ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1091/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, la data de 29 octombrie 2007, sub nr. 7785/62/2007, reclamanta B.E. C.A. Brașov a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând: - să se constate că imobilul situat în Brașov, str. B.R., înscris inițial în CF nr. X Brașov, cu nr. top.

X, a fost preluat de stat fără titlu valabil; - să se dispună revenirea la situația anterioară de carte funciară evidențiată în CF nr. X Brașov la B+68 și B+144, prin radierea înscrierii de la B+330 din CF nr. X Brașov și de la B+10 din CF nr. Y Brașov; - să se dispună obligarea pârâtului să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilele situate în Brașov, str. B.R., înscrise în CF nr. Y Brașov, cu nr. top.Y și Z. În motivare, reclamanta a arătat a fost proprietara tabulară a imobilului revendicat, pe care statul l-a preluat în anul 1979, în baza Decretului nr. 218/1960 și Decretului nr. 712/1966. Conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, titlul statului nu este valabil, întrucât actele normative de preluare erau contrare dispozițiilor art. 481 C. civ.

și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 34 pct. 1 din Decretul nr. 115/1938. Prin cererea completatoare formulată la data de 03 martie 2008, reclamanta a arătat că înțelege să se judece în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Brașov prin primar. Prin Sentința civilă nr. 217/S din 18 iunie 2008 Tribunalul Brașov, secția civilă, a respins excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Economiei și Finanțelor pentru Statul Român; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român; a respins acțiunea, astfel cum a fost completată.

Pentru a respinge acțiunea dedusă judecății, tribunalul a reținut că întrucât legiuitorul a adoptat o lege specială de reparație, care este Legea nr. 10/2001, iar imobilele în litigiu intră sub incidența acesteia, reclamanta nu poate deroga de la această reglementare, fiind obligată să urmeze procedura și termenele prevăzute de legea specială. Prin Decizia civilă nr. 138/Ap din 29 octombrie 2008, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței sus-menționate. Pentru a decide astfel, curtea a reținut aplicarea în cauză a legii speciale, și anume O.U.G. nr. 92/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase și necesitatea parcurgerii procedurii prealabile obligatorii prevăzută de acest act normativ.

Prin Decizia civilă nr. 7816 din 30 septembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva acestei din urmă decizii și a dispus casarea ei și a sentinței de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. În motivarea deciziei, Înalta Curte a reținut următoarele: Reclamanta a învestit prima instanță cu o cerere de chemare în judecată a statului prin autoritățile sale, prin care a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului, revenirea la situația anterioară de carte funciară și restituirea bunului litigios, cerere întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Soluționând cererea dedusă judecății în raport de un alt temei juridic - Legea nr. 10/2001 - decât cel invocat și cu a cărui judecată fusese sesizată instanța și în condițiile în care nu a pus în dezbaterea contradictorie a părților incidența actului normativ special de reparație în materie, prima instanță a încălcat nepermis atât principiul disponibilității procesuale ce guvernează judecata procesului civil [ art. 129 alin. (6) C. proc. civ. ] , dar și pe cel al contradictorialității, neregularități procedurale a căror constatare atrage sancțiunea nulității hotărârii astfel pronunțate.

Refuzând însă judecata cererii introductive (care cuprindea, așa cum s-a arătat mai sus, trei capete de cerere), calificată grosso modo ca fiind o cerere în revendicare, inadmisibilă în opinia instanței după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prima instanță nu s-a pronunțat asupra primelor două capete de cerere ale cererii de chemare în judecată, distincte, care au caracter de sine stătător, omisiune ce atrage, de asemenea, nelegalitatea hotărârii astfel pronunțate și impune casarea acesteia. Cu încălcarea prevederilor art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale a procedat instanța refuzând, de plano, verificarea temeiniciei pretențiilor deduse în justiție, pe considerentul incidenței unui alt act normativ în materie.

Existența actului normativ special invocat de prima instanță (Legea nr. 10/2001), respectiv de cea de apel (O.U.G. nr. 92/2000) nu exclude verificarea, în raport de datele concrete ale fiecărei cauze, a exigențelor impuse de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, verificări cerute a fi efectuate în cauză și nesocotite de cele două instanțe. Este adevărat că dreptul de acces prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenție nu este absolut și că se pretează la limitări implicit admise, însă acestea trebuie să urmărească un scop legitim și să nu afecteze substanța însăși a dreptului. De asemenea, este necesară asigurarea unui raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese (cauza Golder contra Marea Britanie).

