ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4825/2010

Asupra cauzei de față I. Judecata în primă instanță Prin acțiunea înregistrată la data de 2 iunie 2006 reclamanții P.I.E. și P.L. au chemat în judecată pe pârâții C.L., C.E., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Brașov prin Primar, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate calitatea lor de proprietari asupra imobilului situat în Brașov, înscris în C.F. nr. 28870 Brașov, nr.top.4818/2/d/I, să constate nevalabilitatea titlului Statului Român de preluare a imobilului, să dispună restabilirea situației anterioare de C.F., prin radierea înscrierilor ulterioare înscrierii dreptului de proprietate al reclamanților și să-i oblige pe pârâți să le predea posesia imobilului menționat.

Prin sentința civilă nr. 95 din 10 ianuarie 2007 s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Brașov și s-a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Brașov. Prin sentința civilă nr. 440/S din 8 octombrie 2007 Tribunalul Brașov, secția civilă, a respins excepțiile autorității de lucru judecat, a lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Brașov și a inadmisibilității acțiunii; a admis acțiunea formulată de reclamanți și s-a constatat calitatea de proprietari a acestora asupra imobilului situat în Brașov, înscris în C.F. 28870 Brașov, nr.top.4818/2/d/I și nevalabilitatea titlului Statului Român la preluarea în proprietate; a dispus radierea înscrierilor efectuate în C.F.

28870 Brașov, nr.top. 4818/2/d/I ulterior înscrierii dreptului reclamanților, a obligat pe pârâții C.L. și C.E. să lase în deplină proprietate și pașnică folosință reclamanților imobilul identificat mai sus; a obligat pe pârâți să plătească reclamanților în solidar suma de 1000 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, invocată de către pârâții C. și de către Municipiul Brașov, reprezentat de Primar, instanța a reținut că în anul 2002 reclamantul a introdus o acțiune similară cu cea de față, respinsă prin sentința civilă nr. 154/S/2003 a Tribunalului Brașov, definitivă prin respingerea apelului potrivit deciziei civile nr. 83/Ap/2003 a Curții de Apel Brașov și irevocabilă prin decizia civilă nr. 146/R/2006 a aceleiași curți.

Litigiul purtat între părți anterior prezentului proces vizează același imobil, dar nu există identitate perfectă de obiect, părți și cauză între cele două procese, în speță nefiind îndeplinită condiția identității de cauză. Cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de instituția, categoria juridică sau principiul de drept substanțial pe care se întemeiază pretenția reclamanților, iar Legea nr. 10/2001, act normativ cu profund caracter reparatoriu, instituie principii noi după modificările intervenite prin Legea nr. 247/2005, în concordanță cu Constituția României și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pentru aceste motive, deși, în principiu, ambele acțiuni sunt întemeiate pe aceleași prevederi legale, nu se poate reține că hotărârea judecătorească anterioară este înzestrată cu puterea lucrului judecat din perspectiva art. 1201 C. civ.

În raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, cu referire la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind liberul acces la justiție, reglementat și în art. 21 din Constituția României, excepția inadmisibilității acțiunii este neîntemeiată și a fost respinsă ca atare. Chiar dacă Legea nr. 10/2001, ca lege specială, are prioritate față de Codul civil, care este dreptul comun în materie de proprietate, în raport de dispozițiile constituționale menționate și în concordanță cu cele din art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, cu referire și la art. 20 din Constituția României, primează normele care sunt mai favorabile și justifică acțiunea reclamanților.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Brașov, reprezentat prin Primar, invocată de acest pârât, instanța a reținut că legiuitorul a înțeles să atribuie o asemenea calitate pârâtului, prin obligațiile stabilite în sarcina sa conform Legii nr. 10/2001, respectiv emiterea dispozițiilor de soluționare a notificărilor privind restituirea în natură sau în echivalent a imobilelor preluate abuziv de către stat, chiar dacă în speță nu este incidentă această procedură specială. De asemenea, pârâtul avea în structură, ca regie autonomă de interes local, pe vânzătoarea imobilului către pârâții C., actuala SC R. SRL Brașov, astfel încât excepția lipsei calității procesuale pasive este neîntemeiată.

Pe fond, potrivit deciziilor nr. 770 și nr. 780 din 29 august 1987, imobilul în litigiu, înscris în C.F. 28870 Brașov, top.4818/2/d/I, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, fiind preluat de la reclamanți, dreptul acestora fiind dobândit prin construire. Preluarea imobilului rezultă din aceeași carte funciară sub B-9, în anul 1996 fiind vândut de către Statul Român, prin administrator SC R. SRL Brașov, foștilor chiriași, pârâții C., care s-au înscris în C.F. 28870, sub B-14 și 15. Conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 și Normelor metodologice de aplicare unitară aprobate prin H.G. nr. 250/2007, preluarea imobilului în baza Decretului nr. 223/1974 a fost abuzivă și fără titlu valabil.

