ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2338/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 36/2010, Tribunalul Brașov a admis contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost ulterior precizată de contestatorii T.G. și S.M. și, în consecință: A anulat decizia nr. 426 din 30 noiembrie 2005, emisă de intimată. A obligat intimata să emită, în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001, o nouă decizie, prin care să soluționeze notificarea pe care contestatorii au formulat-o, cu privire la imobilul situat în Brașov, str. M., înscris în CF nr. xx Brașov, sub numărul topografic inițial AA, în sensul restituirii în natură către contestatori a părții din acest imobil, care nu a fost înstrăinată, astfel cum ea este determinată prin documentația topografică nr. 19/2009, întocmită de ing.

V.M., și propunerii de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor, în condițiile legii speciale de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru partea din acest imobil, ce a format obiectul material al unor acte de înstrăinare, astfel cum aceasta este identificată prin documentația topografică menționată, ce face parte integrantă din prezenta sentință. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele: Prin contestația înregistrată sub nr. 5065/62, la data de 21 iulie 2008, contestatorii T.G. și S.M. au solicitat instanței, în contradictoriu cu intimata SC R. SRL, ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o sentință prin care să anuleze decizia nr. 426 din 30 noiembrie 2005, emisă de intimată.

Prin încheierea din data de 11 decembrie 2009, instanța a respins excepția de tardivitate a contestației supusă judecății, reținând, la adoptarea acestei soluții, considerentele expuse în acea încheiere. Din copia integrală și legalizată a CF nr. xx Brașov, rezultă că imobilul evidențiat sub numărul topografic AA, compus din casă și grădină, a constituit obiectul dreptului de proprietate al numitului T.M., fiind dobândit de acesta cu titlu de cumpărare, în anul 1931. La data de 18 iunie 1958, în evidențele de carte funciară, a fost intabulat dreptul de proprietate pe care Statul Român l-a dobândit asupra imobilului descris, cu titlu de naționalizare, în temeiul Decretului nr. 92/1950. Ulterior datei la care imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea Statului Român, el a fost dezmembrat în 8 loturi, corespunzătoare apartamentelor ce intră în compunerea acestora.

Din evidențele de publicitate imobiliară, rezultă că unitățile locative ce compun imobilele din litigiu au fost înstrăinate în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995, iar terenul aferent acestora a fost atribuit în proprietate subdobânditorilor, potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991, cu excepția apartamentelor nr. 2, 3 și 6, acestea aflându-se în proprietatea Statului Român, potrivit datelor de C.F. În ceea ce privește imobilul cu destinația de grădină, în suprafață de 640,80 m.p., ce este evidențiat în CF nr. xx Brașov, sub nr. top. AA, s-a reținut că, prin documentația cadastrală ce a fost administrată ca probă, s-a stabilit că 271 m.p. sunt ocupați de curtea și clădirea aparținând Liceului de Construcții din Brașov, restul suprafeței fiind liberă, pe aceasta existând doar construcții provizorii.

Din certificatul de calitate de moștenitor, emis de Notariatul VI H., rezultă că au calitatea de succesori în drepturi ai numitului M.T., văduv, decedat la data de 1 octombrie 1967, contestatorii din prezenta cauză, T.G. și S.M., în calitate de fii. Urmând procedura prealabilă obligatorie instituită de Legea nr. 10/2001, contestatorii au înregistrat, prin intermediul executorului judecătoresc, pe rolul intimatei, o notificare, prin care au solicitat a le fi restituit în natură imobilul - construcție și teren - situat în Brașov, str. M., înscris în CF nr. xx Brașov, sub nr. top. AA, imobil ce a aparținut tatălui lor - M.T. Prin decizia nr. 426 din 30 noiembrie 2005, intimata a respins notificarea pe care contestatorii au formulat-o în temeiul Legii nr. 10/2001, reținând că părțile nu au depus, în termenele și în condițiile reglementate de actul normativ menționat, actele doveditoare ale calității lor de persoane îndreptățite în înțelesul Legii nr. 10/2001.

