu în ceea ce privește procedura de comunicare

către contestatori a deciziei atacate, care profită acestora.

Într-adevăr, prin notificarea

formulată de contestatori prin avocat N.Z., s-a cerut a fi comunicat răspunsul pe

adresa cabinetului de avocatură, fapt ce s-a întâmplat la data de 20 ianuarie

2006.

Totuși, această dată nu

poate fi considerată ca dată a comunicării deciziei emisă de SC R. SRL, deoarece

avocatul N.Z. a comunicat către SC R. SRL faptul că nu s-a perfectat încheierea

contractului de asistență cu contestatorii. Din adresa înregistrată din 6 mai 2008,

emisă de cabinet avocat N.Z., rezultă că SC R. SRL a fost înștiințată cu privire

la acest aspect din septembrie 2002.

Cabinetul avocațial N.Z.,

la cererea instanței, a dat lămuriri asupra modului în care s-a emis notificarea,

arătând că notificarea a fost depusă în temeiul unui mandat verbal și doar în scopul

protejării drepturilor contestatorilor care pierdeau termenul de depunere a notificării,

însă, ulterior depunerii notificărilor, mandatul nu s-a mai perfectat.

Așadar, în acest context,

se impunea comunicarea deciziei la domiciliul notificatorilor, care era cunoscut

de emitentul deciziei, fiind menționat în notificare.

În legătură cu soluționarea

în fond a contestației, s-a reținut că motivul de apel prin care se arată că două

din apartamentele imobilului în cauză au fost vândute și nu pot face obiectul restituirii

în natură nu duce la schimbarea sentinței. Instanța de fond a dispus obligarea apelantei

să emită o nouă decizie prin care să restituie în natură partea din imobil care

nu a fost înstrăinată, fără a fi individualizată, aceasta reprezentând o problemă

de executare a sentinței. S-a constatat că motivul de apel prin care apelanta susține

că nu deține în administrare grădini, terenuri și școli și că nu poate fi obligată

la emiterea unei decizii în acest sens este nefondat.

Curtea de apel a apreciat

că și această chestiune de fapt este o problemă de executare a sentinței, apelanta

urmând ca, la momentul emiterii unei alte decizii, să dispună trimiterea către Municipiul

Brașov, despre care afirmă că are administrarea terenurilor din intravilan, conform

H.C.L. nr. 426/2005, a capetelor de cerere din notificare privind imobilele terenuri

ce nu se află în administrarea sa.

S-au constatat nefondate

și criticile cu privire la soluționarea contestației, în condițiile în care contestatorii

nu au depus înscrisurile necesare soluționării cererii de restituire (acte de stare

civilă, declarații), reținându-se că tribunalul a justificat dispoziția de anulare

a deciziei nr. 426/2005, în mod prioritar, prin dovedirea calității de persoane

îndreptățite de către contestatori, prin depunerea certificatelor de calitate de

moștenitor și acte de stare civilă.

Curtea de apel a constatat

că singurul motiv de apel care impune admiterea parțială a apelului este cel care

vizează de fapt o eroare materială cu privire la reținerea greșită în dispozitivul

sentinței a adresei imobilului.

Ca urmare a recursului

declarat de pârâta SC R. SRL, împotriva deciziei civile nr. 78 din 17 iunie 2010

a Curții de Apel Brașov, prin decizia civilă nr. 3959 din 12 mai 2011, Înalta Curte

de Casație și Justiție a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea

apelului aceleași instanțe, constatând că situația de fapt, sub aspectul comunicării

deciziei contestate, nu a fost pe deplin lămurită, și că nu s-a răspuns tuturor

criticilor invocate prin motivele de apel.

Prin decizia civilă

nr. 2/Ap din 18 ianuarie 2010, Curtea de Apel Brașov a admis în parte apelul declarat

de apelantul pârât SC R. SRL Brașov împotriva sentinței civile nr. 36/2010 a Tribunalului

Brașov, în sensul că a menționat adresa corectă a imobilului înscris în CF nr. xx,

top AA, ca fiind Brașov, str. M. nr. 96, și nu Brașov, str. M. nr. 26, cum s-a consemnat

în dispozitivul sentinței, iar adresa actuală este Brașov, str. D.M. nr. 100.

