ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3015/2013

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la de 18 aprilie 2007 pe rolul Judecătoriei Brașov, reclamanții S.J. și S.S. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov, Municipiul Brașov prin Primar, SC R. SRL și M.D.M.

și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate calitatea de proprietar a antecesoarei reclamanților, S.O., născută B., asupra imobilului situat în Brașov, și dezmembrat ulterior în două apartamente, să constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului preluat în mod abuziv, să dispună restabilirea situației anterioare de carte funciară, radiind înscrierile ulterioare înscrierii dreptului de proprietate al antecesoarei reclamanților, stabilind pe baza comparării titlurilor de proprietate, că dreptul de proprietate al reclamanților dobândit prin cumpărare la data de 28 octombrie 1932 și moștenire este preferabil dreptului pârâților, dobândit prin cumpărare, de la un neproprietar și să oblige pârâții să le predea posesia imobilului în litigiu, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ, art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, art. 6 din Legea nr. 213/1998 și pe Legea nr. 115/1938. Față de dispozițiile art. 2 lit. b) C. proc. civ. raportat la art. 158-159 C. proc. civ., prin sentința civilă nr. 265 din 16 ianuarie 2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 643 din 05 iunie 2008 a Tribunalului Brașov, Judecătoria Brașov, a declinat competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului Brașov.

Prin sentința civilă nr. 335/S din 13 noiembrie 2008, Tribunalul Brașov, a respins excepția decăderii reclamanților din dreptul de a formula acțiunea, a respins excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Economiei și Finanțelor pentru Statul Român, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Brașov prin Primar și a respins acțiunea formulată de reclamanții S.J. și S.S. în contradictoriu cu pârâții Statul Român, Municipiul Brașov, SC R. SRL și M.D.M. A obligat pe reclamanți să plătească pârâtei M.D.M. suma de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut următoarele: Defuncta S.O. a locuit în imobilul în litigiu ulterior preluării acestuia de către stat, până la data de 18 august 1962, dată la care a părăsit definitiv țara. În cauză nu s-a probar incidenta vreunei cauze independente de voința reclamanților, care să îi fi împiedicat pe aceștia să formuleze cereri de restituire în baza Legii nr. 10/2001. Dimpotrivă, atât antecesoarea reclamanților, cât și reclamanții au cunoscut preluarea bunului de către stat, dreptul de proprietate al statului fiind intabulat în cartea funciară. Prin urmare, aceștia au avut cunoștință de împrejurările care determină includerea imobilului în litigiu în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar neurmarea procedurii prevăzute de respectiva lege le este imputabilă.

Pe de alta parte, nu se poate considera că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții nu ar fi avut interes să apeleze la procedura respectivă întrucât antecesoarea lor figura înscrisă în cartea funciară, întrucât reclamanții nu puteau exercita dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, neavându-l în posesie. Restituirea în natură a imobilului în litigiu era condiționată de formularea notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, soluție întărită și de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998. În plus, pentru partea din imobil înstrăinată chiriașei M.D.M., restituirea în natură era condiționata de introducerea, de către proprietar, a acțiunii în constatarea nulității absolute a actului de înstrăinare în termenul special de prescripție de 18 luni, nici unul dintre aceste demersuri nefiind întreprins de către reclamanți.

Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât legea instituie controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții S.J. și S.S., iar prin decizia nr. 44/Ap din 15 aprilie 2010, Curtea de Apel Brașov, a admis apelul formulat și a luat act de renunțarea reclamanților la judecata cererii de chemare în judecată.

Curtea de apel a reținut că, la termenul de judecată din data de 15 aprilie 2010, reprezentantul convențional al reclamanților, avocatul B.M., a depus la dosarul cauzei o declarație a reclamanților de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată, încheiată în formă autentică, cu respectarea dispozițiilor Convenției de la Haga, din 5 octombrie 1961, privind obligativitatea apostilării. Intimata pârâtă M.D.M., prezentă la acel termen, a declarat că este de acord cu renunțarea reclamanților la cererea de chemare în judecată, aspect care a fost confirmat și de avocata acesteia. De asemenea, reprezentanta intimatei pârâte SC R. SRL Brașov a fost de acord cu renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii cu formulat recurs reclamanții S.J. și S.S., pârâții M.D.M. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov. Prin decizia 2707 din 23 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, a constatat nul recursul declarat de reclamanți și a admis recursurile pârâților, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel, constatând că s-a luat act de renunțarea reclamanților la judecată fără a exista acordul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 131Ap din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis în parte apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 335/S din 13 noiembrie 2008 a Tribunalului Brașov și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Brașov prin Primar și SC R. SRL. A constatat nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului situat în Brașov, de la proprietarul anterior, S.O.

