ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1091/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1091/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Brașov, la data de 29 octombrie 2007, sub nr. 7785/62/2007,

reclamanta B.E. C.A. Brașov a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând:

- să se constate că

imobilul situat în Brașov, str. B.R., înscris inițial în CF nr. X Brașov, cu

nr. top. X, a fost preluat de stat fără titlu valabil;

- să se dispună

revenirea la situația anterioară de carte funciară evidențiată în CF nr. X

Brașov la B+68 și B+144, prin radierea înscrierii de la B+330 din CF nr. X

Brașov și de la B+10 din CF nr. Y Brașov;

- să se dispună

obligarea pârâtului să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilele

situate în Brașov, str. B.R., înscrise în CF nr. Y Brașov, cu nr. top.Y și Z.

În motivare,

reclamanta a arătat a fost proprietara tabulară a imobilului revendicat, pe

care statul l-a preluat în anul 1979, în baza Decretului nr. 218/1960 și

Decretului nr. 712/1966.

Conform art. 6 alin.

(1) din Legea nr. 213/1998, titlul statului nu este valabil, întrucât actele

normative de preluare erau contrare dispozițiilor art. 481 C. civ. și art. 17

din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 34 pct. 1 din Decretul nr.

115/1938.

Prin cererea

completatoare formulată la data de 03 martie 2008, reclamanta a arătat că

înțelege să se judece în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Municipiul Brașov prin primar.

Prin Sentința civilă

nr. 217/S din 18 iunie 2008 Tribunalul Brașov, secția civilă, a respins

excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Economiei și

Finanțelor pentru Statul Român; a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Statul Român; a respins acțiunea, astfel cum a fost

completată.

Pentru a respinge

acțiunea dedusă judecății, tribunalul a reținut că întrucât legiuitorul a

adoptat o lege specială de reparație, care este Legea nr. 10/2001, iar

imobilele în litigiu intră sub incidența acesteia, reclamanta nu poate deroga

de la această reglementare, fiind obligată să urmeze procedura și termenele

prevăzute de legea specială.

Prin Decizia civilă

nr. 138/Ap din 29 octombrie 2008, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamantă

împotriva sentinței sus-menționate.

Pentru a decide

astfel, curtea a reținut aplicarea în cauză a legii speciale, și anume O.U.G.

nr. 92/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor

religioase și necesitatea parcurgerii procedurii prealabile obligatorii

prevăzută de acest act normativ.

Prin Decizia civilă

nr. 7816 din 30 septembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantă

împotriva acestei din urmă decizii și a dispus casarea ei și a sentinței de

fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

În motivarea

deciziei, Înalta Curte a reținut următoarele:

Reclamanta a învestit

prima instanță cu o cerere de chemare în judecată a statului prin autoritățile

sale, prin care a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului,

revenirea la situația anterioară de carte funciară și restituirea bunului

litigios, cerere întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ. și art.

34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Soluționând cererea

dedusă judecății în raport de un alt temei juridic - Legea nr. 10/2001 - decât

cel invocat și cu a cărui judecată fusese sesizată instanța și în condițiile în

care nu a pus în dezbaterea contradictorie a părților incidența actului normativ

special de reparație în materie, prima instanță a încălcat nepermis atât

principiul disponibilității procesuale ce guvernează judecata procesului civil

[

art. 129 alin. (6) C.

proc. civ.

]

, dar și pe cel al

contradictorialității, neregularități procedurale a căror constatare atrage

sancțiunea nulității hotărârii astfel pronunțate.

Refuzând însă

judecata cererii introductive (care cuprindea, așa cum s-a arătat mai sus, trei

capete de cerere), calificată grosso modo ca fiind o cerere în revendicare,

inadmisibilă în opinia instanței după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

prima instanță nu s-a pronunțat asupra primelor două capete de cerere ale

cererii de chemare în judecată, distincte, care au caracter de sine stătător,

omisiune ce atrage, de asemenea, nelegalitatea hotărârii astfel pronunțate și

impune casarea acesteia.

Cu încălcarea

prevederilor art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale a procedat

instanța refuzând, de plano, verificarea temeiniciei pretențiilor deduse în

justiție, pe considerentul incidenței unui alt act normativ în materie.

