ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2014/2017

După deliberare, asupra cauzei civile de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2010, la data de 10 martie 2010, pe rolul Judecătoriei Brașov, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând instanței: să constate că este proprietara, prin edificare, a spațiului comercial situat la parterul blocului de locuințe amplasat în orașul Ghimbav, str. x, înscris în CF nr. x Ghimbav, sub nr. topo x (nr. cad. 576/2/33); să dispună rectificarea mențiunilor existente în această carte funciară, în sensul de a radia dreptul de proprietate înscris în favoarea pârâtului asupra imobilului mai sus identificat și înscrierii dreptului său de proprietate asupra acestui bun.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la începutul anilor 1980, din fonduri proprii, a finanțat construirea spațiului comercial identificat în petitele cererii, spațiu ce a fost dat în folosința fostei B., în vederea desfășurării activității specifice de comerț cu amănuntul. În prezent, acest spațiu este deținut, cu acordul reclamantei, de către C..

În anul 1993, SC D. SA, care se ocupa de întocmirea documentațiilor în vederea înscrierii în cartea funciară a construcțiilor edificate de Statul Român, a înscris, din eroare, în CF nr. x Ghimbav, sub nr. topo x (nr. cad. 576/2/33), dreptul de proprietate al pârâtului asupra acestui spațiu comercial.

Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepție, lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și lipsa calității acestuia de reprezentant al Statului Român, motivat de faptul că bunul cu destinația de construcție din litigiu nu face parte din domeniul public al statului, el fiind situat pe teritoriul orașului Ghimbav, făcând parte din patrimoniul acestuia.

Urmare celor indicate în întâmpinare de către partea pârâtă, la data de 7 septembrie 2011 reclamanta a învederat că înțelege să se judece în contradictoriu și cu Orașul Ghimbav, prin Primar.

În motivarea poziției sale procesuale, partea menționată a arătat că, din înscrisurile pe care reclamanta le-a anexat cererii de chemare în judecată, rezultă că terenul pe care s-a construit blocul de locuințe nr. 19 din Ghimbav a fost expropriat, iar calitatea de expropriator a aparținut Statului Român. Acest teren a trecut în proprietatea privată a orașului Ghimbav, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998 și a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 18/1991. Spațiul comercial în litigiu a fost construit de stat, cu fonduri de la bugetul de stat, iar proprietatea asupra acestuia nu a fost transmisă niciodată părții reclamante.

La data de 23 aprilie 2010, pe rolul Judecătoriei Brașov, sub nr. x/2010, a fost înregistrată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Orașul Ghimbav, prin Primar, în contradictoriu cu pârâții SC E. SRL, SC La F. SRL, SC G. SRL, SC H. SRL și C., prin care s-a solicitat instanței să constate existența dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului înscris în CF nr. x Ghimbav, nr. cad. x, să dispună înscrierea în această carte funciară a dreptului de proprietate al părții menționate, să instituie în sarcina pârâților obligația de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul mai sus identificat, cu cheltuieli de judecată.

S-a arătat că imobilul înscris în CF nr. x Ghimbav sub nr. 576/2/33 provine din dezmembrarea succesivă a imobilului identificat prin nr. topo inițial x, 575/2, 574/2, 509/2. Acesta a trecut în proprietatea statului cu titlu de expropriere, dreptul astfel dobândit fiind înscris în evidențele de carte funciară în anul 1993. Imobilul cu nr. topo inițial s-a dezmembrat în două loturi, cu nr. topo noi, respectiv 509/2, 574/2, 575/2, cu destinația de teren în suprafață de 1.219 mp, și 576/2, având destinația de teren și bloc de locuințe, situat pe str. x, care a fost reînscris pe numele Statului Român. Acest imobil a fost, la rândul său, dezmembrat în 33 de loturi noi, aferente apartamentelor din blocul de locuințe și spațiului comercial de la parterul acestuia, care constituie obiectul prezentului proces și care este înscris sub nr. topo x, constituind obiectul dreptului de proprietate al Statului Român.

S-a învederat că, prin efectul Legii nr. 213/1998, spațiul comercial a intrat în domeniul privat al orașului Ghimbav, astfel că se impune ca dreptul de proprietate astfel dobândit să fie constatat de către instanța de judecată, cu consecința înscrierii lui în evidențele de carte funciară. Întrucât părțile pârâte nu dețin un titlu care să le conferă dreptul de a folosi acest imobil, se impune, totodată, ca acestea să fie obligate să predea părții reclamante bunul în cauză.

Reclamantul a înregistrat la dosar, în data de 28 octombrie 2015, o completare a cererii de chemare în judecată, în sensul extinderii cadrului procesual stabilit, sub aspectul laturii subiective pasive, prin chemarea în judecată, în calitate de pârât, și a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, motivat de faptul că acesta are calitatea de proprietar tabular al bunului în litigiu.

În apărare, pârâtul astfel chemat în judecată, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, actuala Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român.

La termenul din 27 aprilie 2011, pârâta C. a depus o cerere de arătare a titularului dreptului, prin care a indicat A. ca având calitatea de proprietar al spațiului comercial solicitat. A susținut că A. a dobândit, prin construire, dreptul de proprietate asupra imobilului cu destinația de spațiu comercial, drept pentru care, din eroare, nu a fost intabulat în evidențele de publicitate imobiliară.

La data de 6 iulie 2011, la Dosarul constituit sub nr. x/2010 pe rolul Judecătoriei Brașov, reclamantul Orașul Ghimbav a înregistrat o completare a cererii de chemare în judecată, sub aspectul laturii obiective, în sensul că a solicitat instanței să instituie în sarcina părților pârâte și obligația de a-i achita contravaloarea folosului nerealizat ca urmare a ocupării faptice a spațiului comercial care constituie obiectul dreptului său de proprietate, contravaloare care este, în opinia sa, cel puțin egală cu suma chiriilor plătite de primii patru pârâți celui de al cincilea pârât. A precizat că valoarea pretențiilor astfel formulate va fi indicată în urma administrării probei cu expertiză. Ulterior, daunele au fost evaluate la suma de 6.200 RON.

