ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2032/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2032/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia

nr. 2032/2016

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 159/S din data de 09 octombrie 2015

pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosarul nr. x/62/2015 s-a

respins, astfel cum a fost ulterior completată, cererea de chemare în

judecată formulată de reclamanta A. Brașov, în contradictoriu cu

pârâții Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat convențional de Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice Brașov și Orașul

Ghimbav, reprezentat legal de primar.

S-a

admis în parte astfel cum a fost ulterior completată și

precizată cererea de chemare în judecată conexată, ce a fost

formulată de reclamantul Orașul Ghimbav, reprezentat legal de primar

în contradictoriu cu pârâții SC B. SRL, reprezentată legal de

administrator, SC C. SRL, reprezentată legal de administrator, SC D. SRL,

reprezentată legal de administrator, SC E. SRL, reprezentată legal de

administrator, F. Societate Cooperativă de Consum, reprezentată legal

de președinte și Statul Român, reprezentat legal de Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat convențional de Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice Brașov.

S-a

admis cererea de arătare a titularului dreptului formulată de pârâta

F. Societate Cooperativă de Consum față de intervenientul în

interes propriu A. Brașov.

S-a

constatat că reclamantul Orașul Ghimbav a dobândit prin lege dreptul

de proprietate asupra imobilului înscris în cartea funciară 3082 Ghimbav,

sub nr. cadastral x/2/33.

S-a

dispus înscrierea în evidențele de carte funciară a dreptului de

proprietate al părții reclamante asupra imobilului mai sus

identificat.

Pârâții

și intervenientul în interes propriu au fost obligați să lase

reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul înscris în

cartea funciară 3082 Ghimbav, sub nr. cadastral x/2/33.

S-a

respins capătul de cerere referitor la instituirea în sarcina

pârâților și a intervenientului în interes propriu a obligației

de a achita reclamantului despăgubiri constând în plata contravalorii

folosului nerealizat.

S-au

compensat între părți cheltuielile de judecată.

În

motivarea hotărârii s-a reținut că în cadrul litigiului de

față, instanței i s-a solicitat să statueze asupra

calității de proprietar al imobilului înscris în cartea funciară

nr. 3082 Ghimbav, sub număr topografic x/2/33.

Potrivit

evidențelor de carte funciară, imobilul identificat conform celor mai

sus expuse a rezultat în urma dezmembrărilor succesive ale imobilului

identificat prin numărul topografic inițial 576/2, 575/2, 574/2,

509/2.

Acest

din urmă imobil a avut destinația de teren în suprafață de

1.909 mp și a trecut în proprietatea Statului Român cu titlu de

expropriere, în vederea edificării pe acesta a unui bloc de locuințe,

la parterul căruia urmau a fi amenajate spații comerciale.

Ulterior

realizării obiectivului de utilitate publică mai sus indicat, s-a

procedat la dezmembrarea imobilului în două loturi, ce au primit numere

topografice noi, respectiv, în lotul identificat prin numărul topografic

509/2, 574/2, 575/2, având destinația de teren în suprafață de

1219 mp., și în lotul identificat prin numărul topografic 576/2,

având destinația de teren și bloc de locuințe.

Apoi,

acest din urmă imobil a fost dezmembrat în 33 de loturi,

corespunzătoare apartamentelor cu destinația de locuințe și

spațiilor comerciale amenajate în incinta sa, potrivit celor mai sus

arătate.

În

urma realizării acestor operațiuni juridice, imobilul cu destinația

de spațiu comercial în litigiu a fost înscris în evidențele de

publicitate imobiliară sub numărul topografic x/2/33, la rubrica

titularul dreptului de proprietate fiind indicat Statul Român.

Atât

reclamanta din cererea inițială de chemare în judecată - A.

Brașov -, cât și partea reclamantă din cererea de chemare în

judecată conexată - Orașul Ghimbav - au susținut că au

calitatea de titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului mai sus

identificat, prima invocând drept modalitate de dobândire a dreptului de

proprietate construirea, iar cea de a doua accesiunea imobiliară

artificială și legea.

În

analiza pretențiilor astfel formulate, în raport cu pretențiile pe

care reclamanta A. Brașov le-a formulat și argumentele pe care aceste

pretenții au fost fundamentate, această partea a invocat

existența în patrimoniul său a unui drept de superficie,

"construirea" nefiind reglementată în niciun act normativ ca o

modalitate de dobândire a dreptului de proprietate.

Instanța

a reținut că cererile deduse judecății au intrat sub

incidenta dispozițiilor codului civil din anul 1864, întrucât dreptul

subiectiv invocat de către părțile reclamante este anterior

datei intrării în vigoare a codului civil din anul 2009, respectiv anterior

datei de 1 octombrie 2011, conform dispozițiilor existente în art. 68 din

Legea nr. 71/2011.

Dreptul

de superficie nu este reglementat în codul civil din anul 1864, dar este

menționat in terminis de unele acte normative speciale, precum

Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la

cărțile funciare, care îl enumeră printre drepturile reale

imobiliare supuse întabulării.

Doctrina

a definit dreptul de superficie ca fiind acel drept real ce constă în

dreptul de proprietate pe care îl are o persoană, denumită superficiar,

asupra construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări care se

află pe o suprafață de teren ce aparține unei alte

persoane, teren asupra căruia superficiarul va avea un drept de

folosință.

Sub

imperiul prevederilor codului civil din anul 1864, dreptul de superficie putea

fi constituit prin convenția părților, prin legat, prin

uzucapiune sau prin lege.

În

schimb, soluția posibilității dobândirii dreptului de superficie

prin hotărâre judecătorească, reținută în practica

judiciară înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., a fost

cenzurată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a statuat

prin Hotărârea din data de 15 februarie 2007, cauza Bock și Palade

contra României, că dreptul de superficie poate fi dobândit numai prin

lege, prin prescripția achizitivă sau prin convenția

părților.