Prin urmare, în raport de neregularitățile procedurale constatate, sancționate cu nulitatea actului de procedură pronunțat în atare condiții și în scopul analizării cererii reclamantei (cât privește revendicarea bunului) prin raportare nu numai la actul normativ special în materie (O.U.G. nr. 92/2000), dar și în raport de normele convenționale evocate de parte în cererile adresate instanțelor, recursul reclamantei se impune a fi admis, cu consecința casării ambelor hotărâri și trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță. În rejudecare, prin Sentința civilă nr. 364/S din 21 octombrie 2011, Tribunalul Brașov, secția I civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanta B.E.

C.A. Brașov în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Brașov prin Primar și în consecință: A constatat că imobilul situat în Brașov, str. B.R., înscris inițial în CF nr. X Brașov, nr. top. X, a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil. A obligat pe pârâți să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul înscris în CF nr. Y Brașov, nr. top.Y și Z. A respins celelalte pretenții ale reclamantei. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele: Imobilul înscris în CF nr. X Brașov, nr. top. X, situat în Brașov, str. B.R., a aparținut reclamantei, conform evidențelor de carte funciară. În anul 1979, în baza Decretelor nr. 218/1960 și nr. 712/1966, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Român, iar apoi imobilul a fost trecut în CF nr. Y Brașov.

Ulterior, imobilul a fost dezmembrat în trei loturi: cu nr. top. Y cu suprafața de 30 mp; cu nr. top. A cu suprafața de 30 mp; cu nr. top. Z cu suprafața de 84 mp. Imobilului cu nr. top. nou A i s-a schimbat ramul de cultură în teren pentru construcții, iar celelalte au rămas neschimbate. Din raportul de expertiză efectuat în cauză, rezultă că terenul cu nr. top. nou Z, în suprafață de 84 mp, este liber de construcții și este înconjurat pe două laturi de trotuar, pe o latură de un alt teren și pe altă latură de un bloc, iar terenul cu nr. top. nou Y, în suprafață de 30 mp, este liber de construcții și este înconjurat pe o latură de trotuar, pe o latură de bloc, pe o latură de alt teren și pe ultima latură de clădirea în care funcționează Inspectoratul Teritorial de Muncă Brașov.

Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, valabilitatea titlului statului asupra imobilelor preluate depinde de respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării. Analizând actele pe baza cărora Statul Român a preluat imobilul în litigiu, se constatată că art. 3 din Decretul nr. 218/1960 prevede că dreptul la orice acțiune având ca obiect restituirea în natură sau prin echivalent a unui bun intrat, înainte de data publicării decretului, în posesia statului, fie fără nici un titlu, se prescrie în termen de 2 ani de la data când a avut loc intrarea în posesie. Totodată, confiscarea proprietăților se făcea fără despăgubire.

Decretul nr. 712/1966 reprezintă o dovadă că nici legiuitorul din acea epocă nu a crezut în legalitatea Decretului 218/1960 și, încălcând și mai flagrant principiile de drept și prevederile constituționale, consfințește abuzul început prin Decretul nr. 218/1960, în sensul că statuează că bunurile ce se încadrează în prevederile art. 3 din decretul înainte menționat, aflate în posesia statului, sunt considerate proprietate de stat de la data intrării în posesie a statului. Prin urmare, ambele decrete contravin Constituției României din 1965, legilor organice și tratatelor internaționale la care România era parte, astfel că aceste decrete nu conferă statului un titlu de proprietate. Aceste decrete contravin și prevederilor art. 481 C. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

În consecință, Statul Român nu deține un titlu valabil asupra imobilului cu nr. top. X. Așa cum s-a arătat anterior, imobilul teren a fost dezmembrat, iar o parte a acestuia, lotul cu nr. top. A, este afectat de construcții. Reclamanta nu a înțeles să revendice acest lot de teren, ci a revendicat numai terenurile cu nr. top. Y și Z. Aceste terenuri sunt libere, neafectate de construcții sau alte detalii de sistematizare. Comparând titlurile de proprietate invocate de părțile în litigiu asupra acestor loturi de teren, rezultă că pârâții nu au un titlu de proprietate, ci s-au înscris în cartea funciară în baza unui act abuziv, iar reclamanta are un drept de proprietate anterior, preferabil celui invocat de pârâți.

