ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1119/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 7943 din 12 iulie 2016, pronunțată de Judecătoria Brașov, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții D., E., F., G., Municipiul Brașov, prin primar, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentant de D.G.R.F.P. Brașov.

S-a dispus rectificarea CF nr. x Brașov nr. top. x, în sensul că aceasta are suprafața reală de 327 mp.

S-a dispus intabularea dreptului de proprietate ai Statului Român asupra construcției, cu titlu de naționalizare.

S-a constatat că este supus ieșirii din indiviziune imobilul sus-menționat.

S-a dispus ieșirea din indiviziune, conform raportului de expertiză extrajudiciară din data de 18 iunie 2014, întocmit de expert H., care face parte integrantă din prezenta.

S-a respins capătul de cerere privind ca hotărârea să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare și cererea de intabulare a dreptului de proprietate pe numele reclamanților.

Prin Decizia nr. 2033/Ap/2017 din 22 decembrie 2017, Tribunalul Brașov, secția I civilă, a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov împotriva Sentinței civile nr. 7943 din 12 iulie 2016 și a încheierii din 27 octombrie 2015, pronunțate în Dosarul civil nr. x/2014 al Judecătoriei Brașov.

A admis excepția netimbrării cererii de apel formulate de reclamanții A., B. și C. împotriva Sentinței civile nr. 7943 din 12 iulie 2016, pronunțate în Dosarul civil nr. x/2014 al Judecătoriei Brașov și în consecință:

A anulat, ca netimbrată, cererea de apel formulată de reclamanții A., B. și C. împotriva Sentinței civile nr. 7943 din 12 iulie 2016, pronunțate în Dosarul civil nr. x/2014 al Judecătoriei Brașov.

A admis apelul declarat de apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A înlăturat obligarea pârâtului Statul Român de la plata cheltuielilor de judecată în fond în cuantum de 6841,45 RON.

A admis apelul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva Sentinței civile nr. 2272 din 14 martie 2017, pronunțată în Dosarul civil nr. x/2014 al Judecătoriei Brașov, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A obligat pârâta SC I. SRL la plata către reclamanții A., B. și C. a sumei totale de 8041,45 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în fond.

A păstrat restul dispozițiilor sentinței atacate.

A obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către apelanții reclamanți A., B. și C. a sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții A., C., B. și pârâții SC I. SRL și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, pentru Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ce au fost transmise, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție prin adresa din data de 23 februarie 2018 a Tribunalului Brașov.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 28 februarie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 10.

Prin rezoluția din data de 2 martie 2018, s-a fixat termen de judecată la 28 martie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitara a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale [conform art. 126 alin. (2) din Constituție "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege"] și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Brașov revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Brașov, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de reclamanții A., C., B. și de pârâții SC I. SRL și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, pentru Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Deciziei nr. 2033/Ap/2017 din 22 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Brașov.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 martie 2018.

Procesat de GGC - CT