Așa fiind, tribunalul a constatat că părțile menționate sunt îndreptățite la restituirea imobilului în litigiu, în calitate de moștenitori ai proprietarului inițial al acestuia, conform art. 3 alin. (1) lit. a), coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Din raportul extrajudiciar de expertiză, pe care contestatorii l-au depus la dosarul cauzei, cu privire la care intimata și-a manifestat acordul în sensul administrării ca probă, a rezultat că, din imobilul cu destinația de construcție, sunt libere și, prin urmare, susceptibile de a fi restituite în natură, apartamentele nr. 2, 3 și 6, iar, din imobilul cu destinația de grădină, este liberă și poate fi restituită în natură suprafața de 369,80 m.p.

Art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 9 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 instituie regula restituirii în natură a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare. De la această regulă, art. 18 lit. c) din același act normativ instituie o excepție prevăzând că, pentru imobilele ce au fost înstrăinate în temeiul unor acte juridice a căror valabilitate nu a fost contestată, măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent. Așa fiind, tribunalul a constatat că, în conformitate cu aceste prevederi legale, contestatorii sunt îndreptățiți să beneficieze de restituirea în natură a părții din imobilele din litigiu care nu a fost înstrăinată și de măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea din aceste imobile care a format obiectul material al unor acte translative de proprietate.

Având în vedere că, din copiile conforme cu originalul ale pașapoartelor contestatorilor, rezultă că părțile menționate sunt cetățeni germani, instanța a reținut că restituirea în natură către acestea a imobilului cu destinația de teren, mai sus identificat, poate opera sub forma instituirii unui drept de folosință special, conform art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 184/2002. Împotriva acestei sentințe, a formulat apel intimata SC R. SRL, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, solicitându-se admiterea excepției tardivității formulării contestației și, pe cale de consecință, respingerea contestației. În motivarea apelului, s-a arătat că excepția tardivității formulării contestației împotriva deciziei nr. 426/2005 este greșit soluționată de instanță.

Această excepție trebuia admisă, având în vedere că a fost formulată contestația în iulie 2008, la un interval de doi ani și jumătate de la data comunicării deciziei. Apelanta a arătat că decizia a fost comunicată avocatului N.Z., împuternicit de notificatori, iar acesta a semnat de primire în 20 ianuarie 2006, aceasta fiind data de la care curge termenul pentru contestarea deciziei emisă de SC R. SRL. Apelanta a mai susținut că două dintre apartamentele pentru care s-a cerut restituirea în natură, deținute inițial cu contract de închiriere, au fost înstrăinate după emiterea deciziei nr. 426 din 30 noiembrie 2005, având în vedere că această decizie nu a fost contestată în termen. În legătură cu soluționarea în fond a cauzei, s-a solicitat a se admite apelul și a se respinge contestația.

S-a susținut că notificatorii nu au depus actele de stare civilă utile soluționării cererii lor de restituire. S-a arătat că numărul administrativ la care se află imobilul solicitat este 100, fost 96, iar instanța a dispus greșit pentru imobilul din Brașov, str. M., adresa actuală a acestui imobil fiind str. D.M. Este netemeinic și nelegal a fi obligată apelanta să emită o decizie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri, pentru partea din imobil reprezentând grădină de 640,80 m.p., care este ocupată. Prin decizia civilă nr. 78 din 17 iunie 2010, Curtea de Apel Brașov a admis în parte apelul declarat și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că adresa corectă a imobilului înscris în CF nr. xx, top AA este Brașov, str. M. nr. 96, și nu Brașov, str. M. nr. 26, cum s-a consemnat în dispozitivul sentinței, iar adresa actuală este Brașov, str. D.M.