În atare situație, cererea reclamantei de revendicare a terenurilor cu nr. top. Y și Z este întemeiată, raportat la prevederile art. 480 și 481 C. civ. Reclamanta a solicitat revenirea la situația anterioară de carte funciară evidențiată în CF nr. X Brașov la B+68 și B+144, prin radierea înscrierii de la B+330 din CF nr. X și de la B+10 din CF nr. Y. Înscrierile la care s-a solicitat a se reveni vizează întreg imobilul cu nr. top. X, însă acest imobil a fost dezmembrat și numai două loturi din cele rezultate în urma dezmembrării au constituit obiect al revendicării. În cauză nu a fost criticată dezmembrarea efectuată, nu s-a solicitat desființarea acesteia, astfel că deși s-a constatat că titlul statului asupra întregului imobil cu nr. top.

X nu este valabil, nu se poate dispune revenirea la situația anterioară de carte funciară, deoarece în această manieră s-ar aduce atingere beneficiarilor construcției edificată în parte pe terenul cu nr. top.A, imobil teren ce nu a fost revendicat. Radierea înscrierilor de la B+10 din CF nr. Z și de la B+330 din CF nr. X nu poate fi dispusă, deoarece acestea au fost urmate de alte înscrieri a căror radiere nu s-a solicitat. În consecință, cererea de revenire la situația de carte funciară anterioară preluării imobilului de către stat nu este întemeiată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel toate părțile.

Prin Decizia civilă nr. 47/Ap din 27 aprilie 2012, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Brașov și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a înlăturat dispoziția de obligare a pârâților să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul înscris în CF nr. Y Brașov, nr. top.Y, în suprafață de 30 mp; a păstrat restul dispozițiilor sentinței; a respins apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de reclamanta B.E. C.A. Brașov.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a apreciat că în rejudecarea cauzei trebuie pornit de la statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție care, în decizia de casare, a stabilit obligația instanței de a verifica, în raport de datele concrete ale cauzei, exigențele impuse de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și de a analiza cererea de chemare în judecată prin raportare nu numai la actul normativ special în materie, O.U.G. nr. 92/2000, dar și în raport de normele invocate de reclamantă. Astfel, Curtea de Apel a reținut că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispozițiile art. 480 și art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 și are ca obiect imobilul situat în Brașov, str. B.R., înscris inițial în CF nr. X Brașov, nr. top.

X. Acesta a fost preluat de Statul Român în baza Decretelor nr. 218/1960 și nr. 712/1966, fiind ulterior dezmembrat în trei parcele, din care nr. top. Y, în suprafață de 30 mp, și nr. top. Z, în suprafață de 84 mp, formează obiectul prezentei cauze. Aceste suprafețe au fost trecute în CF nr. Y Brașov. În ce privește modul de preluare a imobilului, curtea a reținut că potrivit art. 3 din Decretul nr. 218/1960, dreptul la orice acțiune având ca obiect restituirea în natură sau prin echivalent a unui bun intrat înainte de data publicării decretului în posesia statului, fie fără nici un titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de Decretul nr. 111/1950, se prescrie prin doi ani, socotiți de la data când a avut loc intrarea în posesie.

Textul instituie un caz de prescripție extinctivă, aplicabil dacă a avut loc un act de intrare în posesie a statului prin dobândirea a două elemente, și anume „corpus" și „animus sibi habendi". Numai că intrarea în posesie și producerea efectului de prescripție presupune ca posesia să fie utilă, adică neviciată prin violență morală. În speță, preluarea bunului nu s-a făcut prin titlu, ci prin obstrucționarea proprietarului prin măsuri de autoritate excesivă, transformate în violență morală, menținută până în anul 1989, când a avut loc schimbarea regimului politic. Această situație de fapt a însemnat imposibilitatea revendicării bunului de către fostul proprietar în timpul regimului comunist.

Ca atare, raportat la exigențele art. 3 din Decretul nr. 218/1960 și față de cerința ca posesia să fie utilă, s-a reținut că nu a avut loc o intrare în posesie a statului, care să poată justifica un titlu valabil de preluare. Pe de altă parte, Decretele nr. 218/1960 și nr. 712/1966 nu au respectat prevederile Constituțiilor din 1952 și din 1965 cu privire la proprietate, ele contravenind și dispozițiilor art. 481 C. civ., potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire". Întrucât în ierarhia actelor normative, atât Constituția, cât și C. civ., ca lege organică, au prioritate, urmează ca cele două decrete enunțate mai sus să nu aibă aplicabilitate, astfel că bunurile ce au format obiectul acestora pot fi revendicate de adevărații proprietari sau de moștenitorii acestora.

