ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1284/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1284/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr.

1284/2017

Asupra

recursului civil de față, prin raportare la dispozițiile art.

499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea formulată și

precizată, înregistrată inițial pe rolul Judecătorie

Brașov, la data de 18 iulie 2014, sub nr. x/197/2014, reclamantul A. a

chemat în judecată pârâții Municipiul Brașov, prin primar,

Grădinița cu program prelungit Brașov și Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentată în teritoriu de D.G.F.P.

Brașov, solicitând instanței:

- să

constate dreptul de proprietate al reclamantului asupra clădirii situate

pe terenul înscris în CF x1 Brașov nr. top. x/1/1/2, cu titlu de

moștenire;

- să

constate nevalabilitatea titlului Statului Român asupra acestei clădiri;

- obligarea

pârâtelor să lase reclamantului în deplină proprietate și

posesie imobilul-clădire situat în Brașov, situat pe terenul înscris

în CF x1 Brașov nr. top. x/1/1/2;

- să

dispună înscrierea în CF a clădirii de mai sus și obligarea

pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de

tribunal

Prin

Sentința civilă nr. 6829 din 24 iunie 2015, pronunțată de

Judecătoria Brașov s-a declinat competența de soluționare a

acțiunii în favoarea Tribunalului Brașov, față de valoarea

clădirii de 4.947.616 lei, astfel cum rezultă din adresa din 19

decembrie 2014, emisă de Direcția Fiscală Brașov.

În urma

declinării de competență, dosarul a fost înregistrat pe rolul

Tribunalului Brașov, la data de 25 iunie 2015, iar prin Sentința

civilă nr. 219/S/2015, pronunțată de Tribunalul Brașov au

fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, lipsei

calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice

pentru Statul Român și lipsei calității procesuale active a

reclamantul A. și s-a respins acțiunea civilă formulată de

reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Brașov, prin

primar, Grădinița cu program prelungit și Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice Brașov.

Sentința

civilă nr. 219/S/2015, pronunțată de Tribunalul Brașov, a

fost completată prin Sentința civilă nr. 84/S din 09 mai 2016 în

sensul că a fost obligat reclamantul A. la plata sumei de 2500 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată către pârâtul Municipiul Brașov,

prin primar, fiind înlăturată mențiunea "fără

cheltuieli de judecată" din dispozitivul sentinței.

3.

Hotărârea pronunțată în apel de curtea de apel

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel la data de 22 aprilie 2014 apelanta B.,

în calitate de moștenitoare a reclamantului A., solicitând admiterea

apelului și schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii.

Prin Decizia

nr. 1286/Ap din 6 octombrie 2016 a Curții de Apel Brașov, secția

civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei

calității procesuale active în apel a apelantei B., invocată de

intimat și s-a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de apelanta B.

împotriva Sentinței civile nr. 219/S din 8 decembrie 2015,

pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosarul nr. x/62/2015.

recurs

Împotriva

deciziei pronunțată de instanța de apel a declarat recurs reclamanta

B. invocând ca temei de drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7

și 8 C. proc. civ.

În

dezvoltarea criticilor formulate, recurenta susține, în esență,

că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că prin

hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit că

autorul reclamantei este moștenitorul proprietarului bunului ce

formează obiectul litigiului, că naționalizarea bunului în

persoana autorului său a fost ilegală, precum și faptul că

primăria refuză să îi soluționeze notificarea, deși

instanța a stabilit că reclamantul a urmat procedura

prevăzută de legea specială în sensul că a formulat

notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care a solicitat restituirea în

natură a imobilului compus din casă și grădină, situat

în Brașov.

Susține

că în mod greșit a reținut instanța de apel că

reclamanta nu a epuizat procedura prevăzută de legea specială,

astfel că putea să solicite instanței obligarea

unității deținătoare sau a entității învestite cu

soluționarea notificării să răspundă la notificare.