A obligat pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Brașov prin Primar și SC R. SRL să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților, în calitate de succesori ai defunctei S.O., imobilul compus din demisol și cota de 41.20 din părțile se uz comun, situat în Brașov. A dispus radierea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român asupra imobilului din Brașov și dreptul de administrare al SC R. SRL asupra acestui apartament. A dispus reînscrierea dreptului de proprietate al antecesoarei reclamanților, S.O. (născută B.), asupra acestui imobil apartament și respectiv înscrierea reclamanților asupra acestui imobil cu titlu de moștenire. A respins restul pretențiilor reclamanților.

A respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta M.D.M. având ca obiect revendicarea apartamentului din același imobil din Brașov. A păstrat dispozițiile din sentință cu privire la soluționarea excepțiilor procesuale, a excepției inadmisibilității acțiunii și a decăderii reclamanților din dreptul de a formula acțiune, cât și dispoziția de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată de 1.000 RON, în favoarea pârâtei M.D.M.. A obligat apelanții reclamanți să plătească intimatei M.D.M. suma de 2.000 RON cheltuieli de judecată în apel și a respins cererea apelanților reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată în fond și apel. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Verificând condițiile prevăzute de art. 246 C. proc.

civ. pentru renunțarea la judecată a cererii de chemare în judecată, instanța a constatat că, pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și M.D.M. nu au fost de acord cu renunțarea la judecata cererii principale. S-a reținut că voința reclamanților a fost manifestată în sensul de a se lua act de renunțarea la cererea de chemare în judecată, nefiind dorită o renunțare la drept și nici o renunțarea la calea de atac. Pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut că reclamanții sunt succesorii în drepturi ai S.O., născută B., fostă proprietară tabulară asupra imobilului situat în Brașov. Imobilul a fost dezmembrat în două apartamente: apartamentul situat la demisol , aflat și în prezent în proprietatea Statului Român și în administrarea SC R. SRL și apartamentul situat la parter, vândut în baza Legii nr. 112/1995 către pârâta M.D.M., care și-a înscris în CF dreptul de proprietate astfel dobândit.

Prin certificatul de moștenitor din 12 decembrie 2006, a cărui valabilitate nu a fost infirmată, a fost atestată calitatea reclamanților de moștenitori după fosta proprietară tabulară, indiferent de faptul că imobilul în litigiu ar fi cuprins sau nu în masa succesorală. Pentru aceste considerente, instanța a constatat că pretențiile reclamanților de la primul petit al cererii presupun o constatare a existenței unui drept care deja a avut loc, prin certificatul de moștenitor. Acțiunea promovată de reclamanți este o acțiune în revendicare, înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov după apariția Legii nr. 10/2001, fără ca reclamanții să se prevaleze de procedura acestei legi. Instanța a apreciat că, în raport de regimul juridic al imobilului și de temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, apelul promovat trebuie analizat prin prisma dispozițiilor deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Apărarea pârâtei M.D.M. privind inadmisibilitatea unei astfel de cereri în revendicare a fost respinsă de prima instanță. Pe de altă parte, au intrat în puterea lucrului judecat soluțiile pronunțate de Tribunalul Brașov cu privire al excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și a Municipiului Brașov. Instanța a reținut că titlul cumpărătoarei M.D.M. nu a fost invalidat. În lipsa unei hotărâri care să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei M.D.M., titlul acesteia s-a consolidat, îndreptățind-o la păstrarea posesiei și proprietății asupra apartamentului achiziționat în baza Legii nr. 112/1995 și cu bună credință, cu consecința respingerii cererii în revendicarea îndreptată împotriva sa.