Ca urmare, comparând titlurile de proprietate prezentate de părți cu privire la terenurile în litigiu, curtea a reținut că pârâții nu justifică nici un titlu de proprietate și sunt înscriși în cartea funciară în baza unui act abuziv, în timp ce reclamanta are un drept de proprietate anterior, preferabil celui invocat de pârâți. În aceste condiții, preluarea imobilului de către Statul român reprezintă o privare de bun, care combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauzele Gabriel contra României, Străin contra României și Pădurar contra României. În cauza Gabriel contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat faptul că, constatarea ilegalității naționalizării bunului are ca efect recunoașterea indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunului său.

În speța de față, a fost întocmit raportul de expertiză din 8 aprilie 2011 de către expertul G.A., care a fost completat în apel cu noi obiective. Din cuprinsul acestuia, rezultă că suprafața de 83 mp, cu nr. top. Z, se identifică cu teren liber de construcții, în timp ce suprafața de 30 mp, cu nr. top. Y se identifică cu o platformă betonată pe care se face accesul la blocul de locuințe de pe str. I.R. și accesul la clădirea Inspectoratului Teritorial de Muncă Brașov. Întrucât amplasamentul imobilului de la nr. top. Z nu este afectat de existența unor amenajări subterane și este liber de construcții, poate fi restituit în natură. În schimb, amplasamentul imobilului cu nr. top. Y servește accesului la blocul de locuințe de pe str. I.R.

și accesului în clădirea Inspectoratului Teritorial de Muncă Brașov, neputând fi restituit în natură. În ce privește apelul formulat de reclamantă, curtea a reținut că în cauza de față aceasta a revendicat numai terenurile cu nr. top. Z și Y, fără a solicita și restituirea terenului de la nr. top. A, care este afectat de construcții. Însă înscrierile din CF nr. X de la B+68 și B+144, la care reclamata solicită a se reveni, vizează întregul imobil cu nr. top. X, astfel că rectificarea de CF astfel cum a fost formulată de reclamantă afectează și înscrierile asupra unui nr. top. care nu formează obiectul investirii instanței și cu privire la care nu se poate dispune a efectua modificări la foaia de proprietate, după cum în mod corect a reținut și prima instanță.

Pentru aceste considerente, s-a apreciat că numai apelul pârâtului Municipiul Brașov este întemeiat, urmând să fie admis, nu și apelurile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și reclamantei, care vor fi respinse. Decizia Curții de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov. În motivarea cererii, recurentul a arătat că hotărârea pronunțată în cauză, ca urmare a rejudecării dosarului, raportat la dispozițiile Înaltei Curți de Casație și Justiție este nelegală, întrucât instanța nu a apreciat corect apărările formulate în cauză, probatoriul ce a fost administrat, incidența cu prioritate a legilor speciale de revendicare, față de dreptul comun.

Motivarea instanței nu poate fi luată în considerare, în condițiile în care se aplică cu prioritate procedura specială aplicabilă acestor imobile. Abordarea instanței de judecată este teoretică, fără raportare concretă la speța dedusă judecații. Instanța s-a limitat să menționeze că titlul de preluare nu este valabil, fără a se preciza conjunctura în care a fost preluat acest teren. Instanța nu a manifestat rol activ în clarificarea problemelor de fapt și raportarea acestora la temeiurile de drept aplicabile. Astfel, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului litigios și au fost respinse celelalte pretenții. Potrivit dispozițiilor cuprinse în Cap. l pct. 2 din H.G.

nr. 250/2007: „Prezintă relevanță deosebită pentru domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 respectarea exigențelor art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție, potrivit căruia: Art. 1 Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale de drept internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au statele de a pune în vigoare legi pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții ori amenzi." Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Protocolul adițional al Convenției, statelor semnatare ale acestuia, între care și România, li se recunoaște dreptul de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. În recunoașterea acestui drept, România a adoptat O.U.G. nr. 92/2000, Legea nr. 10/2001, legi speciale prin care a instituit o procedură specială, evident necesară pentru a clarifica în interes general și a nu se perpetua situația juridică incertă a imobilelor ce constituie obiectul acestor acte normative.