nr. 100, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței. Instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Pentru a respinge excepția tardivității formulării contestației împotriva deciziei emisă de SC R. SRL, instanța de fond a reținut că există un dubiu în ceea ce privește procedura de comunicare către contestatori a deciziei atacate, care profită acestora. Într-adevăr, prin notificarea formulată de contestatori prin avocat N.Z., s-a cerut a fi comunicat răspunsul pe adresa cabinetului de avocatură, fapt ce s-a întâmplat la data de 20 ianuarie 2006. Totuși, această dată nu poate fi considerată ca dată a comunicării deciziei emisă de SC R. SRL, deoarece avocatul N.Z. a comunicat către SC R. SRL faptul că nu s-a perfectat încheierea contractului de asistență cu contestatorii.

Din adresa înregistrată din 6 mai 2008, emisă de cabinet avocat N.Z., rezultă că SC R. SRL a fost înștiințată cu privire la acest aspect din septembrie 2002. Cabinetul avocațial N.Z., la cererea instanței, a dat lămuriri asupra modului în care s-a emis notificarea, arătând că notificarea a fost depusă în temeiul unui mandat verbal și doar în scopul protejării drepturilor contestatorilor care pierdeau termenul de depunere a notificării, însă, ulterior depunerii notificărilor, mandatul nu s-a mai perfectat. Așadar, în acest context, se impunea comunicarea deciziei la domiciliul notificatorilor, care era cunoscut de emitentul deciziei, fiind menționat în notificare. În legătură cu soluționarea în fond a contestației, s-a reținut că motivul de apel prin care se arată că două din apartamentele imobilului în cauză au fost vândute și nu pot face obiectul restituirii în natură nu duce la schimbarea sentinței.

Instanța de fond a dispus obligarea apelantei să emită o nouă decizie prin care să restituie în natură partea din imobil care nu a fost înstrăinată, fără a fi individualizată, aceasta reprezentând o problemă de executare a sentinței. S-a constatat că motivul de apel prin care apelanta susține că nu deține în administrare grădini, terenuri și școli și că nu poate fi obligată la emiterea unei decizii în acest sens este nefondat. Curtea de apel a apreciat că și această chestiune de fapt este o problemă de executare a sentinței, apelanta urmând ca, la momentul emiterii unei alte decizii, să dispună trimiterea către Municipiul Brașov, despre care afirmă că are administrarea terenurilor din intravilan, conform H.C.L.

nr. 426/2005, a capetelor de cerere din notificare privind imobilele terenuri ce nu se află în administrarea sa. S-au constatat nefondate și criticile cu privire la soluționarea contestației, în condițiile în care contestatorii nu au depus înscrisurile necesare soluționării cererii de restituire (acte de stare civilă, declarații), reținându-se că tribunalul a justificat dispoziția de anulare a deciziei nr. 426/2005, în mod prioritar, prin dovedirea calității de persoane îndreptățite de către contestatori, prin depunerea certificatelor de calitate de moștenitor și acte de stare civilă. Curtea de apel a constatat că singurul motiv de apel care impune admiterea parțială a apelului este cel care vizează de fapt o eroare materială cu privire la reținerea greșită în dispozitivul sentinței a adresei imobilului.

Ca urmare a recursului declarat de pârâta SC R. SRL, împotriva deciziei civile nr. 78 din 17 iunie 2010 a Curții de Apel Brașov, prin decizia civilă nr. 3959 din 12 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleași instanțe, constatând că situația de fapt, sub aspectul comunicării deciziei contestate, nu a fost pe deplin lămurită, și că nu s-a răspuns tuturor criticilor invocate prin motivele de apel. Prin decizia civilă nr. 2/Ap din 18 ianuarie 2010, Curtea de Apel Brașov a admis în parte apelul declarat de apelantul pârât SC R. SRL Brașov împotriva sentinței civile nr. 36/2010 a Tribunalului Brașov, în sensul că a menționat adresa corectă a imobilului înscris în CF nr. xx, top AA, ca fiind Brașov, str. M. nr. 96, și nu Brașov, str. M. nr. 26, cum s-a consemnat în dispozitivul sentinței, iar adresa actuală este Brașov, str. D.M.

