ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3015/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3015/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la de 18 aprilie 2007 pe rolul Judecătoriei Brașov, reclamanții S.J. și S.S. au

chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

D.G.F.P. Brașov, Municipiul Brașov prin Primar, SC R. SRL și M.D.M. și au solicitat

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate calitatea de proprietar

a antecesoarei reclamanților, S.O., născută B., asupra imobilului situat în Brașov,

și dezmembrat ulterior în două apartamente, să constate nevalabilitatea titlului

statului asupra imobilului preluat în mod abuziv, să dispună restabilirea situației

anterioare de carte funciară, radiind înscrierile ulterioare înscrierii dreptului

de proprietate al antecesoarei reclamanților, stabilind pe baza comparării titlurilor

de proprietate, că dreptul de proprietate al reclamanților dobândit prin cumpărare

la data de 28 octombrie 1932 și moștenire este preferabil dreptului pârâților, dobândit

prin cumpărare, de la un neproprietar și să oblige pârâții să le predea posesia

imobilului în litigiu, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost

întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ, art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001,

art. 6 din Legea nr. 213/1998 și pe Legea nr. 115/1938.

Față de dispozițiile

art. 2 lit. b) C. proc. civ. raportat la art. 158-159 C. proc. civ., prin sentința

civilă nr. 265 din 16 ianuarie 2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.

643 din 05 iunie 2008 a Tribunalului Brașov, Judecătoria Brașov, a declinat competența

de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului Brașov.

Prin sentința civilă

nr. 335/S din 13 noiembrie 2008, Tribunalul Brașov, a respins excepția decăderii

reclamanților din dreptul de a formula acțiunea, a respins excepția lipsei calității

de reprezentant a Ministerului Economiei și Finanțelor pentru Statul Român, a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor,

a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Brașov

prin Primar și a respins acțiunea formulată de reclamanții S.J. și S.S. în contradictoriu

cu pârâții Statul Român, Municipiul Brașov, SC R. SRL și M.D.M.

A obligat pe reclamanți

să plătească pârâtei M.D.M. suma de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

sentință instanța a reținut următoarele:

Defuncta S.O. a locuit

în imobilul în litigiu ulterior preluării acestuia de către stat, până la data de

18 august 1962, dată la care a părăsit definitiv țara.

În cauză nu s-a probar

incidenta vreunei cauze independente de voința reclamanților, care să îi fi împiedicat

pe aceștia să formuleze cereri de restituire în baza Legii nr. 10/2001.

Dimpotrivă, atât antecesoarea

reclamanților, cât și reclamanții au cunoscut preluarea bunului de către stat, dreptul

de proprietate al statului fiind intabulat în cartea funciară. Prin urmare, aceștia

au avut cunoștință de împrejurările care determină includerea imobilului în litigiu

în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar neurmarea procedurii prevăzute de

respectiva lege le este imputabilă.

Pe de alta parte, nu se

poate considera că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții

nu ar fi avut interes să apeleze la procedura respectivă întrucât antecesoarea lor

figura înscrisă în cartea funciară, întrucât reclamanții nu puteau exercita dreptul

de proprietate asupra imobilului în litigiu, neavându-l în posesie.

Restituirea în natură

a imobilului în litigiu era condiționată de formularea notificării prevăzute de

Legea nr. 10/2001, soluție întărită și de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În plus, pentru partea din imobil înstrăinată chiriașei M.D.M., restituirea în natură

era condiționata de introducerea, de către proprietar, a acțiunii în constatarea

nulității absolute a actului de înstrăinare în termenul special de prescripție de

18 luni, nici unul dintre aceste demersuri nefiind întreprins de către reclamanți.

Legea nr. 10/2001 suprimă

acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, dar nu și accesul

la un proces echitabil, întrucât legea instituie controlul judecătoresc al reparațiilor,

prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21

alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei sentințe

au formulat apel reclamanții S.J. și S.S., iar prin decizia nr. 44/Ap din 15

aprilie 2010, Curtea de Apel Brașov, a admis apelul formulat și a luat act de renunțarea

reclamanților la judecata cererii de chemare în judecată.

Curtea de apel a reținut

că, la termenul de judecată din data de 15 aprilie 2010, reprezentantul convențional

al reclamanților, avocatul B.M., a depus la dosarul cauzei o declarație a reclamanților

de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată, încheiată în formă autentică,

cu respectarea dispozițiilor Convenției de la Haga, din 5 octombrie 1961, privind

obligativitatea apostilării.