Prin

urmare, raportat la considerentele ce preced, tribunalul a apreciat că

demersul juridic al reclamantei A. Brașov, ce se circumscrie

sesizării instanțelor judecătorești cu o acțiune prin

care solicită acestora pronunțarea unei hotărâri

judecătorești în condițiile reglementate de Codul civil din anul

1864 prin care să constituie în favoarea sa un drept de superficie în

modalitatea indicată în petitele cererii nu poate fi primit.

Această

soluție se impune cu atât mai mult cu cât finanțarea edificării

unei construcții ce se află în patrimoniul unei persoane fizice sau

juridice nu poate naște în patrimoniul celui care se pretinde

finanțator decât un drept de creanță, corespunzător valorii

pe care susține că a investit-o pentru realizarea imobilului.

Prin

urmare, în cazul în care reclamanta A. Brașov deține dovezi care

să ateste că a alocat din fondurile proprii sumele de bani necesare

edificării imobilului cu destinația de spațiu comercial în

litigiu, ea va putea să solicite a-i fi restituite, conform

instituțiilor juridice reglementate de lege, aceste sume.

Sub

acest aspect, în cadrul prezentului proces, partea nu a produs nicio probă

în sensul celor mai sus redate, documentele pe care această parte le-a

remis cauzei în susținerea pretențiilor sale vizând proiectul de

realizare a spațiilor comerciale la subsolul blocului de locuințe

situat administrativ în Orașul Ghimbav, devizele emise de către

proiectant, nu și faptul plății, autorizațiile de

construire, respectiv autorizațiile de organizare a șantierului.

Deși

reclamantul din cererea de chemare în judecată conexată - Orașul

Ghimbav - a invocat accesiunea imobiliară artificială ca modalitate

de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului cu destinația de

spațiu comercial în litigiu, reclamanta A. Brașov nu a înțeles

să formuleze pretenții rezultate din calitatea sa de constructor al

acestui spațiu, calitate pe care a susținut că o are, în

conformitate cu prevederile art. 492 - 494 C. civ. (1864).

În

ceea ce privește incidența în cauza de față a accesiunii

imobiliare artificiale ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate

asupra spațiului comercial în litigiu, tribunalul a constatat că, în

privința accesiunii, legea nr. 7/2001 de punere în aplicare a noului C.

civ., conține două norme juridice tranzitorii (art. 57 și art.

58), anume: dispozițiile codului civil din anul 2009 referitoare la

accesiunea naturală asupra animalelor se aplică situațiilor

născute după intrarea acestuia în vigoare; în toate cazurile în care

accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de

opțiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt

guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării.

Așa

fiind, ținând seama și de prevederile existente în art. 6 alin. (2)

C. civ. adoptat în anul 2009, accesiunea este supusă legii în vigoare la

data producerii sau săvârșirii împrejurării sau faptei care

atrage incidența accesiunii, iar pentru ipoteza unor fapte continue,

interesează legea în vigoare la data începerii.

Ținând

seama de toate aceste argumente, accesiunii imobiliare artificiale

invocată în cadrul prezentului proces îi sunt aplicabile dispozițiile

legale ce reglementează această instituție juridică C. civ.

adoptat în anul 1864, astfel că a analizat speța dedusă lui spre

soluționare în raport cu aceste prevederi legale.

Accesiunea

imobiliară artificială este unul dintre modurile reglementate de lege

pentru dobândirea dreptului de proprietate și se realizează prin

intervenția și activitatea omului. Potrivit art. 492 C.

civ.."orice construcție, plantație sau lucru făcut în

pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de

către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și sunt ale

lui, până se dovedește din contra".

Art.

493 - 494 din actul normativ menționat reglementează două cazuri

de accesiune imobiliară artificială, anume accesiunea

construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări făcute de un

proprietar pe terenul său cu materiale aflate în proprietatea altei

persoane (art. 493) și accesiunea construcțiilor, plantațiilor

sau altor lucrări făcute de o persoană cu materiale sale pe

terenul aflat în proprietatea altuia (art. 494).

În

acest din urmă caz, de regulă, proprietarul terenului devine, prin

accesiune, și proprietar al construcțiilor, plantațiilor și

lucrărilor realizate, având însă obligația să-l

despăgubească pe constructor pe temeiul îmbogățirii

fără justă cauză. Tratamentul juridic al constructorului

este diferit, după cum el a fost de rea-credință sau,

dimpotrivă, de bună-credință.

Prin

constructor de rea-credință se înțelege acea persoană care

ridică o construcție sau face o plantație sau o altă

lucrare pe un teren, cunoscând că terenul în cauză nu îi

aparține, ci este proprietatea altuia. Într-o astfel de ipoteză, proprietarul

terenului are dreptul de a opta între două posibilități: să

invoce accesiunea devenind proprietar al construcției, plantației sau

lucrării respective, cu obligația de a plăti constructorului de

rea-credință valoarea materialelor și prețul muncii ori

să îl oblige pe acesta să procedeze la desființarea sau

ridicarea construcției, plantației sau lucrării respective, pe

propria cheltuială, și de a pretinde daune interese dacă a

suferit un prejudiciu, în condițiile răspunderii civile delictuale.

Prin

constructor de bună-credință se înțelege persoana care

ridică o construcție, face o plantație sau altă lucrare pe

un teren, având convingerea fermă dar eronată că acel teren se

află în proprietatea sa.

Buna-credință

a constructorului trebuie să existe în momentul în care s-au făcut

lucrările, chiar dacă după terminarea lor a devenit de

rea-credință.

Având

în vedere buna-credință a constructorului, art. 494 alin. (3) C.

civ., partea finală prevede că proprietarul terenului devine, prin

accesiune, în mod obligatoriu, și proprietar al construcției,

plantației sau lucrării, fără a putea cere demolarea ori

desființarea ei. Invocând accesiunea, proprietarul terenului este

îndatorat, în temeiul principiului îmbogățirii fără

justă cauză, să-l despăgubească pe constructor. În ce

privește întinderea obligației de despăgubire, proprietarul

terenului are dreptul să opteze pentru două soluții posibile:

să-l indemnizeze pe constructor cu o sumă de bani egală cu

valoarea materialelor și prețul muncii, ori să-i

plătească o sumă de bani reprezentând sporul de valoare a

terenului ca urmare a ridicării construcției, plantației sau

facerii altei lucrări.