Imobilul a fost vândut de o persoană care nu avea calitatea de proprietar și, în consecință, dreptul de proprietate al pârâților provine de la un neproprietar, proprietarii de la data preluării păstrând această calitate potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Reclamanții au solicitat restituirea imobilului încă din 22 mai 2001, prin notificare legală, după ce anterior notificaseră pe pârâți despre intenția lor de a solicita restituirea. Apărarea pârâților privind inadmisibilitatea comparării titlurilor în condițiile în care reclamantul nu a obținut constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nu a fost reținută de instanță, cu motivarea că promovarea acțiunii în revendicare nu este condiționată de desființarea anterioară a unuia sau altuia dintre titlurile care se compară, această operațiune presupunând titluri deopotrivă valabile juridic, dar cu relevanță diferită.

Art. 480 C. civ. consacră dreptul proprietarilor de a dispune în mod exclusiv și absolut de bunurile lor, iar prin art. 481 se prevede, ca unică situație în care proprietatea poate fi cedată, cea privind utilitatea publică, chestiune nedovedită în speță. Unul dintre principiile care guvernează sistemul de publicitate imobiliară este și cel al forței probante a înscrierilor, acestea având caracter constitutiv de drepturi, ceea ce justifică și rectificarea cărții funciare. În consecință, titlul reclamanților este anterior celui al pârâților, astfel că este mai bine caracterizat decât al acestora și determină preferabilitatea dreptului primilor. Judecata în apel Prin decizia civilă nr. 32/Ap. din 12 martie 2008 Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile declarate de către pârâți împotriva sentinței și i-a obligat pe pârâți la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1190 lei către reclamanți.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în dosarul nr. 3349/2002 al Tribunalului Brașov, reclamanții, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Brașov, prin Primar, SC R. SRL Brașov, Consiliul județean Brașov, C.L. și C.E., au solicitat să se constate că imobilul situat în Brașov, a fost preluat abuziv, fără titlu, să se constate nulitatea deciziilor nr. 770 și 780/1987 ale fostului Consiliu Popular al județului Brașov și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 20012 din 21 august 1996, restabilirea situației anterioare de carte funciară, radierea dreptului de proprietate al pârâților C. și al Statului Român, reînscrierea reclamanților ca proprietari și obligarea pârâților de a le preda în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu.

Cererea de chemare în judecată a fost respinsă prin sentința civilă nr. 154 din 7 aprilie 2003 a Tribunalului Brașov, rămasă definitivă prin decizia nr. 83 din 22 septembrie 2003 a Curții de Apel Brașov și irevocabilă prin decizia nr. 146 din 2 martie 2006 a aceleiași curți. Prin această din urmă hotărâre, s-a statuat că natura abuzivă a preluării imobilului urmează a fi soluționată în cadrul procedurii speciale instituită de Legea nr. 10/2001, începând cu faza contencioasă, făcându-se trimitere la dispozițiile art. 48 din actul normativ menționat. Nefiind soluționate pe fond cererea având ca obiect constatarea preluării abuzive a imobilului și capetele ei accesorii, nu se poate reține autoritatea de lucru judecat față de acțiunea din prezentul dosar.

Deși asupra calității de proprietari a pârâților C., referitor la imobilul în litigiu, instanța a statuat pe fond, în mod irevocabil, în sensul recunoașterii acesteia, nu se poate reține autoritatea de lucru judecat, deoarece acțiunea de față nu are ca obiect constatarea existenței sau inexistenței dreptului de proprietate al pârâților, ci compararea titlului de proprietate al acestora cu cel al reclamanților. Între părți a existat și un alt litigiu, care a format obiectul dosarului nr. 6274/1997 al Judecătoriei Brașov, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta P.L.

solicitând, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Brașov, prin Primar, și Consiliul județean Brașov, constatarea nulității absolute a deciziei nr. 780 din 29 august 1987 emisă de Comitetul Executiv al fostului Consiliu Popular al județului Brașov, precum și rectificarea intabulării în cartea funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român și înscrierii dreptului de proprietate al reclamanților asupra cotei de ½ din imobil. Prin sentința civilă nr. 8344 din 12 mai 1998 a Judecătoriei Brașov, pronunțată în dosarul de mai sus, s-a respins cererea de chemare în judecată a reclamantei și a fost admisă cererea de intervenție formulată de C.L.; s-a constatat că intervenientul este proprietar asupra imobilului în litigiu, înscris în C.F.

28870 Brașov, nr.top. 4818/2/d/I, sentință care a rămas irevocabilă prin decizia nr. 2385 din 25 noiembrie 1998 a Tribunalului Brașov și irevocabilă prin decizia nr. 1088 din 1 octombrie 1999 a Curții de Apel Brașov, conform cărora s-au respins căile de atac exercitate. Nici în privința acestei cereri nu se poate reține autoritatea de lucru judecat în raport de dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 47 în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, care stabilesc că persoanele îndreptățite, precum și cele vătămate într-un drept al lor, cărora li s-au respins, prin hotărâri definitive și irevocabile, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, acțiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de către stat, pot solicita, indiferent de natura soluțiilor pronunțate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condițiile prezentei legi.