Intimata pârâtă M.D.M.,

prezentă la acel termen, a declarat că este de acord cu renunțarea reclamanților

la cererea de chemare în judecată, aspect care a fost confirmat și de avocata acesteia.

De asemenea, reprezentanta

intimatei pârâte SC R. SRL Brașov a fost de acord cu renunțarea la judecata cererii

de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii

cu formulat recurs reclamanții S.J. și S.S., pârâții M.D.M. și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov.

Prin decizia 2707 din

23 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, a constatat nul recursul declarat

de reclamanți și a admis recursurile pârâților, a casat decizia recurată și a trimis

cauza spre rejudecare instanței de apel, constatând că s-a luat act de renunțarea

reclamanților la judecată fără a exista acordul pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Rejudecând cauza, prin

decizia civilă nr. 131Ap din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel Brașov, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale,

a admis în parte apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 335/S

din 13 noiembrie 2008 a Tribunalului Brașov și a schimbat în parte sentința apelată,

în sensul că:

A admis în parte cererea

de chemare în judecată formulată de reclamanți în contradictoriu cu Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Brașov prin Primar și SC R. SRL.

A constatat nevalabilitatea

titlului statului de preluare a imobilului situat în Brașov, de la proprietarul

anterior, S.O.

A obligat pârâții Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Brașov prin Primar și SC

R. SRL să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților, în calitate de succesori

ai defunctei S.O., imobilul compus din demisol și cota de 41.20 din părțile se uz

comun, situat în Brașov.

A dispus radierea dreptului

de proprietate în favoarea Statului Român asupra imobilului din Brașov și dreptul

de administrare al SC R. SRL asupra acestui apartament.

A dispus reînscrierea

dreptului de proprietate al antecesoarei reclamanților, S.O. (născută B.), asupra

acestui imobil apartament și respectiv înscrierea reclamanților asupra acestui imobil

cu titlu de moștenire.

A respins restul pretențiilor

reclamanților.

A respins cererea de chemare

în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta M.D.M. având ca obiect revendicarea

apartamentului din același imobil din Brașov.

A păstrat dispozițiile

din sentință cu privire la soluționarea excepțiilor procesuale, a excepției inadmisibilității

acțiunii și a decăderii reclamanților din dreptul de a formula acțiune, cât și dispoziția

de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată de 1.000 RON, în

favoarea pârâtei M.D.M..

A obligat apelanții reclamanți

să plătească intimatei M.D.M. suma de 2.000 RON cheltuieli de judecată în apel și

a respins cererea apelanților reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată

în fond și apel.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Verificând condițiile

prevăzute de art. 246 C. proc. civ. pentru renunțarea la judecată a cererii de chemare

în judecată, instanța a constatat că, pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și M.D.M. nu au fost de acord cu renunțarea la judecata cererii principale.

S-a reținut că voința reclamanților a fost manifestată în sensul de a se lua act

de renunțarea la cererea de chemare în judecată, nefiind dorită o renunțare la drept

și nici o renunțarea la calea de atac.

Pe fondul cauzei, instanța

de apel a reținut că reclamanții sunt succesorii în drepturi ai S.O., născută B.,

fostă proprietară tabulară asupra imobilului situat în Brașov. Imobilul a fost dezmembrat

în două apartamente: apartamentul situat la demisol , aflat și în prezent în proprietatea

Statului Român și în administrarea SC R. SRL și apartamentul situat la parter, vândut

în baza Legii nr. 112/1995 către pârâta M.D.M., care și-a înscris în CF dreptul

de proprietate astfel dobândit.

Prin certificatul de moștenitor

din 12 decembrie 2006, a cărui valabilitate nu a fost infirmată, a fost atestată

calitatea reclamanților de moștenitori după fosta proprietară tabulară, indiferent

de faptul că imobilul în litigiu ar fi cuprins sau nu în masa succesorală.

Pentru aceste considerente,

instanța a constatat că pretențiile reclamanților de la primul petit al cererii

presupun o constatare a existenței unui drept care deja a avut loc, prin certificatul

de moștenitor.

Acțiunea promovată de

reclamanți este o acțiune în revendicare, înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov

după apariția Legii nr. 10/2001, fără ca reclamanții să se prevaleze de procedura

acestei legi.

