ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1284/2017

Obiectul cauzei Prin cererea formulată și precizată, înregistrată inițial pe rolul Judecătorie Brașov, la data de 18 iulie 2014, sub nr. x/197/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Municipiul Brașov, prin primar, Grădinița cu program prelungit Brașov și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentată în teritoriu de D.G.F.P. Brașov, solicitând instanței: - să constate dreptul de proprietate al reclamantului asupra clădirii situate pe terenul înscris în CF x1 Brașov nr. top. x/1/1/2, cu titlu de moștenire; - să constate nevalabilitatea titlului Statului Român asupra acestei clădiri; - obligarea pârâtelor să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul-clădire situat în Brașov, situat pe terenul înscris în CF x1 Brașov nr. top. x/1/1/2; - să dispună înscrierea în CF a clădirii de mai sus și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal Prin Sentința civilă nr. 6829 din 24 iunie 2015, pronunțată de Judecătoria Brașov s-a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Brașov, față de valoarea clădirii de 4.947.616 lei, astfel cum rezultă din adresa din 19 decembrie 2014, emisă de Direcția Fiscală Brașov. În urma declinării de competență, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Brașov, la data de 25 iunie 2015, iar prin Sentința civilă nr. 219/S/2015, pronunțată de Tribunalul Brașov au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român și lipsei calității procesuale active a reclamantul A. și s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Brașov, prin primar, Grădinița cu program prelungit și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov. Sentința civilă nr. 219/S/2015, pronunțată de Tribunalul Brașov, a fost completată prin Sentința civilă nr. 84/S din 09 mai 2016 în sensul că a fost obligat reclamantul A. la plata sumei de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtul Municipiul Brașov, prin primar, fiind înlăturată mențiunea "fără cheltuieli de judecată" din dispozitivul sentinței.

Hotărârea pronunțată în apel de curtea de apel Împotriva acestei sentințe a declarat apel la data de 22 aprilie 2014 apelanta B., în calitate de moștenitoare a reclamantului A., solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii. Prin Decizia nr. 1286/Ap din 6 octombrie 2016 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active în apel a apelantei B., invocată de intimat și s-a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de apelanta B. împotriva Sentinței civile nr. 219/S din 8 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosarul nr. x/62/2015.

Cererea de recurs Împotriva deciziei pronunțată de instanța de apel a declarat recurs reclamanta B. invocând ca temei de drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta susține, în esență, că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit că autorul reclamantei este moștenitorul proprietarului bunului ce formează obiectul litigiului, că naționalizarea bunului în persoana autorului său a fost ilegală, precum și faptul că primăria refuză să îi soluționeze notificarea, deși instanța a stabilit că reclamantul a urmat procedura prevăzută de legea specială în sensul că a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului compus din casă și grădină, situat în Brașov. Susține că în mod greșit a reținut instanța de apel că reclamanta nu a epuizat procedura prevăzută de legea specială, astfel că putea să solicite instanței obligarea unității deținătoare sau a entității învestite cu soluționarea notificării să răspundă la notificare. Aceasta întrucât, prin Sentința civilă nr. 16136/2011 a Judecătoriei Brașov, irevocabilă, s-a constatat cu autoritate de lucru judecat nevalabilitatea titlului statului, respectiv greșita naționalizare a bunului ce a aparținut autorului reclamantului. În măsura în care s-a considerat că reclamantul este titularul uni bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu privire la terenul ce a format obiectul notificării, cu atât mai mult trebuie apreciat că reclamanta este titulara bunului accesoriu ce a format obiectul aceleiași notificări, respectiv casa edificată pe teren. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Brașov.

