ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2032/2016

Decizia nr. 2032/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 159/S din data de 09 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosarul nr. x/62/2015 s-a respins, astfel cum a fost ulterior completată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. Brașov, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat convențional de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Orașul Ghimbav, reprezentat legal de primar.

S-a admis în parte astfel cum a fost ulterior completată și precizată cererea de chemare în judecată conexată, ce a fost formulată de reclamantul Orașul Ghimbav, reprezentat legal de primar în contradictoriu cu pârâții SC B. SRL, reprezentată legal de administrator, SC C. SRL, reprezentată legal de administrator, SC D. SRL, reprezentată legal de administrator, SC E. SRL, reprezentată legal de administrator, F. Societate Cooperativă de Consum, reprezentată legal de președinte și Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat convențional de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov. S-a admis cererea de arătare a titularului dreptului formulată de pârâta F. Societate Cooperativă de Consum față de intervenientul în interes propriu A. Brașov.

S-a constatat că reclamantul Orașul Ghimbav a dobândit prin lege dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în cartea funciară 3082 Ghimbav, sub nr. cadastral x/2/33. S-a dispus înscrierea în evidențele de carte funciară a dreptului de proprietate al părții reclamante asupra imobilului mai sus identificat. Pârâții și intervenientul în interes propriu au fost obligați să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul înscris în cartea funciară 3082 Ghimbav, sub nr. cadastral x/2/33. S-a respins capătul de cerere referitor la instituirea în sarcina pârâților și a intervenientului în interes propriu a obligației de a achita reclamantului despăgubiri constând în plata contravalorii folosului nerealizat.

S-au compensat între părți cheltuielile de judecată. În motivarea hotărârii s-a reținut că în cadrul litigiului de față, instanței i s-a solicitat să statueze asupra calității de proprietar al imobilului înscris în cartea funciară nr. 3082 Ghimbav, sub număr topografic x/2/33. Potrivit evidențelor de carte funciară, imobilul identificat conform celor mai sus expuse a rezultat în urma dezmembrărilor succesive ale imobilului identificat prin numărul topografic inițial 576/2, 575/2, 574/2, 509/2. Acest din urmă imobil a avut destinația de teren în suprafață de 1.909 mp și a trecut în proprietatea Statului Român cu titlu de expropriere, în vederea edificării pe acesta a unui bloc de locuințe, la parterul căruia urmau a fi amenajate spații comerciale.

Ulterior realizării obiectivului de utilitate publică mai sus indicat, s-a procedat la dezmembrarea imobilului în două loturi, ce au primit numere topografice noi, respectiv, în lotul identificat prin numărul topografic 509/2, 574/2, 575/2, având destinația de teren în suprafață de 1219 mp., și în lotul identificat prin numărul topografic 576/2, având destinația de teren și bloc de locuințe. Apoi, acest din urmă imobil a fost dezmembrat în 33 de loturi, corespunzătoare apartamentelor cu destinația de locuințe și spațiilor comerciale amenajate în incinta sa, potrivit celor mai sus arătate. În urma realizării acestor operațiuni juridice, imobilul cu destinația de spațiu comercial în litigiu a fost înscris în evidențele de publicitate imobiliară sub numărul topografic x/2/33, la rubrica titularul dreptului de proprietate fiind indicat Statul Român.

Atât reclamanta din cererea inițială de chemare în judecată - A. Brașov -, cât și partea reclamantă din cererea de chemare în judecată conexată - Orașul Ghimbav - au susținut că au calitatea de titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului mai sus identificat, prima invocând drept modalitate de dobândire a dreptului de proprietate construirea, iar cea de a doua accesiunea imobiliară artificială și legea. În analiza pretențiilor astfel formulate, în raport cu pretențiile pe care reclamanta A. Brașov le-a formulat și argumentele pe care aceste pretenții au fost fundamentate, această partea a invocat existența în patrimoniul său a unui drept de superficie, "construirea" nefiind reglementată în niciun act normativ ca o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate.

Instanța a reținut că cererile deduse judecății au intrat sub incidenta dispozițiilor codului civil din anul 1864, întrucât dreptul subiectiv invocat de către părțile reclamante este anterior datei intrării în vigoare a codului civil din anul 2009, respectiv anterior datei de 1 octombrie 2011, conform dispozițiilor existente în art. 68 din Legea nr. 71/2011. Dreptul de superficie nu este reglementat în codul civil din anul 1864, dar este menționat in terminis de unele acte normative speciale, precum Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, care îl enumeră printre drepturile reale imobiliare supuse întabulării.

Doctrina a definit dreptul de superficie ca fiind acel drept real ce constă în dreptul de proprietate pe care îl are o persoană, denumită superficiar, asupra construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări care se află pe o suprafață de teren ce aparține unei alte persoane, teren asupra căruia superficiarul va avea un drept de folosință. Sub imperiul prevederilor codului civil din anul 1864, dreptul de superficie putea fi constituit prin convenția părților, prin legat, prin uzucapiune sau prin lege. În schimb, soluția posibilității dobândirii dreptului de superficie prin hotărâre judecătorească, reținută în practica judiciară înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., a fost cenzurată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a statuat prin Hotărârea din data de 15 februarie 2007, cauza Bock și Palade contra României, că dreptul de superficie poate fi dobândit numai prin lege, prin prescripția achizitivă sau prin convenția părților.