Instanța a apreciat că,

în raport de regimul juridic al imobilului și de temeiul de drept al cererii de

chemare în judecată, apelul promovat trebuie analizat prin prisma dispozițiilor

deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Apărarea pârâtei M.D.M.

privind inadmisibilitatea unei astfel de cereri în revendicare a fost respinsă de

prima instanță. Pe de altă parte, au intrat în puterea lucrului judecat soluțiile

pronunțate de Tribunalul Brașov cu privire al excepția lipsei calității procesuale

pasive a Statului Român și a Municipiului Brașov.

Instanța a reținut că

titlul cumpărătoarei M.D.M. nu a fost invalidat. În lipsa unei hotărâri care să

constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei M.D.M., titlul acesteia

s-a consolidat, îndreptățind-o la păstrarea posesiei și proprietății asupra apartamentului

achiziționat în baza Legii nr. 112/1995 și cu bună credință, cu consecința respingerii

cererii în revendicarea îndreptată împotriva sa.

În ceea ce privește revendicarea

reclamanților îndreptată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

Municipiului Brașov și SC R. SRL Brașov, având ca obiect apartamentul de la demisolul

imobilului, instanța de apel a constatat următoarele:

Acțiunea în revendicare

promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea

principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea

pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată și din perspectiva dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește

criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.

A considera că există

posibilitatea pentru reclamanți de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea

dreptului comun în materia revendicării, respectiv, C. civ., însemnă încălcarea

principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care

instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de

efectele create prin aplicarea legii speciale.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul

securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar,

cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință, că prin restituirea bunurilor

preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice

și că restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă,

când, spre exemplu, cum este situația din prezenta cauză, cu privire la apartamentul

pârâtei M.D.M., titlul subdobânditorului nu a fost anulat.

Decizia nr. 33/2008 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii a fost interpretată și

aplicată corect la circumstanțele cauzei de către instanțele anterioare, în sensul

că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ

consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care

nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice, situație care însă nu se regăsește în speță.

Astfel, prin legea nouă

sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989 ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent

dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv

restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea,

până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și 481 C. civ.

Admiterea cererii în revendicare

promovată de moștenitorii fostului proprietar împotriva pârâților Statul Român.

Municipiul Brașov și SC R. SRL cu privire la apartamentul de la demisol este întemeiată,

aplicându-se raționamentul din decizia de recurs în interesul legii, deoarece această

măsură nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice. Nu poate fi dată prevalență titlului statului în compararea cu titlul

fostului proprietar, asupra acestui apartament, din moment ce însăși Legea nr. 10/2001

califică drept abuzive toate preluările de imobile de către Statul Român în perioada

1945-1989.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții S.J. și S.S., pârâta M.D.M.,

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov și

pârâta SC R. SRL.

Prin recursul declarat,

reclamanții S.J. și S.S. formulează următoarele critici de nelegalitate:

În ceea ce privește apartamentul,

în mod eronat instanța de apel a analizat apelul promovat de reclamanți numai prin

prisma dispozițiilor deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

deoarece dreptul de proprietate al antecesoarei reclamanților, S.O., a fost radiat

din cartea funciară abia în anul 2003, după apariția Legii 10/2001.

Prin urmare, nu se poate

pune problema unui concurs intre legea specială și cea generală, întrucât la data

de 15 ianuarie 2003, reclamanții nu mai puteau uza de dispozițiile Legii nr. 10/2001,

în sensul de a formula notificare.

Recurenții mai arată că,

la data de 15 ianuarie 2003, cu scopul de a înlătura dreptul de proprietate al succesoarei

lor, SC R. SRL a solicitat Judecătoriei Brașov - Serviciul de Carte Funciară radierea

dreptului de proprietate al reclamanților și intabularea dreptului de proprietate

al Statului Român.

Aceasta cerere a avut

ca temei o copie a tabelului anexă la Decretul nr. 92/1950 în care antecesoarea

reclamanților figura cu imobilul naționalizat, anexă care nu a fost publicată niciodată,

nu a fost comunicată reclamanților și, prin urmare, mu le este opozabilă.

Eronată este și concluzia

instanței de judecată prin care se arată că, în lipsa unei hotărâri care să constate

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, titlul de proprietate al numitei M.D.M.

s-a consolidat, îndreptățind-o la păstrarea posesiei și a proprietății asupra apartamentului

achiziționat în baza Legii nr. 112/1995 și cu bună-credință.