Prin încheierea din 1 februarie 2012, Judecătoria Brașov a dispus conexarea Dosarului nr. x/2010 la Dosarul nr. x/2010, ambele aflate pe rolul instanței, urmare admiterii excepției de conexitate invocate de Orașul Ghimbav.

La data de 5 februarie 2013, aceeași parte a remis o nouă completare a cererii de chemare în judecată, în sensul chemării în judecată, în calitate de pârâtă, și a A.; a depus și cerere de majorare a câtimii obiectului cererii de acordare a daunelor materiale la suma de 1.467.216,78 RON, în raport cu concluziile expertizei administrate în cauză.

Prin Sentința civilă nr. 8142 din 14 mai 2013, Judecătoria Brașov a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor; a admis, astfel cum a fost precizată, acțiunea din dosarul conex, formulată de reclamantul Orașul Ghimbav, prin Primar în contradictoriu cu pârâții SC E. SRL, SC La F. SRL, SC G. SRL, SC H. SRL, C. și A. și, în consecință, a constatat că reclamantul este proprietarul imobilului înscris în CF nr. x Ghimbav, nr. cad. x; a obligat pârâții să lase reclamantului în proprietate și posesie imobilul sus menționat; a dispus înscrierea în CF a dreptului de proprietate al reclamantului Orașul Ghimbav cu titlu de drept construire; a obligat pârâții 1 - 5 să plătească reclamantului suma de 1.467.216,78 RON, folos nerealizat; a respins cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de C., pentru A.; a obligat pârâții la cheltuieli de judecată către reclamant în sumă de 21.590 RON.

Prin Decizia civilă nr. 48 din 21 ianuarie 2015, Tribunalul Brașov a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei Brașov în soluționarea cauzei în primă instanță, invocată din oficiu, a admis apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâtele C. și SC La F. SRL împotriva Sentinței civile nr. 8142 din 14 mai 2013, pronunțată de Judecătoria Brașov, a anulat în tot procedura urmată și hotărârea pronunțată, a constatat că Tribunalul Brașov, secția I civilă este instanța competentă să soluționeze cauza dedusă judecății.

Hotărârea astfel pronunțată de către instanța de apel a dobândit caracter irevocabil ca urmare a neexercitării împotriva ei a căii de atac instituite de lege.

Litigiul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă sub nr. x/2015, la data de 26 iunie 2015.

Prin Sentința civilă nr. 159/S din 9 octombrie 2015, Tribunalul Brașov a respins, astfel cum a fost ulterior completată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Orașul Ghimbav, prin Primar; a admis în parte, astfel cum a fost ulterior completată și precizată, cererea de chemare în judecată conexă, formulată de reclamantul Orașul Ghimbav, prin Primar, în contradictoriu cu pârâții SC E. SRL, SC La F. SRL, SC G. SRL, SC H. SRL, C. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov; a admis cererea de arătare a titularului dreptului formulată de pârâta C. față de intervenientul în interes propriu A.; a constatat că reclamantul Orașul Ghimbav a dobândit prin lege dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF nr. x Ghimbav, sub nr. cad. x; a dispus înscrierea în evidențele de carte funciară a dreptului de proprietate al părții reclamante asupra imobilului mai sus identificat; a obligat pârâții și intervenientul în interes propriu să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul CF nr. x Ghimbav, sub nr. cad. x; a respins capătul de cerere referitor la instituirea în sarcina pârâților și a intervenientului în interes propriu a obligației de a achita reclamantului despăgubiri constând în plata contravalorii folosului nerealizat; a compensat între părți cheltuielile de judecată.

În motivarea hotărârii s-a reținut că, potrivit evidențelor de carte funciară, imobilul înscris în CF nr. x Ghimbav, sub nr. topo x, a rezultat în urma dezmembrărilor succesive ale imobilului identificat prin nr. topo inițial x, 575/2, 574/2, 509/2.

Acest din urmă imobil a avut destinația de teren în suprafață de 1.909 mp și a trecut în proprietatea Statului Român cu titlu de expropriere, în vederea edificării pe acesta a unui bloc de locuințe, la parterul căruia urmau a fi amenajate spații comerciale.

Ulterior realizării obiectivului de utilitate publică, s-a procedat la dezmembrarea imobilului în două loturi, ce au primit nr. topo. noi, respectiv în lotul identificat prin nr. topo x, 574/2, 575/2, având destinația de teren în suprafață de 1.219 mp, și în lotul identificat prin nr. topo x, având destinația de teren și bloc de locuințe.

Apoi, acest imobil a fost dezmembrat în 33 de loturi, corespunzătoare apartamentelor cu destinația de locuințe și spațiilor comerciale amenajate în incinta sa.

În urma realizării acestor operațiuni juridice, imobilul cu destinația de spațiu comercial a fost înscris în evidențele de publicitate imobiliară sub nr. topo x, la rubrica titularul dreptului de proprietate fiind indicat Statul Român.

Atât A., cât și Orașul Ghimbav au susținut că au calitatea de titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului de mai sus, prima invocând, drept modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, existența în patrimoniul său a unui drept de superficie, "construirea" nefiind reglementată în niciun act normativ în acest sens, iar cea de a doua accesiunea imobiliară artificială și legea.