nr. 100. Prin decizia civilă nr. 6816 din 7 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat și această decizie, reținând că instanța de apel nu a administrat nici o probă pentru a lămuri împrejurarea legată de existența adresei din septembrie 2002. În rejudecare, s-a pus în vedere părților să depună dovezi în legătură cu existența adresei din septembrie 2002, apelanta pârâtă SC R. SRL Brașov comunicând, prin adresa din 16 septembrie 2013, că își menține punctul de vedere din adresa din 27 noiembrie 2008, în care a arătat că s-au efectuat verificări în evidențele societății și nu s-a găsit nici o adresă din parte avocatului N.Z.

Intimații reclamanți nu au depus nici un înscris și nu au făcut dovada nici unui demers în legătură cu justificarea existenței comunicării din septembrie 2002. Prin decizia civilă nr. 84 Ap din 26 septembrie 2013, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelantul-pârât SC R. SRL Brașov, a admis excepția tardivității formulării contestației și, în consecință: A respins, ca tardivă, contestația formulată de contestatorii T.G. și S.M. împotriva deciziei nr. 426 din 30 noiembrie 2005, emisă de SC R. SRL Brașov. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a constatat următoarele: Prin notificarea depusă inițial la Primăria Brașov, din 14 februarie 2002 și înregistrată la pârâtă, din 12 aprilie 2002, contestatorii G.T.

și S.M. au solicitat, prin intermediul cabinetului de avocatură N.Z. din Sibiu, restituirea în natură a imobilului din Brașov, str. M., fost nr. 96 și, totodată, comunicarea actelor la adresa cabinetului de avocatură. La această notificare, s-a atașat împuternicirea avocațială din data de 6 februarie 2002. Decizia nr. 426 din 30 noiembrie 2005, emisă de pârâtă, a fost comunicată notificatorilor la domiciliul ales, confirmarea de primire fiind semnată de avocat la data de 20 ianuarie 2006. Ca urmare a solicitării formulate de notificatorul T.G., la data de 29 septembrie 2006, de comunicare a stadiului dosarului la adresa numitului L.W., s-a procedat la o recomunicare a deciziei, prin adresa din 10 octombrie 2006, la adresa acestui mandatar.

Semnătura de pe confirmarea de primire a fost contestată de mandatar, astfel cum rezultă din depoziția acestuia. Prin nota înregistrată din 6 mai 2008, avocatul N.Z., invocând o adresă din septembrie 2002, a solicitat comunicarea actelor la adresa notificatorilor, întrucât nu a perfectat contractul de asistență juridică cu notificatorii. Această adresă nu a fost găsită în evidențele pârâtei și nici contestatorii nu au justificat existența acesteia. Prin adresa din 16 iulie 2008, apelanta-pârâtă a comunicat mandatarului D.C. că decizia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost comunicată notificatorilor la domiciliul ales de aceștia, respectiv la cabinetul avocatului. Prin adresa înregistrată la SC R. SRL., din 2 septembrie 2009, cabinetul de avocat N.Z.

din Sibiu a comunicat împrejurarea că demersurile efectuate în temeiul Legii nr. 10/2001, în numele contestatorilor, s-au realizat în baza unui mandat verbal, notificările fiind depuse în ideea protejării drepturilor contestatorilor care pierdeau termenul de depunere a acestora. Având în vedere că Legea nr. 10/2001 nu cuprinde dispoziții speciale cu privire la mandat, în această materie, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun. Conform art. 1533 C. civ., mandatul poate fi expres sau tacit. Împuternicirea avocațială, executarea mandatului și mențiunile avocatului confirmă existența unui mandat dat acestuia de către notificatori. Prin urmare, și comunicarea deciziei nr. 426 din 30 noiembrie 2005, ce formează obiectul litigiului, a fost corect transmisă mandatarului, în virtutea mandatului exhibat.