Prin urmare, raportat la considerentele ce preced, tribunalul a apreciat că demersul juridic al reclamantei A. Brașov, ce se circumscrie sesizării instanțelor judecătorești cu o acțiune prin care solicită acestora pronunțarea unei hotărâri judecătorești în condițiile reglementate de Codul civil din anul 1864 prin care să constituie în favoarea sa un drept de superficie în modalitatea indicată în petitele cererii nu poate fi primit. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât finanțarea edificării unei construcții ce se află în patrimoniul unei persoane fizice sau juridice nu poate naște în patrimoniul celui care se pretinde finanțator decât un drept de creanță, corespunzător valorii pe care susține că a investit-o pentru realizarea imobilului.

Prin urmare, în cazul în care reclamanta A. Brașov deține dovezi care să ateste că a alocat din fondurile proprii sumele de bani necesare edificării imobilului cu destinația de spațiu comercial în litigiu, ea va putea să solicite a-i fi restituite, conform instituțiilor juridice reglementate de lege, aceste sume. Sub acest aspect, în cadrul prezentului proces, partea nu a produs nicio probă în sensul celor mai sus redate, documentele pe care această parte le-a remis cauzei în susținerea pretențiilor sale vizând proiectul de realizare a spațiilor comerciale la subsolul blocului de locuințe situat administrativ în Orașul Ghimbav, devizele emise de către proiectant, nu și faptul plății, autorizațiile de construire, respectiv autorizațiile de organizare a șantierului.

Deși reclamantul din cererea de chemare în judecată conexată - Orașul Ghimbav - a invocat accesiunea imobiliară artificială ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului cu destinația de spațiu comercial în litigiu, reclamanta A. Brașov nu a înțeles să formuleze pretenții rezultate din calitatea sa de constructor al acestui spațiu, calitate pe care a susținut că o are, în conformitate cu prevederile art. 492 - 494 C. civ.

(1864). În ceea ce privește incidența în cauza de față a accesiunii imobiliare artificiale ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate asupra spațiului comercial în litigiu, tribunalul a constatat că, în privința accesiunii, legea nr. 7/2001 de punere în aplicare a noului C. civ., conține două norme juridice tranzitorii (art. 57 și art. 58), anume: dispozițiile codului civil din anul 2009 referitoare la accesiunea naturală asupra animalelor se aplică situațiilor născute după intrarea acestuia în vigoare; în toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opțiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării.

Așa fiind, ținând seama și de prevederile existente în art. 6 alin. (2) C. civ. adoptat în anul 2009, accesiunea este supusă legii în vigoare la data producerii sau săvârșirii împrejurării sau faptei care atrage incidența accesiunii, iar pentru ipoteza unor fapte continue, interesează legea în vigoare la data începerii. Ținând seama de toate aceste argumente, accesiunii imobiliare artificiale invocată în cadrul prezentului proces îi sunt aplicabile dispozițiile legale ce reglementează această instituție juridică C. civ. adoptat în anul 1864, astfel că a analizat speța dedusă lui spre soluționare în raport cu aceste prevederi legale. Accesiunea imobiliară artificială este unul dintre modurile reglementate de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate și se realizează prin intervenția și activitatea omului.

Potrivit art. 492 C. civ.."orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și sunt ale lui, până se dovedește din contra". Art. 493 - 494 din actul normativ menționat reglementează două cazuri de accesiune imobiliară artificială, anume accesiunea construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări făcute de un proprietar pe terenul său cu materiale aflate în proprietatea altei persoane (art. 493) și accesiunea construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări făcute de o persoană cu materiale sale pe terenul aflat în proprietatea altuia (art. 494). În acest din urmă caz, de regulă, proprietarul terenului devine, prin accesiune, și proprietar al construcțiilor, plantațiilor și lucrărilor realizate, având însă obligația să-l despăgubească pe constructor pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

Tratamentul juridic al constructorului este diferit, după cum el a fost de rea-credință sau, dimpotrivă, de bună-credință. Prin constructor de rea-credință se înțelege acea persoană care ridică o construcție sau face o plantație sau o altă lucrare pe un teren, cunoscând că terenul în cauză nu îi aparține, ci este proprietatea altuia. Într-o astfel de ipoteză, proprietarul terenului are dreptul de a opta între două posibilități: să invoce accesiunea devenind proprietar al construcției, plantației sau lucrării respective, cu obligația de a plăti constructorului de rea-credință valoarea materialelor și prețul muncii ori să îl oblige pe acesta să procedeze la desființarea sau ridicarea construcției, plantației sau lucrării respective, pe propria cheltuială, și de a pretinde daune interese dacă a suferit un prejudiciu, în condițiile răspunderii civile delictuale.

Prin constructor de bună-credință se înțelege persoana care ridică o construcție, face o plantație sau altă lucrare pe un teren, având convingerea fermă dar eronată că acel teren se află în proprietatea sa. Buna-credință a constructorului trebuie să existe în momentul în care s-au făcut lucrările, chiar dacă după terminarea lor a devenit de rea-credință. Având în vedere buna-credință a constructorului, art. 494 alin. (3) C. civ., partea finală prevede că proprietarul terenului devine, prin accesiune, în mod obligatoriu, și proprietar al construcției, plantației sau lucrării, fără a putea cere demolarea ori desființarea ei. Invocând accesiunea, proprietarul terenului este îndatorat, în temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză, să-l despăgubească pe constructor.

