ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1517/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 392S din 7 noiembrie 2011 a Tribunalului Brașov, secția l civilă, a fost admisă excepția lipsei calității de reprezentant a Consiliului local B. pentru pârâtul Statul Român și s-a dispus anularea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta B.A., în contradictoriu cu Statul Român, prin Consiliului local B. și Comuna B., prin Primar, cerere declinată de la Judecătoria Rupea, prin sentința civilă nr. 719 din 8 noiembrie 2010. Prin decizia civilă nr. 22/Ap din 7 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, s-a admis apelul declarat de apelanta B.A. împotriva sentinței civile nr. 392S din 7 noiembrie 2011 a Tribunalului Brașov, secția I civilă, s-a dispus anularea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, reclamanta și-a „întregit” cererea, în sensul că a solicitat ca hotărârea să fie pronunțată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, unitatea administrativ-teritorială Comuna B., Consiliul Local al Comunei B. și Muzeul de Etnografie Rupea. Prin sentința civilă nr. 66/S/2013 a Tribunalului Brașov, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, lipsei calității de reprezentant a Ministerul Finanțelor Publice pentru pârâtul Statul Român și lipsei calității procesuale active a reclamantei. A fost admisă în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta B.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Brașov, unitatea administrativ teritorială Comuna B., prin Primar, Consiliul Local B. și Muzeul de Etnografie Brașov și, în consecință; s-a constatat nevalabilitatea titlului cu care Statul Român a preluat imobilul situat în localitatea C., județul Brașov, casă, curte și grădină (1166 mp), înscris în CF nr. F1 (provenită din conversia pe hârtie a CF nr. F2), nr. top T1, T2 și calitatea de unică moștenitoare a reclamantei după antecesorul acesteia F.E.A. Au fost obligați pârâții unitatea administrativ-teritorială Comuna B., prin Primar și Consiliul Local B. să lase reclamantei în deplina proprietate și liniștită posesie imobilul mai sus identificat. S-a dispus rectificarea cărții funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate al statului și întabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra aceluiași imobil, în cartea funciară, cu titlu de drept moștenire.

A fost respinsă aceeași acțiune a reclamantei, în contradictoriu cu pârâtul Muzeul de Etnografie Brașov. Nu s-au acordat cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: În temeiul art. 137 C. proc. civ., instanța a analizat cu prioritate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, lipsei calității de reprezentant a Ministerul Finanțelor Publice pentru pârâtul Statul Român și lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepții care s-au dovedit neîntemeiate și au fost respinse. Potrivit prevederilor art. 25 alin. (1) din Decretul nr, 31/1954, statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, în asemenea raporturi, statul participă prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe.

Cererea reclamantei față de stat vizează titlul acestuia de preluare a imobilului, reprezentarea sa neputând avea loc decât prin Ministerul Finanțelor Publice, aspect ce rezultă și din dispozițiile art. 12 alin. (4) și alin. (5) din Legea nr. 213/1998, în vigoare la data promovării acțiunii. În speță, instanța a fost sesizată cu o cerere vizând dreptul de proprietate, și nu dreptul de administrare, potrivit alin. (4) teza I al art. 12 din Legea nr. 213/1998, astfel că statul stă în proces în calitatea sa de proprietar, fiind reprezentat potrivit normelor legale. Din conținutul CF nr. F1, provenită din conversia pe hârtie a CF F2, nr. top.

T1, T2, în natură, grădină de 554 mp și casă cu curte de 612 mp, rezultă că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorului reclamantei F.E.A., preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974 și dat în administrarea legală a Biroului Executiv al Consiliului Popular al Comunei B. Rezultă justificarea chemării în judecată a celor doi pârâți, care au în administrare imobilul în litigiu și nu se poate reține întemeiat că aceștia nu au calitate procesuală pasivă Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei nu a mai fost susținută de către pârâta U.A.T. Comuna B., de altfel, dovada acestei calități rezultă din cea de moștenitoare a proprietarului tabular, anterior preluării de către stat a imobilului.

Pe fondul cererii deduse judecății, instanța a reținut că aceasta este parțial întemeiată și a fost admisă ca atare, pentru considerentele ce urmează: Decretul nr. 223/1974, în baza căruia s-a procedat la preluarea de către stat a imobilului în litigiu, contravenea atât Constituției din 1965, potrivit căreia dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, iar terenurile și construcțiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri, cât și C. civ., potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire și Declarației Universale a Drepturilor Omului.

Înscrierea dreptului de proprietate al statului și a celui de administrare a avut loc în anul 1997, deși Decretul nr. 223/1974 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989. Pentru aceste considerente, instanța a constatat temeinicia capătului de cerere relativ la nevalabilitatea titlului cu care Statul Român a preluat imobilul situat în localitatea C., județul Brașov, în natură, casă, curte și grădină (1166 mp), înscris în CF nr. F1, (provenită din conversia pe hârtie a CF nr. F2), nr. top T1, T2 și calitatea de unică moștenitoare a reclamantei, după antecesorul acesteia, F.E.A. Inexistența dreptului de proprietate valid în favoarea statului determină admiterea cererii privind revendicarea acestui imobil, astfel că pârâții unitatea administrativ teritorială Comuna B., prin Primar și Consiliul Local B. au fost obligați să-i lase reclamantei în deplina proprietate și liniștită posesie imobilul.

