ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1894/2016

Decizia nr. 1894/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Contestația înregistrată sub nr. x/62/2008, la data de 21 iulie 2008, contestatorii A. și B. au solicitat instanței să anuleze Decizia nr. 426 din 30 noiembrie 2005 emisă de intimata SC C. SRL, prin care le-a fost respinsă notificarea, având ca obiect restituirea în natură a imobilului situat în Brașov, sub numărul topografic inițial 1202. Prin Sentința civilă nr. 36 din 12 februarie 2010, Tribunalul Brașov a admis contestația, a anulat decizia și a obligat intimata să emită o nouă decizie, prin care să soluționeze notificarea, în sensul restituirii în natură către contestatori a părții din imobil ce nu a fost înstrăinată, astfel cum a fost determinată prin Documentația topografică, respectiv propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor în condițiile legii speciale, pentru partea din imobil ce a fost înstrăinată.

În drept, au fost avute în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001 ce instituie regula restituirii în natură a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare. Prin Decizia civilă nr. 78 din 17 iunie 2010, Curtea de Apel Brașov a admis în parte apelul intimatei, a schimbat în parte sentința, în sensul că, adresa corectă a imobilului înscris în CF este: Brașov, ..., iar adresa actuală este: Brașov, ..., a păstrat restul dispozițiilor sentinței, a respins restul pretențiilor din apel. S-a reținut că instanța de fond a dispus obligarea apelantei să emită o nouă decizie prin care să restituie în natură partea din imobil ce nu a fost înstrăinată, fără a fi individualizată, aceasta reprezentând însă o problemă de executare a sentinței.

Prin Decizia civilă nr. 3.959 din 12 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul intimatei, a casat decizia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, constatând că situația de fapt, sub aspectul comunicării deciziei contestate, nu a fost pe deplin lămurită și că nu s-a răspuns tuturor criticilor din apel. Prin Decizia civilă nr. 2Ap din 18 ianuarie 2010, Curtea de Apel Brașov a admis în parte apelul intimatei, în sensul că a menționat adresa corectă a imobilului în litigiu.

Prin Decizia civilă nr. 6.816 din 7 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat decizia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, reținând că instanța de apel nu a administrat nici o probă pentru a lămuri împrejurarea legată de existența Adresei din septembrie 2002. Prin Decizia civilă nr. 84Ap din 26 septembrie 2013, Curtea de Apel Brașov a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința, în sensul că a admis excepția tardivității formulării contestației, a respins ca tardivă contestația.

În rejudecare, s-a pus în vedere părților să depună dovezi în legătură cu existența Adresei din septembrie 2002, apelanta-pârâtă comunicând, prin Adresa din 16 septembrie 2013, că își menține punctul de vedere din Adresa din 27 noiembrie 2008, în care a arătat că s-au efectuat verificări în evidențele societății și că nu s-a găsit nici o adresă din partea avocatului D. Intimații-reclamanți nu au depus nici un înscris și nu au făcut dovada nici unui demers în legătură cu justificarea existenței comunicării din septembrie 2002. S-a reținut că, prin Notificarea depusă inițial la Primăria Brașov din 14 februarie 2002 și înregistrată la pârâtă sub nr. x/3722 din 12 aprilie 2002, contestatorii au solicitat, prin intermediul cabinetului de avocatură D., restituirea în natură a imobilului din Brașov ... și totodată, comunicarea actelor la adresa acestui cabinet de avocatură.

La această notificare, s-a atașat împuternicirea avocațială din data de 6 februarie 2002. Decizia nr. 426 din 30 noiembrie 2005 a fost comunicată, notificatorilor, la domiciliul ales, confirmarea de primire fiind semnată de avocat la data de 20 ianuarie 2006. Ca urmare a solicitării formulate de notificatorul A. la 29 septembrie 2006, de comunicare a stadiului dosarului la adresa numitului E., s-a procedat la o recomunicare a deciziei, prin Adresa din 10 octombrie 2006, la adresa acestui mandatar. Semnătura de pe confirmarea de primire a fost contestată de mandatar, astfel cum rezultă din depoziția acestuia. Prin Nota înregistrată din 6 mai 2008, avocatul D., invocând o Adresă din septembrie 2002, a solicitat comunicarea actelor la adresa notificatorilor, întrucât nu a perfectat contractul de asistență juridică cu notificatorii.