Dispoziția

din textul de lege menționat trebuie interpretată în sensul că

legiuitorul, oferind proprietarului terenului dreptul de a invoca accesiunea

și de a deveni proprietar al acelor lucrări, a intenționat

să-i dea posibilitatea să opteze pentru plata despăgubirii celei

mai mici.

Prin

urmare, în conformitate cu prevederile legale mai sus redate și analizate,

tribunalul a constatat că, în toate cazurile în care pe un imobil cu

destinație de teren se ridică o construcție în una dintre

modalitățile mai sus redate, titularul dreptului de proprietate

asupra imobilului cu destinații de teren dobândește și dreptul

de proprietate asupra construcției, care este considerată, de

către legiuitor, un accesoriu al bunului principal, care este terenul.

Așa

cum s-a arătat, spațiul comercial în litigiu face parte din

componența unui imobil cu destinația de bloc de locuințe,

edificat pe un teren ce a devenit proprietatea Statului Român pe temeiul

exproprierii pentru cauză de utilitate publică, astfel că, în

conformitate cu prevederile legale mai sus redate și analizate, a intrat

în patrimoniul acestuia.

S-a

subliniat că, în cauza de față, nu a fost administrată

nicio probă care să ateste că imobilul cu destinația de

bloc de locuințe, ce are în compunere și spații în care se

desfășoară activități comerciale, bloc de

locuințe ce constituie un accesoriu al imobilului cu destinația de

teren pe care a fost edificat, a fost construit din alte fonduri decât cele

care provin de la bugetul de stat, susținerea reclamantei A. Brașov

că are calitatea de constructor al spațiului comercial în litigiu

fiind, așa cum s-a arătat anterior, lipsită de suport probatoriu.

Așa

fiind, tribunalul a constatat că, în mod legal, în evidențele de

carte funciară Statul Român a fost indicat în calitate de titular al

dreptului de proprietate al imobilului în litigiu, la momentul la care a fost

efectuată această operațiune de carte funciară.

Potrivit

dispozițiilor art. 644 - 645 din codul civil (1864), unul dintre modurile

de dobândire a dreptului de proprietate este legea, care are

incidență atunci când printr-un act normativ legiuitorul

stabilește calitatea de titular al dreptului real de proprietate în

privința anumitor bunuri mobile și imobile.

Un

astfel de act normativ este Legea nr. 213/1998, privind bunurile proprietate

publică, care, în art. 4 stabilește că "domeniul privat al

statului sau al unităților administrativ-teritoriale este

alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte

din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile

administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată", în timp

ce art. 6 din același act normativ dispune că "fac parte din

domeniul public sau privat al statului sau al unităților

administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului

în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la

data preluării lor de către stat".

De

asemenea, art. 36 alin. (din Legea nr. 18/1991 stipulează că

"terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul

localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la

data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a

municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art.

26").

Art.

26 din actul normativ menționat precizează că "terenurile

situate în intravilanul localităților, rămase la dispoziția

autorităților administrației publice locale, de la persoanele

care au decedat și/sau nu au moștenitori, trec în proprietatea

publică a unităților administrativ-teritoriale și în

administrarea consiliilor locale respective, în baza certificatului de

vacanță succesorală eliberat de notarul public. În acest sens,

secretarul unității administrativ-teritoriale are obligația ca,

în termen de 30 de zile de la înregistrarea fiecărui deces al persoanelor

respective, să comunice camerei notarilor publici competente datele

prevăzute la art. 68 din Legea notarilor publici și a

activității notariale nr. 36/1995, cu modificările și

completările ulterioare, în vederea dezbaterii procedurii succesorale.

Neîndeplinirea de către secretarul unității

administrativ-teritoriale a obligației prevăzute în prezentul alineat

se sancționează administrativ, potrivit legii.

(2)

Schimbarea regimului juridic al terenurilor prevăzute la alin. (1), din

proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale

respective în proprietatea privată a acestora, este interzisă și

se sancționează cu nulitatea absolută".

Așa

fiind, tribunalul a constatat că, în conformitate cu prevederile legale

mai sus menționate, bunul imobil în litigiu face parte, în virtutea legii,

din categoria bunurilor ce constituie obiectul dreptului de proprietate al

reclamantului din cererea de chemare în judecată ce constituie obiectul

dosarului conexat, Orașul Ghimbav.

Având

în vedere această statuare, tribunalul, în raport cu dispozițiile

legale anterior indicate, coroborat cu cele ale art. 24 alin. (3) din Legea nr.

7/1996, a constatat existența dreptului de proprietate al reclamantului

Orașul Ghimbav asupra bunului imobil în litigiu și a dispus

întabularea în cartea funciară a acestui drept.

În

calitatea sa de titular al dreptului de proprietate asupra bunului imobil mai

sus identificat, reclamantul este îndreptățit să beneficieze de

toate atributele dreptul acestui drept, respectiv posesie, folosință

și dispoziție, astfel că a instituit în sarcina

părților adverse, care exercită în prezent atributele de

folosință și posesie asupra acestui bun, obligația să

lase reclamantului în deplină proprietate și posesie bunul asupra

căruia poartă dreptul său de proprietate.

În

ceea ce privește petitul din cererea de chemare în judecată ce

constituie obiectul dosarului conexat referitor la instituirea în sarcina

părților potrivnice a obligației de dezdăunare a

părții reclamante cu suma de bani ce reprezintă folosul

nerealizat de către aceasta urmare a folosirii de către

părțile adverse a bunului imobil ce constituie obiectul dreptului

său de proprietate, tribunalul a apreciat că acesta este neîntemeiat,

astfel că l-a respins, pentru considerentele ce succed:

Potrivit

art. 483 C. civ. (1864), fructele bunului se cuvin proprietarului. De la

această regulă face excepție posesorul de

bună-credință, adică cel care posedă ca proprietar în

puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute,

pe care legea îl absolvă de obligația de a mai restitui fructele

percepute, conform art. 485 C. civ.