Într-adevăr, reclamanții

nu au cerut desființarea contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei M.D.M., dar

au solicitat compararea de titluri. Or, prin decizia recurată, instanța de apel

a constatat nevalabilitatea titluri statului de preluare a imobilului în litigiu,

astfel încât M.D.M. a achiziționat imobilul în litigiu de la un neproprietar, ceea

ce face ca, în urma comparării de titluri, să se constate că titlul reclamanților

este mai caracterizat decât cel al intimatei.

Mai mult, instanța nu

poate retine buna-credință a intimatei M.D.M., deoarece la data încheierii contractului

de vânzare-cumpărare, succesoarea reclamanților era înscrisă în cartea funciară

ca proprietara a ambelor apartamente, aspect pe care, cu minime diligențe, intimata

M.D.M. l-ar fi putut cunoaște.

În drept, cererea de recurs

este întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pârâta M.D.M. critică

decizia pronunțată de instanța de apel pentru următoarele motive pe care le întemeiază

pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Instanța de apel a interpretat

greșit înscrisul depus de reclamanți ca o renunțare la judecată și nu ca o renunțare

la calea de atac a apelului, cum ar fi fost corect.

Din conținutul înscrisului

depus, rezultă în mod clar și fără putință de tăgadă faptul că intenția reclamanților

a fost cea de a renunța la calea de atac a apelului și nu de a renunța la acțiunea

formulată, cu atât mai mult cu cât pe rolul Curții de Apel Brașov se află spre soluționare

Dosarul nr. 5159/197/2009 (1854/62/2010), având aceleași părți și privind același

imobil.

Raportat la capetele de

cerere din petit, hotărârea nu este motivată. Astfel, instanța nu explică care sunt

argumentele pentru care a constatat nevalabilitatea titlului statului de preluare

a imobilului litigios, ci reține că imobilul a fost preluat în mod abuziv, pentru

simplul motiv că preluarea a avut loc în perioada 1945-1989.

Recurenta mai arată că

primul capăt de cerere, fiind o veritabilă acțiune în constatare, este inadmisibil,

reclamanții având deschisă calea acțiunii în realizarea dreptului.

În plus, având în vedere

și data introducerii acțiunii, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001

și ale deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prezenta

acțiune având apare ca fiind inadmisibilă, imobilul litigios intrând sub incidența

Legii nr. 10/2001.

Or, din probele administrate

nu a rezultat faptul că reclamanții ar fi persoane exceptate de la aplicarea Legii

nr. 10/2001, ori faptul că, din motive independente de aceștia, nu au putut să utilizeze

procedura specială, în termenul legal.

Mai mult, în urma analizării

materialului probator a rezultat faptul că, atât autoarea reclamanților, cât și

aceștia au avut cunoștință despre preluarea bunului de către stat, astfel încât

pasivitatea reclamanților, în sensul neurmăriri procedurii speciale, le este pe

deplin imputabilă.

Recurenta mai arată că

certificatul de moștenitor nu face dovada dreptului de proprietate al reclamanților,

că nu există identitate între imobilele indicate în certificatul de moștenitor,

imobilul proprietatea recurentei și imobilul proprietatea Statului Român.

Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov critică decizia instanței de apel pentru

următoarele considerente:

Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice nu are calitate procesual pasivă în cauză. Având în vedere obiectul

cauzei dedusă judecații, legitimitatea procesuală revine Municipiului Brașov prin

în Primar, în calitate de proprietar al imobilului, față de prevederile art. 5

alin. (1) din Ordonanța nr. 53/2002 și art. 36 alin. (1) din Legea fondului funciar

nr. 18/1991.

Pe fondul cauzei, recurentul

arată că, de la intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispozițiile

dreptului comun în materia acțiunilor în revendicare. Invocă în acest sens decizia

nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată în recursul in interesul legii de Înalta Curte

de Casație și Justiție și susține că procedura reglementată de Legea nr. 10/2001

nu contravine prevederilor art. 6 Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și

a Libertăților Fundamentale.

Recurentul susține că

valabilitatea titlului statului trebuia analizată prin prisma normelor legale în

vigoare la data preluării bunului, actele normativei în baza cărora s-a făcut preluarea

nefiind aplicate într-un mod abuziv. În acest sens, recurentul indică dispozițiile

art. III din Decretul nr. 218/1960 și Decretul nr. 712/1966.