Prin decizia civilă

nr. 6816 din 7 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat și această

decizie, reținând că instanța de apel nu a administrat nici o probă pentru a lămuri

împrejurarea legată de existența adresei din septembrie 2002.

În rejudecare, s-a pus

în vedere părților să depună dovezi în legătură cu existența adresei din septembrie

2002, apelanta pârâtă SC R. SRL Brașov comunicând, prin adresa din 16

septembrie 2013, că își menține punctul de vedere din adresa din 27 noiembrie 2008,

în care a arătat că s-au efectuat verificări în evidențele societății și nu s-a

găsit nici o adresă din parte avocatului N.Z.

Intimații reclamanți nu

au depus nici un înscris și nu au făcut dovada nici unui demers în legătură cu justificarea

existenței comunicării din septembrie 2002.

Prin decizia civilă

nr. 84 Ap din 26 septembrie 2013, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelantul-pârât SC R.

SRL Brașov, a admis excepția tardivității formulării contestației și, în consecință:

A respins, ca tardivă,

contestația formulată de contestatorii T.G. și S.M. împotriva deciziei nr. 426 din

30 noiembrie 2005, emisă de SC R. SRL Brașov.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a constatat următoarele:

Prin notificarea depusă

inițial la Primăria Brașov, din 14 februarie 2002 și înregistrată la pârâtă, din

12 aprilie 2002, contestatorii G.T. și S.M. au solicitat, prin intermediul cabinetului

de avocatură N.Z. din Sibiu, restituirea în natură a imobilului din Brașov,

str. M., fost nr. 96 și, totodată, comunicarea actelor la adresa cabinetului de

avocatură. La această notificare, s-a atașat împuternicirea avocațială din data

de 6 februarie 2002.

Decizia nr. 426 din 30

noiembrie 2005, emisă de pârâtă, a fost comunicată notificatorilor la domiciliul

ales, confirmarea de primire fiind semnată de avocat la data de 20 ianuarie

2006.

Ca urmare a solicitării

formulate de notificatorul T.G., la data de 29 septembrie 2006, de comunicare a

stadiului dosarului la adresa numitului L.W., s-a procedat la o recomunicare a deciziei,

prin adresa din 10 octombrie 2006, la adresa acestui mandatar. Semnătura de pe confirmarea

de primire a fost contestată de mandatar, astfel cum rezultă din depoziția acestuia.

Prin nota înregistrată

din 6 mai 2008, avocatul N.Z., invocând o adresă din septembrie 2002, a solicitat

comunicarea actelor la adresa notificatorilor, întrucât nu a perfectat contractul

de asistență juridică cu notificatorii. Această adresă nu a fost găsită în evidențele

pârâtei și nici contestatorii nu au justificat existența acesteia.

Prin adresa din 16 iulie

2008, apelanta-pârâtă a comunicat mandatarului D.C. că decizia emisă în temeiul

Legii nr. 10/2001 a fost comunicată notificatorilor la domiciliul ales de aceștia,

respectiv la cabinetul avocatului.

Prin adresa înregistrată

la SC R. SRL., din 2 septembrie 2009, cabinetul de avocat N.Z. din Sibiu a comunicat

împrejurarea că demersurile efectuate în temeiul Legii nr. 10/2001, în numele contestatorilor,

s-au realizat în baza unui mandat verbal, notificările fiind depuse în ideea protejării

drepturilor contestatorilor care pierdeau termenul de depunere a acestora.

Având în vedere că Legea

nr. 10/2001 nu cuprinde dispoziții speciale cu privire la mandat, în această materie,

sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun. Conform art. 1533 C. civ., mandatul

poate fi expres sau tacit. Împuternicirea avocațială, executarea mandatului și mențiunile

avocatului confirmă existența unui mandat dat acestuia de către notificatori. Prin

urmare, și comunicarea deciziei nr. 426 din 30 noiembrie 2005, ce formează obiectul

litigiului, a fost corect transmisă mandatarului, în virtutea mandatului exhibat.