Această adresă nu a fost găsită în evidențele pârâtei și nici contestatorii nu au justificat existența acesteia. Prin Adresa din 16 iulie 2008, apelanta-pârâtă a comunicat mandatarului F. că decizia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost comunicată notificatorilor la domiciliul ales de aceștia, respectiv la cabinetul avocatului. Prin Adresa înregistrată la SC C. SRL din 2 septembrie 2009, cabinetul de avocat D. Sibiu a comunicat împrejurarea că demersurile efectuate în temeiul Legii nr. 10/2001, în numele contestatorilor, s-au realizat în baza unui mandat verbal, notificările fiind depuse în ideea protejării drepturilor contestatorilor care pierdeau termenul de depunere a acestora. Având în vedere că Legea nr. 10/2001 nu cuprinde dispoziții speciale cu privire la mandat, în această materie sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun.

Conform art. 1533 C. civ., mandatul poate fi expres sau tacit. Împuternicirea avocațială, executarea mandatului și mențiunile avocatului confirmă existența unui mandat dat acestuia de către notificatori. Prin urmare, și comunicarea Deciziei nr. 426 din 30 noiembrie 2005 ce formează obiectul litigiului a fost corect transmisă mandatarului în virtutea mandatului exhibat. Lipsa contractului de asistență juridică sau nesemnarea acestuia de către notificatori nu invalidează raporturile de mandat dintre părți, forma scrisă nefiind cerută ad validitatem, mandatul fiind un contract consensual. În cazul revocării mandatului în cursul procedurii de soluționare a cererii de restituire, mandantul avea obligația de a notifica revocarea nu numai mandatarului, ci și unității învestite cu soluționarea notificării, terț față de raportul juridic născut prin încheierea mandatului.

În cazul în care mandantul nu a comunicat faptul revocării mandatului și unității învestite cu soluționarea notificării, comunicarea dispoziției către mandatar se consideră valabilă și face ca termenul de 30 de zile pentru contestarea modului de soluționare a notificării să curgă de la data comunicării către mandatar a actului contestat. În speță, revocarea mandatului a fost transmisă apelantei-pârâte în septembrie 2009, după comunicarea Deciziei nr. 426 din 30 noiembrie 2005 la 20 ianuarie 2006, astfel încât revocarea nu are efecte în privința acestei comunicări a deciziei. Pretinsul act din septembrie 2002 nu a fost depus, iar existența lui nu a fost dovedită, astfel încât nu poate fi luat în considerare.

Recomunicarea deciziei contestate către alți mandatari nu invalidează prima comunicare efectuată în temeiul mandatului acordat, cu atât mai mult cu cât procurile acordate celorlalți mandatari sunt din 22 iunie 2007 și 8 iulie 2008, ulterioare comunicării Deciziei din 20 ianuarie 2006. Contestația întemeiată pe Legea nr. 10/2001 a fost depusă la 21 iulie 2008, peste termenul legal de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Prin Decizia civilă nr. 2.338 din 24 septembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamanților, a casat decizia, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea fondului, Decizia civilă nr. 78 din 17 iunie 2010 a Curții de Apel Brașov respingând excepția tardivității formulării contestației.

S-a reținut, în esență, că de la data comunicării Deciziei de respingere a notificării din 30 noiembrie 2005 - 16 iulie 2008, efectuată la cererea mandatarului ulterior al recurenților, G., împuternicit prin Procura din 8 iulie 2008, de BNP H., curge termenul de formulare a contestației. Cum aceasta a fost formulată la data de 21 iulie 2008, rezultă că, în cauză, termenul imperativ prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost respectat. Prin Decizia civilă nr. 752Ap din 25 mai 2016 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, a admis apelul pârâtei, a admis excepția lipsei capacității de folosință a reclamanților, a anulat acțiunea acestora pentru cota/parte de 1/2 din imobilul în litigiu, a respins acțiunea reclamanților, continuată de cesionarul F., pentru 1/2 din imobilul obiect al acțiunii introductive.