Curtea de Apel a mai reținut că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în ceea ce privește parcurgerea procedurii administrative prealabile. Conformându-se acestor dispoziții legale, reclamanții au adresat Primăriei municipiului Brașov, notificarea nr. 88 din 22 mai 2001, solicitând restituirea în natură a imobilului, după ce anterior îi notificaseră pe pârâți cu privire la intenția de a obține bunul în natură. Unitatea deținătoare nu a emis, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, o dispoziție motivată prin care să fie soluționată notificarea și, ca urmare, instanța este competentă să statueze asupra acesteia și asupra valabilității titlului statului, fără a se putea invoca autoritatea de lucru judecat, chestiune rezolvată și prin decizia pronunțată în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ca urmare, nu se poate reține inadmisibilitatea acțiunii de față, invocată de apelanți, în condițiile în care reclamanții au dovedit inițierea procedurii administrative prealabile prevăzute de Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, este admisibilă compararea titlurilor de proprietate ale părților și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 deoarece, prin acțiunea de față, nu se solicită constatarea valabilității titlului reclamanților, ci caracterizarea celor două titluri aflate în conflict. În ceea ce privește compararea titlurilor de proprietate, aceasta se analizează în mod diferit, în raport de particularitățile modului de dobândire a dreptului de proprietate. În speță, titlurile provenind de la autori diferiți, este prioritar cel al părții care a dobândit imobilul de la autorul al cărui drept este preferabil.

În prezenta cauză, titlul de proprietate al Statului Român nu a fost valabil întrucât Decretul nr. 223/1974 contravenea Constituției din anul 1965 și Codului civil, precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului. Acest imobil a fost vândut de o persoană care nu avea calitatea de proprietar, astfel, dreptul de proprietate al pârâților C. provine de la un neproprietar, proprietarii de la data preluării păstrând această calitate, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Titlul de proprietate al acestora este preferabil, astfel cum, în mod corect, a reținut și prima instanță.

De asemenea, nu se pune problema bunei-credințe a chiriașilor cumpărători și nici a valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 deoarece promovarea acțiunii de față nu este condiționată de desființarea anterioară a unuia sau altuia dintre titlurile care se compară, această operațiune presupunând titluri deopotrivă valabile, dar cu relevanță diferită. A mai reținut instanța de apel că jurisprudența invocată de apelanții C. în cazul hotărârii Raicu contra României este diferită de cea de față, deoarece privește anularea unei hotărâri judecătorești definitive, ca urmare a declarării unui recurs în anulare, chestiune pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat-o ca fiind o ingerință în dreptul la un proces echitabil și încălcând principiul respectării securității raporturilor juridice.

În cauza Gabriel contra României , Curtea a apreciat că stabilirea nelegalității naționalizării bunului are drept consecință recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al foștilor proprietari tabulari asupra bunurilor lor. A evidențiat și faptul că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți, chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, a dreptului de proprietate al persoanei respective și a faptului că terții erau de bună credință, reprezintă o privare de bun care, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1. Motivul de apel privind omisiunea instanței de a se referi la suma de 40.000 lei, încasată de reclamantul P.I.E.

de la Statul Român, a fost respins deoarece tribunalul nu a fost sesizat cu un asemenea capăt de cerere, pronunțându-se în limitele învestirii sale. În ceea ce privește critica apelantului pârât Ministerul Economiei și Finanțelor privind nepronunțarea instanței asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, aceasta este neîntemeiată întrucât, prin încheierea de ședință pronunțată la data de 21 noiembrie 2006, în dosarul nr. 8653/197/2006, Judecătoria Brașov a respins excepția respectivă, invocată prin întâmpinare, anterior declinării competenței. Judecata în recurs Prin decizia nr. 8039 din 12 decembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și C.L.

și C.E., a casat decizia curții de apel și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele: Toți recurenții au susținut că este aplicabilă legea specială, și anume Legea nr. 10/2001, în cauza de față, în raport de data formulării acțiunii și de intrarea în vigoare a actului normativ menționat, anterior acestei date. Pârâții C. au mai arătat că pretențiile reclamanților nu se pot realiza decât prin declanșarea procedurii prevăzute de această lege și în condițiile actului normativ respectiv.

În speță, curtea de apel a reținut că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, că procedura administrativă prevăzută de această lege a fost demarată de reclamanți, prin notificarea trimisă Primăriei municipiului Brașov, care nu a primit însă niciun răspuns, ceea ce a permis instanței să o soluționeze, în raport și de decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Ca atare, stabilind limitele legale de soluționare a cauzei ca fiind cele ale legii speciale, criticile recurenților privind incidența acestei legi față de dreptul comun au rămas fără suport, curtea de apel dând eficiență tocmai punctului de vedere al părților menționate în ceea ce privește regimul juridic aplicabil în cauză.

Cu toate acestea, deși a constatat, fără distincție, incidența în cauză a Legii nr. 10/2001, Curtea de Apel a aplicat, în ceea ce privește cererea îndreptată împotriva pârâților C., regulile clasice ale acțiunii în revendicare, din perspectiva art. 480 C. civ., și anume compararea titlurilor de proprietate ale părților în ipoteza în care provin de la autori diferiți, dând eficiență titlului reclamanților, în urma verificării drepturilor autorilor părților. Or, în speța de față, deși acțiunea în revendicare este admisibilă în ceea ce îi privește pe pârâții persoane fizice deoarece ei nu sunt implicați în procedura administrativă reglementată de legea specială pentru obținerea măsurilor reparatorii de către persoanele îndreptățite, soluționarea acesteia nu urmează regulile stabilite pentru cazul acțiunii în revendicare clasice.