Recurentul invocă practica

Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizii ale Curții Constituționale și ale

Curții Europene a Drepturilor Omului.

În drept, cererea de recurs

este întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pârâta SC R. SRL formulează

următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Hotărârea recurată a fost

pronunțată cu aplicarea greșită a legii, întrucât deși potrivit art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat, fără un titlu valabil, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul

unor legi speciale reparație, reclamanții au apelat direct la instanța de judecată,

eludând procedura prealabilă impusa de Legea nr. 10/2001.

Reclamanții nu au uzat

de prevederile legii speciale, dar nici nu au dovada că sunt persoane exceptate

de la aplicarea Legii nr. 10/2001 sau că, din motive independente de voința lor,

nu au putut, în termen legal, să se folosească de procedura prevăzută de legea specială.

Reclamanții cunoșteau

faptul imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950, fiind înscris în anexa

acestuia, cunoșteau că imobilul a fost naționalizat și, ca urmare, aveau posibilitatea

să uzeze de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Odată cu intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun referitoare

la imobilele ce formează obiectul acestei legi.

Analizând decizia recurată

în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește recursurile

declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Brașov și de pârâta SC R. SRL:

Este nefondată critica

prin care pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice susține că nu

are calitate procesual pasivă în cauză.

Calitatea procesuală pasivă

presupune identitatea între persoana chemată în judecată și subiectul de drept obligat

în raportul juridic dedus judecății.

Or, cât timp reclamanții

au solicitat instanței să constate nevalabilitatea titlului statului de preluare

a imobilului situat în Brașov, și au revendicat inclusiv apartamentul situat la

demisolul acestui imobil, aflat și în prezent în proprietatea Statului Român și

în administrarea SC R. SRL, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are

calitate procesual pasivă în cauză.

Este, de asemenea, nefondată

critica formulată de același recurent, prin care se susține că preluarea imobilului

în litigiu nu a fost abuzivă.

Imobilului situat în Brașov,

a aparținut a aparținut autoarei reclamanților, S.O., născută B. și a fost preluat

de stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Valabilitatea titlului

statului trebuie analizată din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998 care califică

titlul valabil ca fiind acela emis cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale

la care Romania era parte și a legilor în vigoare la data preluării bunurilor de

către stat.

Or, Constituția din anul

1948 - sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950 - prevedea în

art. 11 categoriile de bunuri care puteau fi supuse naționalizării și care nu concordau

cu cele cărora li se aplica decretul de naționalizare menționat.

Tot astfel, art. 8 din

Constituția în vigoare la acea dată prevedea cu titlu de principiu că proprietatea

particulară este recunoscută și garantată prin lege. Textele constituționale ulterioare,

inclusiv art. 11, erau prevederi de excepție de vreme ce derogau de la principiul

garantării proprietății, permițând pierderea dreptului de proprietate prin naționalizare.

Însă, excepțiile sunt de strictă interpretare, astfel încât extinderea aplicării

lor la alte categorii de bunuri decât cele expres prevăzute de art. 11, este nelegală.

Nu în ultimul rând, Decretul

nr. 92/1950 încălca dispozițiile art. 480 C. civ., astfel încât, prin raportare

la legile interne în vigoare la data aplicării lui, acest act normativ nu putea

naște în favoarea statului un titlu valabil de proprietate cu privire la imobilul

în litigiu.

Sunt însă fondate celelalte

critici formulate prin recursurile analizate și care vizează nelegalitatea deciziei

recurate sub aspectul admiterii acțiunii în revendicare cu privire la apartamentul

situat la demisolul imobilului din Brașov, critici întemeiate pe prevederile Legii

nr. 10/2001, ale art. 480 C. civ., pe dezlegările cuprinse în decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție și pe normele Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

În prezenta cauză, reclamanții

au învestit instanțele cu o cerere în revendicare, întemeiată pe dispozițiile de

drept comun în materie.

După intrarea în vigoare

a Legii 10/2001, în condițiile concrete ale cauzei, o astfel de cerere nu mai poate

fi promovată.

Prin decizia în interesul

deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat

problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează

regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001,

și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ.