Sub

acest aspect, tribunalul a reținut, că doar pe cale prezentei

acțiuni reclamantul Orașul Ghimbav a solicitat instanței de

judecată să statueze asupra calității de proprietar al

bunului imobil din litigiu, cu toate consecințele juridice ce decurg din

această statuare, inclusiv aceea de a realiza formalitățile de

publicitate imobiliară și de a institui în sarcina celor care

exercită atributele de folosință și posesie asupra acestui

imobil obligația de a preda acest imobil celui în favoarea căruia se

va constata că există dreptul de proprietate.

Statuările

pe care instanța de judecată le-a realizat în sensul celor expuse

anterior își vor produce efectele juridice la data rămânerii

definitive a prezentei sentințe, astfel că numai în situația în

care prezenta hotărâre judecătorească va dobândi calitatea de

titlu executoriu și va fi pusă în executare de bunăvoie de

către părțile potrivnice, partea reclamantă poate să

invoce producerea unui prejudiciu ce se impune a fi reparat în conformitate cu

prevederile legale mai sus indicate.

Apoi,

tribunalul a reținut că pârâții din cererea inițială

de chemare în judecată ce constituie obiectul dosarului civil conexat - SC

B. SRL, SC C. SRL, SC D. SRL, SC E. SRL și F. - Societate Cooperativă

de Consum - au folosit bunul imobil în litigiu în baza unor contracte de

închiriere pe care le-au perfectat cu intervenientul în interes propriu - A.

Brașov - pe numele căruia chiar reclamantul Orașul Ghimbav a

emis decizii de impunere și a încasat sumele de bani reprezentând impozit

pe proprietate, atitudine care este de natură să ateste

recunoașterea de către această parte a împrejurării că

acest bun figurează în documentele contabile al Uniunii ca făcând

parte din activul său, urmând ca, așa cum s-a subliniat, chestiunea

de drept a titularului dreptului de proprietate asupra acestui imobil să

fie dezlegată printr-o hotărâre judecătorească

definitivă.

De

asemenea, sub aspectul analizat, reclamantul nu a contestat în modalitatea

instituită de lege valabilitatea contractelor de închiriere în temeiul

cărora părțile pârâte anterior indicate au exercitat atributele

posesiei și folosinței asupra spațiului locativ în litigiu,

astfel că nu se putea reține că părțile

menționate au folosit cu rea-credință, până în prezent,

acest spațiu.

În

legătură cu cererea de arătare a titularului dreptului ce a fost

promovată în cadrul litigiului ce constituie obiectul dosarului conexat în

sensul celor mai sus indicate, tribunalul a constatat că acesta

îndeplinește cerințele instituite de dispozițiile art. 64 C.

proc. civ. (1865), care statuează că "pârâtul care deține

un lucru pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra

unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deține

lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o

persoană care pretinde un drept real asupra lucrului", întrucât,

așa cum s-a arătat, părțile pârâte din cererea

introductivă ce constituie obiectul dosarului conexat aveau, la data

sesizării instanțelor judecătorești, calitatea de

chiriași ai spațiului în litigiu, calitate pe care au dobândit-o în

baza contractelor de închiriere pe care le-au perfectat cu reclamanta din

cererea inițială de chemare în judecată - A. Brașov - care,

la rândul său, a invocat existența în patrimoniul său a

dreptului de proprietate asupra acestui spațiu, astfel că, în mod

temeinic, titularul cererii supuse analizei a susținut că chestiunea

litigioasă a titularului dreptului de proprietate asupra imobilului mai

sus identificat se impune a fi soluționată în contradictoriu cu

aceasta.

Sub

aspectul cheltuielilor de judecată, tribunalul a apreciat că, în

raport cu soluțiile pe care le-a pronunțat în sensul celor expuse

anterior, au devenit incidente prevederile art. 276 C. proc. civ., în

conformitate cu care a compensat între părți cheltuielile pe care

le-au efectuat în legătură cu prezentul proces.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanta A., pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin DGRFP Brașov și reclamantul

(în dosarul conexat) Orașul Ghimbav prin primar, considerând-o

netemeinică și nelegală.

În

esență, în motivarea apelului, reclamanta A. a criticat sentința

sub aspectul greșitei respingeri a cererii sale, susținând că

din probele dosarului reiese că imobilul în discuție a fost edificat

din fonduri proprii, că schițele, documentele depuse la dosar, precum

și actele cu nr. 963/1997 eliberate de Consiliul Local Ghimbav și nr.

4439/1993 de G. SA Brașov, prin care s-a solicitat intabularea în cartea

funciară dovedesc dreptul de proprietate prin construire, numai că

din eroare operatorul de carte funciară a înscris statul. S-a arătat

că în mod eronat a fost respinsă proba testimonială, care putea dovedi

cine a finanțat construirea spațiului comercial, după cum

greșit s-a stabilit de tribunal dreptul de proprietate al Orașului

Ghimbav, deoarece nu operează transferul în puterea legii a dreptului,

că prima instanță a depășit cadrul procesual

reținând accesiunea imobiliară, întrucât nu a fost învestită,

iar textul art. 6 din Legea nr. 213/1998, nu este aplicabil pentru realizarea

transferului dreptului de proprietate.

Pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP Brașov, în

esență, a reiterat excepțiile lipsei calității de

reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român și

a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român

reprezentat de MFP, motivat de faptul că în cauză calitatea revine

Orașului Ghimbav.

Reclamantul

(în dosarul conexat) Orașul Ghimbav prin primar, a criticat în

esență hotărârea pe motiv că în mod greșit i s-a

respins cererea în despăgubiri, întrucât pârâții chemați în

judecată sunt de rea-credință, iar în calitate de proprietar al

imobilului are dreptul de a culege fructele.

În

apel s-a administrat proba cu înscrisuri.