Procedura derulată în recurs Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte a procedat la comunicarea acestora, iar la data de 19 ianuarie 2017, constatând finalizată procedura de comunicare, astfel cum este reglementată de dispozițiile art. XV coroborate cu dispozițiile art. XVII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, a dispus întocmirea raportul asupra admisibilității în principiu a recursului în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 C. proc. civ. Completul de filtru C4, la data de 18 mai 2017, a constatat că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. și a dispus comunicarea acestuia părților cauzei, pentru ca acestea să depună la dosar puncte de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. La raportul întocmit, doar recurenta-reclamantă a depus la dosar un punct de vedere. Constatându-se încheiată procedura de filtru și având în vedere dispozițiile art. 493 alin. (5), (6) și (7) C. proc. civ. a fost admis în principiu recursul reclamantei și s-a fixat termen de judecată a recursului la data de 21 septembrie 2017 cu citarea părților în ședință publică.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Examinând hotărârea atacată, având în vedere raportul întocmit asupra admisibilității în principiu și limita impusă de criticile de recurs susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat pentru considerentele ce succed: Prin motivul de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta B. a invocat nelegalitatea deciziei atacate susținând că hotărârea atacată ar cuprinde motive contradictorii în sensul că reclamantul este considerat fie titularul unui bun în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, fie i se neagă această calitate prin trimiterea la procedura prevăzută de Legea nr. 165/2013. Critica formulată nu poate fi reținută și nu poate conduce la casarea deciziei atacate. Contrar celor arătate de recurentă, hotărârea instanței de apel fundamentează, prin argumentele menționate în cuprinsul său, soluția de respingere a apelului, critica nefiind sub incidența ipotezei de modificare prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizând contradictorialitatea motivării (când considerentele hotărârii conduc la o altă soluție față de cea dispusă în dispozitiv). Astfel, instanța de apel a examinat motivele de apel formulate de reclamantă și a arătat în cuprinsul raționamentului judiciar realizat, din perspectiva reținerii legalității soluției dată acțiunii în revendicare, că susținerile reclamantei din apel formulate în considerarea recunoașterii calității sale de titular al unui "bun" în accepțiunea legislației europene sunt lipsite de relevanță justificat de împrejurarea că acesta nu este titulara unui drept de proprietate actual care să poată fi valorificat pe calea acțiunii în revendicare de drept comun. În cuprinsul considerentelor hotărârii pronunțate instanța de apel a arătat că reclamanta apelanta nu a epuizat căile prevăzute de legea specială de despăgubire, nesesizând instanța cu o acțiunea prin care să solicite obligarea unității deținătoare sau a entității învestite să răspundă la notificarea formulată și, că, nu este titulara unui drept de proprietate actual pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării. S-a avut în vedere că aceasta nu deține "o hotărâre definitivă și executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar și care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului", de vreme ce sentința judecătorească evocată de apelantă, respectiv Sentința civilă nr. 16136 din 22 decembrie 2011 pronunțată de Judecătoria Brașov în Dosarul nr. x/197/2011 a vizat imobilul-teren și nu imobilul-construcție. În concluzie, nu se poate reține că instanța de apel nu a procedat la motivarea deciziei recurate sau ar fi pronunțat o soluție a cărei fundamentare nu se regăsește în considerente ori ar fi contradictorie, raportarea la o altă hotărâre judecătorească și la efectele acesteia din perspectiva lucrului judecat, pe care Curtea le-a considerat relevante în soluționarea litigiului de față, făcând parte din raționamentul juridic al instanței, care a condus la respingerea apelului declarat de reclamantă. Prin criticile subsumate motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. recurenta a invocat nelegalitatea hotărârii atacate deoarece ar încălca autoritatea de lucru judecat, în sensul ca neaga în totalitate efectele Sentinței civile nr. 16136/2011 a Judecătoriei Brașov. Criticile formulate de recurentă nu sunt întemeiate. Prin cererea ce a constituit obiectul Dosarului nr. x/197/2011 reclamantul A. a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului înscris în CF x1 Brașov, nr. top. x/1/1/2, reprezentând grădina în suprafață de 658,80 mp. Prin Sentința civilă nr. 16136 din 22 decembrie 2011 pronunțată de Judecătoria Brașov a fost admisă acțiunea civilă reclamantul A. (formulată autorul