Lipsa contractului de asistență juridică sau nesemnarea acestuia de către notificatori

nu invalidează raporturile de mandat dintre părți, forma scrisă nefiind cerută ad

validitatem, mandatul fiind un contract consensual.

În cazul revocării mandatului

în cursul procedurii de soluționare a cererii de restituire, mandantul avea obligația

de a notifica revocarea nu numai mandatarului, ci și unității învestite cu soluționarea

notificării, terț față de raportul juridic născut prin încheierea mandatului. În

cazul în care mandantul nu a comunicat faptul revocării mandatului și unității învestite

cu soluționarea notificării, comunicarea dispoziției către mandatar se consideră

valabilă și face ca termenul de 30 de zile pentru contestarea modului de soluționare

a notificării să curgă de la data comunicării către mandatar a actului contestat.

În speță, revocarea mandatului

a fost transmisă apelantei pârâte în septembrie 2009, după comunicarea deciziei

nr. 426 din 30 noiembrie 2005 la 20 ianuarie 2006, astfel încât revocarea nu are

efecte în privința acestei comunicări. Pretinsul act din septembrie 2002 nu a fost

depus, iar existența lui nu a fost dovedită, astfel încât nu poate fi luat în considerare.

Recomunicarea deciziei contestate către alți mandatari nu invalidează prima comunicare

efectuată în temeiul mandatului acordat, cu atât mai mult cu cât procurile acordate

celorlalți mandatari sunt din 22 iunie 2007 și 8 iulie 2008, ulterioare comunicării

deciziei din 20 ianuarie 2006.

Contestația întemeiată

pe Legea nr. 10/2001 a fost depusă la 21 iulie 2008, peste termenul legal de 30

de zile, prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care,

în mod greșit, a fost respinsă excepția tardivității formulării contestației.

Împotriva acestei decizii,

au declarat recurs, în termen legal, reclamanții T.G. și S.M., solicitând admiterea

recursului și respingerea excepției tardivității formulării contestației împotriva

deciziei nr. 426 din 30 noiembrie 2005.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții

au arătat următoarele:

În notificarea nr. 197/2002,

formulată pentru restituirea imobilului situat în Brașov, str. D.M. (fosta M.)

nr. 96, înscris în CF nr. xx, sub nr. top AA, au indicat adresa lor din Germania

- H.Z.

Această notificare a fost

redactată și semnată de dl. avocat N.Z., în baza unui mandat verbal în acest sens,

urmând ca, ulterior, să încheie contractul de asistență juridică în forma scrisă.

În acest sens, avocatul

N.Z. a depus adresa, înregistrată la SC R. SRL, din 06 mai 2008 și aflată la dosarul

cauzei, prin care a specificat faptul că, din luna septembrie 2002, a comunicat

intimatei că nu s-a perfectat contractul de asistență juridică. Acest lucru a fost

reiterat prin adresa înregistrată la SC R. SRL, din 02 martie 2009. Avocatul a comunicat

că demersurile în temeiul Legii nr. 10/2001, în numele contestatorilor, au fost

efectuate în baza unui mandat verbal, contractul de asistență juridică fiindu-le

comunicat prin fax, aceștia refuzând semnarea lui, notificările fiind depuse în

ideea protejării drepturilor contestatorilor, care pierdeau termenul de depunere

a acestora.

În cuprinsul notificării

nr. 197/2002, dl. avocat N.Z. a indicat ca răspunsurile să fie comunicate la sediul

acestuia, astfel că, din actele aflate la dosarul administrativ, nu rezultă cu certitudine

faptul că acest avocat reprezenta interesele reclamanților pentru întreaga procedura

de restituire.

Prin urmare, nu se poate

considera că s-a ales domiciliul procesual, în înțelesul dispozițiilor legale, întrucât

acest lucru ar fi trebuit indicat în mod expres, în prima parte a notificării.

Chiar și apelanta SC R.