Părțile

au depus concluzii scrise.

Prin

Decizia nr. 240/Ap din 16 februarie 2016, Curtea de Apel Brașov,

secția civilă, a respins apelurile declarate de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGRFP Brașov și

reclamantul (în dosarul conexat) Orașul Ghimbav prin primar, împotriva

Sentinței civile nr. 159/S/2015, a Tribunalului Brașov.

A

admis, în parte, apelul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinței

civile nr. 159/S/2015, a Tribunalului Brașov, pe care a schimbat-o în

parte, în sensul că a respins, în totalitate, cererea de chemare în

judecată, astfel cum a fost precizată și completată, în

dosarul conexat, formulată de reclamantul Orașul Ghimbav prin primar

în contradictoriu cu pârâții SC B. SRL, SC La C. SRL, SC D. SRL, SC E.

SRL, F. Societate Cooperativă de Consum, Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin DGRFP Brașov și intervenienta A..

S-a

păstrat din sentință, dispozițiile de respingere a cererii

de chemare în judecată formulată de reclamanta A., de admitere a

cererii de arătare a titularului dreptului, de respingere a cererii

reclamantului Orașul Ghimbav prin primar de obligare a pârâților

și intervenientei la plata contravalorii folosului nerealizat și cea

privind compensarea cheltuielilor de judecată și s-a înlăturat

restul dispozițiilor.

S-a

respins restul pretențiilor din apelul reclamantei A..

A

fost obligat apelantul Orașul Ghimbav prin primar să

plătească pârâtei F. Societate Cooperativă de Consum suma de

2000 lei cheltuieli de judecată în apel.

Curtea

de Apel a reținut următoarele.

Apelul

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

Brașov nu este fondat.

Conform

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, în vigoare la data promovării

acțiunii, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în

condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă

că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau

constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește

contrariul.

Această

prezumție, instituită și prin art. 32 din Decretul - Lege nr.

115/1938, are caracter relativ și poate fi răsturnată prin

dovada contrară, însă este necesar ca la data învestirii instanței

cu acțiunea în rectificare de carte funciară, pârâtul să

aibă calitatea de titular al dreptului de proprietate înscris în cartea

funciară.

Potrivit

art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data introducerii

acțiunii, "Statul este persoana juridică în raporturile în care

participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și

obligații.

El

participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afara de

cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop".

În

accepțiunea normei, dacă legea nu stabilește alte organe care

să reprezinte statul, când acesta participă în nume propriu, ca

subiect de drepturi și obligați, reprezentarea este asigurată de

Ministerul Finanțelor Publice. Din extrasul de carte funciară nr.

3082 Ghimbav, reiese că asupra imobilului înscris sub nr. top. x/2/33

dreptul de proprietate este întabulat în favoarea statului și în

consecință acesta este subiect titular de drepturi și

obligații civile. Drept urmare calitatea de reprezentant a Ministerului

Finanțelor Publice, ce exhibă din lege, nu poate fi pusă la

îndoială, cât timp nu s-a făcut dovada că un alt organ ar avea

această calitate, astfel că excepția legal a fost respinsă

de instanța de fond.

Va

fi respins și motivul vizând lipsa calității procesuale pasive a

pârâtului Statul Român, întrucât evidențele de publicitate imobiliară

denotă că este titularul dreptului de proprietate și cum

prezenta acțiune tinde la rectificarea acestora, este stabilită

identitatea între calitatea de pârât și cea de titular a obligațiilor

civile. Susținerea că legitimarea pasivă o are Orașul

Ghimbav, nu are nici un suport, la dosar nefiind depus vreun înscris, inclusiv

extrasul de carte funciară, din care să rezulte că imobilul se

află în patrimoniul acestui pârât, nefiind suficientă invocarea

prevederilor Legii nr. 215/2001 ori ale Legii nr. 213/1998, pentru a o

justifica.

Apelul

reclamantei A. este fondat în parte, potrivit considerentelor ce urmează:

Critica

privind greșita respingere a cererii de chemare în judecată nu este

de primit, fiind de amintit că reclamanta a învestit instanță cu

petitul principal în constatarea dreptului său de proprietate prin

construire și un altul accesoriu în rectificarea cărții

funciare.

Reclamanta

pretinde existența dreptului său de proprietate cu probele

administrate în cauză, însă la dosar nu există nici o

dovadă că ar fi finanțat din surse proprii construirea

spațiului comercial în discuție. Planșele, schițele,

memoriile de arhitectură, devizele depuse la dosar nu constituie titluri de

proprietate, după cum nici adresele de care se prevalează nu au

această forță juridică, fiind de observat că unele

acte depuse la dosar, întocmite de fostul Proiect Brașov

menționează drept constructor Trustul de Construcții Brașov

(existând și autorizațiile de construire), iar beneficiar o altă

unitate, cum este fostul GIGCL Brașov, iar altele într-adevăr o

menționează pe reclamantă, dar aceste simple mențiuni nu

sunt de natură să convingă edificarea spațiului din

fondurile reclamantei, mai ales că acesta se situează la parterul

unui bloc de locuințe, fiind de observat că și declarațiile

date de reclamantă în vederea impunerii menționează că

privesc și taxele pentru folosirea terenului proprietate de stat.

Conform

art. 21 din Legea nr. 6/1970, în vigoare la data pretinsei construiri de

către reclamantă, Statul ocrotea proprietatea organizațiilor

cooperativei de consum, însă este de amintit că și în acea

perioadă erau aplicabile dispozițiile art. 17 din Decretul-Lege nr.

115/1938, care consacrau efectul constitutiv de drepturi al înscrierii în

cartea funciară, or în cartea funciară dreptul este înscris în

favoarea statului și nu al reclamantei. Statul putea să acorde

terenuri în folosință, să transmită în proprietate sau

să repartizeze imobile în folosință temporară, însă

și aceste operațiuni erau supuse publicității, fie pentru

efectul constitutiv (dacă se transmitea proprietatea), fie pentru

opozabilitate dacă se transmitea folosința, cum dispune art. 17, art.