Apărarea pârâților, potrivit căreia acțiunea în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă numai în cazurile reglementate de art. 47 din această lege, respectiv cele existente pe rolul instanțelor, la data intrării în vigoare a legii, fiind inadmisibilă după această dată, nu poate fi reținută, din perspectiva dispozițiilor art. 6 ale Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică, practica C.E.D.O. în materie și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind liberul acces la justiție prevăzut și de art. 21 din Constituția României. Chiar dacă Legea nr. 10/2001, ca lege specială, are prioritate în fața C. civ., care este dreptul comun în materie de proprietate, în raport cu dispozițiile constituționale menționate și în concordanță cu cele din art. 1 al Protocolului Adițional al Convenției, raportat la art 20 din Constituție, primează normele care sunt mai favorabile și justifica acțiunea reclamantei.

Din conținutul adresei din 4 februarie 2013, emisă de pârâtă U.A.T. B., rezultă că reclamanta nu a urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001, ceea ce nu determină inadmisibilitatea acțiunii de fața, din perspectiva normelor interne și internaționale evocate, neputându-se reține nici că, prin admiterea acesteia, s-ar aduce atingere unor raporturi juridice, potrivit deciziei nr. 33 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dreptul asupra imobilului în litigiu fiind înscris, în favoarea pârâților, după abrogarea temeiul juridic al preluării de către stat. Cererea de rectificare a unei înscrieri în cartea funciară are caracter accesoriu, fiind grefată pe acțiunea principală, care vizează constatarea nevalabilității înscrierii sau a actului în temeiul căruia s-a făcut această operațiune.

Acțiunea principală constituie suportul juridic al celei în rectificare, cum rezultă din dispozițiile art. 36 din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară, dacă, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil, astfel că a fost admis și acest capăt de cerere și s-a dispus rectificarea cărții funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate al statului și întabularii dreptului de proprietate al reclamantei asupra aceluiași imobil în cartea funciară, cu titlu de drept moștenire. Cererea de obligare a pârâtului Muzeul de Etnografie Brașov la restituirea în natură a bunurilor mobile din colecția de artă populară sau plata despăgubirilor, reprezentând contravaloarea acestora, s-a dovedit neîntemeiată și a fost respinsă.

Din documentația depusă de acest pârât, a rezultat că bunurile evocate au fost donate de către autorul reclamantei Statului Român, cu scutire de comunicare a acceptării, potrivit actului autentificat notarial din 16 iunie 1987, autorul menționând, în mod expres, că această colecție va rămâne în satul său natal și în administrarea Muzeului Județean Brașov și Consiliului popular al Comunei B. Potrivit art. 99 din Legea nr. 182/2000, republicată, privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, (1) Bunurile culturale mobile, depuse în custodia unor instituții publice după data de 31 decembrie 1947, vor fii restituite de către instituțiile deținătoare persoanelor fizice sau juridice care le-au depus, potrivit dreptului comun, la cererea scrisă a acestora, cu avizul Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor.

(2) Bunurile culturale mobile preluate înainte de 6 septembrie 1940 de autorități ale statului nu pot fi revendicate; bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorități ale statului, după dala de 6 septembrie 1940, pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de către instituțiile care le dețin, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive. Din aceste prevederi legale, rezultă posibilitatea reclamantei de a revendica bunurile mobile solicitate, procedură la care aceasta nu a apelat și nici nu pot fi restituite pe calea dreptului comun, în raport de prevederile convenționale evocate, întrucât nu fac parte dintre cele preluate ilegal de stat, fiind donate acestuia de către autorul reclamantei.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanta și pârâții, considerând-o netemeinică și nelegală. În esență, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Brașov a criticat sentința, sub următoarele aspecte: - greșita respingere a excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și a lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor pentru Statul Român; - constatarea eronată a nevalabilității titlului statului în preluarea imobilului; - greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001; - constatarea eronată a calității de moștenitor a reclamantei, nefiind justificată, în cauză, calitatea procesuală pasivă a statului pentru acest petit.