Lipsa contractului de asistență juridică sau nesemnarea acestuia de către notificatori nu invalidează raporturile de mandat dintre părți, forma scrisă nefiind cerută ad validitatem, mandatul fiind un contract consensual. În cazul revocării mandatului în cursul procedurii de soluționare a cererii de restituire, mandantul avea obligația de a notifica revocarea nu numai mandatarului, ci și unității învestite cu soluționarea notificării, terț față de raportul juridic născut prin încheierea mandatului. În cazul în care mandantul nu a comunicat faptul revocării mandatului și unității învestite cu soluționarea notificării, comunicarea dispoziției către mandatar se consideră valabilă și face ca termenul de 30 de zile pentru contestarea modului de soluționare a notificării să curgă de la data comunicării către mandatar a actului contestat.

În speță, revocarea mandatului a fost transmisă apelantei pârâte în septembrie 2009, după comunicarea deciziei nr. 426 din 30 noiembrie 2005 la 20 ianuarie 2006, astfel încât revocarea nu are efecte în privința acestei comunicări. Pretinsul act din septembrie 2002 nu a fost depus, iar existența lui nu a fost dovedită, astfel încât nu poate fi luat în considerare. Recomunicarea deciziei contestate către alți mandatari nu invalidează prima comunicare efectuată în temeiul mandatului acordat, cu atât mai mult cu cât procurile acordate celorlalți mandatari sunt din 22 iunie 2007 și 8 iulie 2008, ulterioare comunicării deciziei din 20 ianuarie 2006. Contestația întemeiată pe Legea nr. 10/2001 a fost depusă la 21 iulie 2008, peste termenul legal de 30 de zile, prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care, în mod greșit, a fost respinsă excepția tardivității formulării contestației.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanții T.G. și S.M., solicitând admiterea recursului și respingerea excepției tardivității formulării contestației împotriva deciziei nr. 426 din 30 noiembrie 2005. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au arătat următoarele: În notificarea nr. 197/2002, formulată pentru restituirea imobilului situat în Brașov, str. D.M. (fosta M.) nr. 96, înscris în CF nr. xx, sub nr. top AA, au indicat adresa lor din Germania - H.Z. Această notificare a fost redactată și semnată de dl. avocat N.Z., în baza unui mandat verbal în acest sens, urmând ca, ulterior, să încheie contractul de asistență juridică în forma scrisă.

În acest sens, avocatul N.Z. a depus adresa, înregistrată la SC R. SRL, din 06 mai 2008 și aflată la dosarul cauzei, prin care a specificat faptul că, din luna septembrie 2002, a comunicat intimatei că nu s-a perfectat contractul de asistență juridică. Acest lucru a fost reiterat prin adresa înregistrată la SC R. SRL, din 02 martie 2009. Avocatul a comunicat că demersurile în temeiul Legii nr. 10/2001, în numele contestatorilor, au fost efectuate în baza unui mandat verbal, contractul de asistență juridică fiindu-le comunicat prin fax, aceștia refuzând semnarea lui, notificările fiind depuse în ideea protejării drepturilor contestatorilor, care pierdeau termenul de depunere a acestora. În cuprinsul notificării nr. 197/2002, dl. avocat N.Z.

a indicat ca răspunsurile să fie comunicate la sediul acestuia, astfel că, din actele aflate la dosarul administrativ, nu rezultă cu certitudine faptul că acest avocat reprezenta interesele reclamanților pentru întreaga procedura de restituire. Prin urmare, nu se poate considera că s-a ales domiciliul procesual, în înțelesul dispozițiilor legale, întrucât acest lucru ar fi trebuit indicat în mod expres, în prima parte a notificării. Chiar și apelanta SC R. SRL a sesizat că, din actele aflate la dosarul administrativ, nu rezultă acest fapt, deoarece nu s-a depus un contract de asistență juridică cu un astfel de obiect, întrucât, prin adresa din 13 mai 2002, aflată la dosarul cauzei, transmisă reclamanților la Cabinetul de avocat N.Z., SC R. SRL a solicitat ca, alături de alte înscrisuri, acesta să depună și copia contractului de asistență juridică încheiat cu reclamanții.