Astfel, atât în cadrul procedurii demarate prin formularea notificării în contradictoriu cu unitatea deținătoare a imobilului sau cu entitatea prevăzută de lege pentru rezolvarea acesteia, cât și în cazul unei acțiuni în revendicare îndreptate împotriva cumpărătorilor imobilului preluat de stat este necesar să se țină seama de regulile de drept substanțial stabilite în legea specială, care prevăd restituirea în natură în raport de alte criterii decât cele specifice revendicării de drept comun.

Indiferent de natura titlului statului cu privire la preluarea imobilului, aceasta se încadrează în sintagma de „preluare abuzivă” și generează, ca regulă, restituirea în natură, cu excepția anumitor cazuri, expres prevăzute de lege, de exemplu, în cel în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale [art. 18 lit. c)] sau, pentru terenuri, în cazul în care nu sunt ocupate (art. 10). Ca atare, instanța de apel, deși a stabilit o anumită calificare pentru acțiunea formulată de reclamanți și regimul juridic incident în rezolvarea cauzei ca fiind cel determinat de Legea nr. 10/2001, a aplicat, în mod greșit, în soluționarea cererii îndreptate împotriva pârâților C., dispozițiile dreptului comun, încălcând cele stabilite inițial în legătură cu rezolvarea cauzei din perspectiva legii speciale.

Pe de altă parte, procedând la compararea titlurilor aflate în conflict, curtea de apel a examinat în mod unilateral atât jurisprudența C.E.D.O., cât și noțiunea de „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, raportându-le doar la situația reclamanților, nu și la titlul de proprietate invocat de pârâți. De asemenea, în mod greșit au fost ignorate hotărârile judecătorești pronunțate în alte litigii, între aceleași părți, care, chiar dacă nu puteau determina admiterea excepției autorității de lucru judecat, față de diferența de cauză juridică, reținută de curtea de apel, erau relevante din perspectiva chestiunilor de drept dezlegate, privind, de exemplu, recunoașterea dreptului de proprietate în favoarea pârâților, prin menținerea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceștia.

Aspectul menționat este important din perspectiva verificării existenței unui „bun” în sensul C.E.D.O. și în ceea ce îi privește pe pârâți. Curtea de apel a justificat înlăturarea celor stabilite în litigiile anterioare și raportat la art. 47 din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, dispozițiile sus-menționate referindu-se la posibilitatea obținerii măsurilor reparatorii reglementate de legea specială, indiferent de soluțiile pronunțate în alte procese, inclusiv cele defavorabile reclamanților. În primul rând, chiar dacă legea nu distinge în funcție de persoana pârâților din acele procese, asemenea litigii nu pot viza decât pretențiile îndreptate împotriva reprezentantului statului, iar nu și cele formulate împotriva unor persoane fizice, persoane care trebuie să se bucure de un tratament juridic egal cu cel al reclamanților, la rândul lor, persoane fizice.

De asemenea, renunțarea la beneficiul puterii de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești, reglementată de legiuitor în cuprinsul art. 47 nu poate fi realizată în numele unor pârâți, alții decât reprezentantul statului, deoarece, astfel cum deja s-a arătat, drepturile acestora din urmă nu pot fi ignorate și trebuie să se bucure de un tratament egal cu drepturile reclamanților. Pe de altă parte, ulterior pronunțării deciziei recurate și pe parcursul soluționării prezentului dosar, dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1055 din 9 octombrie 2008, publicată în M.Of. nr. 737 din 30 octombrie 2008. În concluzie, cele stabilite anterior în litigiile desfășurate între părțile din cauza de față, nu pot fi înlăturate din perspectiva chestiunilor de drept relevante pentru litigiul de față.

În plus, conform C.E.D.O. și a jurisprudenței create în aplicarea Convenției, Curtea de Apel trebuia să țină seama în soluționarea cauzei nu numai de principiul garantării și ocrotirii dreptului de proprietate, care trebuia analizat din perspectiva noțiunii de „bun” raportat la toate părțile care invocă un asemenea drept, dar și de alte principii statuate, respectiv cel al stabilității raporturilor juridice, ceea ce implica și evaluarea riscului suportării unei ingerințe în dreptul lor, disproporționată cu scopul urmărit, în persoana tuturor părților care pretind același drept asupra imobilului.

În concluzie, cum instanța de apel a aplicat criterii diferite față de actul normativ pe care l-a avut în vedere în soluționarea cauzei, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, soluția care se impune este de admitere a recursurilor și de casare a deciziei atacate, cu consecința trimiterii litigiului spre rejudecare la aceeași curte de apel, urmând a se ține seama de dispozițiile legii speciale, dar și de toate principiile consacrate în C.E.D.O., astfel cum deja au fost expuse în cele precedente. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, aceasta este întemeiată parțial, pentru acele cereri care au legătură cu dispozițiile legii speciale și cu persoanele prevăzute de această lege să soluționeze pretențiile reclamanților.

Astfel, constatarea nevalabilității titlului statului se poate verifica și în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, în care reprezentantul statului, abilitat să rezolve demersul reclamanților, este unitatea deținătoare a bunului, în speță, Municipiul Brașov, reprezentat de Primar. De asemenea, Ministerul Economiei și Finanțelor, ca reprezentant al statului, nu are posesia imobilului, în consecință, nu ar putea fi obligat în cadrul acțiunii în revendicare formulate de către reclamanți.