Pârâta Comuna B. a criticat hotărârea, invocând: - excepția lipsei calității procesuale pasive, relativ la petitul în revendicarea bunurilor mobile; - excepția lipsei calității procesuale active, pe motiv că reclamanta nu deține un certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor; - iar, pe fond, inadmisibilitatea acțiunii, față de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Reclamanta a criticat sentința numai sub aspectul respingerii cererii de restituire a bunurilor mobile, arătând că donația nu a fost acceptată și nici nu s-a întocmit inventarul bunurilor la preluare. Prin decizia civilă nr. 118Ap din 5 noiembrie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de munca și asigurări sociale, au fost respinse apelurile declarate de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Brașov și Comuna B. împotriva sentinței civile nr. 66/S/2013 a Tribunalului Brașov. A fost admis apelul declarat de reclamanta B.A. împotriva sentinței civile nr. 66/S/2013 a Tribunalului Brașov, care a fost schimbată în parte, în sensul că: A fost admisă și cererea formulată de reclamanta B.A. împotriva pârâtului Muzeul de Etnografie Brașov și, în consecință: A fost obligat pârâtul Muzeul de Etnografie Brașov să restituie reclamantei B.A. bunurile mobile ce au aparținut antecesorului reclamantei, defunctul F.E.A., sau să plătească contravaloarea acestora, dacă nu sunt restituite în natură. Au fost păstrate restul dispozițiilor sentinței atacate. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: I. Cu privire la apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Brașov, s-a reținut că este nefondat. 1. Excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și a lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor pentru Statul Român au fost respinse. Conform art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, în vigoare la data promovării acțiunii, dacă, în cartea funciară, s-a înscris un drept real, în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezuma că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește contrariul. Această prezumție, instituită și prin art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, are caracter relativ și poate fi răsturnată prin dovada contrară, însă este necesar ca, la data învestirii instanței cu acțiunea în rectificare de carte funciară, pârâtul să aibă calitatea de titular al dreptului de proprietate înscris în cartea funciară.

În speță, așa cum se arată și în motivarea cererii de chemare în judecată și cum reiese din extrasul de carte funciară, imobilul a fost preluat de stat prin Decretul nr. 223/1974. Prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat mai întâi constatarea nevalabilitații titlului de preluare al statului, apoi, ca o consecință firească a operațiunilor de carte funciară, revenirea la situația anterioară și întabularea dreptului reclamantei, cu titlu de drept moștenire. Drept urmare, calitatea procesuală pasivă o are Statul Român, care este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, cum dispune art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data promovării acțiunii, statul participând nemijlocit în raportul de drept dedus judecății.

Motivul potrivit căruia Comuna B. (alteori, se menționează Municipiul Brașov) ar avea calitate procesuală, întrucât imobilul a devenit proprietatea sa, nu este susținut de nici o probă, acest pârât nefiind titular înscris în cartea funciară și nici posesorul terenurilor. În analiza calității procesuale a pârâtului, trebuie observate și dispozițiile speciale din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, ce statuează asupra patrimoniului unităților administrativ-teritoriale și care permit analiza dacă imobilele în litigiu au intrat în proprietatea acestora, încât să dobândească calitatea de pârât în prezentul proces.

Conform art 21 alin. (1), unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu, compus, în accepțiunea art. 119, din bunurile mobile și imobile care aparțin domeniului public al unității administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum și drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial.

Potrivit art. 121 alin. (1), domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri mobile și imobile, altele decât cele prevăzute la art. 120 alin. (1), intrate în proprietatea acestora prin modalitățile prevăzute de lege, bunuri care sunt supuse inventarierii anuale (art. 122). Din analiza normelor expuse, reiese că patrimoniul privat este constituit din bunurile intrate prin vreuna dintre modalitățile prevăzute de lege și sunt supuse inventarierii anuale, ceea ce presupune o anumită procedură concretizată în înscrisuri și cu finalitatea publicității prin cartea funciară, cerințe care, în speță, nu sunt îndeplinite și, în consecință, este cert că pârâtul are calitate procesuală pasivă și este reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

2. Motivul vizând constatarea eronată a nevalabilității titlului statului în preluarea imobilului a fost respins, Decretul nr. 223/1974 fiind printre primele acte normative abrogate la sfârșitul anului 1989, iar instanța supremă, constant, a statuat că nu a constituit un titlu valabil de preluare, fiind contrar Constituției din anul 1965, după cum și legiuitorul a consacrat o atare calificare (spre ex. Legea nr. 10/2001). Deși Decretul nr. 223/1974 era abrogat, statul și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, și aceasta în anul 1997, astfel încât, a pune în discuție valabilitatea titlului său este contrară oricărei norme ce privește dreptul de proprietate. Motivul vizând inadmisibilitatea acțiunii a fost tratat în cadrul analizei apelului celeilalte pârâte, fiind unul comun.

Motivul referitor la calitatea procesuală activă, inexistentă, în concepția pârâtului, nu subzistă, cât timp reclamanta este moștenitoarea defunctului proprietar tabular și întrunește dubla identitate de titular al dreptului și cea de reclamantă, imobilul a trecut în proprietatea statului, iar acesta a fost înscris în cartea funciară, statul fiind titularul obligației corelative de restituire și având calitatea de pârât, deci acesta are calitate procesuală pasivă, raportul procesual fiind corect legat cu reclamanta. Totodată, în cadrul acțiunii complexe pe care a formulat-o, reclamanta este îndreptățită să i se constate calitatea de moștenitor, petitul înscriindu-se în logica firească a formulării cererii de chemare în judecată, pentru a se putea ajunge, în final, la rectificarea de carte funciară.