Aceasta întrucât, prin Sentința civilă nr. 16136/2011 a

Judecătoriei Brașov, irevocabilă, s-a constatat cu autoritate de

lucru judecat nevalabilitatea titlului statului, respectiv greșita

naționalizare a bunului ce a aparținut autorului reclamantului. În

măsura în care s-a considerat că reclamantul este titularul uni bun

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului cu privire la terenul ce a format obiectul notificării,

cu atât mai mult trebuie apreciat că reclamanta este titulara bunului

accesoriu ce a format obiectul aceleiași notificări, respectiv casa

edificată pe teren.

Solicită

admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare la Curtea de Apel Brașov.

derulată în recurs

Învestită

cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte a procedat la comunicarea

acestora, iar la data de 19 ianuarie 2017, constatând finalizată procedura

de comunicare, astfel cum este reglementată de dispozițiile art. XV

coroborate cu dispozițiile art. XVII din Legea nr. 2/2013 privind unele

măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești precum

și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind

Codul de procedură civilă, a dispus întocmirea raportul asupra

admisibilității în principiu a recursului în conformitate cu

dispozițiile art. 493 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 C. proc. civ.

Completul de

filtru C4, la data de 18 mai 2017, a constatat că raportul întrunește

condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. și a dispus comunicarea

acestuia părților cauzei, pentru ca acestea să depună la

dosar puncte de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin.

(4) C. proc. civ. La raportul întocmit, doar recurenta-reclamantă a depus

la dosar un punct de vedere.

Constatându-se

încheiată procedura de filtru și având în vedere dispozițiile

art. 493 alin. (5), (6) și (7) C. proc. civ. a fost admis în principiu

recursul reclamantei și s-a fixat termen de judecată a recursului la

data de 21 septembrie 2017 cu citarea părților în

ședință publică.

6.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului.

Examinând

hotărârea atacată, având în vedere raportul întocmit asupra

admisibilității în principiu și limita impusă de criticile

de recurs susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzute de art.

488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat este

nefondat pentru considerentele ce succed:

Prin motivul

de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta B. a

invocat nelegalitatea deciziei atacate susținând că hotărârea

atacată ar cuprinde motive contradictorii în sensul că reclamantul

este considerat fie titularul unui bun în accepțiunea art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție, fie i se neagă această calitate

prin trimiterea la procedura prevăzută de Legea nr. 165/2013.

Critica

formulată nu poate fi reținută și nu poate conduce la

casarea deciziei atacate.

Contrar celor

arătate de recurentă, hotărârea instanței de apel

fundamentează, prin argumentele menționate în cuprinsul său,

soluția de respingere a apelului, critica nefiind sub incidența

ipotezei de modificare prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

vizând contradictorialitatea motivării (când considerentele hotărârii

conduc la o altă soluție față de cea dispusă în

dispozitiv).

Astfel,

instanța de apel a examinat motivele de apel formulate de reclamantă

și a arătat în cuprinsul raționamentului judiciar realizat, din

perspectiva reținerii legalității soluției dată

acțiunii în revendicare, că susținerile reclamantei din apel

formulate în considerarea recunoașterii calității sale de

titular al unui "bun" în accepțiunea legislației europene

sunt lipsite de relevanță justificat de împrejurarea că acesta

nu este titulara unui drept de proprietate actual care să poată fi

valorificat pe calea acțiunii în revendicare de drept comun.

În cuprinsul

considerentelor hotărârii pronunțate instanța de apel a

arătat că reclamanta apelanta nu a epuizat căile prevăzute

de legea specială de despăgubire, nesesizând instanța cu o

acțiunea prin care să solicite obligarea unității deținătoare

sau a entității învestite să răspundă la notificarea

formulată și, că, nu este titulara unui drept de proprietate

actual pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării. S-a

avut în vedere că aceasta nu deține "o hotărâre

definitivă și executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de

proprietar și care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres

restituirea bunului", de vreme ce sentința judecătorească

evocată de apelantă, respectiv Sentința civilă nr. 16136

din 22 decembrie 2011 pronunțată de Judecătoria Brașov în

Dosarul nr. x/197/2011 a vizat imobilul-teren și nu

imobilul-construcție.

