ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2707/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2707/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Brașov la data de 18 aprilie 2007, S.J. și S.S. au solicitat, în contradictoriu

cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Brașov prin Primar,

SC R. SRL și M.D.M., să se constatate calitatea de proprietară a antecesoarei reclamanților

S.O. (născută B.) asupra imobilului situat în Brașov, strada M.V., înscris în CF

nr. AA Brașov nr. top. XXX și dezmembrat ulterior în două apartamente cu nr. top.

XXX/I și XXX/II; să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român care a preluat

imobilul în cauză în mod abuziv; să se dispună restabilirea situației anterioare

de CF, radiind înscrierile ulterioare înscrierii dreptului de proprietate al antecesoarei

lor, stabilind pe baza comparării titlurilor că dreptul acesteia de proprietate

– prin cumpărare la 28 octombrie 1932 și moștenire – este preferabil și anterior

dreptului pârâților și să fie obligați pârâții să le predea posesia imobilului în

litigiu.

Judecătoria Brașov, prin

sentința civilă nr. 265 din 16 ianuarie 2008, astfel cum a fost îndreptată din oficiu

prin încheierea din 24 ianuarie 2008, a admis excepția necompetenței materiale a

Judecătoriei Brașov, invocată de reclamanți. A declinat competența de soluționare

a acțiunilor formulate de reclamanți în Dosarele nr. 5206/197/2007 și nr. 6098/197/2007

în favoarea Tribunalului Brașov.

S-a constatat că aceeași

acțiune a fost înregistrată în ambele dosare menționate, fiind admisă excepția de

litispendență, potrivit dispozițiilor art. 163 C. proc. civ.

Totodată s-a reținut că

în raport de precizarea valorii obiectului cererii la 510.000 RON și de dispozițiile

art. 2 lit. b) C. proc. civ., competența soluționării aparține tribunalului.

Soluția Judecătoriei a

rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 643/R din 05 iunie 2008 a Tribunalului

Brașov, prin care s-a respins recursul declarat de pârâta M.D.M. împotriva sentinței

ca tardiv.

Prin sentința nr. 335/S

din 13 noiembrie 2008, Tribunalul Brașov, secția civilă, a respins excepția decăderii

reclamanților din dreptul de a formula respectiva acțiune. A respins excepția lipsei

calității de reprezentant al Ministerului Economiei și Finanțelor pentru Statul

Român. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei

și Finanțelor. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Municipiul Brașov prin Primar. A respins acțiunea formulată de reclamanții S.J.

și S.S. în contradictoriu cu pârâții Statul Român, Municipiul Brașov, SC R. SRL

și M.D.M.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut, cu privire la excepția decăderii reclamanților de a

formula acțiunea, că față de obiectul cererii de chemare în judecată, dispozițiile

normative în materie nu instituie vreun termen de decădere, posibilitatea reclamanților

de a apela la respectivul demers judiciar ținând de admisibilitatea acțiunii care

nu va fi avută în vedere ca o veritabilă excepție ci ca o apărare

de fond.

A fost respinsă și excepția

lipsei calității de reprezentant al Ministerului Economiei și Finanțelor pentru

Statul Român, având în vedere dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, cele

ale art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, precum și cele ale art. 2 alin. (2)

lit. c) din H.G. nr. 386/2007.

Excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor a fost respinsă

de prima instanță față de faptul că respectivul minister nu a fost chemat în judecată

în nume propriu, neavând calitatea de pârât, ci doar pe aceea de reprezentant al

pârâtului Statul Român. S-a constatat totodată că și Municipiul Brașov prin Primar

are calitate procesuală pasivă, întrucât imobilele preluate de stat anterior anului

1989 au aparținut, iar cele neînstrăinate încă mai aparțin, patrimoniului unității

administrativ–teritoriale, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, dacă nu s-a probat

în cauză că imobilul aparține domeniului public sau privat al statului, conform

art. 3 alin. (2) din același act normativ.