30, art. 43 alin. (1) și art. 81 din același decret-lege,

cerințe neîndeplinite în speță.

Potrivit

art. 22 din Legea nr. 6/1970, Statul, prin organele sale economice, de

planificare, de producție și construcții sprijină

acțiunile cooperativelor de consum pentru construirea, prin mijloace

financiare proprii ale cooperației de consum și cu contribuția

membrilor cooperatori, a unor edificii în mediul rural.

În

accepțiunea textului, organizațiile de genul reclamantei puteau

edifica, în mediul rural (la epoca construirii imobilului în discuție,

Orașul Ghimbav, în prezent, era o comună suburbană

aparținând de Municipiul Brașov), însă numai din fondurile

proprii și deci era necesar ca reclamanta să facă dovada,

evident cu acte, că a finanțat construirea spațiului comercial

din resurse proprii. Deși s-a făcut afirmația că

finanțarea s-a făcut din creditul contractat la o bancă, la

dosar nu există nici o dovadă în acest sens, înscrisurile și

planșele depuse la dosar nefăcând decât să confirme că

statul a construit blocul de locuințe cu parterul comercial, iar dacă

reclamanta a funcționat în imobil nu înseamnă că este

proprietatea acesteia, dreptul de proprietate neputând fi dovedit decât cu

înscrisuri din care rezultă ca atare. Pe aceeași linie este de

amintit că dreptul nu poate fi dovedit cu martori cum a încercat

reclamanta, proba fiind una inutilă, neconcludentă, încât corect a

fost respinsă de tribunal.

Cum

s-a reținut deja, reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în

constatarea dreptului său de proprietate asupra spațiului comercial

prin construire (edificare), încât se impun unele precizări.

Potrivit

extrasului din CF. nr. 3082 Ghimbav, asupra imobilului, spațiu comercial,

situat la parterul unui bloc de locuințe, precum și a terenului de

690 mp, înscris sub nr. top. x/2/33, dreptul de proprietate aparține

Statului Român, dreptul asupra terenului fiind dobândit prin expropriere, fiind

de reținut că reclamanta asupra terenului nu are nici un drept real

și nici nu l-a avut până la construirea spațiului comercial în

litigiu. Exproprierea s-a dispus pentru construcția de locuințe,

pentru utilitate publică, fiind de amintit că scopul s-a și

realizat, blocul cuprinzând și spațiul comercial fiind edificat.

Conform

art. 644 - 645 C. civ. (vechi), proprietatea bunurilor se dobândește

și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenție și

prin tradițiune.

Proprietatea

se mai dobândește prin accesiune sau încorporațiune, prin

prescripție, prin lege și prin ocupațiune.

Din

economia normelor expuse, rezultă că accesiunea este un mod de

dobândire al proprietății, în forma sa clasică fiind

reglementată ca o prezumție de proprietate asupra construcției

în favoarea proprietarului terenului din care decurge concluzia că acesta

a edificat cu resursele sale proprii, cum reiese din prevederea înscrisă

în art. 492 C. civ. În situația în care se dovedește contrariul,

că edificatul s-a realizat de un al treilea pe terenul proprietatea

altuia, sunt incidente prevederile înscrise în art. 494 C. civ., referitoare la

situația constructorului pe terenului proprietatea altei persoane, caz în

care, constructorul nu poate invoca dreptul de proprietate asupra

construcției, ci doar un drept de creanță împotriva

proprietarului terenului.

În

speță, chiar dacă s-ar fi dovedit că spațiul comercial

a fost edificat din resursele reclamantei, acțiunea în constatare ar fi

fost de respins, întrucât dreptul de proprietate asupra terenului aparține

Statului Român și deci reclamanta nu ar fi avut decât un drept de

creanță și nu unul real, iar prevederile art. 21 - 22 din Legea

nr. 6/1970, menționate mai sus, nu sunt îndeplinite.

Acțiunea

în rectificarea situației de carte funciară este una accesorie alteia

principale și poate fi exercitată numai în cazurile și

condițiile expres prevăzute de art. 34 din Legea nr. 7/1996 (în

vigoare la data promovării acțiunii). Reclamanta a susținut

că temeiul în baza căruia s-a efectuat înscrierea în cartea

funciară a pârâtului Statul Român nu este valabil, fără

însă să formuleze un astfel de petit, iar acțiunea în constatarea

dreptului de proprietate asupra construcției, chiar dacă ar fi fost

admisă, nu ar fi justificat rectificarea, dat fiind că dreptul de

proprietate asupra terenului este de necontestat că aparține

pârâtului, încât nici acest capăt de cerere este de respins.

Este

fondat motivul de apel privind dispoziția din sentință prin care

s-a stabilit dreptul de proprietate al reclamantului (din dosarul conex)

Orașul Ghimbav.

Reclamantul

și-a fundamentat cererea în constatarea dreptului său de proprietate

asupra spațiului comercial, susținând că prin efectul Legii nr.

213/1998 imobilul a trecut în proprietatea sa privată, nefăcând parte

din domeniul public și a intrat în proprietatea statului în temeiul unui

titlu valabil, cum impune art. 6 din acest act normativ.

Depășind

cadrul procesual și încălcând principiul disponibilității,

prima instanță a motivat dispoziția de admitere a acțiunii

pe motivul accesiunii imobiliare, fără a observa că nu aceasta

este cauza acțiunii reclamantului, că acesta nu a invocat accesiunea,

or prevederile art. 494 își produc efectele numai în situația în care

proprietarul terenului își manifestă dreptul de a invoca accesiunea

(dacă nu este caz de superficie). Prima instanță a motivat

admiterea cererii și pe temeiuri de drept, cum sunt cele din Legea nr.

18/1991, care nu au incidență în cauză raportat la obiectul

acțiunii și situația reieșită din cartea

funciară, iar dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu

constituie temei pentru a se constata că în puterea legii imobilul a

trecut în proprietatea reclamantului.