În concluzie,

nu se poate reține că instanța de apel nu a procedat la

motivarea deciziei recurate sau ar fi pronunțat o soluție a

cărei fundamentare nu se regăsește în considerente ori ar fi

contradictorie, raportarea la o altă hotărâre

judecătorească și la efectele acesteia din perspectiva lucrului

judecat, pe care Curtea le-a considerat relevante în soluționarea litigiului

de față, făcând parte din raționamentul juridic al

instanței, care a condus la respingerea apelului declarat de

reclamantă.

Prin

criticile subsumate motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 7 C.

proc. civ. recurenta a invocat nelegalitatea hotărârii atacate deoarece ar

încălca autoritatea de lucru judecat, în sensul ca neaga în totalitate

efectele Sentinței civile nr. 16136/2011 a Judecătoriei Brașov.

Criticile

formulate de recurentă nu sunt întemeiate.

Prin cererea

ce a constituit obiectul Dosarului nr. x/197/2011 reclamantul A. a solicitat

să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului

înscris în CF x1 Brașov, nr. top. x/1/1/2, reprezentând grădina în

suprafață de 658,80 mp.

Prin

Sentința civilă nr. 16136 din 22 decembrie 2011 pronunțată

de Judecătoria Brașov a fost admisă acțiunea civilă

reclamantul A. (formulată autorul reclamantei din acțiunea de

față) în contradictoriu cu pârâții Municipiul Brașov, prin

primar și Statul român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice și în teritoriu prin D.G.F.P. Brașov și s-a constatat

nevalabilitatea titlului Statului român de preluare a imobilului

grădină în suprafață de 658,80 mp înscris în C.F. nr. x1

Brașov nr. top. x/1/1/2 și a obligat pârâții să lase în

deplină proprietate și posesie imobilul înscris în C.F. x1

Brașov, sub nr. top. x/1/1/2 situat în mun. Brașov.

Reclamantul

defunct A. a formulat o cerere de lămurire a dispozitivului Sentinței

civile nr. 16.136, pronunțată de Judecătoria Brașov la data

de 22 decembrie 2011, în Dosarul civil nr. x/197/2011, în sensul de a se

menționa că obligația judiciară stabilită în sarcina

pârâtului Municipiul Brașov de a lăsa în deplină proprietate

și posesie imobilul înscris în C.F. x1 Brașov, nr. top. x/1/1/12 din

Mun. Brașov vizează atât terenul, cât și construcția

amplasată pe acesta.

Cererea de

lămurire a dispozitivului Sentinței civile nr. 16136 din 22 decembrie

2011 pronunțată de Judecătoria Brașov formulată de

reclamantul defunct A. referitoare la întinderea obligației judiciare

stabilită în sarcina pârâtului Municipiul Brașov a fost

respinsă, instanța reținând că Sentința civilă

nr. 16136 pronunțată la data de 22 decembrie 2011 de Judecătoria

Brașov în Dosarul civil nr. x/197/2011 a vizat doar grădină în

suprafață de 658,80 mp. Aceste hotărâri judecătorești

se bucură de putere de lucru judecat, cu valoare absolută în ceea ce

îl privește atât pe reclamant (autorul recurentei), cât și pe

pârâți care au fost părți în litigiul respectiv.

Prin urmare,

din hotărârea judecătorească sus-menționată,

privită în ansamblul său, Sentința civilă nr. 16136 din 22

decembrie 2011 a Judecătoriei Brașov coroborată cu încheierea de

lămurire a dispozitivului acestei sentințe, pronunțată la

data de 26 martie 2014, rezultă că soluția de admitere a

acțiunii în revendicare din primul proces a vizat doar imobilul-teren

și nu cel construcție.