reclamantei din acțiunea de față) în contradictoriu cu pârâții Municipiul Brașov, prin primar și Statul român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și în teritoriu prin D.G.F.P. Brașov și s-a constatat nevalabilitatea titlului Statului român de preluare a imobilului grădină în suprafață de 658,80 mp înscris în C.F. nr. x1 Brașov nr. top. x/1/1/2 și a obligat pârâții să lase în deplină proprietate și posesie imobilul înscris în C.F. x1 Brașov, sub nr. top. x/1/1/2 situat în mun. Brașov. Reclamantul defunct A. a formulat o cerere de lămurire a dispozitivului Sentinței civile nr. 16.136, pronunțată de Judecătoria Brașov la data de 22 decembrie 2011, în Dosarul civil nr. x/197/2011, în sensul de a se menționa că obligația judiciară stabilită în sarcina pârâtului Municipiul Brașov de a lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul înscris în C.F. x1 Brașov, nr. top. x/1/1/12 din Mun. Brașov vizează atât terenul, cât și construcția amplasată pe acesta. Cererea de lămurire a dispozitivului Sentinței civile nr. 16136 din 22 decembrie 2011 pronunțată de Judecătoria Brașov formulată de reclamantul defunct A. referitoare la întinderea obligației judiciare stabilită în sarcina pârâtului Municipiul Brașov a fost respinsă, instanța reținând că Sentința civilă nr. 16136 pronunțată la data de 22 decembrie 2011 de Judecătoria Brașov în Dosarul civil nr. x/197/2011 a vizat doar grădină în suprafață de 658,80 mp. Aceste hotărâri judecătorești se bucură de putere de lucru judecat, cu valoare absolută în ceea ce îl privește atât pe reclamant (autorul recurentei), cât și pe pârâți care au fost părți în litigiul respectiv. Prin urmare, din hotărârea judecătorească sus-menționată, privită în ansamblul său, Sentința civilă nr. 16136 din 22 decembrie 2011 a Judecătoriei Brașov coroborată cu încheierea de lămurire a dispozitivului acestei sentințe, pronunțată la data de 26 martie 2014, rezultă că soluția de admitere a acțiunii în revendicare din primul proces a vizat doar imobilul-teren și nu cel construcție. În acest context, în mod corect instanța de apel a constatat că nu există autoritate de lucru judecat, nefiind întrunită condiția triplei identități (obiect, cauza, părți) între cele două acțiuni, atât timp cât obiectul acțiunii de față vizează revendicarea unui imobil-construcție și nu imobil-teren care a constituit obiectul acțiunii din Dosarul civil nr. x/197/2011. Printr-un alt motiv de recurs s-a invocat nelegalitatea deciziei recurate întrucât hotărârea atacată ar fi dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că ignoră practica Curții Europene a Drepturilor Omului și deciziile pronunțate în interesul legii. Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs evocat. În speță, defunctul reclamant A. și-a întemeiat prezenta acțiune în revendicare privind imobilul-construcție pe dispozițiile dreptului comun, arătând că imobilul revendicat este proprietatea autorului său, C., construcția revendicată fiind preluată, împreună cu terenul aferent, de Statul român prin Decretul nr. 92/1950. Acțiunea reclamantului a fost justificată de desființarea titlului statului și a constatării dreptului de proprietate în favoarea sa conform Sentinței civile nr. 16136 din 22 decembrie 2011 a Judecătoriei Brașov. Fiind, însă, vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanțele de fond și de apel au apreciat că imobilul-construcție revendicat în prezenta acțiune intră sub domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație a căror dispoziții se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, invocate de reclamant în acțiunea de față. Este adevărat că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficienței actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1865, respectiv art. 563 din actualul C. civ. În prezent însă, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței. Astfel, ca efect al intrării în vigoare a legii speciale de reparație în privința imobilelor preluate de stat, în măsura în care persoanele interesate au urmat procedura instituită de legea specială, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlocuită de legea specială. Bunul imobil în litigiu face parte din categoria celor a căror situație juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, iar cu privire la acesta, reclamantul defunct A. a demarat procedura specială instituită de această lege, sens în care a formulat notificare în scopul valorificării drepturilor sale în baza legii speciale de restituire. În consens cu Decizia de îndrumare nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel a procedat în mod judicios la examinarea soluției dată acțiunii în revendicare și, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, a procedat judicios la verificarea existenței în patrimoniul reclamantei-apelante a unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană în raport de titlul exhibat, concluzionând corect - în contextul actual al jurisprudenței europene - că reclamanta nu are un "bun actual" în sensul Convenției, care să îi permită restituirea în natură a imobilului-construcție. Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a realizat o corectă aplicare a Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, Maria Atanasiu s.a. contra României în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană și a reținut judicios împrejurarea că instanța de contencios european a arătat că acel concept de "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). Astfel, dacă în jurisprudența anterioară a Curții europene simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta o privare de proprietate (cauza Străin, cauza Porțeanu, cauza Andreescu Murăreț ș.a.), în cauza Atanasiu s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. Diferența de abordare este esențială întrucât dacă în jurisprudența sa de dinainte de anul 2000, Curtea europeană a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar s-ar afla un vechi drept de proprietate (parag. 84 din cauza Păduraru împotriva României), în viziunea actuală a Curții nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reține existența unui nou drept de proprietate care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (parag. 136 din cauza Maria Atanasiu și alții contra României), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României prin Legea nr. 10/2001, respectiv Legea nr. 165/2013 care vizează măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. În speță, în absența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus expres restituirea imobilului-construcție ce face obiectul prezentei acțiuni în revendicare de drept comun, nu se poate recunoaște recurentei decât beneficiul doar al unui drept de despăgubire ce poate fi valorificat în temeiul legilor speciale, respectiv al Legii nr. 10/2001 și a actelor normative ulterioare edictate ca efect al îndeplinirii obligației statului român de amendare a mecanismului de restituire, astfel cum s-a impus prin hotărârea-pilot, în condițiile în care reclamanta-recurentă a formulat notificare și în privința imobilului-construcție în temeiul legii speciale, accesul la justiție fiindu-i asigurat efectiv, prin regimul juridic recunoscut contestației reglementată de respectivul act normativ. Faptul că procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001 reglementează o serie de termene și etape administrative obligatorii nu este de natură a aduce atingere substanței dreptului de proprietate întrucât toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituită de lege pot fi atacate în justiție de persoanele interesate pe calea contestației la instanță (art. 26) căreia i se conferă o jurisdicție deplină, edificatoare în susținerea acestui argument fiind și statuările date prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite. Prin urmare, în litigiul de față, întrucât recurenta nu are o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului litigios sau o decizie administrativă în același sens, aceasta nu este titulara unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, context în care aceasta nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală, criticile pe acest aspect fiind, astfel, neîntemeiate. Nu se poate aprecia nici faptul că recurenta ar avea o "speranță legitimă" de a câștiga în cadrul acțiunii în revendicare, care se bucură, de asemenea, de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție în aceleași condiții ca și "un bun actual", întrucât nicio dispoziție din legea națională nu permite părții, în circumstanțele date ale litigiului de față, să obțină imobilul în cadrul acțiunii în revendicare și, în aceste condiții, nu există nicio jurisprudență care să permită o soluție favorabilă reclamantei în acțiunea în revendicare. În același sens, în hotărârea Curții Europene sus-menționată se arată că "(...) de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri (parag. 141). Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi" (parag. 142), context în care recurenta are la dispoziție calea legii speciale (procedură demarată de către autorul acesteia) care îi va permite, cu respectarea condițiilor și termenelor legale, să obțină recunoașterea drepturilor sale, context normativ care îi asigură plenar dreptul de acces la justiție. În consecință, constatând că instanța de apel a realizat o aplicare și interpretare corectă a dispozițiilor legale interne și de drept european ce guvernează materia, Înalta Curte va constata că motivele de recurs înscrise în dispozițiile art. 488 pct. alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. nu își găsesc incidență, drept pentru care, în baza dispozițiilor art. 496 din același Cod va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B. împotriva Deciziei nr. 1286/Ap din 6 octombrie 2016 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.