În ceea ce privește revendicarea reclamanților îndreptată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiului Brașov și SC R. SRL Brașov, având ca obiect apartamentul de la demisolul imobilului, instanța de apel a constatat următoarele: Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.

A considera că există posibilitatea pentru reclamanți de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, C. civ., însemnă încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice și că restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situația din prezenta cauză, cu privire la apartamentul pârâtei M.D.M., titlul subdobânditorului nu a fost anulat.

Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către instanțele anterioare, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță. Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și 481 C. civ.

Admiterea cererii în revendicare promovată de moștenitorii fostului proprietar împotriva pârâților Statul Român. Municipiul Brașov și SC R. SRL cu privire la apartamentul de la demisol este întemeiată, aplicându-se raționamentul din decizia de recurs în interesul legii, deoarece această măsură nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Nu poate fi dată prevalență titlului statului în compararea cu titlul fostului proprietar, asupra acestui apartament, din moment ce însăși Legea nr. 10/2001 califică drept abuzive toate preluările de imobile de către Statul Român în perioada 1945-1989. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții S.J.

și S.S., pârâta M.D.M., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov și pârâta SC R. SRL. Prin recursul declarat, reclamanții S.J. și S.S. formulează următoarele critici de nelegalitate: În ceea ce privește apartamentul, în mod eronat instanța de apel a analizat apelul promovat de reclamanți numai prin prisma dispozițiilor deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece dreptul de proprietate al antecesoarei reclamanților, S.O., a fost radiat din cartea funciară abia în anul 2003, după apariția Legii 10/2001. Prin urmare, nu se poate pune problema unui concurs intre legea specială și cea generală, întrucât la data de 15 ianuarie 2003, reclamanții nu mai puteau uza de dispozițiile Legii nr. 10/2001, în sensul de a formula notificare.

Recurenții mai arată că, la data de 15 ianuarie 2003, cu scopul de a înlătura dreptul de proprietate al succesoarei lor, SC R. SRL a solicitat Judecătoriei Brașov - Serviciul de Carte Funciară radierea dreptului de proprietate al reclamanților și intabularea dreptului de proprietate al Statului Român. Aceasta cerere a avut ca temei o copie a tabelului anexă la Decretul nr. 92/1950 în care antecesoarea reclamanților figura cu imobilul naționalizat, anexă care nu a fost publicată niciodată, nu a fost comunicată reclamanților și, prin urmare, mu le este opozabilă. Eronată este și concluzia instanței de judecată prin care se arată că, în lipsa unei hotărâri care să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, titlul de proprietate al numitei M.D.M.

s-a consolidat, îndreptățind-o la păstrarea posesiei și a proprietății asupra apartamentului achiziționat în baza Legii nr. 112/1995 și cu bună-credință. Într-adevăr, reclamanții nu au cerut desființarea contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei M.D.M., dar au solicitat compararea de titluri. Or, prin decizia recurată, instanța de apel a constatat nevalabilitatea titluri statului de preluare a imobilului în litigiu, astfel încât M.D.M. a achiziționat imobilul în litigiu de la un neproprietar, ceea ce face ca, în urma comparării de titluri, să se constate că titlul reclamanților este mai caracterizat decât cel al intimatei. Mai mult, instanța nu poate retine buna-credință a intimatei M.D.M., deoarece la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, succesoarea reclamanților era înscrisă în cartea funciară ca proprietara a ambelor apartamente, aspect pe care, cu minime diligențe, intimata M.D.M.

l-ar fi putut cunoaște. În drept, cererea de recurs este întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pârâta M.D.M. critică decizia pronunțată de instanța de apel pentru următoarele motive pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Instanța de apel a interpretat greșit înscrisul depus de reclamanți ca o renunțare la judecată și nu ca o renunțare la calea de atac a apelului, cum ar fi fost corect. Din conținutul înscrisului depus, rezultă în mod clar și fără putință de tăgadă faptul că intenția reclamanților a fost cea de a renunța la calea de atac a apelului și nu de a renunța la acțiunea formulată, cu atât mai mult cu cât pe rolul Curții de Apel Brașov se află spre soluționare Dosarul nr. 5159/197/2009 (1854/62/2010), având aceleași părți și privind același imobil.