În ceea ce privește fondul

cererii dedusă judecății, Tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a fost deținut

în proprietate de antecesoarea reclamanților, fiind preluat de stat în baza Decretului

nr. 90/1950, iar ulterior a suferit o dezmembrare în două apartamente, asupra

nr. 2, intabulându-se, la 20 mai 2003, dreptul de proprietate al pârâtei M.D.M.

cu titlu de cumpărare, în baza contractului de vânzare–cumpărare încheiat, în conformitate

cu Legea nr. 112/1995, cu SC R. SRL.

S-a constatat că nu poate

fi primit, în raport de prevederile art. 111 C. proc. civ., primul petit al acțiunii,

întrucât este unul de constatare, atâta timp cât partea are la dispoziție acțiunea

în realizare, or, în speță, reclamanții au și promovat o astfel de acțiune, concretizată

în următoarele petite ale cererii.

În ceea ce privește restul

cererilor, Tribunalul a constatat, în primul rând, că imobilul în litigiu intră

sub incidența Legii nr. 10/2001.

Astfel, constatând că

dreptul comun reglementat prin art. 480–481 C. civ. a fost înlocuit cu Legea

nr. 10/2001, Tribunalul a reținut că legea nouă a suprimat practic acțiunea dreptului

comun, rămânând fără aplicare dispozițiile dreptului comun referitoare la imobilele

ce formează obiectul legii speciale de reparație.

Raportându-se și la decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Tribunalul a apreciat că numai

persoanele exceptate de la Legea nr. 10/2001, precum și cele care din motive independente

de voința lor nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au

deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost

cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de

către chiriași sau dacă nu a trecut în patrimoniul unei terțe persoane într-o altă

modalitate prevăzută de lege.

Așa fiind, în raport de

data introducerii acțiunii și având în vedere că legiuitorul a adoptat o lege specială

de reparație al cărei obiect îl constituie atât imobilele preluate cu titlu valabil

cât și cele preluate fără titlu sau cu titlu nevalabil de către stat, Tribunalul

a reținut că reclamanții nu pot deroga de la respectiva reglementare, fiind obligați

să urmeze procedura și termenele prevăzute de legea specială, iar în acest context,

statuarea singulară asupra valabilității titlului statului nu poate produce nicio

consecință juridică față de reclamanți, ceea ce face să apară ca lipsită de interes.

Prin încheierea din 23

aprilie 2009, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a suspendat, în baza

art. 244 pct. 1 C. proc. civ., judecarea apelului declarat de reclamanți împotriva

sentinței Tribunalului până la soluționarea irevocabilă a acțiunii ce face obiectul

Dosarului nr. 5159/197/2009.

Recursul declarat de pârâta

M.D.M. împotriva încheierii pronunțată de Curtea de Apel a fost admis de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin

decizia nr. 8156 din 09 octombrie 2009. A fost casată respectiva încheiere și s-a

trimis cauza la aceeași instanță pentru continuarea judecății.

Curtea de Apel Brașov,

secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și

asigurări sociale, prin decizia nr. 44/Ap din 15 aprilie 2010 a admis apelul declarat

de reclamanții S.J. și S.S. împotriva sentinței Tribunalului, pe care a schimbat-o

în tot, în sensul că a luat act de renunțarea reclamanților la judecata cererii

de chemare în judecată, înregistrată la Tribunalul Brașov sub nr. 5800/62/2008.

S-a constatat de către

instanța de apel că la termenul de judecată din 15 aprilie 2010, reprezentantul

convențional al reclamanților, avocat B.M. a depus la dosarul cauzei o declarație

a reclamanților de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată, în formă

autentică, cu respectarea dispozițiilor Convenției de la Haga din 05 octombrie 1961

privind obligativitatea apostilării.

S-a reținută că intimata–pârâtă

M.D.M., prezentă la acel termen, a declarat că este de acord cu renunțarea reclamanților

la cererea de chemare în judecată, aspect care a fost confirmat și de avocata acesteia

M.G. De asemenea, reprezentanta intimatei–pârâte SC R. SRL a fost de acord cu renunțarea

la judecata cererii de chemare în judecată, astfel că s-a constatat incidența dispozițiilor

art. 246 C. proc. civ.

Având în vedere că renunțarea

la cererea de chemare în judecată se poate face și în căile de atac, condiționat

de acordul pârâtului, în temeiul art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 246 C.

proc. civ., s-a admis apelul reclamanților împotriva sentinței Tribunalului care

a fost schimbată în tot, în sensul că s-a luat act de renunțarea la judecata cererii

de chemare în judecată.