Existența actului

normativ special invocat de prima instanță (Legea nr. 10/2001), respectiv de

cea de apel (O.U.G. nr. 92/2000) nu exclude verificarea, în raport de datele

concrete ale fiecărei cauze, a exigențelor impuse de dispozițiile art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, verificări cerute a fi efectuate în

cauză și nesocotite de cele două instanțe.

Este adevărat că

dreptul de acces prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenție nu este absolut și

că se pretează la limitări implicit admise, însă acestea trebuie să urmărească

un scop legitim și să nu afecteze substanța însăși a dreptului. De asemenea,

este necesară asigurarea unui raport rezonabil de proporționalitate între

scopul urmărit și mijloacele alese (cauza Golder contra Marea Britanie).

Prin urmare, în

raport de neregularitățile procedurale constatate, sancționate cu nulitatea

actului de procedură pronunțat în atare condiții și în scopul analizării

cererii reclamantei (cât privește revendicarea bunului) prin raportare nu numai

la actul normativ special în materie (O.U.G. nr. 92/2000), dar și în raport de

normele convenționale evocate de parte în cererile adresate instanțelor,

recursul reclamantei se impune a fi admis, cu consecința casării ambelor

hotărâri și trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță.

În rejudecare, prin

Sentința civilă nr. 364/S din 21 octombrie 2011, Tribunalul Brașov, secția I

civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată și precizată

de reclamanta B.E. C.A. Brașov în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Brașov prin Primar și în

consecință:

A constatat că

imobilul situat în Brașov, str. B.R., înscris inițial în CF nr. X Brașov, nr.

top. X, a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil.

A obligat pe pârâți

să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul înscris în CF

nr. Y Brașov, nr. top.Y și Z.

A respins celelalte

pretenții ale reclamantei. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a

reținut următoarele: Imobilul înscris în CF nr. X Brașov, nr. top. X, situat în

Brașov, str. B.R., a aparținut reclamantei, conform evidențelor de carte funciară.

În anul 1979, în baza

Decretelor nr. 218/1960 și nr. 712/1966, s-a intabulat dreptul de proprietate

în favoarea Statului Român, iar apoi imobilul a fost trecut în CF nr. Y Brașov.

Ulterior, imobilul a

fost dezmembrat în trei loturi: cu nr. top. Y cu suprafața de 30 mp; cu nr.

top. A cu suprafața de 30 mp; cu nr. top. Z cu suprafața de 84 mp.

Imobilului cu nr.

top. nou A i s-a schimbat ramul de cultură în teren pentru construcții, iar

celelalte au rămas neschimbate.

Din raportul de

expertiză efectuat în cauză, rezultă că terenul cu nr. top. nou Z, în suprafață

de 84 mp, este liber de construcții și este înconjurat pe două laturi de

trotuar, pe o latură de un alt teren și pe altă latură de un bloc, iar terenul

cu nr. top. nou Y, în suprafață de 30 mp, este liber de construcții și este

înconjurat pe o latură de trotuar, pe o latură de bloc, pe o latură de alt

teren și pe ultima latură de clădirea în care funcționează Inspectoratul

Teritorial de Muncă Brașov.

Potrivit art. 6 alin.

(1) din Legea nr. 213/1998, valabilitatea titlului statului asupra imobilelor

preluate depinde de respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la

care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării.

Analizând actele pe

baza cărora Statul Român a preluat imobilul în litigiu, se constatată că art. 3

din Decretul nr. 218/1960 prevede că dreptul la orice acțiune având ca obiect

restituirea în natură sau prin echivalent a unui bun intrat, înainte de data

publicării decretului, în posesia statului, fie fără nici un titlu, se prescrie

în termen de 2 ani de la data când a avut loc intrarea în posesie. Totodată,

confiscarea proprietăților se făcea fără despăgubire.

Decretul nr. 712/1966

reprezintă o dovadă că nici legiuitorul din acea epocă nu a crezut în

legalitatea Decretului 218/1960 și, încălcând și mai flagrant principiile de

drept și prevederile constituționale, consfințește abuzul început prin Decretul

nr. 218/1960, în sensul că statuează că bunurile ce se încadrează în

prevederile art. 3 din decretul înainte menționat, aflate în posesia statului,

sunt considerate proprietate de stat de la data intrării în posesie a statului.