Astfel, din actele dosarului, a rezultat faptul că dl. avocat N.Z. nu a avut mandat pentru continuarea demersurilor ce urmau a fi efectuate în baza Legii nr. 10/2001, motiv pentru care apelanta SC R. SRL, în mod nelegal, a comunicat decizia atacată la sediul acestuia. Prin urmare, intimata nu a depus destule diligențe pentru clarificarea acestui aspect, deși a văzut că nu primește răspuns la niciuna dintre adresele transmise, a procedat la emiterea deciziei în anul 2005 și comunicarea acesteia la sediul Cabinetului de avocat N.Z., fără a avea certitudinea cu privire la reprezentarea în acest dosar.

Recurenții au susținut că aceasta este o gravă neglijență a SC R. SRL, deoarece această instituție trebuia să facă demersurile necesare, până la emiterea deciziei, pentru a verifica dacă exista mandatul avocatului N.Z., în vederea formulării notificării, în condițiile în care acest avocat a comunicat, încă din luna septembrie 2002, faptul că nu a încheiat contractul de asistență juridică, iar, în notificarea formulată în speță, erau menționate adresele contestatorilor din Germania. Mai mult, această neglijență a intimatei nu poate fi acum opozabilă contestatorilor și ar fi nedrept ca aceștia să fie privați de dreptul lor de proprietate, de care beneficiază potrivit legii. În ceea ce privește comunicarea deciziei atacate către mandatarul L.W., s-a susținut că martorul L.W.

a confirmat, prin depoziția aflată în dosarul cauzei, faptul că nu a primit decizia și că semnătura aflată pe confirmarea de primire nu-i aparține. Prin urmare, singura dată care poate fi luată în considerare este 16 iulie 2008, când i-a fost adusă la cunoștință mandatarului D.C. emiterea deciziei nr. 426 din 30 noiembrie 2005. În ceea ce privește fondul cauzei, recurenții au susținut că, din actele aflate la dosarul cauzei, rezultă că imobilul în speță, înscris în CF nr. xx a localității Brașov, sub nr. top AA, situat în Brașov, str. D.M. nr. 100 (fosta str. M. nr. 96) a aparținut, anterior preluării de către Statul Român, antecesorului lor T.M., fiind dobândit de acesta în baza contractului de vânzare - cumpărare din 27 octombrie 1931, potrivit înscrierii de la B4 din CF. Astfel cum a reținut și instanța de fond, prin actele de stare civilă ale contestatorilor s-a făcut dovada calității de persoane îndreptățite la restituirea imobilului în speță.

Totodată, referitor la suprafețele de teren reprezentând grădini și curți, în mod corect, instanța de fond a dispus și soluționarea acestui capăt de cerere, urmând ca intimata, la momentul emiterii unei alte decizii, să dispună trimiterea către Municipiul Brașov a capetelor de cerere privind imobilele ce nu se află în administrarea sa. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate și de dispozițiile legale relevante, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru considerentele ce vor succede: În cauză, instanța de apel a reținut excepția tardivității formulării contestației pentru motivul depășirii termenului legal prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, considerând că efectuarea de către pârâtă a comunicării către apărătorul recurenților este pe deplin valabilă și, deci, aptă să declanșeze curgerea termenului de 30 de zile pentru contestarea deciziei emise în soluționarea notificării.