Instanța a reținut că cererile deduse judecății au intrat sub incidența dispozițiilor C. civ. din 1864, întrucât dreptul subiectiv invocat de către părțile reclamante este anterior datei intrării în vigoare a C. civ. din 2009, respectiv anterior datei de 1 octombrie 2011, conform art. 68 din Legea nr. 71/2011.

În acest sens, tribunalul a apreciat că demersul juridic al reclamantei A., ce se circumscrie sesizării instanțelor judecătorești cu o acțiune prin care solicită pronunțarea unei hotărâri prin care să se constituie un drept de superficie în favoarea sa, nu poate fi primit. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât finanțarea edificării unei construcții ce se află în patrimoniul unei persoane fizice sau juridice nu poate naște în patrimoniul celui care se pretinde finanțator decât un drept de creanță, corespunzător valorii pe care susține că a investit-o pentru realizarea imobilului.

Prin urmare, în cazul în care A. deține dovezi care să ateste că a alocat din fondurile proprii sumele de bani necesare edificării imobilului cu destinația de spațiu comercial în litigiu, ea va putea să solicite aceste sume a-i fi restituite, conform instituțiilor juridice reglementate de lege.

Or, în cadrul prezentului proces, partea nu a produs nicio probă în sensul celor mai sus redate, documentele pe care aceasta le-a remis vizând proiectul de realizare a spațiilor comerciale de la subsolul blocului de locuințe situat administrativ în orașul Ghimbav, str. x, devizele emise de către proiectant, nu și faptul plății, autorizațiile de construire, respectiv autorizațiile de organizare a șantierului.

Deși reclamantul din cererea de chemare în judecată conexă, Orașul Ghimbav, a invocat accesiunea imobiliară artificială ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului cu destinația de spațiu comercial în litigiu, reclamanta A. nu a înțeles să formuleze pretenții rezultate din calitatea sa de constructor al acestui spațiu, calitate pe care a susținut că o are, conform art. 492 - 494 C. civ.

Tribunalul a mai constatat, în privința accesiunii, în conformitate cu art. 492 - 494 C. civ., că, în toate cazurile în care pe un imobil cu destinație de teren se ridică o construcție în una dintre modalitățile prevăzute de lege, titularul dreptului de proprietate asupra terenului dobândește și dreptul de proprietate asupra construcției, care este considerată, de către legiuitor, un accesoriu al bunului principal, care este terenul.

Or, spațiul comercial în litigiu face parte din componența unui imobil cu destinația de bloc de locuințe, edificat pe un teren ce a devenit proprietatea Statului Român pe temeiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, astfel că, în conformitate cu prevederile legale indicate, a intrat în patrimoniul acestuia.

În cauza de față, nu a fost administrată nicio probă care să ateste că imobilul cu destinația de bloc de locuințe, ce are în compunere și spații în care se desfășoară activități comerciale, bloc de locuințe ce constituie un accesoriu al imobilului cu destinația de teren pe care a fost edificat, a fost construit din alte fonduri decât cele care provin de la bugetul de stat, susținerea reclamantei A., că are calitatea de constructor al spațiului comercial în litigiu, fiind lipsită de suport probatoriu.

Așa fiind, tribunalul a apreciat că, în mod legal, în evidențele de carte funciară Statul Român a fost indicat în calitate de titular al dreptului de proprietate al imobilului în litigiu, la momentul la care a fost efectuată această operațiune de carte funciară.

Prima instanță a reținut, totodată, că, potrivit dispozițiilor art. 644 - 645 C. civ., unul dintre modurile de dobândire a dreptului de proprietate este legea, care are incidență atunci când printr-un act normativ legiuitorul stabilește calitatea de titular al dreptului real de proprietate în privința anumitor bunuri mobile și imobile.

Un astfel de act normativ este Legea nr. 213/1998, privind bunurile proprietate publică, care, în art. 4, stabilește că "domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată", în timp ce art. 6 din același act normativ dispune că "fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat".

De asemenea, art. 36 din Legea nr. 18/1991 stipulează că "terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26".

Drept consecință, tribunalul a constatat că, în conformitate cu prevederile legale de mai sus, bunul imobil în litigiu face parte, în virtutea legii, din categoria bunurilor care constituie obiectul dreptului de proprietate al reclamantului Orașul Ghimbav.

Având în vedere această statuare, în raport cu dispozițiile legale anterior indicate, coroborat cu cele ale art. 24 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, a constatat existența dreptului de proprietate al Orașului Ghimbav asupra bunului imobil în litigiu și a dispus intabularea în cartea funciară a acestui drept.

În calitatea sa de titular al dreptului de proprietate asupra bunului imobil astfel identificat, reclamantul este îndreptățit să beneficieze de toate atributele acestui drept, respectiv posesie, folosință și dispoziție, astfel că a instituit, în sarcina părților adverse, care exercită în prezent atributele de folosință și posesie asupra acestui bun, obligația să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie bunul asupra căruia poartă dreptul său de proprietate.

Referitor la cererea de chemare în judecată ce constituie obiectul dosarului conexat, privind instituirea în sarcina părților potrivnice a obligației de dezdăunare a părții reclamante cu suma de bani care reprezintă folosul nerealizat, tribunalul a considerat că este neîntemeiată, pentru considerentele ce succed.

Relativ la dispozițiile art. 483 C. civ., instanța a reținut că, doar pe calea prezentei acțiuni, reclamantul Orașul Ghimbav a solicitat instanței de judecată să statueze asupra calității de proprietar al bunului imobil din litigiu, cu toate consecințele juridice ce decurg din această statuare, inclusiv aceea de a realiza formalitățile de publicitate imobiliară și de a institui în sarcina celor care exercită atributele de folosință și posesie asupra acestui imobil obligația de a preda acest bun celui în favoarea căruia se va constata că există dreptul de proprietate.