Potrivit

art. 4 din Legea nr. 213/1998, "domeniul privat al statului sau al

unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri

aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public.

Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale

au drept de proprietate privată".

În

conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte

din domeniul public sau privat al statului sau al unităților

administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului

în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la

data preluării lor de către stat.

Din

analiza normelor, reiese că legiuitorul face distincție între

domeniul public și cel privat, pe de o parte, iar pe de alta, între

domeniul statului și cel al unităților

administrativ-teritoriale, încât cele două domenii se exclud, fiind

separate, nefiind astfel posibilă interpretarea că în baza acestor

texte, automat imobilul a trecut în proprietatea privată a

unității administrativ-teritoriale, în speță, Orașul

Ghimbav.

În

termenii art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, unitățile

administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate

juridică deplină și patrimoniu propriu, compus, în

accepțiunea art. 119 din bunurile mobile și imobile care aparțin

domeniului public al unității administrativ-teritoriale, domeniului

privat al acesteia, precum și drepturile și obligațiile cu

caracter patrimonial.

Potrivit

art. 121 alin. (1) domeniul privat al unităților

administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri mobile și imobile,

altele decât cele prevăzute la art. 120 alin. (1), intrate în proprietatea

acestora prin modalitățile prevăzute de lege, bunuri care sunt

supuse inventarierii anuale (art. 122).

Din

analiza normelor expuse reiese că patrimoniul privat este constituit din

bunurile intrate prin vreuna din modalitățile prevăzute de lege

și sunt supuse inventarierii anuale, ceea ce presupune o anumită

procedura concretizată în înscrisuri și cu finalitatea

publicității prin cartea funciară, cerințe care în

speță nu sunt îndeplinite.

Extrasul

de carte funciară dovedește că Statul Român este proprietarul imobilului,

teren și spațiu comercial și în favoarea sa operează

prezumția de proprietate instituită de art. 30 alin. (1) din Legea

nr. 7/1996 și art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, prezumție care

nu a fost răsturnată și care nu ar putea fi răsturnată

decât prin acțiunea în rectificare de carte funciară de care s-a

făcut vorbire la pct. II.1.C de mai sus. Chiar reclamantul susține

că imobilul a intrat în proprietatea statului cu titlu valabil, fiind de

precizat că titlul se referă la teren deoarece construcția,

blocul de locuințe și spațiul comercial în discuție au fost

construite din fondurile statului (locuințele au fost vândute de stat în

calitate de proprietar) și deci spațiul comercial nu poate fi decât

proprietatea acestuia și nu a reclamantului care nu a avut nici o

contribuție la edificare. Tocmai de aceea legiuitorul a făcut

distincția dintre cele două domenii, ale statului sau

unităților administrativ-teritoriale și în consecință

nu este posibil ca reclamantul printr-o simplă interpretare (eronată)

a normei din art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 să susțină

dreptul său, iar printr-o simplă acțiune în constatare să

încerce și rectificarea situației de carte funciară, deși

prezumția legală de proprietate în favoarea statului nu a fost

răsturnată în condițiile legii.

Este

adevărat că legea reprezintă un mod de dobândire al

proprietății (deși art. 645 C. civ., când se referă la

"lege" vizează în realitate toate situațiile reglementate

de acest text și art. 644 C. civ. ca fiind moduri de dobândire a

proprietății și nu legea în sine), însă trebuie să fie

fără echivoc că legiuitorul a dorit constituirea sau

strămutarea dreptului de proprietate [cum o face spre exemplu în art. 5

alin. (1) și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, dar și în

aceste situații bunurile trebuiau să existe deja în patrimoniul

regiei autonome sau societății comerciale].

Norma

din art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 nu prevede constituirea sau

strămutarea dreptului de proprietate de la stat la unitățile

administrativ-teritoriale, ci dimpotrivă, consacră distincția

dintre cele două domenii, care au proprietari diferiți, astfel

că dispoziția legală în discuție nu constituie temei,

respectiv "lege" în accepțiunea art. 645 C. civ., pentru

transferul dreptului de proprietate de la stat în patrimoniul reclamantului.

Drept urmare simpla acțiune în constatare nu este suficientă cât timp

însăși textul de care se prevalează reclamantul nu obligă

la strămutarea dreptului de proprietate de la stat în domeniul său.

Nu

mai puțin, în cererea de chemare în judecată conexă, reclamantul

a arătat că procesul poartă asupra spațiului comercial,

încât rămâne în discuție problema terenului și aceleași

considerente de mai sus de la pct. II.1.B, sunt pe deplin aplicabile,

impunându-se respingerea în totalitate a acțiunii acestuia și oricum

motivele arătate impun aceeași soluție.

Apelul

reclamantului Orașul Ghimbav este nefondat.

Potrivit

art. 483 C. civ., fructele naturale sau industriale ale pământului,

fructele civile, sporul animalelor (prăsila), se cuvin proprietarului în

puterea dreptului de accesiune, iar în accepțiunea art. 485 C. civ.,

posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă cu

bună-credință; la cazul contrariu, el este dator de a înapoia

productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică.

Motivele

din sentință care au stat la baza respingerii pretențiilor

reclamantului sunt pertinente, pârâții fiind de

bună-credință, iar dreptul la perceperea fructelor s-ar fi

născut numai de la data cererii de chemare în judecată conexă,

sub condiția ca aceasta să fie admisă. În apel se tinde la o

interpretare extinsă a dispozițiilor art. 483 și art. 485 C.

civ., susținându-se că pârâții au devenit de rea-credință

de la data intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, fără a observa

că viciul titlului pârâților chiriași le-a fost adus la

cunoștință numai la data de 06 iulie 2011, când reclamantul

și-a completat acțiunea și mai mult nici nu a fost indicată

în cereri perioada pentru care se solicită despăgubirile. Nu mai

puțin reclamantul nu are calitatea de proprietar pentru a fi îndrituit

să culeagă fructele civile pretinse astfel că se impune

respingerea apelului și pe acest considerent, alăturat de ce cele

expuse și considerentele sentinței.