Împotriva acestei ultime

decizii au declarat recursuri reclamanții și pârâții M.D.M. și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov.

Prin cererea de recurs

formulată de reclamanții S.J. și S.S., s-a arătat că motivele vor fi depuse în termenul

prevăzut de art. 301 și art. 303 C. proc. civ.

Pârâta M.D.M. a declarat

două recursuri împotriva deciziei pronunțată în apel, pe care a criticat-o în raport

de motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 și pct. 6 C. proc. civ.

A arătat că art. 246 C.

proc. civ. limitează posibilitatea reclamantului de a renunța la judecată până la

„intrarea în dezbaterea fondului”, moment din care renunțarea nu se poate face decât

cu învoirea celeilalte părți. Totodată, având în vedere faptul că instanța de fond

a pronunțat deja o hotărâre, în fazele apelului și recursului, partea poate renunța

la judecata căii de atac și nicidecum la judecata cererii de chemare în judecată.

Dacă reclamantul ar fi

renunțat la dreptul pretins, instanța putea face aplicarea prevederilor art. 247

C. proc. civ., în condițiile în care renunțarea la drept se poate face fără învoirea

celeilalte părți, atât în primă instanță cât și în apel.

În continuare, s-a arătat

că în situația în care s-ar fi renunțat la dreptul subiectiv la acțiune, instanța

ar fi putut să pronunțe o hotărâre prin care să fie desființată hotărârea instanței

de fond fără să se țină cont de acordul părților, însă în acest caz soluția corectă

ar fi fost de respingere pe fond a cererii de chemare în judecată potrivit art.

247 C. proc. civ.

A susținut, de asemenea,

că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, având în vedere că prin înscrisul

transmis, reclamanții au arătat că „își retrag acțiunea înregistrată sub nr. 5800/62/2008

la Curtea de Apel Brașov”, din formularea respectivei cereri reieșind dorința părții

de renunțare la judecarea apelului.

Pârâta a arătat că a înțeles

că actul vizează în mod clar renunțarea la judecata apelului, motiv pentru care

a și fost de acord, însă nu poate fi de acord cu soluția de a i se desființa o hotărâre

favorabilă.

A considerat că procedând

în acest mod, instanța de apel a încălcat normele care reglementează renunțarea

la judecată, pe de o parte, pentru că nu putea decât să ia act de renunțarea la

judecata apelului, iar, pe de altă parte, pentru a face acest lucru trebuia să aibă

acordul expres al tuturor părților, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Chiar dacă în apel este

posibilă renunțarea la cererea de chemare în judecată fără ca acest lucru să fie

apreciat ca o renunțare la drept, este absolut necesar acordul tuturor părților,

deoarece s-a intrat în dezbaterea fondului, lucru de care nu s-a ținut seama, în

cauză fiind și alți pârâți care nu și-au dat acordul.

Direcția Generală a Finanțelor

Publice Brașov reprezentanta în teritoriu a Ministerului Finanțelor Publice pentru

Statul Român a solicitat, prin motivele de recurs, admiterea acestuia, casarea în

tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru continuarea

judecății.

A arătat că hotărârea

recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 246 C. proc. civ., având în

vedere faptul că pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul

Brașov prin Primar nu și-au dat acordul față de cererea de renunțare.

Menționează că interesul

său în promovarea prezentului recurs rezidă din faptul că instanța de apel a luat

act de renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată, fără acordul său,

în condițiile în care soluția primei instanțe îi era favorabilă. În plus, interesul

în menținerea sentinței Tribunalului este legat și de aspectul că reclamanții nu

au înțeles să renunțe la dreptul pretins, pe rolul Judecătoriei Brașov fiind înregistrat

Dosarul nr. 5159/197/2009 care are ca obiect acțiunea în revendicare cu privire

la același imobil și împotriva acelorași pârâți.

Recursul reclamanților

este nul.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub

sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu

separat.

Recursul se motivează,

conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului

de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ.,

iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost

motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se

referă la motivele de ordine publică.