Statuările pe care instanța de judecată le-a realizat în sensul celor expuse anterior își vor produce efectele juridice la data rămânerii definitive a prezentei sentințe, astfel că, numai în situația în care prezenta hotărâre judecătorească va dobândi calitatea de titlu executoriu și va fi pusă în executare de bunăvoie de către părțile potrivnice, partea reclamantă poate să invoce producerea unui prejudiciu care se impune a fi reparat conform prevederilor legale indicate.

Pe de altă parte, pârâții din cererea inițială de chemare în judecată, ce constituie obiectul dosarului civil conexat - SC E. SRL, SC F. SRL, SC G. SRL, SC H. SRL și C. - au folosit bunul imobil în litigiu în baza unor contracte de închiriere pe care le-au perfectat cu intervenientul în interes propriu - A., pe numele căruia chiar reclamantul Orașul Ghimbav a emis decizii de impunere și a încasat sumele de bani reprezentând impozit pe proprietate, atitudine care este de natură să ateste recunoașterea de către această parte a împrejurării că acest bun figurează în documentele contabile ale uniunii ca făcând parte din activul său, urmând ca problema de drept a titularului dreptului de proprietate asupra acestui imobil să fie dezlegată printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

În cauză, reclamantul nu a contestat valabilitatea contractelor de închiriere în temeiul cărora părțile pârâte indicate au exercitat atributele posesiei și folosinței asupra spațiului locativ în litigiu, astfel că nu se poate reține că acestea au folosit cu rea-credință, până în prezent, acest spațiu.

În legătură cu cererea de arătare a titularului dreptului care a fost promovată în cadrul dosarului conexat, tribunalul a constatat că aceasta îndeplinește cerințele instituite de art. 64 C. proc. civ.. Părțile pârâte din cererea introductivă care constituie obiectul dosarului conexat aveau, la data sesizării instanței, calitatea de chiriași ai spațiului în litigiu, calitate pe care au dobândit-o în baza contractelor de închiriere pe care le-au perfectat cu reclamanta din cererea inițială - A., care, la rândul său, a invocat existența în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra acestui spațiu, astfel că, în mod temeinic, titularul cererii supuse analizei a susținut că problema titularului dreptului de proprietate asupra imobilului identificat se impune a fi soluționată în contradictoriu cu aceasta.

Cât privește cheltuielile de judecată, tribunalul a apreciat că, în raport cu soluțiile pe care le-a pronunțat, au devenit incidente prevederile art. 276 C. proc. civ., în conformitate cu care a compensat între părți cheltuielile pe care le-au efectuat în legătură cu prezentul proces.

Prin Decizia nr. 240/Ap din 16 februarie 2016, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, și reclamantul (în dosarul conexat) Orașul Ghimbav, prin Primar, împotriva Sentinței civile nr. 159/S/2015, a Tribunalului Brașov; a admis, în parte, apelul declarat de reclamanta Uniunea Județeană a Cooperației de Consum împotriva aceleași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins, în totalitate, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și completată, în dosarul conexat, formulată de reclamantul Orașul Ghimbav, prin Primar, în contradictoriu cu pârâții SC E. SRL, SC La F. SRL, SC G. SRL, SC H. SRL, C., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, și intervenienta Uniunea Județeană a Cooperației de Consum; a păstrat, din sentință, dispozițiile de respingere a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A., de admitere a cererii de arătare a titularului dreptului, de respingere a cererii reclamantului Orașul Ghimbav, prin Primar, de obligare a pârâților și intervenientei la plata contravalorii folosului nerealizat și cea privind compensarea cheltuielilor de judecată și a înlăturat restul dispozițiilor; a respins restul pretențiilor din apelul reclamantei A.; a obligat apelantul Orașul Ghimbav, prin Primar, să plătească pârâtei C., suma de 2.000 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Prin Decizia civilă nr. 2032 din 26 octombrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamanta A., de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, și de pârâtul Orașul Ghimbav, prin Primar, împotriva Deciziei nr. 240/Ap din 16 februarie 2016 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că instanțele au fost învestite cu soluționarea acțiunilor conexate, având ca obiect:

Statul Român, ca titular al dreptului de proprietate înscris în CF, a invocat, prin Ministerul Finanțelor, lipsa calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor și lipsa calității procesuale pasive, arătând că imobilul nu face parte din domeniul public al Statului Român, fiind în proprietatea Orașului Ghimbav.

Statul Român a formulat întâmpinare, invocând lipsa calității procesuale pasive și lipsa calității de reprezentant al Ministerului Finanțelor, arătând că titular al dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu este Orașul Ghimbav.

În susținerea acțiunii, în întregul său, reclamanta A., la primul termen de judecată, în fața instanței competente, a arătat că dreptul său asupra construcției a fost recunoscut prin Actul nr. 4439/1993, emis de D., și încheierea din Dosarul notarial nr. x/1990, prin care s-a solicitat înscrierea sa ca titular al dreptului asupra imobilului construcție la poziția A+34 top x cu cota de 134/690 din părțile în uz și că, numai dintr-o eroare a registratorului, s-a făcut înscrierea Statului Român.

Instanța de recurs a apreciat că, de esența litigiului, în raport de temeiurile de fapt și de drept invocate de fiecare parte, este stabilirea situației de fapt privind: existența sau inexistența unei convenții între proprietarul terenului la momentul edificării construcției și beneficiarul construcției; statuarea asupra calității de beneficiar al construcției indiferent cine a realizat efectiv lucrările; cine a fost finanțatorul lucrărilor efectuate la spațiul comercial în litigiu și din ce fonduri.