S-a

concluzionat că

opinia

unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă

și că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau

care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o,

nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în

revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este greșită, deoarece

ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea

generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie

reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în decizia

pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât pentru imobilele

preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat

o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură

persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de

la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Totodată, s-a argumentat

că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele

care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură

în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului

litigios.

Prin urmare, printr-o

decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar

de instanțele judecătorești, au stabilit în privința concursului dintre legea specială

și legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială.

Așa cum rezultă din considerentele

anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în

privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude

posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin

care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.

Față de prevederile

art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de

drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe, hotărârea instanței de apel este legală.

Împrejurarea că Legea

nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile

nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura

administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ

asigurând astfel o jurisdicție deplină.

În plus, prin decizia

nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a recunoscut competența instanțelor de

judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției

de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor

preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, așa cum

s-a reținut și în considerentele deciziei în interesul deciziei nr. 33 din 09

iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului

judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001,

inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării,

este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

Este adevărat că prin

decizia în interesul deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul

în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a

decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui

alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În analiza recursului

în interesul legi cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări, Înalta

Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat,

acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți prevalându-se de existența

unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Pentru ipoteza în care

bunul preluat de stat se află încă în posesia unei unități deținătoare în sensul

Legii nr. 10/2001, reglementarea unei proceduri speciale de restituire, obligatorii,

nu poate reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În jurisprudența sa, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante

de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate

înainte ca ele să ratifice Convenția.

Reglementarea unei proceduri

speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în posesia unei unități

deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de

restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat.

Fiind reglementată prin

norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei

proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate

pe dreptul comun în materie.

Prin urmare, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov și

de pârâta SC R. SRL, iar în temeiul art 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica decizia

atacată în sensul că, în baza art. 296 C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, apelul

declarat de reclamanții S.J. și S.S. împotriva sentinței civile nr. 335/S din 13

noiembrie 2008 a Tribunalului Brașov, secția civilă.

În ceea ce privește recursul

declarat de pârâta M.D.M.:

Înalta Curte urmează a

respinge ca lipsit de interes acest recurs, pentru următoarele considerente:

Interesul, înțeles ca

folos practic pe care partea îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare,

trebuie să fie legitim, personal, născut și actual.

Or, cât timp, prin decizia

recurată, curtea de apel a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu

cu pârâta M.D.M. având ca obiect revendicarea apartamentului din imobil, interesul

său în promovarea căii de atac a recursului nu există.

Acest interes nu ar putea

fi justificat, așa cum a susținut recurenta M.D.M. cu ocazia dezbaterilor, nici

prin raportare la litigii ulterioare, în care reclamanții ar putea, eventual, folosi

dezlegarea pronunțată în soluționarea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității

titlului de preluare a bunului de către stat.

În primul rând, interesul,

ca o condiție de declanșare a procedurii judiciare, se apreciază în raport cu litigiu

în curs, iar nu în raport cu litigii ulterioare. În al doilea rând, pentru considerente

ce vor fi expuse în analiza recursului declarat de reclamanți, dezlegarea capătului

de cerere menționat nu poate fi folosită de reclamanți în justificarea existentei

în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul practicii actuale a Curții Europene a

Drepturilor Omului.

În ceea ce privește recursul

declarat de reclamanții S.J. și S.S.:

Înalta Curte urmează a

respinge ca nefondat acest recurs.

Pentru considerentele

expuse în analizarea recursurilor declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și SC R. SRL, Înalta Curte a apreciat că regimul juridic aplicabil

imobilului de față este cel reglementat de Legea nr. 10/2001, lege specială în raport

cu dispozițiile dreptului comun în materia revendicării și de a cărei procedură

reclamanții nu au înțeles să uzeze.

Așa cum s-a arătat și

analizarea recursurilor menționate, prin decizia pronunțată în interesul deciziei

nr. 33/2008, s-a reținut că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de

stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care

prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite,

nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea

aplica în concurs cu acesta.

Este

adevărat că în cuprinsul acestei decizii

, s-a argumentat că numai persoanele exceptate

de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente

de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au

deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

Însă, reclamanții nu se

află în situația menționată în considerentele deciziei în interesul legii, în care,

din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedura

specială, în cauză, stabilindu-se că, deși în cartea funciară era înscrisă autoarea

reclamanților, atât aceasta, cât și succesorii săi, reclamanții din prezenta cauză,

au cunoscut că imobilul a fost preluat de stat, fiind împiedicați să exercite posesia

asupra apartamentelor în litigiu.