Respingerea excepției este însă justificată de cererea de restabilire a situației anterioare de carte funciară, deoarece, ulterior preluării bunului de la reclamanți, Statul a fost menționat în cartea funciară, ca proprietar tabular, reclamanții au solicitat radierea tuturor drepturilor înscrise în favoarea altor persoane, în consecință, inclusiv a dreptului Statului, și cum în această materie, nu există reguli speciale de reprezentare, pârâtul menționat urmează să reprezinte Statul, față de dispozițiile enunțate mai sus. În concluzie, în ceea ce privește această cerere, Ministerul Economiei și Finanțelor participă în proces, în calitate de pârât, ca reprezentant al Statului.

De asemenea, în raport de modalitatea de reparație care va fi stabilită de instanța de apel în favoarea reclamanților, în urma verificării tuturor aspectelor menționate, dacă este cazul, vor fi avute în vedere și dispozițiile art. 12 din Legea nr. 10/2001 [nu ale art. 11 alin. (2)], cum greșit a susținut recurentul pârât deoarece acestea vizează imobile expropriate, în speță, imobilul fiind preluat în baza Decretului nr. 223/1974), care condiționează restituirea în natură de rambursarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare. Obligația rambursării se dispune indiferent de existența sau nu a unei cereri în acest sens, deoarece este o obligație stabilită de lege în sarcina persoanei care obține o asemenea modalitate de reparație.

II. Judecata în apel Rejudecând apelurile după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie și conflicte de muncă și asigurări sociale, a pronunțat decizia civilă nr. 138 din 17 noiembrie 2009, prin care a admis apelurile formulate de pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor prin D.G.F.P. Brașov, C.L. și C.E., a schimbat în parte sentința și a respins acțiunea formulată de reclamanți, păstrând dispoziția de respingere a excepției autorității lucrului judecat. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, aceasta nu mai poate fi reanalizată, deoarece reprezintă o chestiune dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare, în sensul că acest pârât are calitate procesuală în raport de cererea de restabilire a situației anterioare de carte funciară.

Referitor la excepția autorității de lucru judecat, aceasta a fost corect respinsă prin sentința tribunalului, deoarece prin acțiunea dedusă judecății în cauza de față reclamanții au solicitat să li se constate calitatea de proprietari asupra imobilului în litigiu și să se restabilească situația de carte funciară în baza comparării titlurilor, cu obligarea pârâților la predarea posesiei imobilului. Anterior prezentei acțiuni între părți au mai existat alte două litigii. Primul a avut ca obiect cererea reclamantei P.L. de a se constata nulitatea deciziei de preluare a imobilului reclamanților nr. 780/1997, litigiu în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 8344/1998 a Judecătoriei Brașov, prin care s-a respins acțiunea reclamantei și s-a admis cererea de intervenție formulată de C.L.

constatându-se calitatea de proprietar a acestuia prin cumpărare asupra imobilului în litigiu. Sentința a rămas definitivă și irevocabilă ca urmare a respingerii apelului și recursului prin decizia nr. 2385/A/1998 a Tribunalului Brașov și respectiv decizia nr. 1088/R/1999 a Curții de Apel Brașov. În raport de acest litigiu nu se poate reține autoritatea de lucru judecat, întrucât nu este îndeplinită tripla identitate de părți – P.I.E. nu a fost parte, iar pârâții C. au avut calitatea de intervenienți – de obiect și cauză – primul litigiu a avut drept scop desființarea titlului statului, iar în cauza de față se urmărește compararea titlului reclamanților cu cel al pârâților.

În cel de-al doilea litigiu, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 154/2003 a Tribunalului Brașov, rămasă definitivă și irevocabilă ca urmare a respingerii apelului și recursului prin deciziile nr. 83/A/2003 și, respectiv nr. 146/R/2006 ale Curții de Apel Brașov, s-a solicitat desființarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 20012/1996, prin care pârâții au cumpărat imobilul în litigiu în baza Legii nr. 112/1995. Pe fond, curtea de apel a reținut că legea aplicabilă este Legea specială nr. 10/2001, și nu dreptul comun, așa cum s-a statuat și prin decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii. Indiferent de natura titlului statului, preluarea imobilului în litigiu se încadrează în sintagma „preluare abuzivă” și, pentru a se putea dispune restituirea în natură, este necesar ca imobilul să nu fi fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Or, imobilul revendicat de reclamanți a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 pârâților C., iar asupra legalității acestei vânzări există o hotărâre judecătorească irevocabilă de respingere a acțiunii reclamanților ce a avut ca obiect constatarea nulității contractului. Procedând la compararea titlurilor aflate în conflict, astfel cum se arată și în decizia de casare, instanța este obligată să examineze încălcarea dreptului de proprietate și noțiunea de bun în înțelesul art.1 din protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin raportare la situația ambelor părți, atât a foștilor proprietari, cât ș-i a cumpărătorilor de bună credință. Cât privește situația reclamanților, curtea de apel reține că acestora nu li s-a recunoscut niciodată în justiție dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, ambele acțiuni anterioare celei de față fiind respinse încă din primă instanță, iar soluțiile menținute până în recurs.