Raportat la capetele de cerere din petit, hotărârea nu este motivată. Astfel, instanța nu explică care sunt argumentele pentru care a constatat nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului litigios, ci reține că imobilul a fost preluat în mod abuziv, pentru simplul motiv că preluarea a avut loc în perioada 1945-1989. Recurenta mai arată că primul capăt de cerere, fiind o veritabilă acțiune în constatare, este inadmisibil, reclamanții având deschisă calea acțiunii în realizarea dreptului. În plus, având în vedere și data introducerii acțiunii, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prezenta acțiune având apare ca fiind inadmisibilă, imobilul litigios intrând sub incidența Legii nr. 10/2001.

Or, din probele administrate nu a rezultat faptul că reclamanții ar fi persoane exceptate de la aplicarea Legii nr. 10/2001, ori faptul că, din motive independente de aceștia, nu au putut să utilizeze procedura specială, în termenul legal. Mai mult, în urma analizării materialului probator a rezultat faptul că, atât autoarea reclamanților, cât și aceștia au avut cunoștință despre preluarea bunului de către stat, astfel încât pasivitatea reclamanților, în sensul neurmăriri procedurii speciale, le este pe deplin imputabilă. Recurenta mai arată că certificatul de moștenitor nu face dovada dreptului de proprietate al reclamanților, că nu există identitate între imobilele indicate în certificatul de moștenitor, imobilul proprietatea recurentei și imobilul proprietatea Statului Român.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov critică decizia instanței de apel pentru următoarele considerente: Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesual pasivă în cauză. Având în vedere obiectul cauzei dedusă judecații, legitimitatea procesuală revine Municipiului Brașov prin în Primar, în calitate de proprietar al imobilului, față de prevederile art. 5 alin. (1) din Ordonanța nr. 53/2002 și art. 36 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991. Pe fondul cauzei, recurentul arată că, de la intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun în materia acțiunilor în revendicare.

Invocă în acest sens decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată în recursul in interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție și susține că procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 nu contravine prevederilor art. 6 Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Recurentul susține că valabilitatea titlului statului trebuia analizată prin prisma normelor legale în vigoare la data preluării bunului, actele normativei în baza cărora s-a făcut preluarea nefiind aplicate într-un mod abuziv. În acest sens, recurentul indică dispozițiile art. III din Decretul nr. 218/1960 și Decretul nr. 712/1966. Recurentul invocă practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizii ale Curții Constituționale și ale Curții Europene a Drepturilor Omului.

În drept, cererea de recurs este întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pârâta SC R. SRL formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, întrucât deși potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat, fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale reparație, reclamanții au apelat direct la instanța de judecată, eludând procedura prealabilă impusa de Legea nr. 10/2001. Reclamanții nu au uzat de prevederile legii speciale, dar nici nu au dovada că sunt persoane exceptate de la aplicarea Legii nr. 10/2001 sau că, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termen legal, să se folosească de procedura prevăzută de legea specială.

Reclamanții cunoșteau faptul imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950, fiind înscris în anexa acestuia, cunoșteau că imobilul a fost naționalizat și, ca urmare, aveau posibilitatea să uzeze de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele: În ceea ce privește recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov și de pârâta SC R. SRL: Este nefondată critica prin care pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice susține că nu are calitate procesual pasivă în cauză.

Calitatea procesuală pasivă presupune identitatea între persoana chemată în judecată și subiectul de drept obligat în raportul juridic dedus judecății. Or, cât timp reclamanții au solicitat instanței să constate nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului situat în Brașov, și au revendicat inclusiv apartamentul situat la demisolul acestui imobil, aflat și în prezent în proprietatea Statului Român și în administrarea SC R. SRL, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesual pasivă în cauză. Este, de asemenea, nefondată critica formulată de același recurent, prin care se susține că preluarea imobilului în litigiu nu a fost abuzivă. Imobilului situat în Brașov, a aparținut a aparținut autoarei reclamanților, S.O., născută B. și a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Valabilitatea titlului statului trebuie analizată din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998 care califică titlul valabil ca fiind acela emis cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care Romania era parte și a legilor în vigoare la data preluării bunurilor de către stat. Or, Constituția din anul 1948 - sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950 - prevedea în art. 11 categoriile de bunuri care puteau fi supuse naționalizării și care nu concordau cu cele cărora li se aplica decretul de naționalizare menționat. Tot astfel, art. 8 din Constituția în vigoare la acea dată prevedea cu titlu de principiu că proprietatea particulară este recunoscută și garantată prin lege.