Prin urmare, ambele

decrete contravin Constituției României din 1965, legilor organice și

tratatelor internaționale la care România era parte, astfel că aceste decrete

nu conferă statului un titlu de proprietate.

Aceste decrete

contravin și prevederilor art. 481 C. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi

silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și

primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

În consecință, Statul

Român nu deține un titlu valabil asupra imobilului cu nr. top. X.

Așa cum s-a arătat

anterior, imobilul teren a fost dezmembrat, iar o parte a acestuia, lotul cu

nr. top. A, este afectat de construcții.

Reclamanta nu a

înțeles să revendice acest lot de teren, ci a revendicat numai terenurile cu

nr. top. Y și Z. Aceste terenuri sunt libere, neafectate de construcții sau

alte detalii de sistematizare.

Comparând titlurile

de proprietate invocate de părțile în litigiu asupra acestor loturi de teren,

rezultă că pârâții nu au un titlu de proprietate, ci s-au înscris în cartea

funciară în baza unui act abuziv, iar reclamanta are un drept de proprietate

anterior, preferabil celui invocat de pârâți.

În atare situație,

cererea reclamantei de revendicare a terenurilor cu nr. top. Y și Z este

întemeiată, raportat la prevederile art. 480 și 481 C. civ.

Reclamanta a

solicitat revenirea la situația anterioară de carte funciară evidențiată în CF

nr. X Brașov la B+68 și B+144, prin radierea înscrierii de la B+330 din CF nr.

X și de la B+10 din CF nr. Y.

Înscrierile la care

s-a solicitat a se reveni vizează întreg imobilul cu nr. top. X, însă acest

imobil a fost dezmembrat și numai două loturi din cele rezultate în urma

dezmembrării au constituit obiect al revendicării.

În cauză nu a fost

criticată dezmembrarea efectuată, nu s-a solicitat desființarea acesteia,

astfel că deși s-a constatat că titlul statului asupra întregului imobil cu nr.

top. X nu este valabil, nu se poate dispune revenirea la situația anterioară de

carte funciară, deoarece în această manieră s-ar aduce atingere beneficiarilor

construcției edificată în parte pe terenul cu nr. top.A, imobil teren ce nu a

fost revendicat.

Radierea înscrierilor

de la B+10 din CF nr. Z și de la B+330 din CF nr. X nu poate fi dispusă,

deoarece acestea au fost urmate de alte înscrieri a căror radiere nu s-a

solicitat.

În consecință,

cererea de revenire la situația de carte funciară anterioară preluării

imobilului de către stat nu este întemeiată. Împotriva acestei sentințe au

declarat apel toate părțile. Prin Decizia civilă nr. 47/Ap din 27 aprilie 2012,

Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a

admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Brașov și a schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că a înlăturat dispoziția de obligare a pârâților

să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul înscris în CF

nr. Y Brașov, nr. top.Y, în suprafață de 30 mp; a păstrat restul dispozițiilor

sentinței; a respins apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și de reclamanta B.E. C.A. Brașov.

Pentru a decide

astfel, Curtea de Apel a apreciat că în rejudecarea cauzei trebuie pornit de la

statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție care, în decizia de casare, a

stabilit obligația instanței de a verifica, în raport de datele concrete ale

cauzei, exigențele impuse de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și de a

analiza cererea de chemare în judecată prin raportare nu numai la actul

normativ special în materie, O.U.G. nr. 92/2000, dar și în raport de normele

invocate de reclamantă.

Astfel, Curtea de

Apel a reținut că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe

dispozițiile art. 480 și art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 și are

ca obiect imobilul situat în Brașov, str. B.R., înscris inițial în CF nr. X

Brașov, nr. top. X. Acesta a fost preluat de Statul Român în baza Decretelor

nr. 218/1960 și nr. 712/1966, fiind ulterior dezmembrat în trei parcele, din

care nr. top. Y, în suprafață de 30 mp, și nr. top. Z, în suprafață de 84 mp,

formează obiectul prezentei cauze. Aceste suprafețe au fost trecute în CF nr. Y

Brașov.

În ce privește modul

de preluare a imobilului, curtea a reținut că potrivit art. 3 din Decretul nr.