Nici din considerentele avute în vedere de instanțele anterioare nu rezultă caracterul ilegal al naționalizării imobilului care a aparținut reclamanților, astfel încât aceștia nu au un bun în sensul Convenției. În ceea ce privește situația pârâților - cumpărători de bună-credință, dreptul lor de proprietate a fost confirmat în justiție în cele două procese anterioare, iar din acest punct de vedere ei au un bun în sensul Convenției. Prin soluția pronunțată de tribunal este încălcat atât dreptul de proprietate al pârâților, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., cât și principiul securității raporturilor juridice, care este unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului și care prevede că o soluție dată de o manieră definitivă într-un litigiu nu mai poate fi repusă în discuție.

Soluția primei instanțe este dată și cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 potrivit cărora nu se poate dispune restituirea în natură a unui imobil înstrăinat unor terți de bună credință decât dacă titlul acestora a fost desființat. Judecata în recurs Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții P.I.E. și P.L., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenții susțin următoarele: 1. Prin decizia recurată, curtea de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut și a încălcat legea, în sensul art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., deoarece față de pârâtul Municipiul Brașov prin primar, soluția primei instanțe, de constatare a calității lor de proprietari asupra imobilului, a nevalabilității titlului statului și a restabilirii situației anterioare de carte funciară este irevocabilă, astfel că nelegal a fost respinsă acțiunea și față de acest pârât, care nu a înțeles să declare apel.

Sub acest aspect se impune admiterea recursului, având în vedere că Municipiul Brașov este cel care a înstrăinat imobilul către pârâții C. și că prin decizia nr. 8039/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a casat numai decizia nr. 32/2008 a Curții de Apel Brașov, nu și sentința nr. 440/2007 a Tribunalului Brașov. 2. Deși curtea de apel reține în considerentele deciziei atacate că nu există autoritate de lucru judecat față de acest litigiu și chiar în dispozitivul deciziei menționează „păstrarea dispoziției de respingere a excepției lucrului judecat”, totuși, în penultimul alineat de la pag.6 reține efectul sentinței civile nr. 1543/2003 a Tribunalului Brașov. Așadar, considerentele sunt contradictorii și, pornindu-se de la o premisă falsă, s-a ajuns la o concluzie nelegală, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. 3. Întrucât prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a desființat doar hotărârea curții de apel, magistrații instanței de trimitere aveau obligația să rejudece apelurile în lumina deciziei de casare și să constate că Municipiul Brașov prin primar nu a declarat apel. În atare situație, față de ceea ce a rămas irevocabil, Curtea de Apel Brașov urma să verifice dacă vânzarea-cumpărarea imobilului în litigiu a fost efectuată în condiții legale sau nu, dacă s-au respectat principiile consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului al Protocolului nr. 1 adițional la C.E.D.O. Instanța nu s-a supus dispozițiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la autoritatea de lucru judecat și la legalitatea înstrăinării, întrucât afirmă că reclamanților nu li s-a recunoscut niciodată în justiție dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Față de faptul că hotărârea tribunalului a rămas irevocabilă în ceea ce privește nevalabilitatea statului și față de faptul că nu au pierdut niciodată acest drept, dar și prin faptul că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că imobilul a fost preluat abuziv trebuia să se constate că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.1 din Protocol și, deci, contractul de înstrăinare a fost încheiat fără respectarea dispozițiilor legale, cu încălcarea Legii nr. 112/1995 și a dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001, reaua-credință a dobânditorilor fiind dovedită cu prisosință.

Eronat reține instanța de apel faptul că cumpărătorii au fost de bună-credință, deoarece în acțiunea promovată în anul 1998 nu s-a discutat buna-credință, iar în anul 2003 s-au făcut referiri numai la inadmisibilitatea unei acțiuni de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare în condițiile în care există o hotărâre judecătorească prin care se confirmă proprietatea pârâților cumpărători. Cum nu există autoritate de lucru judecat, aceste aspecte nu puteau fi invocate în considerentele deciziei invocate. Recurenții susțin că ei dețin un bun în sensul Convenției, deoarece nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate, iar pârâții persoane fizice l-au dobândit de la un neproprietar în mod fraudulos, fără respectarea condițiilor legale și cu rea credință.

Recurenții fac trimitere la hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Gingis contra României . Recurenții mai susțin că, deși instanța de apel respinge unele motive de apel, totuși în dispozitiv menționează că admite apelurile, în loc să le admită în parte. De fapt, apelurile formulate de Ministerul Economiei și Finanțelor și de pârâții C. sunt neavenite deoarece deținătorul bunului, Municipiul Brașov, nu a declarat apel. Recurenții solicită admiterea recursului, modificarea deciziei, respingerea apelurilor și menținerea în totalitate a sentinței tribunalului. Intimatul Municipiul Brașov a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu motivarea că instanța de apel s-a conformat deciziei de casare, a ținut sama de dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001 dar și de toate principiile consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Brașov a depus la dosar întâmpinare, solicitând instanței respingerea recursului, cu motivarea că decizia este conformă celei pronunțate în interesul Legii nr. 33/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție și că, în ceea ce îi privește pe reclamanți, simpla invocare a unui drept nu le creează o speranță legitimă și, respectiv, un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. Astfel, reclamanții nu s-au bucurat de imobil și nu au fost în posesia acestuia, nicio instanță nedându-le câștig de cauză printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, în acest sens fiind și practica recentă a C.E.D.O.