Înalta Curte a mai constatat că existența sau inexistența unui acord al proprietarului terenului la momentul edificării construcției este esențială în stabilirea bunei sau relei credințe a beneficiarului spațiului comercial și, eventual, în statuarea asupra constituirii unui eventual drept de superficie sau de folosință asupra terenului. La data edificării construcției, terenul era în proprietate Statului Român, acesta fiind înscris în CF. Însă, după anul 1990, au fost adaptate mai multe acte normative cu consecințe juridice asupra regimului juridic al bunurilor aflate în proprietatea statului, respectiv terenuri și clădiri (în special cu destinație de locuințe). Construcțiile cu destinație de locuințe au fost înstrăinate către chiriași, vânzarea făcându-se prin unitățile specializate din cadrul Primăriilor, fiind înstrăinate și cotele părți din suprafețele de teren aferente construcțiilor. În cauză, în urma vânzărilor de locuințe din imobilul construcție, au avut loc dezmembrări și s-a cerut înscrierea acestora și a drepturilor de proprietate în CF, înscriere care a fost încuviințată, conform înscrisurilor anexate.

Or, instanța de apel nu a analizat susținerea reclamantei A. privind existența dreptului său în baza acestora dezmembrări și recunoașterea dreptului de către reclamantul Orașul Ghimbav, nici eronata înscriere a dreptului statului asupra spațiului comercial, care ar fi permis rectificarea CF în condițiile art. 34 din Legea nr. 7/1996.

Înalta Curte a apreciat că este legală interpretarea instanței de apel dată dispozițiilor art. 4 și 6 din Legea nr. 213/1998, în ce privește dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului de către reclamantul Orașul Ghimbav, însă, aceasta nu a motivat în mod explicit de ce nu sunt incidente dispozițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Instanța de casare a considerat că statuarea corectă și legală asupra regimului juridic al terenului și a titularului actual al dreptului de proprietate este de esența soluționării litigiului, celelalte capete de cerere privind rectificarea CF, înscrierea în CF a drepturilor invocate de fiecare parte fiind accesorii celor două capete de cerere principale privind dreptul de proprietate asupra întregului imobil și, respectiv, dreptul de proprietate asupra construcției în baza acordului titularului dreptului asupra terenului de la momentul edificării sau a legii.

A considerat, totodată, că, în speță, în mod greșit a reținut instanța de apel că reclamanta A. nu a formulat cerere de rectificare a CF motivat de faptul că înscrierea nu este conformă cu Adresa nr. x/1993 a D. și Încheierea nr. 9666 din 11 iunie 1993 a Notariatului de Stat Brașov. Or, o astfel de cerere a fost formulată la data de 2 octombrie 2015, în fața tribunalului, ca instanță competentă și se impunea a fi analizată.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov sub nr. x/2015*.

Prin Decizia nr. 1113/A din 20 iunie 2017, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Orașul Ghimbav, prin Primar, și de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, pentru Statul Român, împotriva sentinței civile nr. 159/09 octombrie 2015 a Tribunalului Brașov; a admis apelul declarat de A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis acțiunea formulată și precizată de către reclamanta-pârâtă A. și, pe cale de consecință, a constatat calitatea de proprietar a acestei reclamante-pârâte asupra imobilului construcție înscris în CF nr. x Ghimbav, sub nr. topo x, a dispus rectificarea CF nr. x Ghimbav, în sensul mai sus menționat, și a respins acțiunea formulată și precizată de către pârâtul-reclamant Orașul Ghimbav, prin Primar; a obligat pârâtul-reclamant Orașul Ghimbav la plata sumei de 14.574,46 RON, cheltuieli de judecată efectuate în fața instanței de fond de către reclamanta-pârâtă A.; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate; a obligat apelantul Orașul Ghimbav la plata sumei de 19.664,28 RON, cheltuieli de judecată efectuate de către apelanta A. în căile de atac.

În considerente, instanța de apel a reținut următoarele:

Imobilul înscris în CF nr. x Ghimbav sub nr. topo x a fost proiectat în anul 1978, ca făcând parte dintr-un ansamblu de blocuri cu 185 apartamente și dotări social-culturale, precum creșă cu 100 de locuri, parterul blocului 15 și parterul comercial la blocul 19. Proiectul a fost actualizat succesiv pentru alinierea la actele normative ulterioare: Legea nr. 9/1980, Decretul - Lege nr. 199/1981, Decretul nr. 216/1981.

În cadrul acestui proiect întocmit de către Proiect Brașov a fost prevăzut ca beneficiar general I., iar pentru spațiul comercial era indicat ca beneficiar A., aceasta apărând ca debitor în înscrisul "Recapitulație din devizul general pe beneficiari".

La momentul întocmirii proiectului, terenul pe care urma să fie amplasat ansamblul rezidențial era proprietate particulară - livezi, urmând a fi expropriat (formele de expropriere urmând a fi întocmite prin grija beneficiarului).

Așa cum rezultă din extrasele de CF, această expropriere s-a realizat în anul 1958, prin actul de expropriere nr. 112, exproprierea făcându-se în beneficiul Statului Român, care și-a și intabulat dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1.909 mp.

Ulterior ridicării construcțiilor, ansamblul rezidențial fiind considerat de utilitate publică, s-a procedat la dezmembrarea imobilului în 2 noi suprafețe, una dintre ele cu nr. topo x, având destinația teren și bloc de locuințe. Și acest imobil a fost ulterior dezmembrat în 33 loturi, corespunzătoare apartamentelor cu destinația de locuință și spațiilor comerciale amenajate în incinta sa, imobilul ce face obiectul prezentului litigiu fiind intabulat sub nr. topo x, la rubrica titularul dreptului de proprietate fiind indicat Statul Român.

În ceea ce privește dreptul de proprietate asupra terenului, s-a constatat că, din momentul exproprierii și, respectiv, al intabulării, acesta a revenit Statului Român; în baza legii - dispozițiilor art. 4 și 6 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate asupra terenului a trecut în patrimoniul unității administrativ-teritoriale - Orașul Ghimbav.