SRL a sesizat că, din actele aflate la dosarul administrativ, nu rezultă acest fapt,

deoarece nu s-a depus un contract de asistență juridică cu un astfel de obiect,

întrucât, prin adresa din 13 mai 2002, aflată la dosarul cauzei, transmisă reclamanților

la Cabinetul de avocat N.Z., SC R. SRL a solicitat ca, alături de alte înscrisuri,

acesta să depună și copia contractului de asistență juridică încheiat cu reclamanții.

Astfel, din actele dosarului,

a rezultat faptul că dl. avocat N.Z. nu a avut mandat pentru continuarea demersurilor

ce urmau a fi efectuate în baza Legii nr. 10/2001, motiv pentru care apelanta SC

R. SRL, în mod nelegal, a comunicat decizia atacată la sediul acestuia.

Prin urmare, intimata

nu a depus destule diligențe pentru clarificarea acestui aspect, deși a văzut că

nu primește răspuns la niciuna dintre adresele transmise, a procedat la emiterea

deciziei în anul 2005 și comunicarea acesteia la sediul Cabinetului de avocat N.Z.,

fără a avea certitudinea cu privire la reprezentarea în acest dosar.

Recurenții au susținut

că aceasta este o gravă neglijență a SC R. SRL, deoarece această instituție trebuia

să facă demersurile necesare, până la emiterea deciziei, pentru a verifica dacă

exista mandatul avocatului N.Z., în vederea formulării notificării, în condițiile

în care acest avocat a comunicat, încă din luna septembrie 2002, faptul că nu a

încheiat contractul de asistență juridică, iar, în notificarea formulată în speță,

erau menționate adresele contestatorilor din Germania.

Mai mult, această neglijență

a intimatei nu poate fi acum opozabilă contestatorilor și ar fi nedrept ca aceștia

să fie privați de dreptul lor de proprietate, de care beneficiază potrivit legii.

În ceea ce privește comunicarea

deciziei atacate către mandatarul L.W., s-a susținut că martorul L.W. a confirmat,

prin depoziția aflată în dosarul cauzei, faptul că nu a primit decizia și că semnătura

aflată pe confirmarea de primire nu-i aparține.

Prin urmare, singura dată

care poate fi luată în considerare este 16 iulie 2008, când i-a fost adusă la cunoștință

mandatarului D.C. emiterea deciziei nr. 426 din 30 noiembrie 2005.

În ceea ce privește fondul

cauzei, recurenții au susținut că, din actele aflate la dosarul cauzei, rezultă

că imobilul în speță, înscris în CF nr. xx a localității Brașov, sub nr. top AA,

situat în Brașov, str. D.M. nr. 100 (fosta str. M. nr. 96) a aparținut, anterior

preluării de către Statul Român, antecesorului lor T.M., fiind dobândit de acesta

în baza contractului de vânzare - cumpărare din 27 octombrie 1931, potrivit înscrierii

de la B4 din CF. Astfel cum a reținut și instanța de fond, prin actele de stare

civilă ale contestatorilor s-a făcut dovada calității de persoane îndreptățite la

restituirea imobilului în speță.

Totodată, referitor la

suprafețele de teren reprezentând grădini și curți, în mod corect, instanța de fond

a dispus și soluționarea acestui capăt de cerere, urmând ca intimata, la momentul

emiterii unei alte decizii, să dispună trimiterea către Municipiul Brașov a capetelor

de cerere privind imobilele ce nu se află în administrarea sa.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate și de dispozițiile legale relevante,

Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru considerentele ce vor succede:

În cauză, instanța de

apel a reținut excepția tardivității formulării contestației pentru motivul depășirii

termenului legal prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată,

considerând că efectuarea de către pârâtă a comunicării către apărătorul recurenților

este pe deplin valabilă și, deci, aptă să declanșeze curgerea termenului de 30 de

zile pentru contestarea deciziei emise în soluționarea notificării.

Ambele părți ale raportului

juridic de reprezentare - recurenții și avocatul N.Z. - au susținut însă

că limitele împuternicirii acordate acestuia din urmă priveau doar depunerea notificării

în termenul legal prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată,

act de administrare efectuat în baza mandatului verbal acordat de reclamanți, iar

nu și depunerea contestației împotriva dispoziției de respingere

a notificării. Astfel, ceea ce se dispută în cauză este împrejurarea dacă persoana

care a primit dispoziția de respingere a notificării a fost sau nu împuternicită

să acționeze în numele reclamanților, în modalitatea formulării contestației.