218/1960, dreptul la orice acțiune având ca obiect restituirea în natură sau

prin echivalent a unui bun intrat înainte de data publicării decretului în

posesia statului, fie fără nici un titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de

Decretul nr. 111/1950, se prescrie prin doi ani, socotiți de la data când a

avut loc intrarea în posesie.

Textul instituie un

caz de prescripție extinctivă, aplicabil dacă a avut loc un act de intrare în

posesie a statului prin dobândirea a două elemente, și anume „corpus" și

„animus sibi habendi". Numai că intrarea în posesie și producerea

efectului de prescripție presupune ca posesia să fie utilă, adică neviciată

prin violență morală.

În speță, preluarea

bunului nu s-a făcut prin titlu, ci prin obstrucționarea proprietarului prin

măsuri de autoritate excesivă, transformate în violență morală, menținută până

în anul 1989, când a avut loc schimbarea regimului politic. Această situație de

fapt a însemnat imposibilitatea revendicării bunului de către fostul proprietar

în timpul regimului comunist.

Ca atare, raportat la

exigențele art. 3 din Decretul nr. 218/1960 și față de cerința ca posesia să

fie utilă, s-a reținut că nu a avut loc o intrare în posesie a statului, care

să poată justifica un titlu valabil de preluare.

Pe de altă parte,

Decretele nr. 218/1960 și nr. 712/1966 nu au respectat prevederile

Constituțiilor din 1952 și din 1965 cu privire la proprietate, ele contravenind

și dispozițiilor art. 481 C. civ., potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a

ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind

o dreaptă și prealabilă despăgubire".

Întrucât în ierarhia

actelor normative, atât Constituția, cât și C. civ., ca lege organică, au

prioritate, urmează ca cele două decrete enunțate mai sus să nu aibă

aplicabilitate, astfel că bunurile ce au format obiectul acestora pot fi

revendicate de adevărații proprietari sau de moștenitorii acestora.

Ca urmare, comparând

titlurile de proprietate prezentate de părți cu privire la terenurile în

litigiu, curtea a reținut că pârâții nu justifică nici un titlu de proprietate

și sunt înscriși în cartea funciară în baza unui act abuziv, în timp ce

reclamanta are un drept de proprietate anterior, preferabil celui invocat de

pârâți.

În aceste condiții,

preluarea imobilului de către Statul român reprezintă o privare de bun, care

combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul

nr. 1, astfel cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauzele

Gabriel contra României, Străin contra României și Pădurar contra României.

În cauza Gabriel

contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat faptul că,

constatarea ilegalității naționalizării bunului are ca efect recunoașterea

indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantei

asupra bunului său.

În speța de față, a

fost întocmit raportul de expertiză din 8 aprilie 2011 de către expertul G.A.,

care a fost completat în apel cu noi obiective. Din cuprinsul acestuia, rezultă

că suprafața de 83 mp, cu nr. top. Z, se identifică cu teren liber de

construcții, în timp ce suprafața de 30 mp, cu nr. top. Y se identifică cu o

platformă betonată pe care se face accesul la blocul de locuințe de pe str.

I.R. și accesul la clădirea Inspectoratului Teritorial de Muncă Brașov.

Întrucât

amplasamentul imobilului de la nr. top. Z nu este afectat de existența unor

amenajări subterane și este liber de construcții, poate fi restituit în natură.

În schimb,

amplasamentul imobilului cu nr. top. Y servește accesului la blocul de locuințe

de pe str. I.R. și accesului în clădirea Inspectoratului Teritorial de Muncă

Brașov, neputând fi restituit în natură.

În ce privește apelul

formulat de reclamantă, curtea a reținut că în cauza de față aceasta a

revendicat numai terenurile cu nr. top. Z și Y, fără a solicita și restituirea

terenului de la nr. top. A, care este afectat de construcții. Însă înscrierile

din CF nr. X de la B+68 și B+144, la care reclamata solicită a se reveni,

vizează întregul imobil cu nr. top. X, astfel că rectificarea de CF astfel cum

a fost formulată de reclamantă afectează și înscrierile asupra unui nr. top.

care nu formează obiectul investirii instanței și cu privire la care nu se

poate dispune a efectua modificări la foaia de proprietate, după cum în mod corect

a reținut și prima instanță.