în cauza Peter Gratzinger și Eva Gratzingrova contra Republicii Cehe . Intimații pârâți C.L. și C.E. nu au depus la dosar întâmpinare, dar au solicitat prin concluziile scrise și orale formulate în cauză respingerea recursului ca nefondat. Acești intimați au susținut că instanța de apel, potrivit deciziei de casare, avea de rejudecat întreg fondul litigiului, fond care nu putea să privească numai părțile care au apelat hotărârea. Hotărârea pronunțată în apel, atunci când se rejudecă fondul, este opozabilă tuturor părților, indiferent de promovarea sau nu de către unele sau altele a căii de atac. În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, chiar dacă aceasta nu a putut fi reținută față de dispozițiile art. 1201 C. civ., nu se poate înlătura prezumția irefragabilă de adevăr asupra chestiunilor de drept analizate de instanțele anterioare.

Pe fond, intimații arată că la data la care au dobândit imobilul reclamanții nu intentaseră nicio acțiune judecătorească, că sunt cumpărători de bună-credință și că răspunderea pentru o eventuală privare de proprietate revine exclusiv statului și nu le poate fi transferată lor. Recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerentele: 1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, nu este incident în cauză deoarece acest motiv privește limitele învestirii instanței sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată. Or, admițând apelurile, curtea de apel a respins acțiunea integral, având în vedere strict capetele de cerere formulate de reclamanți, și nu alte cereri care nu au fost formulate de aceștia.

În ceea ce privește nerespectarea de către curtea de apel a limitelor învestirii ca instanță de apel, critică încadrabilă în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată. Reclamanții au formulat o cerere de chemare în judecată complexă, cu mai multe capete, îndreptată împotriva mai multor pârâți, fără a preciza în mod expres că un anumit capăt de cerere este îndreptat exclusiv împotriva unuia din pârâți. Pentru ca instanța de apel, rejudecând pricina conform indicațiilor din decizia de casare să fi menținut din sentință dispoziția referitoare la nevalabilitatea titlului statului, la constatarea calității de proprietar a reclamanților și la restabilirea situației de carte funciară față de pârâtul Municipiul Brașov, pe motiv că acesta nu a declarat apel, ar fi trebuit să poată constata că toate aceste capete de cerere au fost formulate exclusiv împotriva acestui pârât.

Or, acest lucru nu rezultă nici din acțiune și nici nu a fost statuat prin decizia de casare. Dimpotrivă, Înalta Curte, prin această decizie a dispus rejudecarea fondului pricinii în raport de regulile de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001, cu examinarea jurisprudenței C.E.D.O. și a noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție prin raportare atât la situația reclamanților, cât și la cea a pârâților și urmând să se țină seama de hotărârile judecătorești pronunțate în alte litigii ce s-au purtat între aceleași părți, chiar dacă nu puteau determina admiterea excepției autorității lucrului judecat. Procedând la verificările impuse de instanța de casare, curtea de apel nu putea statua că reclamanții au calitatea de proprietari în raport de Municipiul Brașov, dar că nu au această calitate în raport de Statul Român și de chiriașii cumpărători C.L.

și C.E., după cum nu putea menține dispoziția de restabilire a situației de carte funciară față de Municipiul Brașov și respinge capătul de cerere cu acest obiect față de Statul Român, cu atât mai mult cu cât calitatea procesuală pasivă a acestuia în raport de respectivul capăt de cerere fusese expres reținută de instanța de recurs. Cu alte cuvinte, față de modul cum au fost formulate capetele de cerere, de limitele deciziei de casare și de natura raporturilor juridice dintre părți, efectele admiterii apelurilor declarate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de pârâții C., au produs consecințe și în ceea ce privește soluția pronunțată față de pârâtul Municipiul Brașov care nu a declarat apel, în temeiul art. 48 alin. (2) C. proc.

civ. De altfel, deși prin sentința tribunalului s-a admis acțiunea față de toți pârâții și în raport de toți s-a constatat calitatea de proprietari a reclamanților, cei care au fost obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul, au fost pârâții C.L. și C.E., care dețin actualmente imobilul în litigiu; restabilirea situației de carte funciară s-a dispus generic, dar, așa cum s-a reținut de către Înalta Curte, această dispoziție îl vizează pe pârâtul Statul Român, care este proprietarul tabular anterior pârâților C.; în sarcina pârâtului Municipiul Brașov nu s-a stabilit nicio obligație legată de imobil. Tot cu privire la acest aspect, soluția de admitere în parte a apelurilor, sugerată de recurenți ca fiind corectă, nu este prevăzută de lege.