În acest sens, regulile

prevăzute de C. proc. civ. nu sunt aplicabile decât procedurii jurisdicționale,

astfel că evaluarea reprezentării convenționale în cauză este necesar a se face

potrivit dispozițiilor de drept comun, anume cele stipulate în C. civ. cu privire

la mandat, în măsura în care legea specială de exercitare a profesiei de avocat

nu conține dispoziții derogatorii.

În principiu, împuternicirea

avocațială este suficientă prin ea însăși să facă dovada raporturilor de reprezentare

stabilite între părți, fiind un înscris doveditor emis în condițiile Legii nr. 51/1995

pentru organizarea exercitării profesiei de avocat, care face dovada deplină până

la înscrierea în fals, însă aceasta trebuie să poarte semnătura atât a mandatarului

avocat, cât și a mandantului, cea din urmă, certificată potrivit legii menționate

de avocatul însuși (dacă ar fi în discuție o reprezentare judiciară, conform

art. 68 alin. (1) C. proc. civ., concluzia anterioară rezultând din faptul că Statutul

profesiei de avocat - art. 126 alin. (1) prevede ad probationem forma scrisă a contractului

de asistență judiciară, iar împuternicirea avocațială este accesoriul acesteia,

astfel că se aplică principiul accesorium sequitur principale, în ceea ce privește

condițiile de formă ce interesează în cauză.

Or, așa cum s-a constatat

în cauză, avocatul care a acționat în numele reclamanților a depus notificare în

baza Legii nr. 10/2001, adresată Primăriei Municipiului Brașov, prin intermediul

unui executor judecătoresc, anexând acestei notificări o împuternicire nesemnată

de reclamanți, iar, pe parcursul soluționării pricinii, ambele părți (recurenții

și avocatul) au învederat că nu s-a perfectat un contract de asistență juridică.

Aceste susțineri validează

concluzia susținută de recurenți, în sensul că avocatul N.Z. a acționat în absența

unui mandat acordat în formă scrisă, prin urmare, în baza unui mandat verbal.

În ceea ce privește

caracterul contractului de mandat, trebuie reținut că acesta este un contract

consensual, astfel încât ia naștere prin simplul acord de voință al părților (solo

consensu), fără a fi supus vreunei forme speciale.

De asemenea, legea permite

și mandatul tacit, fiind posibilă atât acordarea, cât și acceptarea tacită a mandatului,

sens în care dispune art. 1533 alin. (1) și (2) C. civ., acceptarea rezultând din

executarea lui. În toate cazurile, mandatarul este ținut a acționa în limitele mandatului

său, conform art. 1537 C. civ.

Mandatul verbal (oferta

și acceptarea ei), din punct de vedere probator, poate rezulta din împrejurări de

fapt care fac neîndoielnică intenția părților - în speță, existând chiar început

de dovadă scrisă, respectiv împuternicirea avocațială, iar dovada acestor fapte

se poate face cu orice mijloc de probă, atât de către părți, cât și de către terți,

întrucât cerința dovezii scrise ar contraveni noțiunii de mandat verbal; regula

fiind în mod identic aplicabilă și mandatului tacit.

În acest context, numai

dacă încheierea mandatului nu poate fi dovedită, raporturile dintre părți urmează

a fi soluționate potrivit regulilor gestiunii de afaceri sau îmbogățirii fără justă

cauză.

Or, în speță, ambele părți

ale raportului de reprezentare au susținut, în mod concordant, că mandatul a fost

unul verbal, limitându-se la depunerea notificării, în condițiile Legii nr. 10/2001,

iar mandatarul avocat l-a executat în aceste limite; intimata pârâtă, terț față

de acest contract, putea dovedi contrariul, respectiv acordarea lui în limite mai

extinse, prin orice mijloace de probă, ceea ce nu s-a întâmplat.