Pentru aceste

considerente, s-a apreciat că numai apelul pârâtului Municipiul Brașov este

întemeiat, urmând să fie admis, nu și apelurile pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și reclamantei, care vor fi respinse.

Decizia Curții de

Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Brașov.

În motivarea cererii,

recurentul a arătat că hotărârea pronunțată în cauză, ca urmare a rejudecării

dosarului, raportat la dispozițiile Înaltei Curți de Casație și Justiție este

nelegală, întrucât instanța nu a apreciat corect apărările formulate în cauză,

probatoriul ce a fost administrat, incidența cu prioritate a legilor speciale

de revendicare, față de dreptul comun.

Motivarea instanței

nu poate fi luată în considerare, în condițiile în care se aplică cu prioritate

procedura specială aplicabilă acestor imobile.

Abordarea instanței

de judecată este teoretică, fără raportare concretă la speța dedusă judecații.

Instanța s-a limitat să menționeze că titlul de preluare nu este valabil, fără

a se preciza conjunctura în care a fost preluat acest teren. Instanța nu a

manifestat rol activ în clarificarea problemelor de fapt și raportarea acestora

la temeiurile de drept aplicabile.

Astfel, a fost admisă

în parte acțiunea reclamantei, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului

asupra imobilului litigios și au fost respinse celelalte pretenții.

Potrivit dispozițiilor

cuprinse în Cap. l pct. 2 din H.G. nr. 250/2007:

„Prezintă relevanță

deosebită pentru domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 respectarea

exigențelor art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție, potrivit căruia:

Art. 1

Orice persoană fizică

sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi

privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în

condițiile prevăzute de lege și principiile generale de drept internațional.

Dispozițiile

precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au statele de a pune în

vigoare legi pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința

bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor

sau altor contribuții ori amenzi."

Potrivit dispozițiilor

art. 1 alin. (2) din Protocolul adițional al Convenției, statelor semnatare ale

acestuia, între care și România, li se recunoaște dreptul de a adopta legile pe

care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform

interesului general.

În recunoașterea

acestui drept, România a adoptat O.U.G. nr. 92/2000, Legea nr. 10/2001, legi

speciale prin care a instituit o procedură specială, evident necesară pentru a

clarifica în interes general și a nu se perpetua situația juridică incertă a

imobilelor ce constituie obiectul acestor acte normative.

Prin urmare,

adoptarea lor de către legiuitor nu este în contradicție cu principiile

dreptului intern și a celui comunitar, câtă vreme atât amintitul protocol

european, cât și Constituția României permit adoptarea unor astfel de legi,

prin care nu se aduce atingere substanței dreptului și nu este împiedicată

exercitarea dreptului la acțiune, ci procedura este una specială, cu termene de

decădere în cazul în care nu a fost urmată - „specialia generalibus

derogant".

Pe de altă parte,

potrivit alin. (1) al art. 1 al protocolului sus-arătat, este garantat dreptul

de proprietate al unui subiect de drept existent la momentul semnării

protocolului, respectiv la ratificarea acestuia de către România prin Legea nr.

30/1994.

Cum la data

ratificării protocolului, dreptul de proprietate al reclamantei nu era actual,

acesta trebuia valorificat prin cadrul legislativ creat de stat, respectiv în

baza dispozițiilor legii speciale.

Pe cale de

consecință, nu se poate aprecia că cererile formulate în desconsiderarea

dispozițiilor de ordine publică ar constitui o încălcare a dreptului de acces

la un tribunal, conform art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanțele au greșit

admițând în parte acțiunea reclamantei, ignorându-se prevederile actelor

normative speciale.

Acțiunea este

inadmisibilă în considerarea Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată,

precum și a practicii judiciare constante în această materie. Ulterior intrării

în vigoare a acestei legi nu se mai pot formula cereri având ca obiect

constatarea nevalabilității titlului statului și revendicarea imobilelor

preluate de stat, cu consecința despăgubirii. Acest act normativ a epuizat

toate posibilitățile de revendicare a imobilelor ce fac obiectul său, în cadrul

unor proceduri speciale și derogatorii de la dreptul comun.