În ce privește întinderea obligației de despăgubire, proprietarul terenului are dreptul să opteze pentru două soluții posibile: să-l indemnizeze pe constructor cu o sumă de bani egală cu valoarea materialelor și prețul muncii, ori să-i plătească o sumă de bani reprezentând sporul de valoare a terenului ca urmare a ridicării construcției, plantației sau facerii altei lucrări. Dispoziția din textul de lege menționat trebuie interpretată în sensul că legiuitorul, oferind proprietarului terenului dreptul de a invoca accesiunea și de a deveni proprietar al acelor lucrări, a intenționat să-i dea posibilitatea să opteze pentru plata despăgubirii celei mai mici.

Prin urmare, în conformitate cu prevederile legale mai sus redate și analizate, tribunalul a constatat că, în toate cazurile în care pe un imobil cu destinație de teren se ridică o construcție în una dintre modalitățile mai sus redate, titularul dreptului de proprietate asupra imobilului cu destinații de teren dobândește și dreptul de proprietate asupra construcției, care este considerată, de către legiuitor, un accesoriu al bunului principal, care este terenul. Așa cum s-a arătat, spațiul comercial în litigiu face parte din componența unui imobil cu destinația de bloc de locuințe, edificat pe un teren ce a devenit proprietatea Statului Român pe temeiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, astfel că, în conformitate cu prevederile legale mai sus redate și analizate, a intrat în patrimoniul acestuia.

S-a subliniat că, în cauza de față, nu a fost administrată nicio probă care să ateste că imobilul cu destinația de bloc de locuințe, ce are în compunere și spații în care se desfășoară activități comerciale, bloc de locuințe ce constituie un accesoriu al imobilului cu destinația de teren pe care a fost edificat, a fost construit din alte fonduri decât cele care provin de la bugetul de stat, susținerea reclamantei A. Brașov că are calitatea de constructor al spațiului comercial în litigiu fiind, așa cum s-a arătat anterior, lipsită de suport probatoriu. Așa fiind, tribunalul a constatat că, în mod legal, în evidențele de carte funciară Statul Român a fost indicat în calitate de titular al dreptului de proprietate al imobilului în litigiu, la momentul la care a fost efectuată această operațiune de carte funciară.

Potrivit dispozițiilor art. 644 - 645 din codul civil (1864), unul dintre modurile de dobândire a dreptului de proprietate este legea, care are incidență atunci când printr-un act normativ legiuitorul stabilește calitatea de titular al dreptului real de proprietate în privința anumitor bunuri mobile și imobile. Un astfel de act normativ este Legea nr. 213/1998, privind bunurile proprietate publică, care, în art. 4 stabilește că "domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public.

Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată", în timp ce art. 6 din același act normativ dispune că "fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat". De asemenea, art. 36 alin. (din Legea nr. 18/1991 stipulează că "terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26"). Art. 26 din actul normativ menționat precizează că "terenurile situate în intravilanul localităților, rămase la dispoziția autorităților administrației publice locale, de la persoanele care au decedat și/sau nu au moștenitori, trec în proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea consiliilor locale respective, în baza certificatului de vacanță succesorală eliberat de notarul public.

În acest sens, secretarul unității administrativ-teritoriale are obligația ca, în termen de 30 de zile de la înregistrarea fiecărui deces al persoanelor respective, să comunice camerei notarilor publici competente datele prevăzute la art. 68 din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, cu modificările și completările ulterioare, în vederea dezbaterii procedurii succesorale. Neîndeplinirea de către secretarul unității administrativ-teritoriale a obligației prevăzute în prezentul alineat se sancționează administrativ, potrivit legii.

(2) Schimbarea regimului juridic al terenurilor prevăzute la alin. (1), din proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale respective în proprietatea privată a acestora, este interzisă și se sancționează cu nulitatea absolută". Așa fiind, tribunalul a constatat că, în conformitate cu prevederile legale mai sus menționate, bunul imobil în litigiu face parte, în virtutea legii, din categoria bunurilor ce constituie obiectul dreptului de proprietate al reclamantului din cererea de chemare în judecată ce constituie obiectul dosarului conexat, Orașul Ghimbav. Având în vedere această statuare, tribunalul, în raport cu dispozițiile legale anterior indicate, coroborat cu cele ale art. 24 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, a constatat existența dreptului de proprietate al reclamantului Orașul Ghimbav asupra bunului imobil în litigiu și a dispus întabularea în cartea funciară a acestui drept.

În calitatea sa de titular al dreptului de proprietate asupra bunului imobil mai sus identificat, reclamantul este îndreptățit să beneficieze de toate atributele dreptul acestui drept, respectiv posesie, folosință și dispoziție, astfel că a instituit în sarcina părților adverse, care exercită în prezent atributele de folosință și posesie asupra acestui bun, obligația să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie bunul asupra căruia poartă dreptul său de proprietate.

În ceea ce privește petitul din cererea de chemare în judecată ce constituie obiectul dosarului conexat referitor la instituirea în sarcina părților potrivnice a obligației de dezdăunare a părții reclamante cu suma de bani ce reprezintă folosul nerealizat de către aceasta urmare a folosirii de către părțile adverse a bunului imobil ce constituie obiectul dreptului său de proprietate, tribunalul a apreciat că acesta este neîntemeiat, astfel că l-a respins, pentru considerentele ce succed: Potrivit art. 483 C. civ. (1864), fructele bunului se cuvin proprietarului. De la această regulă face excepție posesorul de bună-credință, adică cel care posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute, pe care legea îl absolvă de obligația de a mai restitui fructele percepute, conform art. 485 C. civ.

