ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2707/2011

Asupra recursurilor constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov la data de 18 aprilie 2007, S.J. și S.S. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Brașov prin Primar, SC R. SRL și M.D.M., să se constatate calitatea de proprietară a antecesoarei reclamanților S.O. (născută B.) asupra imobilului situat în Brașov, strada M.V., înscris în CF nr. AA Brașov nr. top. XXX și dezmembrat ulterior în două apartamente cu nr. top.

XXX/I și XXX/II; să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român care a preluat imobilul în cauză în mod abuziv; să se dispună restabilirea situației anterioare de CF, radiind înscrierile ulterioare înscrierii dreptului de proprietate al antecesoarei lor, stabilind pe baza comparării titlurilor că dreptul acesteia de proprietate – prin cumpărare la 28 octombrie 1932 și moștenire – este preferabil și anterior dreptului pârâților și să fie obligați pârâții să le predea posesia imobilului în litigiu. Judecătoria Brașov, prin sentința civilă nr. 265 din 16 ianuarie 2008, astfel cum a fost îndreptată din oficiu prin încheierea din 24 ianuarie 2008, a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Brașov, invocată de reclamanți.

A declinat competența de soluționare a acțiunilor formulate de reclamanți în Dosarele nr. 5206/197/2007 și nr. 6098/197/2007 în favoarea Tribunalului Brașov. S-a constatat că aceeași acțiune a fost înregistrată în ambele dosare menționate, fiind admisă excepția de litispendență, potrivit dispozițiilor art. 163 C. proc. civ. Totodată s-a reținut că în raport de precizarea valorii obiectului cererii la 510.000 RON și de dispozițiile art. 2 lit. b) C. proc. civ., competența soluționării aparține tribunalului. Soluția Judecătoriei a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 643/R din 05 iunie 2008 a Tribunalului Brașov, prin care s-a respins recursul declarat de pârâta M.D.M. împotriva sentinței ca tardiv.

Prin sentința nr. 335/S din 13 noiembrie 2008, Tribunalul Brașov, secția civilă, a respins excepția decăderii reclamanților din dreptul de a formula respectiva acțiune. A respins excepția lipsei calității de reprezentant al Ministerului Economiei și Finanțelor pentru Statul Român. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Brașov prin Primar. A respins acțiunea formulată de reclamanții S.J. și S.S. în contradictoriu cu pârâții Statul Român, Municipiul Brașov, SC R. SRL și M.D.M.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, cu privire la excepția decăderii reclamanților de a formula acțiunea, că față de obiectul cererii de chemare în judecată, dispozițiile normative în materie nu instituie vreun termen de decădere, posibilitatea reclamanților de a apela la respectivul demers judiciar ținând de admisibilitatea acțiunii care nu va fi avută în vedere ca o veritabilă excepție ci ca o apărare de fond. A fost respinsă și excepția lipsei calității de reprezentant al Ministerului Economiei și Finanțelor pentru Statul Român, având în vedere dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, cele ale art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, precum și cele ale art. 2 alin. (2) lit. c) din H.G.

nr. 386/2007. Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor a fost respinsă de prima instanță față de faptul că respectivul minister nu a fost chemat în judecată în nume propriu, neavând calitatea de pârât, ci doar pe aceea de reprezentant al pârâtului Statul Român. S-a constatat totodată că și Municipiul Brașov prin Primar are calitate procesuală pasivă, întrucât imobilele preluate de stat anterior anului 1989 au aparținut, iar cele neînstrăinate încă mai aparțin, patrimoniului unității administrativ–teritoriale, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, dacă nu s-a probat în cauză că imobilul aparține domeniului public sau privat al statului, conform art. 3 alin. (2) din același act normativ.

În ceea ce privește fondul cererii dedusă judecății, Tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a fost deținut în proprietate de antecesoarea reclamanților, fiind preluat de stat în baza Decretului nr. 90/1950, iar ulterior a suferit o dezmembrare în două apartamente, asupra nr. 2, intabulându-se, la 20 mai 2003, dreptul de proprietate al pârâtei M.D.M. cu titlu de cumpărare, în baza contractului de vânzare–cumpărare încheiat, în conformitate cu Legea nr. 112/1995, cu SC R. SRL. S-a constatat că nu poate fi primit, în raport de prevederile art. 111 C. proc. civ., primul petit al acțiunii, întrucât este unul de constatare, atâta timp cât partea are la dispoziție acțiunea în realizare, or, în speță, reclamanții au și promovat o astfel de acțiune, concretizată în următoarele petite ale cererii.

În ceea ce privește restul cererilor, Tribunalul a constatat, în primul rând, că imobilul în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001. Astfel, constatând că dreptul comun reglementat prin art. 480–481 C. civ. a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, Tribunalul a reținut că legea nouă a suprimat practic acțiunea dreptului comun, rămânând fără aplicare dispozițiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul legii speciale de reparație.