Astfel, în situația în care susținerile reclamantei A. sunt fondate, respectiv că aceasta are un drept de superficie asupra terenului și un drept de proprietate asupra construcției, cum aceste drepturi au existat anterior preluării de către Orașul Ghimbav, acesta din urmă nu putea primi mai mult decât avea antecesorul lui, Statul Român.

Referitor la dreptul de superficie, s-a apreciat că, în speță, nu s-au invocat efectele legii sau ale prescripției achizitive, astfel că urmează a se analiza dacă există o convenție în sensul constituirii unui drept de superficie între fostul proprietar al terenului, Statul Român, și beneficiarul construcției, A.. O asemenea convenție nu trebuie în mod obligatoriu să îmbrace forma scrisă, fiind suficientă existența acordului de voință.

S-a constatat și faptul că dispozițiile Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, ale căror efecte generale interziceau constituirea unor drepturi de superficie, întrucât aceasta ar fi echivalat cu o înstrăinare, nu sunt aplicabile în cauză, deoarece dispozițiile art. 21 lit. d) și e) din Legea nr. 6/1970 permiteau atât transmiterea dreptului de folosință, cât și atribuirea în proprietate, iar, conform art. 22 din același act normativ, statul, prin organele sale (...) sprijinea acțiunile cooperativelor de consum pentru construirea, prin mijloace financiare proprii (...) a unor edificii în mediul rural - la acel moment orașul Ghimbav era "comuna suburbană Ghimbav".

Or, în situația de față, terenul a fost expropriat în scopul ridicării respectivelor construcții, beneficiarul spațiului comercial fiind reclamanta A., astfel încât nu se poate afirma că nu a existat consimțământul proprietarului terenului pentru ridicarea construcției.

Această construcție a fost finanțată de A., cum rezultă din relațiile furnizate de SC A. SA Brașov prin Adresa nr. x din 27 aprilie 2012, potrivit cărora A. a avut cotă parte de plată la imobil, coroborate cu extrasele din proiectul nr. 14535/B Spații comerciale bl. 19 CU Ghimbav II, Detalii de execuție din anul 1978, atașate la respectivele relații și cu dispozițiile de plată ale A. din 1980 - 1981 și 1984, cu Adresa nr. x din 1 februarie 1984 către J., cu extrasul de plăți și cu note contabile pentru anul 1983.

Rezultă, prin urmare, că exproprierea în vederea ridicării ansamblului rezidențial în discuție, concomitent cu întocmirea proiectului în care beneficiar și plătitor apărea și A., urmată de plata construcției de către beneficiar și predarea către acesta a spațiului, dovedesc existența acordului de voință între proprietarul terenului de la acel moment, Statul Român, și beneficiarul construcției, A., cu privire la constituirea dreptului de superficie.

Faptul că Statul Român dobândise terenul liber de sarcini, conform Decretului nr. 467/1979, este indiscutabil, dar, încă de la dobândire, acesta a avut în vedere edificarea în beneficiul A. a unei părți a imobilului. De asemenea, faptul că scopul exproprierii era unul de interes public nu contrazice acest raționament juridic, în condițiile în care utilitatea publică în respectiva orânduire socialistă era recunoscută cooperativelor de consum prin dispozițiile coroborate ale art. 1 - 4 din Legea nr. 6/1970. Împrejurarea că autorizația de construire a fost emisă în beneficiul K., iar beneficiarul general era I., nu neagă dreptul de proprietate al superficiarului, în condițiile în care chiar succesorul acesteia, D., recunoaște dreptul de proprietate al superficiarului.

Instanța de apel a mai constatat că apărările reclamantului din acțiunea conexă, Orașul Ghimbav, referitoare la existența unui drept de folosință temporară, sunt nefondate, dată fiind natura juridică a dreptului de superficie.

Astfel, chiar dacă el este considerat un drept perpetuu pentru că nu se stinge prin neîntrebuințare, în esență el are aceeași durată ca și durata de existență a construcției, dispariția respectivei construcții având drept consecință directă faptul că dreptul de superficie nu mai subzistă.

Rezultă, prin urmare, că această atribuire în folosință a terenului pe durata de viață a construcției recunoscută de către Orașul Ghimbav reprezintă, în esență, chiar dreptul de superficie contestat. De altfel, anterior acestui litigiu, Consiliul Local Brașov, prin Primar, recunoscuse faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu îi aparține (Adresa nr. x din 11 iunie 1997).

Prin urmare, apelanta A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și apelantul Orașul Ghimbav nu are decât dreptul de proprietate asupra terenului, drept grevat de cel al proprietarului superficiar.

În ceea ce privește cererea reclamantei A., din 2 octombrie 2015, de rectificare a CF, motivat de faptul că înscrierea nu e conformă cu Adresa nr. x/1993 a D. și Încheierea nr. 9666 din 11 iunie 1993 a Notariatului de Stat Brașov, instanța de apel a constatat că terenul cuprinzând și spațiul în litigiu fusese înscris în CF nr. xa+4 sub nr. topo x, 575/2.

Ulterior, în baza Adresei nr. x/1993 a D. și a desfășurătorului anexă, imobilul de la A+1 a fost adus din CF nr. x Ghimbav în CF nr. x Ghimbav, cu teren intabulat în favoarea Statului Român și, apoi, imobilul bloc înscris la a+1 s-a dezmembrat pe apartamentele componente, renotându-se la A+2-34, la A34 intabulându-se spațiul comercial parter cu nr. topo x.

Or, în Adresa nr. x din 2 iunie 1993, D. indicase faptul că apartamentul 13 cu nr. topo x parter reprezintă spațiul comercial UJCC, cu cotă de 126/600 din părțile de uz comun.