Concluzia anterioară reiese

și din dispozițiile art. 1536 alin. (1) C. civ., care prevăd că mandatul conceput

în termeni generali, în sens de procură imprecisă, iar nu de mandat general, nu

este valabil decât pentru actele de administrare și de conservare. Aceasta înseamnă

că puterile conferite mandatarului sunt supuse unei interpretări restrictive, rațiunea

normei fiind protejarea intereselor mandantului care ar putea fi păgubit în cazul

redactării imprecise, echivoce a procurii.

Față de cele stipulate

prin textul anterior, reiese că regula interpretării restrictive, fiind aplicabilă

chiar mandatului scris, concretizat sub aspectul ofertei într-o procură neclară,

este cu atât mai necesară pentru cazul mandatului tacit, dar și a celui verbal,

cum este cel din speță.

Consecința acestei constatări

în ce privește limitele mandatului acordat avocatului este aceea că efectuarea comunicării

deciziei de soluționare a notificării la sediul profesional al acestuia este inopozabilă

reclamanților și, în consecință, nu poate declanșa împotriva lor curgerea termenului

de formulare a contestației.

În acest context, argumentele

instanței de apel privind revocarea mandatului de către avocat și necesitatea

comunicării acestui fapt unității învestite cu soluționarea notificării

nu pot fi reținute ca valide, câtă vreme limitele mandatului erau fixate doar

la operațiunea depunerii notificării, iar nu și la actele ulterioare,

necesare desfășurării procedurii administrative și, ulterior, declanșării

celei judiciare.

În concluzie, în cauză,

de la data comunicării deciziei de respingere a notificării din 30 noiembrie 2005

- 16 iulie 2008, efectuată la cererea mandatarului ulterior al recurenților,

D.I., împuternicit prin procura aut. din 8 iulie 2008, de B.N.P. B.G.D., curge termenul

de formulare a contestației. Cum aceasta a fost formulată la data de 21 iulie

2008, rezultă că, în cauză, termenul imperativ prevăzut de art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 a fost respectat.

În litigiul dedus judecății,

au fost avute în vedere și dezlegările date unei cauze similare, privind aceleași

părți litigante și aceeași problemă de drept, dar un alt imobil,

prin decizia civilă nr. 3218 din 21 mai 2010, pronunțată în Dosarul nr. 5066/62/2008,

de Înalta Curta de Casație și Justiție, aceasta impunându-se din perspectiva jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Beian contra României, hotărârea

din 6 decembrie 2007, în care instanța de contencios european a drepturilor

omului a stabilit că, deși

divergențele de jurisprudență constituie,

prin natura lor, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează

pe un ansamblu de instanțe de fond (...), rolul unei instanțe supreme este tocmai

să regleze aceste contradicții de jurisprudență (parag. 37).

Or, o jurisprudență

neunitară ce s-ar dezvolta în cadrul celei mai înalte autorități judiciare a țării

ar fi în sine contrară principiului securității juridice care este implicit în ansamblul

articolelor din Convenție și care constituie unul dintre elementele fundamentale

ale statului de drept. Astfel, în loc să-și îndeplinească rolul de a stabili o interpretare

de urmat, Înalta Curte de Casație ar deveni ea însăși o sursă de insecuritate juridică,

reducând încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis mutandis,

Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, parag. 97 și Păduraru contra României,

parag. 98).

Având în vedere argumentele

expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1), (3) și (5) rap. la art. 304

pct. 9, va admite recursul declarat de reclamanții T.G. și S.M. împotriva deciziei

nr. 84Ap din 26 septembrie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie; va casa decizia atacată și va trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, instanța

de apel va analiza și celelalte critici formulate de pârâtă prin motivele de apel,

privind fondul contestației, astfel cum a fost dezlegat acesta de prima instanță,

întrucât aceste critici nu ar putea fi analizate direct în recurs, nefiind posibilă,

la acest moment procesual, exercitarea unui control de legalitate sub acest aspect

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanții T.G. și S.M. împotriva deciziei nr. 84Ap din 26 septembrie 2013 a

Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 24 septembrie 2014.