Prin urmare, Înalta Curte

apreciază că aspectele invocate prin motivele de recurs, vizând înscrierile în cartea

funciară și necunoașterea tabelului anexă la Decretul nr. 92/1950 nu pot reprezenta

motive temeinice în sensul celor avute în vedere prin decizia în interesul legii

menționate, de natură a justifica pasivitatea reclamanților în ceea ce privește

declanșarea procedurii reglementate de legea specială și de a le deschide calea

acțiunii în revendicare de drept comun.

În ceea ce privește celelalte

susțineri ale reclamanților, Înalta Curte reține următoarele:

Este adevărat că, prin

decizia în interesul deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul

în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a

decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui

alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Însă această dezlegare

cuprinsă în decizia în interesul legii nu-i scutește pe reclamanți de a proba în

cauză că sunt titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană și al jurisprudenței instanței europene, deoarece în analiza

recursului în interesul legii cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări,

Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către

stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți prevalându-se

de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Altfel spus, simpla împrejurare

că prin restituirea bunului în litigiu nu s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, deoarece bunul se află încă în proprietatea statului, nu poate duce

la admiterea cererii reclamanților în lipsa dovezii că aceștia sunt titularii bunului

pretins.

Or, în cauză însă, reclamanții

nu se pot prevala de existența unui „bun” în accepțiunea dată de normele convenționale

și de jurisprudența instanței europene acestei noțiuni.

Aceasta deoarece, în jurisprudența

actuală a Curții Europene a intervenit o schimbare în ceea ce privește interpretarea

atribuită noțiunii de „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a drepturilor Omului.

În practica anterioară

a instanței europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitivă,

prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil anterior

anului 1989, era calificată ca o privare nejustificată de proprietate. Această privare

de proprietate era apreciată ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor,

garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilității exercitării de

către proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat

unor terți coroborată și a lipsei unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului.

Raportat la această practică,

simpla recunoaștere, în cauza de față a caracterului abuziv al preluării imobilului

de către stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950, era suficientă pentru a constata

existența unui „bun actual” în patrimoniul reclamanților.

Însă, prin hotărârea pilot

pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a reținut

că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui

dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut

acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în

mod expres restituirea bunului.

În caz contrar, simpla

constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului asupra imobilului,

poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului

de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția declanșării

procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor

reparații.

Prin urmare, câtă vreme

reclamanții nu beneficiază de o hotărâre definitivă și executorie prin care să le

fi fost recunoscută calitatea de proprietari a bunului în litigiu și care să cuprindă

dispoziția expresă de restituire a imobilului, ei nu este titularii unui bun în

sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, ci doar a unui drept

de creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și care urmează

a fi putut fi valorificate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Dreptul de creanță valorificabil

în procedura Legii nr. 10/2001 a fost recunoscut de instanța europeană prin hotărârea

pilot, independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, aspect care, în

jurisprudența anterioară a Curții Europene reprezenta un element esențial în recunoașterea

dreptului la restituirea imobilului.

Hotărârea pilot pronunțată

de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanțele naționale, aplicarea acestei

decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție fiind obligatorie.

Prin urmare, constatând

că reclamanții nu dețin un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană și că, din acest motiv ei nu pot obține mai mult decât despăgubirile

prevăzute de legea specială, fără a putea beneficia de un drept de restituire care

să îi îndreptățească la redobândirea posesiei, Înalta Curte apreciază că este inutilă

verificarea existenței unui bun în patrimoniul pârâților, compararea titlurilor

de proprietate, viciile titlului opus de pârâta M.D.M. și, pe cale de consecință,

analiza criticilor formulate prin motivele de recurs sub aceste aspecte.

În consecință, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ce nefondat, recursul

declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov

și de pârâta SC R. SRL împotriva deciziei civile nr. 131Ap din 16 noiembrie 2011

a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Modifică decizia atacată

în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții S.J. și S.S. împotriva

sentinței civile nr. 335S din 13 noiembrie 2008 a Tribunalului Brașov, secția civilă.

Respinge ca lipsit de

interes recursul declarat de pârâta M.D.M. împotriva aceleiași decizii.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții S.J. și S.S. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2013.