Ambele părți ale raportului juridic de reprezentare - recurenții și avocatul N.Z. - au susținut însă că limitele împuternicirii acordate acestuia din urmă priveau doar depunerea notificării în termenul legal prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, act de administrare efectuat în baza mandatului verbal acordat de reclamanți, iar nu și depunerea contestației împotriva dispoziției de respingere a notificării. Astfel, ceea ce se dispută în cauză este împrejurarea dacă persoana care a primit dispoziția de respingere a notificării a fost sau nu împuternicită să acționeze în numele reclamanților, în modalitatea formulării contestației. În acest sens, regulile prevăzute de C. proc.

civ. nu sunt aplicabile decât procedurii jurisdicționale, astfel că evaluarea reprezentării convenționale în cauză este necesar a se face potrivit dispozițiilor de drept comun, anume cele stipulate în C. civ. cu privire la mandat, în măsura în care legea specială de exercitare a profesiei de avocat nu conține dispoziții derogatorii. În principiu, împuternicirea avocațială este suficientă prin ea însăși să facă dovada raporturilor de reprezentare stabilite între părți, fiind un înscris doveditor emis în condițiile Legii nr. 51/1995 pentru organizarea exercitării profesiei de avocat, care face dovada deplină până la înscrierea în fals, însă aceasta trebuie să poarte semnătura atât a mandatarului avocat, cât și a mandantului, cea din urmă, certificată potrivit legii menționate de avocatul însuși (dacă ar fi în discuție o reprezentare judiciară, conform art. 68 alin. (1) C. proc.

civ., concluzia anterioară rezultând din faptul că Statutul profesiei de avocat - art. 126 alin. (1) prevede ad probationem forma scrisă a contractului de asistență judiciară, iar împuternicirea avocațială este accesoriul acesteia, astfel că se aplică principiul accesorium sequitur principale, în ceea ce privește condițiile de formă ce interesează în cauză. Or, așa cum s-a constatat în cauză, avocatul care a acționat în numele reclamanților a depus notificare în baza Legii nr. 10/2001, adresată Primăriei Municipiului Brașov, prin intermediul unui executor judecătoresc, anexând acestei notificări o împuternicire nesemnată de reclamanți, iar, pe parcursul soluționării pricinii, ambele părți (recurenții și avocatul) au învederat că nu s-a perfectat un contract de asistență juridică.

Aceste susțineri validează concluzia susținută de recurenți, în sensul că avocatul N.Z. a acționat în absența unui mandat acordat în formă scrisă, prin urmare, în baza unui mandat verbal. În ceea ce privește caracterul contractului de mandat, trebuie reținut că acesta este un contract consensual, astfel încât ia naștere prin simplul acord de voință al părților (solo consensu), fără a fi supus vreunei forme speciale. De asemenea, legea permite și mandatul tacit, fiind posibilă atât acordarea, cât și acceptarea tacită a mandatului, sens în care dispune art. 1533 alin. (1) și (2) C. civ., acceptarea rezultând din executarea lui. În toate cazurile, mandatarul este ținut a acționa în limitele mandatului său, conform art. 1537 C. civ.

Mandatul verbal (oferta și acceptarea ei), din punct de vedere probator, poate rezulta din împrejurări de fapt care fac neîndoielnică intenția părților - în speță, existând chiar început de dovadă scrisă, respectiv împuternicirea avocațială, iar dovada acestor fapte se poate face cu orice mijloc de probă, atât de către părți, cât și de către terți, întrucât cerința dovezii scrise ar contraveni noțiunii de mandat verbal; regula fiind în mod identic aplicabilă și mandatului tacit. În acest context, numai dacă încheierea mandatului nu poate fi dovedită, raporturile dintre părți urmează a fi soluționate potrivit regulilor gestiunii de afaceri sau îmbogățirii fără justă cauză.