Statul este titularul înscris în cartea funciară și, ca atare, titular de drepturi și obligații, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954 și, cum se urmărește radierea dreptului din evidențele de publicitate imobiliară, iar reclamanta este succesorul în drepturi al proprietarului deposedat, raportul dintre cele două părți a fost corect stabilit de tribunal, astfel că și acest motiv va fi respins. II. Cu privire la apelul Comunei B., Curtea l-a apreciat ca nefondat. 1. Primul motiv vizând excepția lipsei calității procesuale pasive, relativ la petitul în revendicarea bunurilor mobile, este fără obiect, din moment ce prima instanță a respins acest capăt de cerere, iar acțiunea nu este îndreptată împotriva acestei pârâte, ci a pârâtului Muzeul de Etnografie.

2. A fost respins și motivul referitor la calitatea procesuală a reclamantei, fiind de necontestat că aceasta este descendenta defunctului proprietar tabular F.E.A., cum reiese din actele stare civilă depuse la dosar. 3. Motivul privitor la inadmisibilitatea acțiunii, invocat în ambele apeluri ale pârâților, a fost respins. Prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, în recurs în interesul legii, instanța supremă a statuat, cu putere obligatorie, că o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu este exclusă, sub condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, sugestive fiind considerentele hotărârii ce explică soluția la care s-a ajuns, subliniindu-se că aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale trebuie să se facă, fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.

Concluzia Înaltei Curți este în consonanță cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce asigură protecția dreptului asupra bunului, indiferent de titularul său, nefiind loc de crearea unor noi neajunsuri, cu consecințe destabilizatoare ale circuitului civil. În speță, pentru imobilul în discuție, care nu a făcut obiectul vreunei înstrăinări, statul deține un titlu nevalabil, iar pârâta comuna B. are numai unul de administrare, constituit în condițiile legislației anterioare anului 1990, inexistent în prezent, față de actuala legislație, fiind cel mult un simplu detentor precar. În consecință, nu este afectat dreptul de proprietate al vreunui terț, fapt ce dă loc dispozițiilor deciziei instanței supreme și, deci, acțiunea în revendicare este pe deplin admisibilă, chiar dacă nu s-a uzat de procedura specială a Legii nr. 10/2001.

Trebuie reamintit că dreptul de proprietate al statului a fost înscris în cartea funciară, abia în anul 1997, când Decretul nr. 223/1974 era abrogat, ca și dreptul de administrare, care s-a înscris în favoarea unei entități inexistente în anul 1997, respectiv Biroul Executiv al Consiliului Popular al comunei B., urmare modificărilor legislative de esență aduse administrației publice locale prin Legea nr. 69/1991, încât a reține că acțiunea este inadmisibilă ar însemna perpetuarea unei stări de nelegalitate, reclamanta fiind în prezența unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție sau cel puțin a unei speranțe legitime, imobilul netlind înstrăinat unui terț care să se bucure de același bun.

III. Apelul reclamantei a fost apreciat ca fondat Conform art. 813 C. civ. (în vigoare la data nașterii raportului de drept), toate donațiunile se fac prin act autentic. Nu este necesar ca oferta și acceptarea să se întâlnească simultan și să se concretizeze în același înscris, fiind posibilă o ofertă urmată de acceptare, prin act separat. În acest caz, dată fiind dispoziția imperativă din art. 813 C. civ., atât oferta, cât și acceptarea trebuie să îmbrace, sub sancțiunea nulității absolute, forma solemnă cerută de lege, respectiv cea autentică, aceasta fiind cerută pentru însăși validitatea convenției, pentm încheierea valabilă a donației, cum, de altfel, statuează expres art. 814 teza I C. civ., conform căruia, acceptarea poate fi făcută sau în act, sau printr-un act autentic posterior, mai înainte însă de moartea celui ce dăruiește.

Chiar dacă este un contract unilateral (cu excepția donației cu sarcină), donația este un contract, fiind necesar acordul a cel puțin două voințe, în speță, a donatorului și a donatarului, concretizate în formă autentică. Lipsa voinței uneia din părți, respectiv a donatarului, care nu a acceptat donația în formele legiuite, conduce la lipsa contractului de donație. În termenii art. 814 teza a II-a C. civ., „în acest din urmă caz (când acceptarea se face printr-un act posterior mai înainte de moartea donatorului), donațiunea n-are efect decât din ziua din care se va fi comunicat donatorului actul de acceptare”.

Din analiza textului, reiese că există posibilitatea unui singur înscris, al acceptării și comunicării, sau a două înscrisuri, unul al acceptării, care trebuie să fie autentic și altul al comunicării, care poate să nu îmbrace această formă, însă este esențial ca acceptarea să fie materializată în forma solemnă, întrucât acesta este momentul perfectării donației și, de la această dată, își produce efectele, voința donatorului de a transmite cu titlu gratuit și de a-și diminua, irevocabil, patrimoniul. În speța, antecesorul reclamantei, defunctul proprietar al bunurilor mobile, F.E.A., a făcut o ofertă de donație, autentificată de fostul Notariat de Stat Județean Brașov, din 16 iunie 1987, în care se stipulează expres că scutește pe acceptant de comunicarea acceptării.

