ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1894/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1894/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr.
1894/2016
Asupra cauzei
de față, constată următoarele:
Prin Contestația
înregistrată sub nr. x/62/2008, la data de 21 iulie 2008, contestatorii A.
și B. au solicitat instanței să anuleze Decizia nr. 426 din 30
noiembrie 2005 emisă de intimata SC C. SRL, prin care le-a fost
respinsă notificarea, având ca obiect restituirea în natură a
imobilului situat în Brașov, sub numărul topografic inițial
1202.
Prin
Sentința civilă nr. 36 din 12 februarie 2010, Tribunalul Brașov
a admis contestația, a anulat decizia și a obligat intimata să
emită o nouă decizie, prin care să soluționeze notificarea,
în sensul restituirii în natură către contestatori a părții
din imobil ce nu a fost înstrăinată, astfel cum a fost
determinată prin Documentația topografică, respectiv propunerea
de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma
despăgubirilor în condițiile legii speciale, pentru partea din imobil
ce a fost înstrăinată. În drept, au fost avute în vedere
dispozițiile Legii nr. 10/2001 ce instituie regula restituirii în
natură a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare.
Prin Decizia
civilă nr. 78 din 17 iunie 2010, Curtea de Apel Brașov a admis în
parte apelul intimatei, a schimbat în parte sentința, în sensul că,
adresa corectă a imobilului înscris în CF este: Brașov, ..., iar
adresa actuală este: Brașov, ..., a păstrat restul
dispozițiilor sentinței, a respins restul pretențiilor din apel.
S-a reținut că instanța de fond a dispus obligarea apelantei
să emită o nouă decizie prin care să restituie în
natură partea din imobil ce nu a fost înstrăinată,
fără a fi individualizată, aceasta reprezentând însă o
problemă de executare a sentinței.
Prin Decizia
civilă nr. 3.959 din 12 mai 2011, Înalta Curte de Casație și
Justiție a admis recursul intimatei, a casat decizia, cu trimiterea cauzei
spre rejudecare, constatând că situația de fapt, sub aspectul
comunicării deciziei contestate, nu a fost pe deplin lămurită
și că nu s-a răspuns tuturor criticilor din apel.
Prin Decizia
civilă nr. 2Ap din 18 ianuarie 2010, Curtea de Apel Brașov a admis în
parte apelul intimatei, în sensul că a menționat adresa corectă
a imobilului în litigiu.
Prin Decizia
civilă nr. 6.816 din 7 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație
și Justiție a casat decizia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare,
reținând că instanța de apel nu a administrat nici o probă
pentru a lămuri împrejurarea legată de existența Adresei din
septembrie 2002.
Prin Decizia
civilă nr. 84Ap din 26 septembrie 2013, Curtea de Apel Brașov a admis
apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința, în sensul că a admis
excepția tardivității formulării contestației, a
respins ca tardivă contestația.
În
rejudecare, s-a pus în vedere părților să depună dovezi în
legătură cu existența Adresei din septembrie 2002,
apelanta-pârâtă comunicând, prin Adresa din 16 septembrie 2013, că
își menține punctul de vedere din Adresa din 27 noiembrie 2008, în
care a arătat că s-au efectuat verificări în evidențele
societății și că nu s-a găsit nici o adresă din
partea avocatului D. Intimații-reclamanți nu au depus nici un înscris
și nu au făcut dovada nici unui demers în legătură cu
justificarea existenței comunicării din septembrie 2002.
S-a
reținut că, prin Notificarea depusă inițial la
Primăria Brașov din 14 februarie 2002 și înregistrată la
pârâtă sub nr. x/3722 din 12 aprilie 2002, contestatorii au solicitat,
prin intermediul cabinetului de avocatură D., restituirea în natură a
imobilului din Brașov ... și totodată, comunicarea actelor la
adresa acestui cabinet de avocatură. La această notificare, s-a
atașat împuternicirea avocațială din data de 6 februarie 2002.