Sub acest aspect, tribunalul a reținut, că doar pe cale prezentei acțiuni reclamantul Orașul Ghimbav a solicitat instanței de judecată să statueze asupra calității de proprietar al bunului imobil din litigiu, cu toate consecințele juridice ce decurg din această statuare, inclusiv aceea de a realiza formalitățile de publicitate imobiliară și de a institui în sarcina celor care exercită atributele de folosință și posesie asupra acestui imobil obligația de a preda acest imobil celui în favoarea căruia se va constata că există dreptul de proprietate.

Statuările pe care instanța de judecată le-a realizat în sensul celor expuse anterior își vor produce efectele juridice la data rămânerii definitive a prezentei sentințe, astfel că numai în situația în care prezenta hotărâre judecătorească va dobândi calitatea de titlu executoriu și va fi pusă în executare de bunăvoie de către părțile potrivnice, partea reclamantă poate să invoce producerea unui prejudiciu ce se impune a fi reparat în conformitate cu prevederile legale mai sus indicate.

Apoi, tribunalul a reținut că pârâții din cererea inițială de chemare în judecată ce constituie obiectul dosarului civil conexat - SC B. SRL, SC C. SRL, SC D. SRL, SC E. SRL și F. - Societate Cooperativă de Consum - au folosit bunul imobil în litigiu în baza unor contracte de închiriere pe care le-au perfectat cu intervenientul în interes propriu - A. Brașov - pe numele căruia chiar reclamantul Orașul Ghimbav a emis decizii de impunere și a încasat sumele de bani reprezentând impozit pe proprietate, atitudine care este de natură să ateste recunoașterea de către această parte a împrejurării că acest bun figurează în documentele contabile al Uniunii ca făcând parte din activul său, urmând ca, așa cum s-a subliniat, chestiunea de drept a titularului dreptului de proprietate asupra acestui imobil să fie dezlegată printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

De asemenea, sub aspectul analizat, reclamantul nu a contestat în modalitatea instituită de lege valabilitatea contractelor de închiriere în temeiul cărora părțile pârâte anterior indicate au exercitat atributele posesiei și folosinței asupra spațiului locativ în litigiu, astfel că nu se putea reține că părțile menționate au folosit cu rea-credință, până în prezent, acest spațiu. În legătură cu cererea de arătare a titularului dreptului ce a fost promovată în cadrul litigiului ce constituie obiectul dosarului conexat în sensul celor mai sus indicate, tribunalul a constatat că acesta îndeplinește cerințele instituite de dispozițiile art. 64 C. proc. civ.

(1865), care statuează că "pârâtul care deține un lucru pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deține lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului", întrucât, așa cum s-a arătat, părțile pârâte din cererea introductivă ce constituie obiectul dosarului conexat aveau, la data sesizării instanțelor judecătorești, calitatea de chiriași ai spațiului în litigiu, calitate pe care au dobândit-o în baza contractelor de închiriere pe care le-au perfectat cu reclamanta din cererea inițială de chemare în judecată - A. Brașov - care, la rândul său, a invocat existența în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra acestui spațiu, astfel că, în mod temeinic, titularul cererii supuse analizei a susținut că chestiunea litigioasă a titularului dreptului de proprietate asupra imobilului mai sus identificat se impune a fi soluționată în contradictoriu cu aceasta.

Sub aspectul cheltuielilor de judecată, tribunalul a apreciat că, în raport cu soluțiile pe care le-a pronunțat în sensul celor expuse anterior, au devenit incidente prevederile art. 276 C. proc. civ., în conformitate cu care a compensat între părți cheltuielile pe care le-au efectuat în legătură cu prezentul proces. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta A., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGRFP Brașov și reclamantul (în dosarul conexat) Orașul Ghimbav prin primar, considerând-o netemeinică și nelegală.

În esență, în motivarea apelului, reclamanta A. a criticat sentința sub aspectul greșitei respingeri a cererii sale, susținând că din probele dosarului reiese că imobilul în discuție a fost edificat din fonduri proprii, că schițele, documentele depuse la dosar, precum și actele cu nr. 963/1997 eliberate de Consiliul Local Ghimbav și nr. 4439/1993 de G. SA Brașov, prin care s-a solicitat intabularea în cartea funciară dovedesc dreptul de proprietate prin construire, numai că din eroare operatorul de carte funciară a înscris statul.

S-a arătat că în mod eronat a fost respinsă proba testimonială, care putea dovedi cine a finanțat construirea spațiului comercial, după cum greșit s-a stabilit de tribunal dreptul de proprietate al Orașului Ghimbav, deoarece nu operează transferul în puterea legii a dreptului, că prima instanță a depășit cadrul procesual reținând accesiunea imobiliară, întrucât nu a fost învestită, iar textul art. 6 din Legea nr. 213/1998, nu este aplicabil pentru realizarea transferului dreptului de proprietate. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP Brașov, în esență, a reiterat excepțiile lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de MFP, motivat de faptul că în cauză calitatea revine Orașului Ghimbav.