Textele constituționale ulterioare, inclusiv art. 11, erau prevederi de excepție de vreme ce derogau de la principiul garantării proprietății, permițând pierderea dreptului de proprietate prin naționalizare. Însă, excepțiile sunt de strictă interpretare, astfel încât extinderea aplicării lor la alte categorii de bunuri decât cele expres prevăzute de art. 11, este nelegală. Nu în ultimul rând, Decretul nr. 92/1950 încălca dispozițiile art. 480 C. civ., astfel încât, prin raportare la legile interne în vigoare la data aplicării lui, acest act normativ nu putea naște în favoarea statului un titlu valabil de proprietate cu privire la imobilul în litigiu.

Sunt însă fondate celelalte critici formulate prin recursurile analizate și care vizează nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul admiterii acțiunii în revendicare cu privire la apartamentul situat la demisolul imobilului din Brașov, critici întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001, ale art. 480 C. civ., pe dezlegările cuprinse în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și pe normele Convenției Europene a Drepturilor Omului. În prezenta cauză, reclamanții au învestit instanțele cu o cerere în revendicare, întemeiată pe dispozițiile de drept comun în materie. După intrarea în vigoare a Legii 10/2001, în condițiile concrete ale cauzei, o astfel de cerere nu mai poate fi promovată.

Prin decizia în interesul deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ.

S-a concluzionat că opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în decizia pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

Prin urmare, printr-o decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, au stabilit în privința concursului dintre legea specială și legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Așa cum rezultă din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare. Față de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, hotărârea instanței de apel este legală.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină. În plus, prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, așa cum s-a reținut și în considerentele deciziei în interesul deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție. Este adevărat că prin decizia în interesul deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți prevalându-se de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Pentru ipoteza în care bunul preluat de stat se află încă în posesia unei unități deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, reglementarea unei proceduri speciale de restituire, obligatorii, nu poate reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în posesia unei unități deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat. Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie. Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov și de pârâta SC R. SRL, iar în temeiul art 304 pct. 9 C. proc.

civ., va modifica decizia atacată în sensul că, în baza art. 296 C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții S.J. și S.S. împotriva sentinței civile nr. 335/S din 13 noiembrie 2008 a Tribunalului Brașov, secția civilă. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta M.D.M.: Înalta Curte urmează a respinge ca lipsit de interes acest recurs, pentru următoarele considerente: Interesul, înțeles ca folos practic pe care partea îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare, trebuie să fie legitim, personal, născut și actual. Or, cât timp, prin decizia recurată, curtea de apel a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta M.D.M.

având ca obiect revendicarea apartamentului din imobil, interesul său în promovarea căii de atac a recursului nu există. Acest interes nu ar putea fi justificat, așa cum a susținut recurenta M.D.M. cu ocazia dezbaterilor, nici prin raportare la litigii ulterioare, în care reclamanții ar putea, eventual, folosi dezlegarea pronunțată în soluționarea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului de preluare a bunului de către stat. În primul rând, interesul, ca o condiție de declanșare a procedurii judiciare, se apreciază în raport cu litigiu în curs, iar nu în raport cu litigii ulterioare. În al doilea rând, pentru considerente ce vor fi expuse în analiza recursului declarat de reclamanți, dezlegarea capătului de cerere menționat nu poate fi folosită de reclamanți în justificarea existentei în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul practicii actuale a Curții Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanții S.J. și S.S.: Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat acest recurs. Pentru considerentele expuse în analizarea recursurilor declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și SC R. SRL, Înalta Curte a apreciat că regimul juridic aplicabil imobilului de față este cel reglementat de Legea nr. 10/2001, lege specială în raport cu dispozițiile dreptului comun în materia revendicării și de a cărei procedură reclamanții nu au înțeles să uzeze.