Decizia nr. 426 din 30 noiembrie 2005 a fost comunicată, notificatorilor, la
domiciliul ales, confirmarea de primire fiind semnată de avocat la data de
20 ianuarie 2006. Ca urmare a solicitării formulate de notificatorul A. la
29 septembrie 2006, de comunicare a stadiului dosarului la adresa numitului E.,
s-a procedat la o recomunicare a deciziei, prin Adresa din 10 octombrie 2006,
la adresa acestui mandatar. Semnătura de pe confirmarea de primire a fost
contestată de mandatar, astfel cum rezultă din depoziția
acestuia. Prin Nota înregistrată din 6 mai 2008, avocatul D., invocând o
Adresă din septembrie 2002, a solicitat comunicarea actelor la adresa
notificatorilor, întrucât nu a perfectat contractul de asistență
juridică cu notificatorii. Această adresă nu a fost
găsită în evidențele pârâtei și nici contestatorii nu au
justificat existența acesteia. Prin Adresa din 16 iulie 2008,
apelanta-pârâtă a comunicat mandatarului F. că decizia emisă în
temeiul Legii nr. 10/2001 a fost comunicată notificatorilor la domiciliul
ales de aceștia, respectiv la cabinetul avocatului. Prin Adresa înregistrată
la SC C. SRL din 2 septembrie 2009, cabinetul de avocat D. Sibiu a comunicat
împrejurarea că demersurile efectuate în temeiul Legii nr. 10/2001, în
numele contestatorilor, s-au realizat în baza unui mandat verbal,
notificările fiind depuse în ideea protejării drepturilor
contestatorilor care pierdeau termenul de depunere a acestora.
Având în
vedere că Legea nr. 10/2001 nu cuprinde dispoziții speciale cu
privire la mandat, în această materie sunt aplicabile dispozițiile
dreptului comun. Conform art. 1533 C. civ., mandatul poate fi expres sau tacit.
Împuternicirea avocațială, executarea mandatului și
mențiunile avocatului confirmă existența unui mandat dat
acestuia de către notificatori. Prin urmare, și comunicarea Deciziei
nr. 426 din 30 noiembrie 2005 ce formează obiectul litigiului a fost
corect transmisă mandatarului în virtutea mandatului exhibat. Lipsa
contractului de asistență juridică sau nesemnarea acestuia de
către notificatori nu invalidează raporturile de mandat dintre
părți, forma scrisă nefiind cerută ad validitatem, mandatul
fiind un contract consensual.
În cazul
revocării mandatului în cursul procedurii de soluționare a cererii de
restituire, mandantul avea obligația de a notifica revocarea nu numai
mandatarului, ci și unității învestite cu soluționarea
notificării, terț față de raportul juridic născut prin
încheierea mandatului. În cazul în care mandantul nu a comunicat faptul
revocării mandatului și unității învestite cu soluționarea
notificării, comunicarea dispoziției către mandatar se
consideră valabilă și face ca termenul de 30 de zile pentru
contestarea modului de soluționare a notificării să curgă
de la data comunicării către mandatar a actului contestat. În
speță, revocarea mandatului a fost transmisă apelantei-pârâte în
septembrie 2009, după comunicarea Deciziei nr. 426 din 30 noiembrie 2005
la 20 ianuarie 2006, astfel încât revocarea nu are efecte în privința
acestei comunicări a deciziei. Pretinsul act din septembrie 2002 nu a fost
depus, iar existența lui nu a fost dovedită, astfel încât nu poate fi
luat în considerare. Recomunicarea deciziei contestate către alți
mandatari nu invalidează prima comunicare efectuată în temeiul
mandatului acordat, cu atât mai mult cu cât procurile acordate celorlalți mandatari
sunt din 22 iunie 2007 și 8 iulie 2008, ulterioare comunicării
Deciziei din 20 ianuarie 2006. Contestația întemeiată pe Legea nr.
10/2001 a fost depusă la 21 iulie 2008, peste termenul legal de 30 de zile
prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia
civilă nr. 2.338 din 24 septembrie 2014, Înalta Curte de Casație
și Justiție a admis recursul reclamanților, a casat decizia, cu
trimiterea cauzei pentru rejudecarea fondului, Decizia civilă nr. 78 din
17 iunie 2010 a Curții de Apel Brașov respingând excepția
tardivității formulării contestației. S-a reținut, în
esență, că de la data comunicării Deciziei de respingere a
notificării din 30 noiembrie 2005 - 16 iulie 2008, efectuată la
cererea mandatarului ulterior al recurenților, G., împuternicit prin
Procura din 8 iulie 2008, de BNP H., curge termenul de formulare a
contestației. Cum aceasta a fost formulată la data de 21 iulie 2008,
rezultă că, în cauză, termenul imperativ prevăzut de art.
26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost respectat.
Prin Decizia
civilă nr. 752Ap din 25 mai 2016 a Curții de Apel Brașov,
secția civilă, a admis apelul pârâtei, a admis excepția lipsei
capacității de folosință a reclamanților, a anulat
acțiunea acestora pentru cota/parte de 1/2 din imobilul în litigiu, a
respins acțiunea reclamanților, continuată de cesionarul F.,
pentru 1/2 din imobilul obiect al acțiunii introductive.
Rejudecând
apelul declarat de intimata, Curtea a constatat că apelul este fondat.