Rejudecând apelul declarat de intimata, Curtea a constatat că apelul este fondat. Prin Notificarea depusă inițial la Primăria Brașov din 14 februarie 2002 și înregistrată la pârâtă sub nr. x/3722 din 12 aprilie 2002, contestatorii au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu. Din certificatul de calitate de moștenitor, emis de Notariatul I., rezultă că, au calitatea de succesori în drepturi ai numitului J., văduv, decedat la data de 1 octombrie 1967, contestatorii din prezenta cauză, în calitate de fii. Autoritățile germane au comunicat certificatele de deces ale reclamanților din care rezultă că A. a decedat la data de 26 decembrie 2010, iar B. la 19 iulie 2012. Reclamanții au mandatat pe E. la 22 iunie 2007, iar acesta din urmă l-a mandatat pe F. prin Procura din 8 iulie 2008 să efectueze demersurile pentru restituirea imobilului în litigiu.

Prin Contractul de cesiune din 8 iulie 2008, reclamanții au cesionat mandatarului F., 50% din drepturile litigioase asupra imobilului în litigiu și asupra altor imobile care nu fac obiectul prezentei cauze. În temeiul art. 1551 C. proc. civ., prin Încheierea de ședință din 11 martie 2015, cauza a fost suspendată, respingându-se cererea reprezentantei reclamanților de a se pune în vedere SC C. SRL să indice moștenitorii reclamanților, întrucât această obligație îi revine mandatarului F. Ca urmare a cererii apelantei, cauza a fost repusă pe rol prin Încheierea din 24 februarie 2016. La termenul din 10 decembrie 2014, s-a pus în discuție necesitatea depunerii de dovezi privind capacitatea procesuală a reclamanților iar mandatarul nu a justificat capacitatea procesuală a reclamanților.

Capacitatea procesuală de folosință a persoanelor încetează la moartea lor. Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exercițiul drepturilor procedurale sunt anulabile. Reclamanții nu au capacitate de folosință, reprezentanții reclamanților nu au făcut demersuri pentru identificarea moștenitorilor și în urma demersurilor instanței nu au putut fi identificați moștenitorii, motiv pentru care acțiunea va fi anulată. Mandatarul F. a fost citat în cauză.

În ce privește cota de 50% din imobil cesionată mandatarului F., potrivit art. 1 din Legea nr. 165/2013, aplicabil proceselor în curs de judecată: 1) Imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist se restituie în natură; (2) În situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte, prevăzută în cap. III; (3) În situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) și (4), acesta nu poate beneficia de măsuri reparatorii în natură.

Față de dispozițiile exprese ale art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, cesionarul nu poate dobândi în natură partea de 1/2 din imobil. În baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul intimatei, a schimbat sentința, în sensul menționării adresei corecte a imobilului, a anulării acțiunii reclamanților pentru 1/2 din imobil și a respingerii acțiunii formulată de reclamanți și continuată de cesionarul F. pentru cealaltă jumătate din imobil. Împotriva Deciziei civile nr. 752 Ap din data de 25 mai 2016 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, a formulat cerere de recurs mandatarul F., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, susținând următoarele motive de pretinsă nelegalitate.

Instanță de apel, la termenul de judecată din data de 11 martie 2015, a suspendat judecarea cauzei în temeiul dispozițiilor art. 1551 C. proc. civ. coroborat cu art. 243 alin. (1) C. proc. civ., pentru indicarea moștenitorilor intimaților A. și B. La data de 9 februarie 2016, apelanta SC C. SRL a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, fără a face dovada încetării cauzei de suspendare a judecății, motivând ca nu ar fi corect ca apelul să se perime. La termenele ulterioare, instanța de judecată a efectuat demersuri și s-au depus la dosarul cauzei certificatele de deces ale intimaților, iar la termenul de judecată din 18 mai 2016, instanța, fără ca sa admită cererea de repunerea pe rol ca urmare a încetării cauzei de suspendare a judecății, a închis dezbaterile și a admis apelul, a admis excepția lipsei capacității de folosință a reclamanților, anulând acțiunea formulată de aceștia.