Notariatul de Stat Brașov - CF, prin Încheierea nr. 9666 din 11 iunie 1993 a admis cererea D. așa cum fusese formulată de către aceasta, conform Adresei nr. x/1993.

Astfel, deși pentru spațiul comercial cu nr. topo x fusese indicat ca proprietar A. și prin Încheierea nr. 9666 din 11 iunie 1993 a fost admisă cererea, notarea în CF s-a realizat greșit, pentru acest imobil fiind trecut ca proprietar Statul Român.

Ca atare, față de dispozițiile art. 35 - 39 din Legea nr. 7/1996 și de situațiile anterior stabilite de către instanță, cererea reclamantei a fost admisă.

În legătură cu acțiunea formulată și precizată de către Orașul Ghimbav, instanța de apel a arătat că, din considerentele mai sus expuse, rezultă că dreptul de proprietate asupra imobilului aparține A., astfel că el nu poate reveni unității administrativ-teritoriale, care nu putea primi de la Statul Român mai mult decât deținea acesta. Cum dreptul de proprietate al Statului Român asupra terenului se suprapune cu dreptul proprietarului superficiar, dreptul Orașului Ghimbav este grevat în același mod.

În cauză, Orașul Ghimbav a invocat ca temei juridic al cererii sale accesiunea artificială întemeiată pe dispozițiile art. 492 și 494 C. civ.. Or, aceasta reprezintă o prezumție, potrivit căreia orice construcție (...) este prezumată a fi făcută de către proprietarul pământului până se dovedește din contră.

În situația de față, prezumția a fost răsturnată, în sensul că s-a dovedit faptul că imobilul în litigiu a fost edificat urmare a finanțării din fondurile proprii ale A., iar, prin recunoașterea dreptului de superficie în favoarea acesteia, dispozițiile art. 494 C. civ. nu mai sunt aplicabile.

Rezultă, prin urmare, că atât cererea de constatare a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, cât și cererile de obligare a pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului și la plata lipsei de folosință sunt nefondate.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., a fost obligat Orașul Ghimbav la plata sumei de 19.664,28 RON, cheltuieli de judecată către A. în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții Orașul Ghimbav, prin Primar, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov.

În motivarea recursului, recurentul Orașul Ghimbav, prin Primar, a arătat că instanța de apel a acordat intimatei A. ceea ce nu a cerut, fiind astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, potrivit cererilor prin care A. a învestit instanțele de judecată, aceasta a solicitat să se constate calitatea sa de proprietar al construcției înscrise în CF nr. x Ghimbav nr. topo x prin edificare, iar nu să se constate vreun drept de superficie asupra terenului pe care este edificată construcția amintită.

În cauză, însă, instanța de apel a procedat la o extindere a cadrului procesual și a stabilit, în rejudecare, în lipsa unei cereri exprese și a unor dezbateri contradictorii, că A. are calitatea de superficiar.

Deși realizează în considerentele deciziei o astfel de judecată de valoare, care așază în patrimoniul A. atât dreptul de folosință asupra terenului, cât și dreptul de proprietate asupra construcției edificate pe acest teren, instanța de apel dispune înscrierea în CF doar a dreptului de proprietate asupra construcției, în condițiile în care afirmă că "dreptul de proprietate asupra terenului a trecut în patrimoniul unității administrativ-teritoriale" - Orașul Ghimbav.

Or, dacă dreptul de proprietate asupra terenului pe care este edificată construcția aparține în mod exclusiv Orașului Ghimbav, atunci este evident că hotărârea instanței, prin care s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate al A. asupra construcției din CF nr. x Ghimbav nr. topo x, nu poate fi executată. Această imposibilitate de executare este justificată de împrejurarea că terenul din CF nr. x Ghimbav nr. topo x nu este grevat de vreun drept de superficie al A. și, deci, nu poate fi înscris dreptul de proprietate asupra unei construcții în lipsa oricărui titlu asupra terenului, și de faptul că imobilul cu indicator topografic unic 576/2/33, compus din teren și construcție, nu este dezmembrat în teren și construcție.

Recurentul Orașul Ghimbav, prin Primar, a invocat faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, de natură a atrage aplicarea prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, deși instanța de apel reține dreptul de proprietate exclusivă al acestei părți asupra terenului pe care este edificată construcția în litigiu, respinge totuși acțiunea Orașului Ghimbav, prin care s-a solicitat să se constate dreptul de proprietate asupra terenului conform art. 4 și 6 din Legea nr. 213/1998. Or, acest conflict între dispozitiv și considerente nu poate fi înlăturat decât prin casarea hotărârii.

Recurentul Orașul Ghimbav, prin Primar, a susținut că, în cauză, instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, caz în care se impune modificarea deciziei recurate prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În speță, voința expresă a A., starea de fapt și de drept invocate de această parte au fost denaturate de către instanța de apel, care a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului/faptului juridic dedus judecății. A. nu a pretins că ar fi titularul unui drept de superficie asupra terenului, ci doar că a dobândit dreptul de proprietate asupra unei construcții prin edificare. De altfel, instanța de casare a reținut că A. invocă faptul juridic al construirii și că acesta poate fi dovedit în condițiile dreptului comun. De asemenea, a stabilit că existența sau inexistența unui acord al proprietarului terenului la momentul edificării construcției este esențială în stabilirea bunei sau relei credințe a beneficiarului spațiului comercial, respectiv în statuarea asupra constituirii unui drept de superficie asupra terenului.