Raportându-se și la decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Tribunalul a apreciat că numai persoanele exceptate de la Legea nr. 10/2001, precum și cele care din motive independente de voința lor nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași sau dacă nu a trecut în patrimoniul unei terțe persoane într-o altă modalitate prevăzută de lege.

Așa fiind, în raport de data introducerii acțiunii și având în vedere că legiuitorul a adoptat o lege specială de reparație al cărei obiect îl constituie atât imobilele preluate cu titlu valabil cât și cele preluate fără titlu sau cu titlu nevalabil de către stat, Tribunalul a reținut că reclamanții nu pot deroga de la respectiva reglementare, fiind obligați să urmeze procedura și termenele prevăzute de legea specială, iar în acest context, statuarea singulară asupra valabilității titlului statului nu poate produce nicio consecință juridică față de reclamanți, ceea ce face să apară ca lipsită de interes. Prin încheierea din 23 aprilie 2009, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a suspendat, în baza art. 244 pct. 1 C. proc.

civ., judecarea apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței Tribunalului până la soluționarea irevocabilă a acțiunii ce face obiectul Dosarului nr. 5159/197/2009. Recursul declarat de pârâta M.D.M. împotriva încheierii pronunțată de Curtea de Apel a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 8156 din 09 octombrie 2009. A fost casată respectiva încheiere și s-a trimis cauza la aceeași instanță pentru continuarea judecății. Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 44/Ap din 15 aprilie 2010 a admis apelul declarat de reclamanții S.J.

și S.S. împotriva sentinței Tribunalului, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a luat act de renunțarea reclamanților la judecata cererii de chemare în judecată, înregistrată la Tribunalul Brașov sub nr. 5800/62/2008. S-a constatat de către instanța de apel că la termenul de judecată din 15 aprilie 2010, reprezentantul convențional al reclamanților, avocat B.M. a depus la dosarul cauzei o declarație a reclamanților de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată, în formă autentică, cu respectarea dispozițiilor Convenției de la Haga din 05 octombrie 1961 privind obligativitatea apostilării. S-a reținută că intimata–pârâtă M.D.M., prezentă la acel termen, a declarat că este de acord cu renunțarea reclamanților la cererea de chemare în judecată, aspect care a fost confirmat și de avocata acesteia M.G.

De asemenea, reprezentanta intimatei–pârâte SC R. SRL a fost de acord cu renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată, astfel că s-a constatat incidența dispozițiilor art. 246 C. proc. civ. Având în vedere că renunțarea la cererea de chemare în judecată se poate face și în căile de atac, condiționat de acordul pârâtului, în temeiul art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 246 C. proc. civ., s-a admis apelul reclamanților împotriva sentinței Tribunalului care a fost schimbată în tot, în sensul că s-a luat act de renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată. Împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri reclamanții și pârâții M.D.M. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov.

Prin cererea de recurs formulată de reclamanții S.J. și S.S., s-a arătat că motivele vor fi depuse în termenul prevăzut de art. 301 și art. 303 C. proc. civ. Pârâta M.D.M. a declarat două recursuri împotriva deciziei pronunțată în apel, pe care a criticat-o în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 și pct. 6 C. proc. civ. A arătat că art. 246 C. proc. civ. limitează posibilitatea reclamantului de a renunța la judecată până la „intrarea în dezbaterea fondului”, moment din care renunțarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părți. Totodată, având în vedere faptul că instanța de fond a pronunțat deja o hotărâre, în fazele apelului și recursului, partea poate renunța la judecata căii de atac și nicidecum la judecata cererii de chemare în judecată.

Dacă reclamantul ar fi renunțat la dreptul pretins, instanța putea face aplicarea prevederilor art. 247 C. proc. civ., în condițiile în care renunțarea la drept se poate face fără învoirea celeilalte părți, atât în primă instanță cât și în apel. În continuare, s-a arătat că în situația în care s-ar fi renunțat la dreptul subiectiv la acțiune, instanța ar fi putut să pronunțe o hotărâre prin care să fie desființată hotărârea instanței de fond fără să se țină cont de acordul părților, însă în acest caz soluția corectă ar fi fost de respingere pe fond a cererii de chemare în judecată potrivit art. 247 C. proc. civ. A susținut, de asemenea, că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, având în vedere că prin înscrisul transmis, reclamanții au arătat că „își retrag acțiunea înregistrată sub nr. 5800/62/2008 la Curtea de Apel Brașov”, din formularea respectivei cereri reieșind dorința părții de renunțare la judecarea apelului.

Pârâta a arătat că a înțeles că actul vizează în mod clar renunțarea la judecata apelului, motiv pentru care a și fost de acord, însă nu poate fi de acord cu soluția de a i se desființa o hotărâre favorabilă. A considerat că procedând în acest mod, instanța de apel a încălcat normele care reglementează renunțarea la judecată, pe de o parte, pentru că nu putea decât să ia act de renunțarea la judecata apelului, iar, pe de altă parte, pentru a face acest lucru trebuia să aibă acordul expres al tuturor părților, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Chiar dacă în apel este posibilă renunțarea la cererea de chemare în judecată fără ca acest lucru să fie apreciat ca o renunțare la drept, este absolut necesar acordul tuturor părților, deoarece s-a intrat în dezbaterea fondului, lucru de care nu s-a ținut seama, în cauză fiind și alți pârâți care nu și-au dat acordul.

Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov reprezentanta în teritoriu a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român a solicitat, prin motivele de recurs, admiterea acestuia, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru continuarea judecății. A arătat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 246 C. proc. civ., având în vedere faptul că pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Brașov prin Primar nu și-au dat acordul față de cererea de renunțare. Menționează că interesul său în promovarea prezentului recurs rezidă din faptul că instanța de apel a luat act de renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată, fără acordul său, în condițiile în care soluția primei instanțe îi era favorabilă.

În plus, interesul în menținerea sentinței Tribunalului este legat și de aspectul că reclamanții nu au înțeles să renunțe la dreptul pretins, pe rolul Judecătoriei Brașov fiind înregistrat Dosarul nr. 5159/197/2009 care are ca obiect acțiunea în revendicare cu privire la același imobil și împotriva acelorași pârâți. Recursul reclamanților este nul. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc.

civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat. Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Or, în speță, se constată că în declarația de recurs, reclamanții nu au indicat motivele exercitării căii extraordinare de atac, precizând că acestea vor fi depuse ulterior, în termenul legal, susținere care nu a fost însă materializată nici până în prezent. În același timp, Înalta Curte nu a identificat existența unor motive de ordine publică susceptibile de a fi invocate din oficiu și supuse dezbaterii părților, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ. Recursurile pârâților sunt fondate. Renunțarea este un act procesual de dispoziție, reglementat de art. 246-247 C. proc. civ. sub două forme: renunțarea la judecată și renunțarea la dreptul subiectiv dedus judecății.

Condițiile în care poate avea loc renunțarea la judecată diferă în funcție de momentul procesual la care acesta intervine, iar în situația în care s-a intrat în dezbaterea fondului, renunțarea se poate face numai cu învoirea pârâtului, potrivit dispozițiilor art. 246 alin. (4) C. proc. civ. În căile de atac, renunțarea la cererea de chemare în judecată se poate face numai cu acordul pârâtului, deoarece s-a intrat în dezbaterea fondului procesului. Trebuie însă făcută distincția între renunțarea, în căile de atac, la judecata cererii de chemare în judecată, caz în care este necesar acordul pârâtului și renunțarea la judecată chiar a căii de atac, aspect care echivalează cu o achiesare la hotărârea atacată, situație în care nu mai este necesar acordul pârâtului.

Efectele renunțării la judecată se produc retroactiv, cu consecința repunerii părților în situația anterioară declanșării procedurii judiciare, ceea ce înseamnă că dacă dreptul la acțiune nu s-a prescris, reclamantul va putea introduce o nouă cerere de chemare în judecată pentru valorificarea aceluiași drept, fără a i se putea opune autoritatea de lucru judecat. Ca și renunțarea la judecată, și renunțarea la dreptul subiectiv poate avea loc oricând în cursul judecății, putându-se face atât în primă instanță cât și în apel, potrivit art. 247 alin. (2) C. proc. civ., iar raportat la prevederile art. 316 C. proc. civ. , rezultă că reclamantul poate să renunțe la dreptul subiectiv și în etapa recursului.

Întrucât pentru pârât nu mai există riscul de a fi acționat din nou în judecată pentru valorificarea dreptului la care se renunță, nu mai este necesar acordul său pentru ca instanța să ia act de renunțarea la drept. Dacă renunțarea intervine în instanța de apel, art. 247 alin. final C. proc. civ. prevede că hotărârea primei instanțe va fi anulată în totul sau în parte, în măsura renunțării. Se reține însă că în speță, instanța de apel a considerat că au devenit incidente dispozițiile art. 246 C. proc. civ., deși nu a existat acordul pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Brașov prin Primar față de cererea de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată, care nu au fost prezenți la termenul de judecată.

În plus, este necesar a se califica cu exactitate la ce anume au înțeles să renunțe reclamanții, respectiv la judecata apelului, a cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul subiectiv pretins, având în vedere formularea din cerere, în traducere, potrivit căreia „prin prezenta ne retragem acțiunea, înregistrată sub nr. 5800/62/2008 la Curtea de Apel Brașov, care a fost formulată în legătură cu dezbaterea din 18 martie 2010. Acest proces a fost dezbătut și la Tribunalul Brașov sub același număr” și consecințele juridice care decurg din aceasta. Pentru considerentele expuse, va fi constatat nul recursul reclamanților și vor fi admise recursurile declarate de pârâți, se va casa decizia atacată și va fi trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanții S.J. și S.S. împotriva deciziei nr. 44/Ap din 15 aprilie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Admite recursurile declarate de pârâții M.D.M. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov împotriva aceleiași decizii. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2011.