Prin Notificarea depusă inițial la Primăria Brașov din 14
februarie 2002 și înregistrată la pârâtă sub nr. x/3722 din 12
aprilie 2002, contestatorii au solicitat restituirea în natură a
imobilului în litigiu. Din certificatul de calitate de moștenitor, emis de
Notariatul I., rezultă că, au calitatea de succesori în drepturi ai numitului
J., văduv, decedat la data de 1 octombrie 1967, contestatorii din prezenta
cauză, în calitate de fii. Autoritățile germane au comunicat
certificatele de deces ale reclamanților din care rezultă că A.
a decedat la data de 26 decembrie 2010, iar B. la 19 iulie 2012.
Reclamanții au mandatat pe E. la 22 iunie 2007, iar acesta din urmă
l-a mandatat pe F. prin Procura din 8 iulie 2008 să efectueze demersurile
pentru restituirea imobilului în litigiu. Prin Contractul de cesiune din 8 iulie
2008, reclamanții au cesionat mandatarului F., 50% din drepturile
litigioase asupra imobilului în litigiu și asupra altor imobile care nu
fac obiectul prezentei cauze.
În temeiul
art. 1551 C. proc. civ., prin Încheierea de ședință din 11
martie 2015, cauza a fost suspendată, respingându-se cererea
reprezentantei reclamanților de a se pune în vedere SC C. SRL să
indice moștenitorii reclamanților, întrucât această
obligație îi revine mandatarului F.
Ca urmare a
cererii apelantei, cauza a fost repusă pe rol prin Încheierea din 24
februarie 2016. La termenul din 10 decembrie 2014, s-a pus în discuție
necesitatea depunerii de dovezi privind capacitatea procesuală a
reclamanților iar mandatarul nu a justificat capacitatea procesuală a
reclamanților.
Capacitatea
procesuală de folosință a persoanelor încetează la moartea
lor. Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exercițiul
drepturilor procedurale sunt anulabile. Reclamanții nu au capacitate de
folosință, reprezentanții reclamanților nu au făcut
demersuri pentru identificarea moștenitorilor și în urma demersurilor
instanței nu au putut fi identificați moștenitorii, motiv pentru
care acțiunea va fi anulată.
Mandatarul F.
a fost citat în cauză. În ce privește cota de 50% din imobil
cesionată mandatarului F., potrivit art. 1 din Legea nr. 165/2013,
aplicabil proceselor în curs de judecată: 1) Imobilele preluate în mod
abuziv în perioada regimului comunist se restituie în natură; (2) În
situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod
abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura
măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea
prin puncte, prevăzută în cap. III; (3) În situația în care
titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de
restituire a proprietății, singura măsură reparatorie care
se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3)
și (4), acesta nu poate beneficia de măsuri reparatorii în
natură.
Față
de dispozițiile exprese ale art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013,
cesionarul nu poate dobândi în natură partea de 1/2 din imobil.
În baza art.
296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul intimatei, a schimbat sentința,
în sensul menționării adresei corecte a imobilului, a anulării
acțiunii reclamanților pentru 1/2 din imobil și a respingerii
acțiunii formulată de reclamanți și continuată de
cesionarul F. pentru cealaltă jumătate din imobil.
Împotriva
Deciziei civile nr. 752 Ap din data de 25 mai 2016 a Curții de Apel
Brașov, secția civilă, a formulat cerere de recurs mandatarul
F., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate
și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel,
susținând următoarele motive de pretinsă nelegalitate.
Instanță
de apel, la termenul de judecată din data de 11 martie 2015, a suspendat
judecarea cauzei în temeiul dispozițiilor art. 1551 C. proc. civ.
coroborat cu art. 243 alin. (1) C. proc. civ., pentru indicarea
moștenitorilor intimaților A. și B.
La data de 9
februarie 2016, apelanta SC C. SRL a formulat cerere de repunere pe rol a
cauzei, fără a face dovada încetării cauzei de suspendare a
judecății, motivând ca nu ar fi corect ca apelul să se perime.
La termenele
ulterioare, instanța de judecată a efectuat demersuri și s-au
depus la dosarul cauzei certificatele de deces ale intimaților, iar la
termenul de judecată din 18 mai 2016, instanța, fără ca sa
admită cererea de repunerea pe rol ca urmare a încetării cauzei de
suspendare a judecății, a închis dezbaterile și a admis apelul,
a admis excepția lipsei capacității de folosință a
reclamanților, anulând acțiunea formulată de aceștia.
Totodată, instanța a respins acțiunea reclamanților,
continuată de cesionarul F. pentru 1/2 din imobilul obiect al
acțiunii introductive.