Potrivit legii, nu orice

nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât

a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind

unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea

acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței

raportat la motivul de recurs invocat.

Indicarea greșită a motivelor

de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele

art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul

din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Or, în speță, se constată

că în declarația de recurs, reclamanții nu au indicat motivele exercitării căii

extraordinare de atac, precizând că acestea vor fi depuse ulterior, în termenul

legal, susținere care nu a fost însă materializată nici până în prezent.

În același timp, Înalta

Curte nu a identificat existența unor motive de ordine publică susceptibile de a

fi invocate din oficiu și supuse dezbaterii părților, conform art. 306 alin. (2)

C. proc. civ.

Recursurile

pârâților sunt fondate.

Renunțarea

este un act procesual de dispoziție, reglementat de art. 246-247 C. proc. civ. sub

două forme: renunțarea la judecată și renunțarea la dreptul subiectiv dedus judecății.

Condițiile

în care poate avea loc renunțarea la judecată diferă în funcție de momentul procesual

la care acesta intervine, iar în situația în care s-a intrat în dezbaterea fondului,

renunțarea se poate face numai cu învoirea pârâtului, potrivit dispozițiilor

art. 246 alin. (4) C. proc. civ.

În căile de

atac, renunțarea la cererea de chemare în judecată se poate face numai cu acordul

pârâtului, deoarece s-a intrat în dezbaterea fondului procesului.

Trebuie însă

făcută distincția între renunțarea, în căile de atac, la judecata cererii de chemare

în judecată, caz în care este necesar acordul pârâtului și renunțarea la judecată

chiar a căii de atac, aspect care echivalează cu o achiesare la hotărârea atacată,

situație în care nu mai este necesar acordul pârâtului.

Efectele renunțării

la judecată se produc retroactiv, cu consecința repunerii părților în situația anterioară

declanșării procedurii judiciare, ceea ce înseamnă că dacă dreptul la acțiune nu

s-a prescris, reclamantul va putea introduce o nouă cerere de chemare în judecată

pentru valorificarea aceluiași drept, fără a i se putea opune autoritatea de lucru

judecat.

Ca și renunțarea

la judecată, și renunțarea la dreptul subiectiv poate avea loc oricând în cursul

judecății, putându-se face atât în primă instanță cât și în apel, potrivit art.

247 alin. (2) C. proc. civ., iar raportat la prevederile art. 316

C. proc. civ.

, rezultă

că reclamantul poate să renunțe la dreptul subiectiv și în etapa recursului.

Întrucât pentru

pârât nu mai există riscul de a fi acționat din nou în judecată pentru valorificarea

dreptului la care se renunță, nu mai este necesar acordul său pentru ca instanța

să ia act de renunțarea la drept.

Dacă renunțarea

intervine în instanța de apel, art. 247 alin. final C. proc. civ. prevede că hotărârea

primei instanțe va fi anulată în totul sau în parte, în măsura renunțării.

Se reține

însă că în speță, instanța de apel a considerat că au devenit incidente dispozițiile

art. 246 C. proc. civ., deși nu a existat acordul pârâților Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Municipiul Brașov prin Primar față de cererea de renunțare

la judecata cererii de chemare în judecată, care nu au fost prezenți la termenul

de judecată.

În plus, este

necesar a se califica cu exactitate la ce anume au înțeles să renunțe reclamanții,

respectiv la judecata apelului, a cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul

subiectiv pretins, având în vedere formularea din cerere, în traducere, potrivit

căreia „prin prezenta ne retragem acțiunea, înregistrată sub nr. 5800/62/2008 la

Curtea de Apel Brașov, care a fost formulată în legătură cu dezbaterea din 18

martie 2010. Acest proces a fost dezbătut și la Tribunalul Brașov sub același număr”

și consecințele juridice care decurg din aceasta.

Pentru considerentele

expuse, va fi constatat nul recursul reclamanților și vor fi admise recursurile

declarate de pârâți, se va casa decizia atacată și va fi trimisă cauza spre rejudecare

la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanții S.J. și S.S. împotriva deciziei nr. 44/Ap din 15 aprilie

2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Admite recursurile declarate

de pârâții M.D.M. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Brașov împotriva aceleiași decizii.

Casează decizia și trimite

cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2011.