Totodată, instanța a respins acțiunea reclamanților, continuată de cesionarul F. pentru 1/2 din imobilul obiect al acțiunii introductive. S-a susținut astfel că singura soluție temeinică în cauza era menținerea suspendării judecății cauzei, atâta timp cât nu a încetat cauza pentru care s-a dispus suspendarea judecății la termenul din data de 11 martie 2015, respectiv introducerea în cauză a moștenitorilor intimaților-reclamanți. De asemenea, este netemeinică soluția de anulare a acțiunii formulate de A. și B., atâta timp cât la data introducerii acțiunii introductive (21 iulie 2008), precum și la data pronunțării Sentinței nr. 36 din 12 februarie 2010 de către Tribunalul Brașov, prin care s-a soluționat cauza în fond, reclamanții erau în viață.

Astfel, din certificatul de deces al intimatului A. rezultă că acesta a decedat la data de 26 decembrie 2010, iar din certificatul de deces al intimate B. rezultă că aceasta a decedat la data de 19 iulie 2012. Totodată, s-a susținut ca fiind netemeinică soluția de respingere a acțiunii continuată de cesionarul F. pentru 1/2 din imobilul obiect al acțiunii introductive. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: Recurentul F. - reclamanții l-au mandatat pe E. la 22 iunie 2007, iar acesta din urmă l-a mandatat pe F. prin Procura din 8 iulie 2008 să efectueze demersurile pentru restituirea imobilului în litigiu - a formulat cerere de recurs având ca obiect doar Decizia civilă nr. 752/Ap din 25 mai 2016 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, situație în care vor fi analizate doar motivele de nelegalitate ce au vizat soluția pronunțată în dispozitivul acesteia.

Relevant este faptul că atât la data introducerii acțiunii introductive (21 iulie 2008), cât și la data pronunțării Sentinței civile nr. 36 din 12 februarie 2010 de către Tribunalul Brașov, prin care s-a soluționat cauza în fond, reclamanții erau în viață, acest fapt rezultând fără putință de tăgadă, din actele aflate la dosarul cauzei; certificatul de deces al intimatului A. atestă faptul că acesta a decedat la data de 26 decembrie 2010, iar din certificatul de deces al intimatei B. atestă faptul că aceasta a decedat la data de 19 iulie 2012. S-a susținut astfel corect - pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - că în mod nelegal instanța anterioară a admis excepția lipsei capacității de folosință a reclamanților, în temeiul căreia s-a anulat acțiunea introductivă de instanță.

În raport de considerentele avute în vedere de instanță rezultă că nu s-a făcut cuvenită distincție între ipoteza decesului intervenit înainte de introducerea acțiunii - situație în care argumentele instanței ar fi putut fi reținute; capacitatea procesuală de folosință a persoanelor încetează la moartea lor; actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exercițiul drepturilor procedurale sunt anulabile - și ipoteza decesului intervenit în cursul procesului - situație în care devin incidente dispozițiile art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.. Situației cauzei pendinte îi sunt deopotrivă incidente dispozițiile art. 71 C. proc. civ., conform cărora mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat și nici dacă acesta a devenit incapabil.

Mandatul dăinuiește până la retragerea lui de către moștenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului. S-a susținut totodată ca fiind netemeinică soluția de respingere a acțiunii reclamanților, continuată de cesionarul F., pentru 1/2 din imobilul obiect al acțiunii introductive, fără însă ca recurentul să formuleze vreo critică de nelegalitate în mod expres. Este motivul pentru care soluția instanței de apel nu mai poate fi cenzurată sub acest aspect în recurs. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție, pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., va admite recursul mandatarului F., va casa în parte decizia și va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Brașov, menținând dispoziția instanței cu privire la respingerea acțiunii reclamanților continuată de cesionarul F. pentru 1/2 din imobilul înscris CF Brașov.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de mandatarul F. împotriva Deciziei nr. 752 Ap din data de 25 mai 2016 a Curții de Apel Brașov, secția civilă. Casează în parte decizia și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Brașov. Menține dispoziția instanței cu privire la respingerea acțiunii reclamanților continuată de cesionarul F. pentru 1/2 din imobilul înscris CF Brașov. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2016. Procesat de GGC - N