Clauza nu lasă loc de îndoială, acceptantul, adică prezumtivul donatar, fiind scutit doar de comunicarea acceptării, adică de actul posterior acceptării și care, așa cum s-a reținut, poate să nu îmbrace forma autentică. Acceptarea însă, ca act autentic și imperios necesar pentru însăși formarea valabilă a acordului de voințe, a contractului, lipsește cu desăvârșire, contrar celor susținute de pârâtul Muzeul de Etnografie. Oferta de donație a fost făcută într-o perioadă când în vigoare era Decretul nr. 478/1954, privind donațiunile făcute statului și care nu prevede decât instituțiile capabile să le accepte, însă acest normativ nu conține nici o reglementare derogatorie de la dreptul comun, referitoare la acceptarea ofertei de donație, încât se reține că, și la acel moment, erau incidente prevederile art 813-art.

814 C. civ. Cum acceptarea, în formă autentică, din partea organelor competente, lipsește, reiese ca nu s-a perfectat nici un contract de donație și, deci, nu era necesar să se formuleze vreun petit în nulitatea donației, din moment ce aceasta nu există, cum, eronat, se susține în întâmpinările pârâților, iar prescripția extinctivă invocată nu are nici un obiect, nefiind cazul unei anulări a donației, ci a unei revendicări, care este imprescriptibilă și, oricum, lipsa formei autentice, chiar dacă ar fi existat acceptare, atrăgea nulitatea donației, ori acțiunea în constatarea nulității este, de asemenea, imprescriptibilă extinctiv. Conform art. 99 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 182/2000, bunurile culturale mobile, preluate ilegal de autorități ale statului, după data de 6 septembrie 1940, pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de către instituțiile care le dețin, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive.

În condițiile în care pârâtul Muzeul de Etnografie deține bunurile, aspect necontestat, fără să existe un contract de donație valabil, în baza normei expuse, s-a admis și capătul de cerere privind restituirea bunurilor mobile care au aparținut defunctului proprietar F.E.A., urmare a admiterii apelului reclamantei, care este fondat. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, pârâții Comuna B., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Brașov și Muzeul de Etnografie Brașov, solicitând, în esență, admiterea recursurilor, modificarea deciziei recurate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta B.A. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pârâta Comuna B. a arătat că, în apel, a reiterat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B.A. și a criticat, pe fond, sentința civila nr. 66/S/2013 a Tribunalului Brașov. Instanța de apel a respins atât excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, cât și apelul promovat. 1. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B.A., a apreciat că soluția de respingere este neîntemeiată, pentru următoarele considerente: Reclamanta B.A. a formulat acțiunea, în calitate de moștenitoare a părinților săi adoptivi, F.E.A. și F.C., proprietarii imobilului în litigiu. Din actele de stare civilă depuse, rezultă că a fost adoptată de soții F. și că mama sa adoptivă, F.C., a decedat în anul 1983. Reclamanta a dobândit, prin căsătorie, numele de B. Însă, din copia cărții funciare desfășurată, rezultă că succesiunea după F.C.

a fost dezbătută și a fost emis certificatul de moștenitor din 1987, prin care porțiunea de proprietate a defunctei a revenit soțului supraviețuitor, F.E.A. Conform înscrierii de sub B+6, imobilul a fost preluat de Statul Român, în anul 1987, din proprietatea lui F.E.A., în baza Decretului nr. 223/1974. Or, reclamanta, deși a depus o copie de pe certificatul de deces al lui F.E.A., nu a făcut și dovada calității de moștenitor al acestuia, respectiv nu a depus un certificat de moștenitor sau un certificat de calitate de moștenitor, nu a făcut dovada acceptării succesiunii lui F.E.A., expres sau tacit, în termen de 6 luni de la decesul acestuia și nu a făcut dovada depunerii unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pentru dovedirea calității de moștenitor al defunctului proprietar tabular, și implicit, pentru justificarea calității procesuale active, nu sunt suficiente actele de stare civilă depuse la dosar, ci reclamanta trebuia să facă și dovada acceptării exprese sau tacite a succesiunii, în termen de 6 luni de la deces. Actele de stare civilă fac dovada numai în privința filiației, nu și în ceea ce privește calitatea de moștenitor. Înscrisurile depuse de către reclamantă, constând în acte de stare civilă, nu sunt de natură să producă efecte juridice într-o acțiune în revendicare, ci pot fi valorificate numai într-o acțiune de dezbatere succesorală, în contradictoriu cu ceilalți succesibili, cu vocație la moștenirea celui decedat.