Prin urmare, adoptarea lor de către legiuitor nu este în contradicție cu principiile dreptului intern și a celui comunitar, câtă vreme atât amintitul protocol european, cât și Constituția României permit adoptarea unor astfel de legi, prin care nu se aduce atingere substanței dreptului și nu este împiedicată exercitarea dreptului la acțiune, ci procedura este una specială, cu termene de decădere în cazul în care nu a fost urmată - „specialia generalibus derogant". Pe de altă parte, potrivit alin. (1) al art. 1 al protocolului sus-arătat, este garantat dreptul de proprietate al unui subiect de drept existent la momentul semnării protocolului, respectiv la ratificarea acestuia de către România prin Legea nr. 30/1994.

Cum la data ratificării protocolului, dreptul de proprietate al reclamantei nu era actual, acesta trebuia valorificat prin cadrul legislativ creat de stat, respectiv în baza dispozițiilor legii speciale. Pe cale de consecință, nu se poate aprecia că cererile formulate în desconsiderarea dispozițiilor de ordine publică ar constitui o încălcare a dreptului de acces la un tribunal, conform art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanțele au greșit admițând în parte acțiunea reclamantei, ignorându-se prevederile actelor normative speciale. Acțiunea este inadmisibilă în considerarea Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, precum și a practicii judiciare constante în această materie.

Ulterior intrării în vigoare a acestei legi nu se mai pot formula cereri având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului și revendicarea imobilelor preluate de stat, cu consecința despăgubirii. Acest act normativ a epuizat toate posibilitățile de revendicare a imobilelor ce fac obiectul său, în cadrul unor proceduri speciale și derogatorii de la dreptul comun. Având în vedere această procedură specială, instanța de judecată nu poate analiza chestiuni legate de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor ce fac obiectul acestei legi, precum nici cereri privind revendicarea acestor imobile, având în vedere că după intrarea în vigoare a acestui act normativ toate acțiunile pentru imobilele preluate de stat, cu titlu valabil, nevalabil sau fără titlu, se soluționează numai pe calea prevederilor acestei legi, urmând o fază necontencioasă și apoi, eventual una contencioasă.

în această împrejurare, în fața instanței de judecată nu mai pot fi formulate în mod direct cereri de natura celei din speța dedusă judecății. După intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 92/2000, persoanele care se consideră îndreptățite la restituirea imobilelor sau la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent nu se mai pot adresa în mod direct instanțelor de judecată pentru valorificarea drepturilor lor asupra unor imobile de această natură. Sunt însă în drept, în ceea ce privește accesul la justiție, de a formula contestații potrivit legii, după parcurgerea procedurii prealabile necontencioase. Urmează ca instanța de judecată să dea în acest sens eficiență dispozițiilor art. 109 C. proc. civ.

Nu se poate susține că titlul statului nu a fost valabil. Imobilul asupra căruia poartă acest litigiu a intrat în mod legal în patrimoniul statului, astfel încât toate criticile apar ca nejustificate în împrejurarea în care nu s-a dovedit contrariul. Sunt afirmații nesusținute fără nicio teză probatorie. Instanța urmează să aibă în vedere dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație." Imobilul a trecut în mod valabil în patrimoniul Statului Român, nu s-a adus nici o dovadă contrară, reclamanta stând în pasivitate cu privire la clarificarea situației sale.

Nu prezintă relevanță faptul că reclamanta nu și-a întemeiat acțiunea pe Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult nu a făcut dovada că în termenele legale a întreprins demersurile de a-și dobândi bunul de care, fără temei, susține că a fost privată. La dosarul cauzei nu a fost depusă nici o notificare, potrivit legii, nu rezultă din nici un înscris că ar fi întreprins vreun demers în termenele legale privind revendicarea, preluarea imobilului nu a fost nicicând contestată. În aprecierea legală și corectă a cauzei, trebuie avute în vedere și prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu privire la aplicarea cu precădere a legii speciale și stabilitatea raporturilor juridice.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Recurentul a invocat inadmisibilitatea acțiunii în revendicare deduse judecății, susținând, în esență, că după intrarea în vigoare a legii speciale de reparație, persoana interesată nu mai are deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun, ci trebuie să urmeze procedura legii speciale de reparație, întrucât legea specială se aplică prioritar în raport de dreptul comun. Chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun, formulată de reclamantă după intrarea în vigoare a legii speciale de reparație, a fost, însă, dezlegată în mod irevocabil prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual al cauzei, și anume Decizia nr. 7816 din 30 septembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, prin această decizie s-au casat hotărârile din apel și fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, reținându-se de o manieră irevocabilă, ce nu mai poate fi contestată, că instanțele de fond au reținut greșit inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulate de reclamantă, încălcând prevederile art. 21 din Constituție și art. 6 parag. 1 din Convenție prin faptul că au refuzat, de plano, verificarea temeiniciei pretențiilor deduse în justiție, pe considerentul incidenței unui act normativ special în materie. Instanța de recurs a reținut că existența unui act normativ special nu exclude verificarea exigențelor impuse de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, verificări cerute a fi efectuate în cauză și nesocotite de cele două instanțe.