Având în vedere

această procedură specială, instanța de judecată nu poate analiza chestiuni

legate de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor

ce fac obiectul acestei legi, precum nici cereri privind revendicarea acestor

imobile, având în vedere că după intrarea în vigoare a acestui act normativ

toate acțiunile pentru imobilele preluate de stat, cu titlu valabil, nevalabil

sau fără titlu, se soluționează numai pe calea prevederilor acestei legi,

urmând o fază necontencioasă și apoi, eventual una contencioasă. în această

împrejurare, în fața instanței de judecată nu mai pot fi formulate în mod

direct cereri de natura celei din speța dedusă judecății.

După intrarea în

vigoare a O.U.G. nr. 92/2000, persoanele care se consideră îndreptățite la

restituirea imobilelor sau la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent nu

se mai pot adresa în mod direct instanțelor de judecată pentru valorificarea

drepturilor lor asupra unor imobile de această natură. Sunt însă în drept, în

ceea ce privește accesul la justiție, de a formula contestații potrivit legii,

după parcurgerea procedurii prealabile necontencioase. Urmează ca instanța de

judecată să dea în acest sens eficiență dispozițiilor art. 109 C. proc. civ.

Nu se poate susține

că titlul statului nu a fost valabil. Imobilul asupra căruia poartă acest

litigiu a intrat în mod legal în patrimoniul statului, astfel încât toate

criticile apar ca nejustificate în împrejurarea în care nu s-a dovedit

contrariul. Sunt afirmații nesusținute fără nicio teză probatorie.

Instanța urmează să

aibă în vedere dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit

cărora „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute

prin vicierea consimțământului pot fi revendicate de foștii proprietari sau

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de

reparație." Imobilul a trecut în mod valabil în patrimoniul Statului

Român, nu s-a adus nici o dovadă contrară, reclamanta stând în pasivitate cu

privire la clarificarea situației sale.

Nu prezintă relevanță

faptul că reclamanta nu și-a întemeiat acțiunea pe Legea nr. 10/2001, cu atât

mai mult nu a făcut dovada că în termenele legale a întreprins demersurile de

a-și dobândi bunul de care, fără temei, susține că a fost privată. La dosarul

cauzei nu a fost depusă nici o notificare, potrivit legii, nu rezultă din nici

un înscris că ar fi întreprins vreun demers în termenele legale privind

revendicarea, preluarea imobilului nu a fost nicicând contestată.

În aprecierea legală

și corectă a cauzei, trebuie avute în vedere și prevederile Deciziei nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu privire la aplicarea cu

precădere a legii speciale și stabilitatea raporturilor juridice.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

invocat inadmisibilitatea acțiunii în revendicare deduse judecății, susținând,

în esență, că după intrarea în vigoare a legii speciale de reparație, persoana

interesată nu mai are deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun, ci

trebuie să urmeze procedura legii speciale de reparație, întrucât legea

specială se aplică prioritar în raport de dreptul comun.

Chestiunea

admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun, formulată de reclamantă

după intrarea în vigoare a legii speciale de reparație, a fost, însă, dezlegată

în mod irevocabil prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual

al cauzei, și anume Decizia nr. 7816 din 30 septembrie 2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Astfel, prin această

decizie s-au casat hotărârile din apel și fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare

la prima instanță, reținându-se de o manieră irevocabilă, ce nu mai poate fi

contestată, că instanțele de fond au reținut greșit inadmisibilitatea acțiunii

în revendicare formulate de reclamantă, încălcând prevederile art. 21 din

Constituție și art. 6 parag. 1 din Convenție prin faptul că au refuzat, de

plano, verificarea temeiniciei pretențiilor deduse în justiție, pe

considerentul incidenței unui act normativ special în materie. Instanța de

recurs a reținut că existența unui act normativ special nu exclude verificarea

exigențelor impuse de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, verificări cerute a fi efectuate în cauză și nesocotite de cele două

instanțe.

În rejudecare,

instanțele fondului au respectat, potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., dezlegările jurisdicționale ale instanței de recurs, care se impun

cu caracter obligatoriu, procedând la judecata cauzei pe fond.