De asemenea, întrucât, în litigiu, este un imobil care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, fiind preluat de Statul Român în perioada de referință a acestui act normativ, moștenitorii persoanei îndreptățite la restituire au fost repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii, în ceea ce privește imobilul preluat, sub condiția formulării notificării în temeiul acestei legi. Conform adresei din 4 februarie 2013, eliberată de Comuna B., cu privire la imobilul în litigiu, nu au fost depuse notificări, în baza legilor speciale, de către reclamantă sau o altă persoană. În concluzie, atât timp cât nu s-a făcut dovada calității de moștenitor al defunctului F.E.A., printr-un certificat de moștenitor sau prin acceptarea tacită a succesiunii, în termenul legal, neexistând, de altfel, nicio notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001, reclamanta nu își justifică calitatea procesuală activă.

2. În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de apel a apreciat ea, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, instanța supremă a statuat, cu putere obligatorie, că o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu este exclusă, sub condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. În acest sens, s-a apreciat că, întrucât reclamanta este în prezența unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 al Convenției sau cel puțin a unei speranțe legitime, imobilul nefiind înstrăinat unui terț care să se bucure de același bun, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este admisibilă și întemeiată. Soluția Curții de Apel Brașov contravine însă atât deciziei nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și practicii Curții Europene de Justiție.

Instanța de judecată trebuia să dea prioritate legii speciale, iar numai în situația în care ar fi constatat că există neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană, ar fi putut da prioritate acesteia din urmă, cu condiția să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Curtea de Apel Brașov nu a analizat chestiunea concursului între legea specială, Legea nr. 10/2001 și dreptul comun și nici nu a arătat care ar fi neconcordanțele dintre legea specială și Convenția Europeană, care să determine acordarea priorității celui din urmă act. În plus, imobilul în litigiu, înscris în CF nr. F1 (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. F2 nr. top.

T1, T2), constituie un imobil care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, fiind preluat de Statul Român, în baza Decretului nr. 223/1974, în perioada de referință a acestui act normativ. La momentul preluării imobilului, calitatea de proprietar aparținea tatălui reclamantei, numitul F.E.A. Nici fostul proprietar, F.E.A., și nici reclamanta B.A. nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 sau a unui alt act special de reparație. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fostul proprietar sau moștenitorii săi nu au un drept de opțiune între procedura reglementată de legea specială și dreptul comun, întrucât astfel s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că numai persoanele exceptate de la procedura instituită de Legea nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului, dacă bunul nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea Legii nr. 112/1995, de către chiriași. În speța de față, reclamanta B.A. nu este o persoană exceptată de la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nici nu a invocat motive independente de voința ei, care să o fi împiedicat să parcurgă procedura reglementată de acest act normativ.

Pornind de la ideea că reclamanta este în prezența unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul Adiționai nr. 1 al Convenției sau cel puțin a unei speranțe legitime, imobilul nefiind înstrăinat unui terț, Curtea de Apel Brașov a dat prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului, în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, fără a arăta însă care ar fi neconcordanțele dintre legea specială și Convenție. Procedura prealabilă obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 nu contravine art. 6 din Convenție, deoarece această procedură are în vedere tocmai celeritatea determinării situației juridice a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare, satisfăcând astfel cerința soluționării cererii de restituire într-un termen rezonabil.

Concluzia Curții de Apel Brașov, în sensul că, în speță, reclamanta B.A. este în prezența unui bun, în sensul Protocolului Adițional nr. 1 al Convenției sau cel puțin a unei speranțe legitime, întrucât imobilul nu a fost înstrăinat unui terț, este eronată și contravine jurisprudenței C.E.D.O. În primul rând, este de reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun și se aplică numai cu privire la bunurile actuale, aflate în patrimoniul reclamantei. În același sens, ținând cont de dispozițiile hotărârii C.E.D.O. din cauza Atanasiu contra României, Curtea de Apel Brașov ar fi trebuit să rețină că reclamanta nu poate pretinde un drept de restituire, ci, eventual, doar un drept de creanță, valorificabil în cadrul procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, sub condiția parcurgerii procedurii instituite de acest act normativ.

S-a învederat și faptul că, potrivit deciziei din 6 iunie 1987, emisă de Consiliul Popular al Județului Brașov, fostului proprietar, F.E.A., i s-au achitat despăgubiri în cuantum de 35.000 ROL. Or, chiar dacă această sumă nu ar constitui o justă despăgubire, în raport de imobilul preluat, acesta nu mai poate fi considerat un bun, aflat în patrimoniul reclamantei, întrucât a fost înlocuit cu despăgubirea încasată. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Brașov a arătat următoarele: În mod eronat, Curtea de Apel Brașov a dispus respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Astfel, legitimitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu, nu își găsește nicio justificare legală, în condițiile în care imobilul ce a făcut obiectul judecății este situat în intravilanul comunei B., fiind proprietatea unității administrativ-teritoriale. Legitimitatea procesuală pasivă a unității administrativ-teritorială, reprezentată prin Primar, operează în temeiul dispozițiilor Legii nr. 215/2001, această unitate având patrimoniu propriu și capacitate juridică de a sta în justiție, reprezentată fiind, conform art. 62 alin. (1), de către Primar.

Legitimitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu-și găsește nicio justificare legală, în condițiile în care imobilul nu se regăsește printre bunurile din domeniul public de interes național, iar, din decizia recurată, nu rezultă nici faptul că instanța ar fi reținut că imobilul în litigiu face parte din domeniul public de interes național al statului. Reclamanta trebuia să facă dovada că, în prezent, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, exercită un drept de proprietate publică asupra imobilului în litigiu, aceasta fiind singura condiție admisă, pentru a se judeca în contradictoriu și cu acest pârât, raportat la dispozițiile art. 12 alin. (4) și alin. (5) din Legea nr. 213/1998, care prevăd că Ministerul Finanțelor Publice reprezintă Statul Român, în litigiile privitoare la dreptul de proprietate publică a statului.

La dosarul cauzei, a fost depusă adresa din 2 august 2012, emisă de Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală de Legislație și Reglementare în Domeniul Activelor Statului, prin care s-a comunicat faptul ca imobilul în litigiu nu a fost identificat în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, modificată. În susținerea excepției ridicate, s-au invocat prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, în vigoare la momentul formulării acțiunii, prin care se statuează că statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.

El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Or, în speță, față de obiectul litigiului, se conturează a fi fost justificată cererea de chemare în judecată a comunei B., prin Primar. Pe cale de consecință, s-a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. S-a considerat criticabilă și dispoziția instanței de respingere a excepției lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român. În susținerea excepției s-au invocat dispozițiile art. 12 pct. 4 și pct. 5 din Legea nr. 213/1998 republicată, care prevăd că, în litigiile care au ca obiect domeniul public, Statul Român este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

După cum rezultă din anexa nr. 1 la Legea nr. 213/1998 privind lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale, imobilul în cauză nu face parte din proprietatea publică de interes național, pentru a fi incidente prevederile menționatului act normativ și, astfel, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să justifice un interes în prezenta, cauză. Totodată, Ministerul Finanțelor Publice și-a motivat excepția invocată pe prevederile art. 3 pct. 81 din H.G.

nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, dispoziții potrivit cărora, Ministerul Finanțelor Publice reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ, or, în speță, imobilul este un bun de interes local, astfel că reprezentarea aparține comunei B., prin Primar. Față de aceste considerente, s-a solicitat admiterea excepției lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român.

S-a criticat, de asemenea, dispoziția instanței de apel privitoare la menținerea dispoziției instanței de fond, de constatare a nevalabilității titlului Statului Român, pentru următoarele motive: Titlul statului este valabil constituit, iar dobândirea dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului s-a făcut în temeiul Decretului nr. 223/1974, care reprezintă un titlu translativ de proprietate, conform actelor normative în vigoare la acea dată, iar înscrierea dreptului de proprietate al Statului Român s-a făcut în deplină conformitate cu prevederile legale. Pentru rezolvarea legală și temeinică a acestui litigiu, instanța trebuie să analizeze dacă și în ce măsură imobilul a fost preluat în proprietatea statului, cu respectarea legilor în vigoare la data respectivă.

De asemenea, instanța de judecată trebuie să rețină că o eventuală nulitate a deciziei de preluare a imobilului în proprietatea statului putea fi invocată, în situația în care nu s-ar fi aplicat corect prevederile decretului, iar actul administrativ s-ar fi emis cu încălcarea unor condiții esențiale de validitate. Deciziile administrative care constituie titlul de proprietate al statului puteau fi contestate în condițiile Legii nr. 1/1967, iar, ulterior, după abrogarea acestei legi, prin Legea nr. 29/1990 și nr. 554/2004, atacarea nu mai este posibilă, deoarece aceste legi nu se pot aplica actelor administrative emise anterior intrării în vigoare. Deciziile administrative, nefiind atacate sunt în vigoare, continuă să producă efecte juridice.

Pasivitatea în care a stat reclamanta sau autorul acesteia, până la data introducerii acțiunii, face dovada lipsei de interes a acestora față de imobilul în litigiu, deoarece aveau posibilitatea contestării deciziei de preluare, iar, ulterior, aveau posibilitatea uzitării prevederilor Legii nr. 10/2001. Totodată, atât instanța de fond, cât și cea de apel, în mod eronat, s-au pronunțat, în sensul respingerii excepției inadrnisibilității acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, față de prevederile imperative ale Legii nr. 10/2001, republicată. La dosar, pârâta comuna B. a depus adresa din 4 februarie 2013, din care rezultă că reclamanta nu a urmat procedura instituită de Legea nr. 10 /2001.

Procedura specială, instituită de legiuitor prin Legea nr. 10/2001, are menirea de a evita perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a imobilelor ce formează obiectul acestuia act normativ. Instituirea acestei proceduri și a unui termen de decădere nu este de natură a aduce atingere substanței dreptului de proprietate, deoarece toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale pot fi atacate în justiție de persoanele interesate. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene, după a căror expirare, valorificarea dreptului respectiv nu mai este posibilă.