Reclamantul (în dosarul conexat) Orașul Ghimbav prin primar, a criticat în esență hotărârea pe motiv că în mod greșit i s-a respins cererea în despăgubiri, întrucât pârâții chemați în judecată sunt de rea-credință, iar în calitate de proprietar al imobilului are dreptul de a culege fructele. În apel s-a administrat proba cu înscrisuri. Părțile au depus concluzii scrise. Prin Decizia nr. 240/Ap din 16 februarie 2016, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a respins apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGRFP Brașov și reclamantul (în dosarul conexat) Orașul Ghimbav prin primar, împotriva Sentinței civile nr. 159/S/2015, a Tribunalului Brașov.

A admis, în parte, apelul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 159/S/2015, a Tribunalului Brașov, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins, în totalitate, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și completată, în dosarul conexat, formulată de reclamantul Orașul Ghimbav prin primar în contradictoriu cu pârâții SC B. SRL, SC La C. SRL, SC D. SRL, SC E. SRL, F. Societate Cooperativă de Consum, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGRFP Brașov și intervenienta A.. S-a păstrat din sentință, dispozițiile de respingere a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., de admitere a cererii de arătare a titularului dreptului, de respingere a cererii reclamantului Orașul Ghimbav prin primar de obligare a pârâților și intervenientei la plata contravalorii folosului nerealizat și cea privind compensarea cheltuielilor de judecată și s-a înlăturat restul dispozițiilor.

S-a respins restul pretențiilor din apelul reclamantei A.. A fost obligat apelantul Orașul Ghimbav prin primar să plătească pârâtei F. Societate Cooperativă de Consum suma de 2000 lei cheltuieli de judecată în apel. Curtea de Apel a reținut următoarele. Apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov nu este fondat. Conform art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, în vigoare la data promovării acțiunii, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește contrariul.

Această prezumție, instituită și prin art. 32 din Decretul - Lege nr. 115/1938, are caracter relativ și poate fi răsturnată prin dovada contrară, însă este necesar ca la data învestirii instanței cu acțiunea în rectificare de carte funciară, pârâtul să aibă calitatea de titular al dreptului de proprietate înscris în cartea funciară. Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data introducerii acțiunii, "Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afara de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop". În accepțiunea normei, dacă legea nu stabilește alte organe care să reprezinte statul, când acesta participă în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligați, reprezentarea este asigurată de Ministerul Finanțelor Publice.

Din extrasul de carte funciară nr. 3082 Ghimbav, reiese că asupra imobilului înscris sub nr. top. x/2/33 dreptul de proprietate este întabulat în favoarea statului și în consecință acesta este subiect titular de drepturi și obligații civile. Drept urmare calitatea de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice, ce exhibă din lege, nu poate fi pusă la îndoială, cât timp nu s-a făcut dovada că un alt organ ar avea această calitate, astfel că excepția legal a fost respinsă de instanța de fond. Va fi respins și motivul vizând lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, întrucât evidențele de publicitate imobiliară denotă că este titularul dreptului de proprietate și cum prezenta acțiune tinde la rectificarea acestora, este stabilită identitatea între calitatea de pârât și cea de titular a obligațiilor civile.

Susținerea că legitimarea pasivă o are Orașul Ghimbav, nu are nici un suport, la dosar nefiind depus vreun înscris, inclusiv extrasul de carte funciară, din care să rezulte că imobilul se află în patrimoniul acestui pârât, nefiind suficientă invocarea prevederilor Legii nr. 215/2001 ori ale Legii nr. 213/1998, pentru a o justifica. Apelul reclamantei A. este fondat în parte, potrivit considerentelor ce urmează: Critica privind greșita respingere a cererii de chemare în judecată nu este de primit, fiind de amintit că reclamanta a învestit instanță cu petitul principal în constatarea dreptului său de proprietate prin construire și un altul accesoriu în rectificarea cărții funciare. Reclamanta pretinde existența dreptului său de proprietate cu probele administrate în cauză, însă la dosar nu există nici o dovadă că ar fi finanțat din surse proprii construirea spațiului comercial în discuție.

Planșele, schițele, memoriile de arhitectură, devizele depuse la dosar nu constituie titluri de proprietate, după cum nici adresele de care se prevalează nu au această forță juridică, fiind de observat că unele acte depuse la dosar, întocmite de fostul Proiect Brașov menționează drept constructor Trustul de Construcții Brașov (existând și autorizațiile de construire), iar beneficiar o altă unitate, cum este fostul GIGCL Brașov, iar altele într-adevăr o menționează pe reclamantă, dar aceste simple mențiuni nu sunt de natură să convingă edificarea spațiului din fondurile reclamantei, mai ales că acesta se situează la parterul unui bloc de locuințe, fiind de observat că și declarațiile date de reclamantă în vederea impunerii menționează că privesc și taxele pentru folosirea terenului proprietate de stat.

Conform art. 21 din Legea nr. 6/1970, în vigoare la data pretinsei construiri de către reclamantă, Statul ocrotea proprietatea organizațiilor cooperativei de consum, însă este de amintit că și în acea perioadă erau aplicabile dispozițiile art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938, care consacrau efectul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, or în cartea funciară dreptul este înscris în favoarea statului și nu al reclamantei. Statul putea să acorde terenuri în folosință, să transmită în proprietate sau să repartizeze imobile în folosință temporară, însă și aceste operațiuni erau supuse publicității, fie pentru efectul constitutiv (dacă se transmitea proprietatea), fie pentru opozabilitate dacă se transmitea folosința, cum dispune art. 17, art. 30, art. 43 alin. (1) și art. 81 din același decret-lege, cerințe neîndeplinite în speță.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 6/1970, Statul, prin organele sale economice, de planificare, de producție și construcții sprijină acțiunile cooperativelor de consum pentru construirea, prin mijloace financiare proprii ale cooperației de consum și cu contribuția membrilor cooperatori, a unor edificii în mediul rural. În accepțiunea textului, organizațiile de genul reclamantei puteau edifica, în mediul rural (la epoca construirii imobilului în discuție, Orașul Ghimbav, în prezent, era o comună suburbană aparținând de Municipiul Brașov), însă numai din fondurile proprii și deci era necesar ca reclamanta să facă dovada, evident cu acte, că a finanțat construirea spațiului comercial din resurse proprii.