În acest

context, în mod corect instanța de apel a constatat că nu există

autoritate de lucru judecat, nefiind întrunită condiția triplei

identități (obiect, cauza, părți) între cele două

acțiuni, atât timp cât obiectul acțiunii de față

vizează revendicarea unui imobil-construcție și nu imobil-teren

care a constituit obiectul acțiunii din Dosarul civil nr. x/197/2011.

Printr-un alt

motiv de recurs s-a invocat nelegalitatea deciziei recurate întrucât

hotărârea atacată ar fi dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că

ignoră practica Curții Europene a Drepturilor Omului și

deciziile pronunțate în interesul legii.

Examinând

hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate înscris

în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată netemeinicia

criticilor subsumate motivului de recurs evocat.

În

speță, defunctul reclamant A. și-a întemeiat prezenta

acțiune în revendicare privind imobilul-construcție pe

dispozițiile dreptului comun, arătând că imobilul revendicat

este proprietatea autorului său, C., construcția revendicată

fiind preluată, împreună cu terenul aferent, de Statul român prin

Decretul nr. 92/1950. Acțiunea reclamantului a fost justificată de desființarea

titlului statului și a constatării dreptului de proprietate în

favoarea sa conform Sentinței civile nr. 16136 din 22 decembrie 2011 a

Judecătoriei Brașov.

Fiind,

însă, vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de

referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanțele de fond

și de apel au apreciat că imobilul-construcție revendicat în

prezenta acțiune intră sub domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001,

lege specială de reparație a căror dispoziții se

aplică prioritar în raport cu dreptul comun, invocate de reclamant în

acțiunea de față.

Este

adevărat că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

restituirea imobilelor ca efect al ineficienței actelor de preluare a

acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun,

respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile

art. 480 C. civ. de la 1865, respectiv art. 563 din actualul C. civ. În prezent

însă, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde

norme speciale de drept substanțial și o procedură

administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței.

Astfel, ca efect al intrării în vigoare a legii speciale de reparație

în privința imobilelor preluate de stat, în măsura în care persoanele

interesate au urmat procedura instituită de legea specială,

acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta

fiind practic înlocuită de legea specială.

Bunul imobil

în litigiu face parte din categoria celor a căror situație

juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, iar cu privire la

acesta, reclamantul defunct A. a demarat procedura specială

instituită de această lege, sens în care a formulat notificare în

scopul valorificării drepturilor sale în baza legii speciale de

restituire.

În consens cu

Decizia de îndrumare nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, instanța de apel a procedat în mod judicios la examinarea

soluției dată acțiunii în revendicare și, în funcție

de circumstanțele concrete ale cauzei, a procedat judicios la verificarea

existenței în patrimoniul reclamantei-apelante a unui "bun" în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană în raport

de titlul exhibat, concluzionând corect - în contextul actual al

jurisprudenței europene - că reclamanta nu are un "bun

actual" în sensul Convenției, care să îi permită

restituirea în natură a imobilului-construcție.

Contrar

susținerilor recurentei, instanța de apel a realizat o corectă

aplicare a Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, Maria

Atanasiu s.a. contra României în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția europeană și a reținut judicios împrejurarea

că instanța de contencios european a arătat că acel concept

de "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați

abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o

hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și

dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

Astfel,

dacă în jurisprudența anterioară a Curții europene simpla

pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă

aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea

preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989,

reprezenta o privare de proprietate (cauza Străin, cauza Porțeanu,

cauza Andreescu Murăreț ș.a.), în cauza Atanasiu s-a arătat

că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor

deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în

prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar,

ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

Diferența

de abordare este esențială întrucât dacă în jurisprudența

sa de dinainte de anul 2000, Curtea europeană a subliniat în toate cauzele

împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar s-ar afla un

vechi drept de proprietate (parag. 84 din cauza Păduraru împotriva

României), în viziunea actuală a Curții nu se mai recunoaște în

patrimoniul foștilor proprietari deposedați un bun, respectiv un

vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reține

existența unui nou drept de proprietate care își are originea în

temeiul unei legislații adoptate de către stat, prin care se

urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri

confiscate anterior (parag. 136 din cauza Maria Atanasiu și alții

contra României), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru,

în cazul României prin Legea nr. 10/2001, respectiv Legea nr. 165/2013 care

vizează măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în

natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în

perioada regimului comunist în România.