Or, în speță, ambele părți ale raportului de reprezentare au susținut, în mod concordant, că mandatul a fost unul verbal, limitându-se la depunerea notificării, în condițiile Legii nr. 10/2001, iar mandatarul avocat l-a executat în aceste limite; intimata pârâtă, terț față de acest contract, putea dovedi contrariul, respectiv acordarea lui în limite mai extinse, prin orice mijloace de probă, ceea ce nu s-a întâmplat. Concluzia anterioară reiese și din dispozițiile art. 1536 alin. (1) C. civ., care prevăd că mandatul conceput în termeni generali, în sens de procură imprecisă, iar nu de mandat general, nu este valabil decât pentru actele de administrare și de conservare. Aceasta înseamnă că puterile conferite mandatarului sunt supuse unei interpretări restrictive, rațiunea normei fiind protejarea intereselor mandantului care ar putea fi păgubit în cazul redactării imprecise, echivoce a procurii.

Față de cele stipulate prin textul anterior, reiese că regula interpretării restrictive, fiind aplicabilă chiar mandatului scris, concretizat sub aspectul ofertei într-o procură neclară, este cu atât mai necesară pentru cazul mandatului tacit, dar și a celui verbal, cum este cel din speță. Consecința acestei constatări în ce privește limitele mandatului acordat avocatului este aceea că efectuarea comunicării deciziei de soluționare a notificării la sediul profesional al acestuia este inopozabilă reclamanților și, în consecință, nu poate declanșa împotriva lor curgerea termenului de formulare a contestației.

În acest context, argumentele instanței de apel privind revocarea mandatului de către avocat și necesitatea comunicării acestui fapt unității învestite cu soluționarea notificării nu pot fi reținute ca valide, câtă vreme limitele mandatului erau fixate doar la operațiunea depunerii notificării, iar nu și la actele ulterioare, necesare desfășurării procedurii administrative și, ulterior, declanșării celei judiciare. În concluzie, în cauză, de la data comunicării deciziei de respingere a notificării din 30 noiembrie 2005 - 16 iulie 2008, efectuată la cererea mandatarului ulterior al recurenților, D.I., împuternicit prin procura aut. din 8 iulie 2008, de B.N.P. B.G.D., curge termenul de formulare a contestației.

Cum aceasta a fost formulată la data de 21 iulie 2008, rezultă că, în cauză, termenul imperativ prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost respectat. În litigiul dedus judecății, au fost avute în vedere și dezlegările date unei cauze similare, privind aceleași părți litigante și aceeași problemă de drept, dar un alt imobil, prin decizia civilă nr. 3218 din 21 mai 2010, pronunțată în Dosarul nr. 5066/62/2008, de Înalta Curta de Casație și Justiție, aceasta impunându-se din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Beian contra României, hotărârea din 6 decembrie 2007, în care instanța de contencios european a drepturilor omului a stabilit că, deși divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond (...), rolul unei instanțe supreme este tocmai să regleze aceste contradicții de jurisprudență (parag.

37). Or, o jurisprudență neunitară ce s-ar dezvolta în cadrul celei mai înalte autorități judiciare a țării ar fi în sine contrară principiului securității juridice care este implicit în ansamblul articolelor din Convenție și care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept. Astfel, în loc să-și îndeplinească rolul de a stabili o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casație ar deveni ea însăși o sursă de insecuritate juridică, reducând încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, parag. 97 și Păduraru contra României, parag. 98). Având în vedere argumentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1), (3) și (5) rap.

la art. 304 pct. 9, va admite recursul declarat de reclamanții T.G. și S.M. împotriva deciziei nr. 84Ap din 26 septembrie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie; va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, instanța de apel va analiza și celelalte critici formulate de pârâtă prin motivele de apel, privind fondul contestației, astfel cum a fost dezlegat acesta de prima instanță, întrucât aceste critici nu ar putea fi analizate direct în recurs, nefiind posibilă, la acest moment procesual, exercitarea unui control de legalitate sub acest aspect

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții T.G. și S.M. împotriva deciziei nr. 84Ap din 26 septembrie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 septembrie 2014.