Deși s-a făcut afirmația că finanțarea s-a făcut din creditul contractat la o bancă, la dosar nu există nici o dovadă în acest sens, înscrisurile și planșele depuse la dosar nefăcând decât să confirme că statul a construit blocul de locuințe cu parterul comercial, iar dacă reclamanta a funcționat în imobil nu înseamnă că este proprietatea acesteia, dreptul de proprietate neputând fi dovedit decât cu înscrisuri din care rezultă ca atare. Pe aceeași linie este de amintit că dreptul nu poate fi dovedit cu martori cum a încercat reclamanta, proba fiind una inutilă, neconcludentă, încât corect a fost respinsă de tribunal. Cum s-a reținut deja, reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în constatarea dreptului său de proprietate asupra spațiului comercial prin construire (edificare), încât se impun unele precizări.

Potrivit extrasului din CF. nr. 3082 Ghimbav, asupra imobilului, spațiu comercial, situat la parterul unui bloc de locuințe, precum și a terenului de 690 mp, înscris sub nr. top. x/2/33, dreptul de proprietate aparține Statului Român, dreptul asupra terenului fiind dobândit prin expropriere, fiind de reținut că reclamanta asupra terenului nu are nici un drept real și nici nu l-a avut până la construirea spațiului comercial în litigiu. Exproprierea s-a dispus pentru construcția de locuințe, pentru utilitate publică, fiind de amintit că scopul s-a și realizat, blocul cuprinzând și spațiul comercial fiind edificat. Conform art. 644 - 645 C. civ. (vechi), proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenție și prin tradițiune.

Proprietatea se mai dobândește prin accesiune sau încorporațiune, prin prescripție, prin lege și prin ocupațiune. Din economia normelor expuse, rezultă că accesiunea este un mod de dobândire al proprietății, în forma sa clasică fiind reglementată ca o prezumție de proprietate asupra construcției în favoarea proprietarului terenului din care decurge concluzia că acesta a edificat cu resursele sale proprii, cum reiese din prevederea înscrisă în art. 492 C. civ. În situația în care se dovedește contrariul, că edificatul s-a realizat de un al treilea pe terenul proprietatea altuia, sunt incidente prevederile înscrise în art. 494 C. civ., referitoare la situația constructorului pe terenului proprietatea altei persoane, caz în care, constructorul nu poate invoca dreptul de proprietate asupra construcției, ci doar un drept de creanță împotriva proprietarului terenului.

În speță, chiar dacă s-ar fi dovedit că spațiul comercial a fost edificat din resursele reclamantei, acțiunea în constatare ar fi fost de respins, întrucât dreptul de proprietate asupra terenului aparține Statului Român și deci reclamanta nu ar fi avut decât un drept de creanță și nu unul real, iar prevederile art. 21 - 22 din Legea nr. 6/1970, menționate mai sus, nu sunt îndeplinite. Acțiunea în rectificarea situației de carte funciară este una accesorie alteia principale și poate fi exercitată numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de art. 34 din Legea nr. 7/1996 (în vigoare la data promovării acțiunii).

Reclamanta a susținut că temeiul în baza căruia s-a efectuat înscrierea în cartea funciară a pârâtului Statul Român nu este valabil, fără însă să formuleze un astfel de petit, iar acțiunea în constatarea dreptului de proprietate asupra construcției, chiar dacă ar fi fost admisă, nu ar fi justificat rectificarea, dat fiind că dreptul de proprietate asupra terenului este de necontestat că aparține pârâtului, încât nici acest capăt de cerere este de respins. Este fondat motivul de apel privind dispoziția din sentință prin care s-a stabilit dreptul de proprietate al reclamantului (din dosarul conex) Orașul Ghimbav. Reclamantul și-a fundamentat cererea în constatarea dreptului său de proprietate asupra spațiului comercial, susținând că prin efectul Legii nr. 213/1998 imobilul a trecut în proprietatea sa privată, nefăcând parte din domeniul public și a intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cum impune art. 6 din acest act normativ.

Depășind cadrul procesual și încălcând principiul disponibilității, prima instanță a motivat dispoziția de admitere a acțiunii pe motivul accesiunii imobiliare, fără a observa că nu aceasta este cauza acțiunii reclamantului, că acesta nu a invocat accesiunea, or prevederile art. 494 își produc efectele numai în situația în care proprietarul terenului își manifestă dreptul de a invoca accesiunea (dacă nu este caz de superficie). Prima instanță a motivat admiterea cererii și pe temeiuri de drept, cum sunt cele din Legea nr. 18/1991, care nu au incidență în cauză raportat la obiectul acțiunii și situația reieșită din cartea funciară, iar dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu constituie temei pentru a se constata că în puterea legii imobilul a trecut în proprietatea reclamantului.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, "domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată". În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Din analiza normelor, reiese că legiuitorul face distincție între domeniul public și cel privat, pe de o parte, iar pe de alta, între domeniul statului și cel al unităților administrativ-teritoriale, încât cele două domenii se exclud, fiind separate, nefiind astfel posibilă interpretarea că în baza acestor texte, automat imobilul a trecut în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale, în speță, Orașul Ghimbav. În termenii art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu, compus, în accepțiunea art. 119 din bunurile mobile și imobile care aparțin domeniului public al unității administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum și drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial.