În

speță, în absența unei hotărâri judecătorești

prin care să se fi dispus expres restituirea imobilului-construcție ce

face obiectul prezentei acțiuni în revendicare de drept comun, nu se poate

recunoaște recurentei decât beneficiul doar al unui drept de

despăgubire ce poate fi valorificat în temeiul legilor speciale, respectiv

al Legii nr. 10/2001 și a actelor normative ulterioare edictate ca efect

al îndeplinirii obligației statului român de amendare a mecanismului de

restituire, astfel cum s-a impus prin hotărârea-pilot, în condițiile

în care reclamanta-recurentă a formulat notificare și în privința

imobilului-construcție în temeiul legii speciale, accesul la justiție

fiindu-i asigurat efectiv, prin regimul juridic recunoscut contestației

reglementată de respectivul act normativ.

Faptul

că procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001

reglementează o serie de termene și etape administrative obligatorii

nu este de natură a aduce atingere substanței dreptului de

proprietate întrucât toate măsurile luate în faza prealabilă a

procedurii speciale instituită de lege pot fi atacate în justiție de

persoanele interesate pe calea contestației la instanță (art.

26) căreia i se conferă o jurisdicție deplină, edificatoare

în susținerea acestui argument fiind și statuările date prin

Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în soluționarea

recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și

Justiție - Secțiile Unite.

Prin urmare,

în litigiul de față, întrucât recurenta nu are o hotărâre

judecătorească irevocabilă prin care să se fi dispus

restituirea în natură a imobilului litigios sau o decizie

administrativă în același sens, aceasta nu este titulara unui

"bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, context în care aceasta nu se poate plânge de o atingere a

dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atât timp

cât nu demonstrează existența lui actuală, criticile pe acest

aspect fiind, astfel, neîntemeiate.

Nu se poate

aprecia nici faptul că recurenta ar avea o "speranță

legitimă" de a câștiga în cadrul acțiunii în revendicare,

care se bucură, de asemenea, de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție în aceleași condiții ca și

"un bun actual", întrucât nicio dispoziție din legea

națională nu permite părții, în circumstanțele date

ale litigiului de față, să obțină imobilul în cadrul

acțiunii în revendicare și, în aceste condiții, nu există

nicio jurisprudență care să permită o soluție

favorabilă reclamantei în acțiunea în revendicare. În același

sens, în hotărârea Curții Europene sus-menționată se

arată că "(...) de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000

și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern

prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea

bunului, fie la acordarea unei despăgubiri (parag. 141). Prin urmare,

Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială",

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce

rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării este condiționată de întrunirea de

către partea interesată a cerințelor legale în cadrul

procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea

căilor de atac prevăzute de aceste legi" (parag. 142), context

în care recurenta are la dispoziție calea legii speciale (procedură

demarată de către autorul acesteia) care îi va permite, cu

respectarea condițiilor și termenelor legale, să

obțină recunoașterea drepturilor sale, context normativ care îi

asigură plenar dreptul de acces la justiție.

În

consecință, constatând că instanța de apel a realizat o

aplicare și interpretare corectă a dispozițiilor legale interne

și de drept european ce guvernează materia, Înalta Curte va constata

că motivele de recurs înscrise în dispozițiile art. 488 pct. alin.

(1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. nu își găsesc

incidență, drept pentru care, în baza dispozițiilor art. 496 din

același Cod va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.

împotriva Deciziei nr. 1286/Ap din 6 octombrie 2016 a Curții de Apel

Brașov, secția civilă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta B. împotriva Deciziei nr. 1286/Ap din

6 octombrie 2016 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2017.

Procesat

de GGC - NN