Prin urmare, în aceste condiții, instanța de apel trebuia să răspunsă cererii A. de a fi socotită ca proprietar al construcției în temeiul faptului juridic al construirii. Or, cu toate că reține practica CEDO cu privire la imposibilitatea constituirii dreptului de superficie prin construire, instanța de apel depășește limitele sesizării și constată existența sa prin convenție. Și în privința acestei zise convenții, nescrise, greșește instanța de apel. Aceasta, deși observă în mod corect că terenul expropriat, pe care s-a realizat construcția în litigiu, făcea parte din proprietatea publică a statului și, deci, era interzis orice dezmembrământ, înlătură principiul consacrat prin Legea nr. 58/1974 și Legea nr. 59/1974, susținând că acesta suferă o derogare prin dispozițiile art. 21 și 22 din Legea nr. 6/1970. În speță, principiul inadmisibilității dezmembrămintelor terenurilor din perimetrul construibil al localităților urbane sau rurale nu este înlăturat din dispozițiile indicate (art. 21 lit. d) din Legea nr. 6/1970 se referă la terenuri date în folosință din fondul funciar al statului, iar art. 21 lit. e) din același act normativ privește transmiterea în proprietate sau repartizarea în folosința temporară de imobile din fondul de stat). Legea nr. 58/1974 are caracterul unei legi speciale, ea referindu-se la terenuri din perimetrul construibil al localităților, în timp ce Legea nr. 6/1970 are caracterul unei legi generale. Art. 22 din Legea nr. 6/1970 nu are în vedere vreo construcție pe terenul statului.

Recurentul Orașul Ghimbav, prin Primar, a mai învederat că, fiind dată cu încălcarea legii, decizia atacată este supusă motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, construcția edificată pe terenul expropriat s-a realizat de către Statul Român prin intermediul unităților sale socialiste. Scopul construcției, în acord cu scopul exproprierii, era unul care viza interesul public, iar nu interesul particular al A.. Proprietatea cooperației era o proprietate particulară, recunoscută de Statul Român, dar care nu se confundă cu proprietatea statului, aceasta din urmă fiind în relație directă cu scopul exproprierii.

Statul Român nu a atribuit în proprietate și nu a repartizat cooperativei de consum în folosința temporară o parte din imobilul edificat pe terenul expropriat; nu există nicio dovadă a unei asemenea operațiuni juridice. Art. 22 din Legea nr. 6/1970 nu prevedea un transfer de proprietate de la stat la cooperație, ci un transfer de folosință temporară; această normă reglementa posibilitatea ca Statul Român să sprijine acțiunile cooperativelor de consum pentru construirea prin mijloace financiare proprii a unor edificii în mediul rural.

În cauză, nu cooperația de consum a construit imobilul în litigiu și nici nu a participat cu mijloace financiare proprii la această construcție. Autorizația de construire a fost emisă pe numele K., unitate socialistă a statului, iar nu a cooperației; din Memoriul general rezultă că beneficiar a fost I. - întreprinderea specializată a statului pentru gospodărire locativă. Chiar dacă în înscrisul intitulat "Recapitulație din devizul general pe beneficiari" apare și UJCC, acesta nu face nicio dovadă în privința proprietății sau în privința celui ce a suportat cheltuielile de construire. Din devizul general, spațiile ce fuseseră destinate comerțului, ca activitate, iar nu ca proprietate, au o pondere în totalul cheltuielilor. Această pondere, prin ea însăși nu spune nimic despre contribuitor și proprietar. În plus, întrucât autorizațiile de construire au fost emise în anul 1982, nu au relevanță dispozițiile de plată depuse de A. și care sunt datate în anul 1980. Mai mult decât atât, aceste dispoziții de plată nu se referă la imobilul în litigiu, ci la întreaga activitate investițională a A.. Din niciun înscris de la dosar nu rezultă cu certitudine implicarea financiară a A. în construirea parterului comercial. Toate mențiunile invocate ca aflându-se pe documentele epocii privitoare la construcție și care fac referire la A. nu confirmă dreptul de proprietate al acestei părți și atribuirea în folosință a parterului comercial. Totodată, cererea unui terț - SC D. SA Brașov - de înscriere în CF a dreptului de proprietate al UJCC nu poate fundamenta un drept de proprietate veritabil, după cum nici adresa unui funcționar al Primăriei Ghimbav.

Cât privește existența bunei-credințe, Orașul Ghimbav, prin Primar a menționat că niciuna dintre persoanele juridice care au avut și au în continuare folosința imobilului nu poate spune despre sine că este de bună credință.

În speță, cei împotriva cărora s-a formulat cererea de față nu sunt posesori, ci simpli detentori precari. Separat de această calitate care-i scoate din sfera de protecție a legii, aceste persoane nu pot invoca buna-credință, date fiind dispozițiile art. 486 C. civ. Nici A. și niciuna dintre societățile comerciale pârâte nu au "posedat ca proprietar, în puterea unui titlu translativ de proprietate". A. nu indică niciun titlu translativ de proprietate, ci doar un prezumtiv drept de proprietate asupra unei construcții edificate de altul cu banii săi, în timp ce ceilalți pârâți invocă contracte de închiriere, care, evident, nu pot fi socotite titluri translative de proprietate.

Or, potrivit art. 1853 C. civ., actele făcute sub nume precar, în calitate de locatar, nu constituie o posesie sub nume de proprietar. Posesiunea exercitată de A. asupra parterului comercial aflat în proprietatea orașului Ghimbav, prin simpla îngăduință a proprietarului, nu constituie o posesie sub nume de proprietar. Nefiind de bună credință, pârâții și intervenientul principal trebuie să repare paguba cauzată. Simpla deținere a bunului în temeiul unor acte juridice necontestate de proprietar nu-i scutește pe detentori de a plăti lipsa de folosință, altfel s-ar ajunge la o îmbogățire fără just temei a detentorilor în dauna patrimoniului reclamantului.

În motivarea recursului, recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov a susți