Potrivit art. 121 alin. (1) domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri mobile și imobile, altele decât cele prevăzute la art. 120 alin. (1), intrate în proprietatea acestora prin modalitățile prevăzute de lege, bunuri care sunt supuse inventarierii anuale (art. 122). Din analiza normelor expuse reiese că patrimoniul privat este constituit din bunurile intrate prin vreuna din modalitățile prevăzute de lege și sunt supuse inventarierii anuale, ceea ce presupune o anumită procedura concretizată în înscrisuri și cu finalitatea publicității prin cartea funciară, cerințe care în speță nu sunt îndeplinite.

Extrasul de carte funciară dovedește că Statul Român este proprietarul imobilului, teren și spațiu comercial și în favoarea sa operează prezumția de proprietate instituită de art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 și art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, prezumție care nu a fost răsturnată și care nu ar putea fi răsturnată decât prin acțiunea în rectificare de carte funciară de care s-a făcut vorbire la pct. II.1.C de mai sus. Chiar reclamantul susține că imobilul a intrat în proprietatea statului cu titlu valabil, fiind de precizat că titlul se referă la teren deoarece construcția, blocul de locuințe și spațiul comercial în discuție au fost construite din fondurile statului (locuințele au fost vândute de stat în calitate de proprietar) și deci spațiul comercial nu poate fi decât proprietatea acestuia și nu a reclamantului care nu a avut nici o contribuție la edificare.

Tocmai de aceea legiuitorul a făcut distincția dintre cele două domenii, ale statului sau unităților administrativ-teritoriale și în consecință nu este posibil ca reclamantul printr-o simplă interpretare (eronată) a normei din art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 să susțină dreptul său, iar printr-o simplă acțiune în constatare să încerce și rectificarea situației de carte funciară, deși prezumția legală de proprietate în favoarea statului nu a fost răsturnată în condițiile legii. Este adevărat că legea reprezintă un mod de dobândire al proprietății (deși art. 645 C. civ., când se referă la "lege" vizează în realitate toate situațiile reglementate de acest text și art. 644 C. civ.

ca fiind moduri de dobândire a proprietății și nu legea în sine), însă trebuie să fie fără echivoc că legiuitorul a dorit constituirea sau strămutarea dreptului de proprietate [cum o face spre exemplu în art. 5 alin. (1) și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, dar și în aceste situații bunurile trebuiau să existe deja în patrimoniul regiei autonome sau societății comerciale]. Norma din art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 nu prevede constituirea sau strămutarea dreptului de proprietate de la stat la unitățile administrativ-teritoriale, ci dimpotrivă, consacră distincția dintre cele două domenii, care au proprietari diferiți, astfel că dispoziția legală în discuție nu constituie temei, respectiv "lege" în accepțiunea art. 645 C. civ., pentru transferul dreptului de proprietate de la stat în patrimoniul reclamantului.

Drept urmare simpla acțiune în constatare nu este suficientă cât timp însăși textul de care se prevalează reclamantul nu obligă la strămutarea dreptului de proprietate de la stat în domeniul său. Nu mai puțin, în cererea de chemare în judecată conexă, reclamantul a arătat că procesul poartă asupra spațiului comercial, încât rămâne în discuție problema terenului și aceleași considerente de mai sus de la pct. II.1.B, sunt pe deplin aplicabile, impunându-se respingerea în totalitate a acțiunii acestuia și oricum motivele arătate impun aceeași soluție. Apelul reclamantului Orașul Ghimbav este nefondat.

Potrivit art. 483 C. civ., fructele naturale sau industriale ale pământului, fructele civile, sporul animalelor (prăsila), se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune, iar în accepțiunea art. 485 C. civ., posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credință; la cazul contrariu, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică. Motivele din sentință care au stat la baza respingerii pretențiilor reclamantului sunt pertinente, pârâții fiind de bună-credință, iar dreptul la perceperea fructelor s-ar fi născut numai de la data cererii de chemare în judecată conexă, sub condiția ca aceasta să fie admisă.

În apel se tinde la o interpretare extinsă a dispozițiilor art. 483 și art. 485 C. civ., susținându-se că pârâții au devenit de rea-credință de la data intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, fără a observa că viciul titlului pârâților chiriași le-a fost adus la cunoștință numai la data de 06 iulie 2011, când reclamantul și-a completat acțiunea și mai mult nici nu a fost indicată în cereri perioada pentru care se solicită despăgubirile. Nu mai puțin reclamantul nu are calitatea de proprietar pentru a fi îndrituit să culeagă fructele civile pretinse astfel că se impune respingerea apelului și pe acest considerent, alăturat de ce cele expuse și considerentele sentinței.