În rejudecare, instanțele fondului au respectat, potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările jurisdicționale ale instanței de recurs, care se impun cu caracter obligatoriu, procedând la judecata cauzei pe fond. Susținând că acțiunea în revendicare dedusă judecății este inadmisibilă în raport de prevederile legii speciale, care se aplică cu prioritate, recurentul readuce în dezbatere un aspect al litigiului care a fost tranșat irevocabil prin Decizia de casare nr. 7816 din 30 septembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ignorând efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicționale irevocabile în interiorul aceluiași proces.

Modalitatea în care instanța de recurs, prin decizia de casare, dă dezlegare unui aspect litigios - în speță, admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun, promovată de reclamantă după intrarea în vigoare a legii speciale - se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării. Este vorba de maniera în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului judecat [ art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ. ] , în sensul că statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătorești se impun deopotrivă, părților și instanțelor ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare, ce a tranșat irevocabil un aspect al litigiului.

În consecință, criticile privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare deduse judecății nu pot fi primite, întrucât pe acest aspect există o statuare irevocabilă anterioară, care nu poate fi ignorată, pentru că s-ar nesocoti funcția normativă și efectul pozitiv al lucrului deja judecat [ art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ. ] . 2. Pentru aceleași argumente pentru care a susținut inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, în esență aplicarea cu prioritate a legii speciale în raport de dreptul comun, recurentul a invocat că și capătul de cerere în constatarea nevalabilității titlului este inadmisibil, o asemenea pretenție putând fi valorificată numai în procedura legii speciale de reparație.

Critica nu poate fi primită. Analiza valabilității titlului statului se impune, ca o chestiune prejudicială, într-o acțiune în revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada regimului comunist și cum, în speță, s-a statuat în mod irevocabil, prin decizia de casare, asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de reclamantă, pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a legii speciale de reparație, capătul de cerere în constatarea nevalabilității titlului statului trebuia apreciat și el ca admisibil și judecat pe fond, cum corect au procedat instanțele în rejudecarea cauzei. 3. în fine, recurentul a invocat și faptul că instanțele au reținut, în mod greșit, nevalabilitatea titlului statului.

Critica nu este fondată, nevalabilitatea titlului statului fiind corect reținută în rejudecarea cauzei, în raport de criteriile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Potrivit acestui text de lege, „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat". Rezultă că trei sunt criteriile de verificare a validității titlului statului, și anume conformitatea preluării cu Constituția, cu tratatele internaționale la care România era parte și cu legile în vigoare la acea dată, iar aceste criterii sunt cumulative, astfel că neîntrunirea fie și numai a unuia dintre ele face ca titlul statului să nu fie valabil Instanțele de fond au reținut, în mod corect, că actele normative în baza cărora statul a preluat imobilul litigios, și anume Decretele nr. 218/1960 și nr. 712/1966, contraveneau prevederilor art. 481 C. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, dar și prevederilor constituționale în vigoare la acea dată și ale tratatelor internaționale la care România era parte.

Într-adevăr, stabilind trecerea în proprietatea statului a imobilelor intrate în posesia acestuia chiar și fără titlu, actele normative de preluare a imobilului litigios contraveneau și Constituției de la 1965, în vigoare la data preluării - care prevedea la art. 12, ca modalitate de trecere în proprietatea statului a terenurilor și construcțiilor, numai exproprierea pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri, dar și Declarației Universale a Drepturilor Omului - care la art. 17 prevedea că „orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociere cu alții", garantându-se că „nimeni nu va fi lipsit arbitrar de proprietatea sa". Prin urmare, conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, titlul statului nu poate fi considerat valabil constituit cât timp preluarea s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor de lege organică (C. civ.), a Constituției de la data preluării și a tratatelor internaționale la care România era parte.

Față de considerentele prezentate, neputând fi reținută incidența motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov împotriva Deciziei civile nr. 47/Ap din 27 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 martie 2013. Procesat de GGC - AS