În realitate, respingând apelul, instanța păstrează în tot sentința, iar admițând apelul, instanța schimbă în tot sau în parte sentința, conform art. 296 C. proc. civ. Decizia pronunțată în cauza de față corespunde ultimei variante și este riguroasă din punct de vedere procedural. Referitor la solicitarea de a constata apelurile neavenite, această soluție, prevăzută de art. 56 C. proc. civ., nu poate fi adoptată decât în situația în care apelurile sunt declarate de intervenienții accesorii, în condițiile în care părțile pentru care au intervenit nu au declarat ele însele apel, ceea ce nu este cazul în speță. 2. Contrar susținerilor recurenților, motivarea curții de apel nu este contradictorie, astfel încât să atragă incidența art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. În speță nu s-a reținut excepția autorității de lucru judecat, reglementată de art. 66 C. proc. civ., care ar fi atras consecința respingerii acțiunii fără a mai fi analizată pe fond, deoarece litigiile anterioare care s-au purtat între părți au diferit prin cauză și obiect și parțial prin cadrul procesual. Cu toate acestea, instanța de apel a dat eficiență prezumției de lucru judecat, care, fără a fi o excepție de natură a paraliza noul litigiu, obligă instanța ca, în soluționarea lui să țină seama de hotărârile anterioare, în măsura în care privesc chestiuni litigioase care se repun în discuție. O constatare făcută de o instanță judecătorească este prezumată că exprimă adevărul și nu trebuie să fie contrazisă într-o altă hotărâre, iar dacă litigiul anterior s-a purtat între aceleași părți, prezumția dobândește în atare situație un caracter absolut.

În speță, conform art. 1200 pct. 4 C. civ. dând eficiență prezumției puterii lucrului judecat a hotărârilor pronunțate în litigiile având ca obiect anularea deciziei de trecere a imobilului în proprietatea statului și, respectiv, anularea contractului de vânzare-cumpărare, curtea de apel a pronunțat o hotărâre legală, nefiind incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 3. Pe fond, hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum. De asemenea, conform art. 315 C. proc.

civ., hotărârea recurată respectă indicațiile din decizia de casare și dezlegarea dată problemei de drept privitoare la raportul dintre legea specială și dreptul comun în materia revendicărilor de imobile care intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001. Astfel, s-a reținut că potrivit legii speciale - art. 18 – restituirea în natură a imobilului preluat de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 nu este posibilă în condițiile în care acesta a fost înstrăinat chiriașilor, iar contractul de vânzare-cumpărare nu a fost desființat; într-o atare situație, legea de reparație prevede acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

În ceea ce privește valabilitatea contractului încheiat de pârâți, în mod corect curtea de apel nu a analizat susținerile reclamanților referitoare la încălcarea Legii nr. 112/1995 și la reaua-credință a părților contractante, câtă vreme printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv sentința civilă nr. 154/2003 a Tribunalului Brașov, s-a respins acțiunea acelorași reclamanți având ca obiect constatarea nulității aceluiași contract. Prin respectiva hotărâre, menținută în apel și în recurs, s-a reținut existența puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 8344/1998 a Judecătoriei Brașov cu privire la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, care le conferă calitate de proprietari pârâților C., or, însăși această statuare a instanței sesizate cu cel de-al doilea litigiu a intrat în puterea lucrului judecat, nefiind admisibil a se relua aceeași susținere într-un al treilea proces.

Față de dispozițiile art. 1200 pct. 4 și art. 1201 C. civ., dat fiind că litigiul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 154/2003 a Tribunalului Brașov s-a purtat între aceleași părți – reclamanții din prezenta cauză, pârâții C.L. și C.E. în calitate de cumpărători și Municipiul Brașov în calitate de vânzător – prezumția puterii de lucru judecat este una absolută, nefiind posibil ca în același cadru procesual să se pronunțe o hotărâre contrară. În atare situație, corect s-a reținut de către curtea de apel că pârâții C.L. și C.E. sunt proprietarii imobilului în litigiu, pe care l-au dobândit în baza unui contract valabil încheiat.

Aceștia dețin un bun în sensul convenției deoarece, prin Legea nr. 10/2001, intrată în vigoare după încheierea contractului, li s-a creat speranța legitimă că, în condițiile în care nu le va fi anulat contractul, vor putea păstra imobilul, chiar dacă acesta a fost preluat abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. În ceea ce îi privește pe reclamanți, s-a reținut că aceștia au fost deposedați de imobil în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, dar că nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului - după distincțiile cu care operează art. 2 al legii speciale - și, pe cale de consecință, actualitatea dreptului lor de proprietate.

Dimpotrivă, în litigiul care a avut ca obiect constatarea nevalabilității deciziei administrative de trecere a imobilului în proprietatea statului s-a stabilit cu putere de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 8344/1998 a Judecătoriei Brașov, că decizia a fost emisă în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ în vigoare la acea dată, și că au fost respectate dispozițiile acestui act normativ. În cauza Gingis contra României , invocată de recurenți, s-a reținut că asupra caracterului ilegal al naționalizării bunului se statuase printr-o sentință din anul 2004. Acesta a fost argumentul pentru care Curtea a apreciat că reclamanții din respectiva cauză aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, în speța de față, o atare hotărâre judecătorească nu există.

De asemenea, nu există o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus obligarea statului la restituirea în natură a imobilului, pentru a se putea reține similaritatea speței de față cu cele soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, începând cu cauza Brumărescu contra României. În acest fel, critica recurenților conform căreia ei dețin un bun în sensul Convenției, iar acest bun este chiar imobilul în litigiu, nu poate fi primită. Față de cele arătate, decizia curții de apel apare ca fiind legală, nefiind incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C. proc. civ. În baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menține decizia și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.I.E. și P.L. împotriva deciziei nr. 138/A din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie de conflicte de muncă și asigurări sociale. Obligă pe recurenți la plata sumei de 5000 lei, cheltuieli de judecată către intimații C.L. și C.E. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2010.