Este de observat că în motivarea apelului și în justificarea calității de proprietar se invocă și accesiunea imobiliară artificială și se fac referiri și la dreptul asupra terenului, deși în primă instanță, cauza a fost alta, ca și obiectul (spațiul comercial), încât aceste susțineri din apel nu pot fi luate în considerare întrucât s-ar încălca prevederile art. 294 C. proc. civ., care nu permit schimbarea cauzei ori obiectului în calea de atac. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanta A. Brașov, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Brașov și pârâtul Orașul Ghimbav, prin primar. 1. Orașul Ghimbav, prin primar a criticat decizia, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a susținut că instanța de apel s-a aflat în eroare atunci când a reținut că în mod nelegal instanța de fond a statuat asupra calității de proprietar asupra imobilului construcție prin raportare la dispozițiile legale privind accesiunea imobiliară, întrucât instanța de fond nu a analizat temeinicia și legalitatea pretențiilor asupra imobilului construcție prin raportare la dispozițiile art. 492 C. civ. ci din perspectiva dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 18/1991 (terenul) și art. 6 din Legea nr. 213/1998 (construcția), temeiuri de drept invocate prin cererea de chemare în judecată și întâmpinare, în cauză fiind invocate și dispozițiile art. 492 C. civ.

Soluționând cauza și fiind în eroare asupra obiectului și cauzei pretențiilor formulate, instanța a analizat fondul pretențiilor pe motive străine de natura pricinii. În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susținut că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 18/1991, care sunt pe deplin incidente și care se coroborează cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998. Mai mult, chiar statul Român, ca titular al dreptului înscris în cartea funciară a arătat că urmare a actelor normative, imobilul înscris în cartea funciară nu mai face parte din patrimoniul său, fiind transmis prin lege unității administrativ teritoriale.

Recurentul a criticat și soluția dată capătului de cerere privind despăgubirile pentru lipsa de folosință, arătând că, legea îl protejează pe posesorul de bună-credință iar în cauză pârâții sunt detentori precari. În cauză, nici A. Brașov și nici ceilalți pârâți nu au opus un titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii să nu le fi cunoscut pentru a invoca buna-credință. Contractele de închiriere nu pot fi asimilate unor titluri translative de proprietate, iar beneficiarii pârâți pot cere angajarea răspunderii locatorului ce nu le-a asigurat liniștita folosință. O altă critică a vizat omisiunea de analiză critica privind greșita compensare a cheltuielilor de judecată. 2. Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Public Brașov a invocat în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-a susținut greșita interpretare și aplicare a legii în reținerea calității procesuale pasive - Legea nr. 18/1991, Legea nr. 69/1991, Legea nr. 215/2001 și Legea nr. 213/1998. Înscrierea Statului Român în evidențele de carte funciară a avut loc înainte de anul 1990, însă regimul juridic și respectiv stabilire titularului dreptului de proprietate trebuiesc analizate și raportate având în vedere actele normative menționate, înscrierea fiind și caducă. 3. A. Brașov a invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

s-a susținut că, în al doilea ciclu procesual și-a precizat cererea de chemare în judecată, solicitând să se constate că înscrierea Statului Român, numai în ce privește construcția este greșită, contrară actului nr. 9666/1993 și adresei nr. 4439/1993 eliberată de RA G. Brașov iar Tribunalul a reținut că petitele reformulate sunt identice cu cele indicate în cererea introductivă. În apel a formulat critici în ce privește soluția dată acestui capăt de cerere iar instanța de apel a reținut pe de o parte că nu a formulat un astfel de petit și că, chiar dacă ar fi admis acțiunea în constatarea dreptului de proprietate asupra construcției, nu s-ar fi justificat rectificarea dat fiind că dreptul de proprietate asupra terenului este de necontestat că aparține pârâtului Statul Român.

Dreptul Statului Român asupra terenului nu a fost contestat niciodată, însă în ce privește dreptul de proprietate asupra construcției, acesta este înscris în CF nr. 3082 Ghimbav sub nr. top 34, nr. cad. x/2/33, la poziția nr. 34 și în contradicție cu conținutul adreselor menționate. Instanța de apel a reținut greșit că instanța de fond nu a fost învestită cu petitul arătat și nu a analizat criticile privind greșita înscriere a dreptului statului asupra construcției. Motivarea instanței de apel este contradictorie pentru că pe de o parte reține că în cauză nu s-a invocat accesiunea imobiliară, iar pe de altă parte se reține constituirea dreptului asupra construcției în persoana Statului Român, tot ca efect al accesiunii imobiliare.

S-a susținut că instanța nu a analizat și motivat hotărârea prin raportare la toate probele administrate și temeiurile de drept invocate privind posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra unei construcții pe terenul altuia, reținând în mod greșit că finanțarea lucrărilor a generat doar un drept de creanță împotriva proprietarului terenului. Înscrisurile depuse la instanțele de fond cât și cele noi din recurs fac dovada că a fost beneficiarul lucrării (iar aceasta presupune un acord al proprietarului terenului) efectuând și plățile pentru lucrările efectuate. În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. s-a susținut că instanța a interpretat greșit încheierea nr. 9666 din 11 iunie 1993 a Notariatului de Stat Județean Brașov și adresa nr. 4439 din 8 iunie 1993 a RA G. Brașov.

Din aceste înscrisuri rezultă că înscrierea urma să se facă pentru spațiul comercial identificat cu nr. top x/2/33 în persoana reclamantei și nu a Statului Român, iar încheierea avea caracter obligatoriu. În dezvoltarea motivului de r