S-a
susținut astfel că singura soluție temeinică în cauza era
menținerea suspendării judecății cauzei, atâta timp cât nu
a încetat cauza pentru care s-a dispus suspendarea judecății la
termenul din data de 11 martie 2015, respectiv introducerea în cauză a
moștenitorilor intimaților-reclamanți. De asemenea, este
netemeinică soluția de anulare a acțiunii formulate de A.
și B., atâta timp cât la data introducerii acțiunii introductive (21
iulie 2008), precum și la data pronunțării Sentinței nr. 36
din 12 februarie 2010 de către Tribunalul Brașov, prin care s-a soluționat
cauza în fond, reclamanții erau în viață. Astfel, din
certificatul de deces al intimatului A. rezultă că acesta a decedat
la data de 26 decembrie 2010, iar din certificatul de deces al intimate B.
rezultă că aceasta a decedat la data de 19 iulie 2012.
Totodată,
s-a susținut ca fiind netemeinică soluția de respingere a
acțiunii continuată de cesionarul F. pentru 1/2 din imobilul obiect
al acțiunii introductive. În drept, au fost invocate dispozițiile
art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând
aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată
următoarele:
Recurentul F.
- reclamanții l-au mandatat pe E. la 22 iunie 2007, iar acesta din
urmă l-a mandatat pe F. prin Procura din 8 iulie 2008 să efectueze
demersurile pentru restituirea imobilului în litigiu - a formulat cerere de
recurs având ca obiect doar Decizia civilă nr. 752/Ap din 25 mai 2016 a
Curții de Apel Brașov, secția civilă, situație în care
vor fi analizate doar motivele de nelegalitate ce au vizat soluția pronunțată
în dispozitivul acesteia.
Relevant este
faptul că atât la data introducerii acțiunii introductive (21 iulie
2008), cât și la data pronunțării Sentinței civile nr. 36
din 12 februarie 2010 de către Tribunalul Brașov, prin care s-a
soluționat cauza în fond, reclamanții erau în viață, acest
fapt rezultând fără putință de tăgadă, din actele
aflate la dosarul cauzei; certificatul de deces al intimatului A. atestă
faptul că acesta a decedat la data de 26 decembrie 2010, iar din
certificatul de deces al intimatei B. atestă faptul că aceasta a
decedat la data de 19 iulie 2012.
S-a
susținut astfel corect - pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.
proc. civ. - că în mod nelegal instanța anterioară a admis
excepția lipsei capacității de folosință a
reclamanților, în temeiul căreia s-a anulat acțiunea
introductivă de instanță.
În raport de
considerentele avute în vedere de instanță rezultă că nu
s-a făcut cuvenită distincție între ipoteza decesului intervenit
înainte de introducerea acțiunii - situație în care argumentele
instanței ar fi putut fi reținute; capacitatea procesuală de
folosință a persoanelor încetează la moartea lor; actele de
procedură îndeplinite de cel care nu are exercițiul drepturilor
procedurale sunt anulabile - și ipoteza decesului intervenit în cursul
procesului - situație în care devin incidente dispozițiile art. 243
alin. (1) pct. 1 C. proc. civ..
Situației
cauzei pendinte îi sunt deopotrivă incidente dispozițiile art. 71 C.
proc. civ., conform cărora mandatul nu încetează prin moartea celui
care l-a dat și nici dacă acesta a devenit incapabil. Mandatul
dăinuiește până la retragerea lui de către moștenitori
sau de către reprezentantul legal al incapabilului.
S-a
susținut totodată ca fiind netemeinică soluția de
respingere a acțiunii reclamanților, continuată de cesionarul
F., pentru 1/2 din imobilul obiect al acțiunii introductive,
fără însă ca recurentul să formuleze vreo critică de
nelegalitate în mod expres. Este motivul pentru care soluția
instanței de apel nu mai poate fi cenzurată sub acest aspect în
recurs.
Pentru toate
aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte de Casație
și Justiție, pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., coroborate cu cele ale art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ.,
va admite recursul mandatarului F., va casa în parte decizia și va trimite
cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Brașov, menținând
dispoziția instanței cu privire la respingerea acțiunii
reclamanților continuată de cesionarul F. pentru 1/2 din imobilul
înscris CF Brașov.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite
recursul formulat de mandatarul F. împotriva Deciziei nr. 752 Ap din data de 25
mai 2016 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.
Casează
în parte decizia și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel
Brașov.
Menține
dispoziția instanței cu privire la respingerea acțiunii
reclamanților continuată de cesionarul F. pentru 1/2 din imobilul
înscris CF Brașov.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2016.
Procesat de