Așa cum s-a arătat și analizarea recursurilor menționate, prin decizia pronunțată în interesul deciziei nr. 33/2008, s-a reținut că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Este adevărat că în cuprinsul acestei decizii , s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

Însă, reclamanții nu se află în situația menționată în considerentele deciziei în interesul legii, în care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedura specială, în cauză, stabilindu-se că, deși în cartea funciară era înscrisă autoarea reclamanților, atât aceasta, cât și succesorii săi, reclamanții din prezenta cauză, au cunoscut că imobilul a fost preluat de stat, fiind împiedicați să exercite posesia asupra apartamentelor în litigiu. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că aspectele invocate prin motivele de recurs, vizând înscrierile în cartea funciară și necunoașterea tabelului anexă la Decretul nr. 92/1950 nu pot reprezenta motive temeinice în sensul celor avute în vedere prin decizia în interesul legii menționate, de natură a justifica pasivitatea reclamanților în ceea ce privește declanșarea procedurii reglementate de legea specială și de a le deschide calea acțiunii în revendicare de drept comun.

În ceea ce privește celelalte susțineri ale reclamanților, Înalta Curte reține următoarele: Este adevărat că, prin decizia în interesul deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Însă această dezlegare cuprinsă în decizia în interesul legii nu-i scutește pe reclamanți de a proba în cauză că sunt titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană și al jurisprudenței instanței europene, deoarece în analiza recursului în interesul legii cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți prevalându-se de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Altfel spus, simpla împrejurare că prin restituirea bunului în litigiu nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, deoarece bunul se află încă în proprietatea statului, nu poate duce la admiterea cererii reclamanților în lipsa dovezii că aceștia sunt titularii bunului pretins.

Or, în cauză însă, reclamanții nu se pot prevala de existența unui „bun” în accepțiunea dată de normele convenționale și de jurisprudența instanței europene acestei noțiuni. Aceasta deoarece, în jurisprudența actuală a Curții Europene a intervenit o schimbare în ceea ce privește interpretarea atribuită noțiunii de „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a drepturilor Omului. În practica anterioară a instanței europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil anterior anului 1989, era calificată ca o privare nejustificată de proprietate.

Această privare de proprietate era apreciată ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilității exercitării de către proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat unor terți coroborată și a lipsei unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului. Raportat la această practică, simpla recunoaștere, în cauza de față a caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950, era suficientă pentru a constata existența unui „bun actual” în patrimoniul reclamanților.

Însă, prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a reținut că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului asupra imobilului, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția declanșării procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Prin urmare, câtă vreme reclamanții nu beneficiază de o hotărâre definitivă și executorie prin care să le fi fost recunoscută calitatea de proprietari a bunului în litigiu și care să cuprindă dispoziția expresă de restituire a imobilului, ei nu este titularii unui bun în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, ci doar a unui drept de creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și care urmează a fi putut fi valorificate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Dreptul de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001 a fost recunoscut de instanța europeană prin hotărârea pilot, independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, aspect care, în jurisprudența anterioară a Curții Europene reprezenta un element esențial în recunoașterea dreptului la restituirea imobilului.

Hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanțele naționale, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție fiind obligatorie. Prin urmare, constatând că reclamanții nu dețin un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană și că, din acest motiv ei nu pot obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, fără a putea beneficia de un drept de restituire care să îi îndreptățească la redobândirea posesiei, Înalta Curte apreciază că este inutilă verificarea existenței unui bun în patrimoniul pârâților, compararea titlurilor de proprietate, viciile titlului opus de pârâta M.D.M.

și, pe cale de consecință, analiza criticilor formulate prin motivele de recurs sub aceste aspecte. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ce nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov și de pârâta SC R. SRL împotriva deciziei civile nr. 131Ap din 16 noiembrie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică decizia atacată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții S.J. și S.S. împotriva sentinței civile nr. 335S din 13 noiembrie 2008 a Tribunalului Brașov, secția civilă. Respinge ca lipsit de interes recursul declarat de pârâta M.D.M. împotriva aceleiași decizii. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții S.J. și S.S. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2013.