Susținând că acțiunea

în revendicare dedusă judecății este inadmisibilă în raport de prevederile

legii speciale, care se aplică cu prioritate, recurentul readuce în dezbatere

un aspect al litigiului care a fost tranșat irevocabil prin Decizia de casare

nr. 7816 din 30 septembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ignorând efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a

dezlegărilor jurisdicționale irevocabile în interiorul aceluiași proces.

Modalitatea în care instanța de recurs, prin decizia de casare, dă dezlegare

unui aspect litigios - în speță, admisibilitatea acțiunii în revendicare de

drept comun, promovată de reclamantă după intrarea în vigoare a legii speciale

- se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării.

Este vorba de maniera

în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului judecat

[

art. 1200 pct. 4 cu

referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.

]

, în sensul că statuările irevocabile ale

unei hotărâri judecătorești se impun deopotrivă, părților și instanțelor

ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare, ce a tranșat

irevocabil un aspect al litigiului.

În consecință,

criticile privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare deduse judecății nu

pot fi primite, întrucât pe acest aspect există o statuare irevocabilă

anterioară, care nu poate fi ignorată, pentru că s-ar nesocoti funcția

normativă și efectul pozitiv al lucrului deja judecat

[

art. 1200 pct. 4 cu

referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.

]

.

argumente pentru care a susținut inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, în

esență aplicarea cu prioritate a legii speciale în raport de dreptul comun,

recurentul a invocat că și capătul de cerere în constatarea nevalabilității

titlului este inadmisibil, o asemenea pretenție putând fi valorificată numai în

procedura legii speciale de reparație.

Critica nu poate fi

primită.

Analiza valabilității

titlului statului se impune, ca o chestiune prejudicială, într-o acțiune în

revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada regimului

comunist și cum, în speță, s-a statuat în mod irevocabil, prin decizia de

casare, asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de reclamantă,

pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a legii speciale de

reparație, capătul de cerere în constatarea nevalabilității titlului statului

trebuia apreciat și el ca admisibil și judecat pe fond, cum corect au procedat

instanțele în rejudecarea cauzei.

recurentul a invocat și faptul că instanțele au reținut, în mod greșit,

nevalabilitatea titlului statului.

Critica nu este

fondată, nevalabilitatea titlului statului fiind corect reținută în rejudecarea

cauzei, în raport de criteriile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr.

213/1998.

Potrivit acestui text

de lege, „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al

unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în

temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data

preluării lor de către stat".

Rezultă că trei sunt

criteriile de verificare a validității titlului statului, și anume

conformitatea preluării cu Constituția, cu tratatele internaționale la care

România era parte și cu legile în vigoare la acea dată, iar aceste criterii

sunt cumulative, astfel că neîntrunirea fie și numai a unuia dintre ele face ca

titlul statului să nu fie valabil

Instanțele de fond au

reținut, în mod corect, că actele normative în baza cărora statul a preluat

imobilul litigios, și anume Decretele nr. 218/1960 și nr. 712/1966,

contraveneau prevederilor art. 481 C. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi

silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și

primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, dar și prevederilor

constituționale în vigoare la acea dată și ale tratatelor internaționale la

care România era parte.

Într-adevăr,

stabilind trecerea în proprietatea statului a imobilelor intrate în posesia

acestuia chiar și fără titlu, actele normative de preluare a imobilului

litigios contraveneau și Constituției de la 1965, în vigoare la data preluării

- care prevedea la art. 12, ca modalitate de trecere în proprietatea statului a

terenurilor și construcțiilor, numai exproprierea pentru lucrări de interes

obștesc și cu plata unei juste despăgubiri, dar și Declarației Universale a

Drepturilor Omului - care la art. 17 prevedea că „orice persoană are dreptul la

proprietate, atât singură, cât și în asociere cu alții", garantându-se că

„nimeni nu va fi lipsit arbitrar de proprietatea sa".

Prin urmare, conform

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, titlul statului nu poate fi considerat

valabil constituit cât timp preluarea s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor

de lege organică (C. civ.), a Constituției de la data preluării și a tratatelor

internaționale la care România era parte.

Față de

considerentele prezentate, neputând fi reținută incidența motivului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca nefondat,

conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov împotriva

Deciziei civile nr. 47/Ap din 27 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 4 martie 2013.

Procesat de GGC - AS