Este

de observat că în motivarea apelului și în justificarea

calității de proprietar se invocă și accesiunea

imobiliară artificială și se fac referiri și la dreptul

asupra terenului, deși în primă instanță, cauza a fost

alta, ca și obiectul (spațiul comercial), încât aceste susțineri

din apel nu pot fi luate în considerare întrucât s-ar încălca prevederile

art. 294 C. proc. civ., care nu permit schimbarea cauzei ori obiectului în

calea de atac.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanta A. Brașov,

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de

D.G.F.P. Brașov și pârâtul Orașul Ghimbav, prin primar.

1.

Orașul Ghimbav, prin primar a criticat decizia, invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. s-a susținut că instanța de apel s-a aflat în eroare

atunci când a reținut că în mod nelegal instanța de fond a

statuat asupra calității de proprietar asupra imobilului

construcție prin raportare la dispozițiile legale privind accesiunea

imobiliară, întrucât instanța de fond nu a analizat temeinicia

și legalitatea pretențiilor asupra imobilului construcție prin

raportare la dispozițiile art. 492 C. civ. ci din perspectiva

dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 18/1991 (terenul) și art. 6 din

Legea nr. 213/1998 (construcția), temeiuri de drept invocate prin cererea

de chemare în judecată și întâmpinare, în cauză fiind invocate

și dispozițiile art. 492 C. civ.

Soluționând

cauza și fiind în eroare asupra obiectului și cauzei

pretențiilor formulate, instanța a analizat fondul pretențiilor

pe motive străine de natura pricinii.

În

dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. s-a susținut că instanța a făcut o

greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 36

din Legea nr. 18/1991, care sunt pe deplin incidente și care se

coroborează cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Mai

mult, chiar statul Român, ca titular al dreptului înscris în cartea

funciară a arătat că urmare a actelor normative, imobilul

înscris în cartea funciară nu mai face parte din patrimoniul său,

fiind transmis prin lege unității administrativ teritoriale.

Recurentul

a criticat și soluția dată capătului de cerere privind

despăgubirile pentru lipsa de folosință, arătând că,

legea îl protejează pe posesorul de bună-credință iar în

cauză pârâții sunt detentori precari.

În

cauză, nici A. Brașov și nici ceilalți pârâți nu au

opus un titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii să nu le fi

cunoscut pentru a invoca buna-credință.

Contractele

de închiriere nu pot fi asimilate unor titluri translative de proprietate, iar

beneficiarii pârâți pot cere angajarea răspunderii locatorului ce nu

le-a asigurat liniștita folosință.

O

altă critică a vizat omisiunea de analiză critica privind

greșita compensare a cheltuielilor de judecată.

2.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat prin Direcția

Generală a Finanțelor Public Brașov a invocat în drept,

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivului de recurs s-a susținut greșita interpretare

și aplicare a legii în reținerea calității procesuale

pasive - Legea nr. 18/1991, Legea nr. 69/1991, Legea nr. 215/2001 și Legea

nr. 213/1998.

Înscrierea

Statului Român în evidențele de carte funciară a avut loc înainte de

anul 1990, însă regimul juridic și respectiv stabilire titularului

dreptului de proprietate trebuiesc analizate și raportate având în vedere

actele normative menționate, înscrierea fiind și caducă.

3.

A. Brașov a invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și

9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. s-a susținut că, în al doilea ciclu procesual și-a

precizat cererea de chemare în judecată, solicitând să se constate

că înscrierea Statului Român, numai în ce privește construcția

este greșită, contrară actului nr. 9666/1993 și adresei nr.

4439/1993 eliberată de RA G. Brașov iar Tribunalul a reținut

că petitele reformulate sunt identice cu cele indicate în cererea

introductivă.

În

apel a formulat critici în ce privește soluția dată acestui

capăt de cerere iar instanța de apel a reținut pe de o parte

că nu a formulat un astfel de petit și că, chiar dacă ar fi

admis acțiunea în constatarea dreptului de proprietate asupra

construcției, nu s-ar fi justificat rectificarea dat fiind că dreptul

de proprietate asupra terenului este de necontestat că aparține

pârâtului Statul Român.

Dreptul

Statului Român asupra terenului nu a fost contestat niciodată, însă

în ce privește dreptul de proprietate asupra construcției, acesta

este înscris în CF nr. 3082 Ghimbav sub nr. top 34, nr. cad. x/2/33, la

poziția nr. 34 și în contradicție cu conținutul adreselor

menționate.

Instanța

de apel a reținut greșit că instanța de fond nu a fost

învestită cu petitul arătat și nu a analizat criticile privind

greșita înscriere a dreptului statului asupra construcției.

Motivarea

instanței de apel este contradictorie pentru că pe de o parte

reține că în cauză nu s-a invocat accesiunea imobiliară,

iar pe de altă parte se reține constituirea dreptului asupra

construcției în persoana Statului Român, tot ca efect al accesiunii

imobiliare.

S-a

susținut că instanța nu a analizat și motivat

hotărârea prin raportare la toate probele administrate și temeiurile

de drept invocate privind posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate

asupra unei construcții pe terenul altuia, reținând în mod

greșit că finanțarea lucrărilor a generat doar un drept de

creanță împotriva proprietarului terenului.

Înscrisurile

depuse la instanțele de fond cât și cele noi din recurs fac dovada

că a fost beneficiarul lucrării (iar aceasta presupune un acord al

proprietarului terenului) efectuând și plățile pentru

lucrările efectuate.

În

dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C.

proc. civ. s-a susținut că instanța a interpretat greșit

încheierea nr. 9666 din 11 iunie 1993 a Notariatului de Stat Județean

Brașov și adresa nr. 4439 din 8 iunie 1993 a RA G. Brașov.

Din

aceste înscrisuri rezultă că înscrierea urma să se facă

pentru spațiul comercial identificat cu nr. top x/2/33 în persoana

reclamantei și nu a Statului Român, iar încheierea avea caracter

obligatoriu.

În

dezvoltarea motivului de r