În principiu, restituirea imobilelor preluate de stat nu mai poate avea loc, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, decât după urmarea procedurii prealabile, în condițiile stabilite de acest act normativ, accesul la justiție fiind condiționat de urmarea acestei proceduri. În cazul în care un litigiu, fundamentat pe prevederile dreptului comun, se referă la un bun imobil ce face parte din categoria imobilelor al căror regim juridic este stabilit de legea specială de reparație, care este reprezentată în cazul de față de Legea nr, 10/2001, titularul acțiunii nu poate valorifica pretenții referitoare la constatarea nevalabilității titlului statului, întrucât legea specială de reparație acordă caracter abuziv tuturor preluărilor pe care statul le-a efectuat în perioada de referință a legii, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu valabil, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu nevalabil.

S-a considerat criticabilă și dispoziția instanței de fond de constatare a calității reclamantei de moștenitoare a defunctului F.E.A. Cererea formulată de intimata-reclamantă de constatare a calității acesteia de descendentă a defunctului F.E.A., formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu se circumscrie prevederilor legale invocate în susținerea acțiunii și nu era justificată, în speță, calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Raportat la aceste aspecte, precum și la dispozițiile art. 111 C. proc. civ., care reglementează acțiunea în constatare, s-a apreciat că această solicitare trebuia formulată în contradictoriu cu persoana care ar fi putut contesta calitatea reclamantei.

Mai mult decât atât, potrivit dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., partea care are interes poate formula cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept dacă se solicită constatarea unei situații de fapt, cererea este inadmisibilă. Or, considerentele hotărârii judecătorești relevă că, prin cerere, reclamanta a solicitat constatarea unei situații de fapt, respectiv a calității acesteia de descendentă a defunctului F.E.A., calitate care reiese din actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Muzeul de Etnografie Brașov a arătat următoarele: Instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 478/1954, lege specială derogatorie de la dispozițiile art. 813-art.

814 C. civ., în sensul că „donațiile pot fi făcute statului sub orice formă”, drept urmare, și acceptarea donației poate fi făcută sub orice formă, plecând de la principiul echivalenței actelor juridice. În concret, prin oferta de donație făcută de către numitul F.E.A. și autentificată din 16 iunie 1987, de către Notariatul de stat județean Brașov, donatorul a donat Statului Român, în condițiile Decretul nr. 478/1954, diverse piese de artă populară, colecționate de acesta în decursul anilor. Donațiunea a fost făcută cu scutire de comunicare a acceptării. În apel, instanța a apreciat că, „cum acceptarea, în forma autentică, din partea organelor competente lipsește, reiese că nu s-a perfectat nici un contract de donație și, deci, nu era necesar să se formuleze vreun petit în nulitatea donației (...)”.

Or, în opinia recurentului, nu era necesară forma autentică pentru acceptarea donației făcute statului; acest lucru rezultând din interpretarea judicioasă a textului art. 1 din Decretul nr. 478/1954. Cum chestiunea dacă donația a fost primită de către organele competente nu putea fi analizată decât în cadrul acțiunii în constatarea nulității donației, iar acest lucru nu s-a cerut, recurentul nu a putut formula și prezenta apărări în acest sens. Din aceste constatări, rezultă că cererea în anularea sau nulitatea actului de donație trebuia pronunțată înainte sau odată cu cererea în revendicare, reclamantei lipsindu-i dovada calității de proprietar, iar recurentul probând deținerea legală a bunurilor mobile.

Intimata reclamantă B.A. nu a formulat întâmpinare, obligatorie conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ. În etapa procesuală a recursului, a fost administrată proba u înscrisuri, solicitată de recurentul Muzeul de Etnografie Brașov, în condițiile art. 305 C. proc. civ. Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menționate și de dispozițiile legale relevante, Înalta Curte constată următoarele: Asupra recursurilor declarate de pârâții Comuna B. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Brașov: Instanța consideră necesar să analizeze cu prioritate motivul de recurs, invocat de ambii recurenți, vizând inadmisibilitatea acțiunii în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în virtutea consecințelor juridice asupra soluționării cererii în revendicare imobiliară pe care le determină găsirea ca fondat a acestui motiv.

Sub un prim aspect, este necesar să se sublinieze că, și în ipoteza în care reclamanta se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învestește instanța, temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanța de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecății, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, este ținută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părților, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare. Astfel, existența principiului anterior menționat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanțial, cât și al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părților și instanței, de esența lui fiind faptul că părțile nu pot avea alegerea normelor aplicabile, potrivit ierarhiei și priorităților normelor juridice ce operează într-un stat de drept.

Tot astfel, nici instanței nu îi este permis a ignora existența actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relații sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale. Instanța este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opțiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera, cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separației puterilor în stat. Fiind învestite cu o acțiune în revendicare, promovată la data de 26 noiembrie 2009, potrivit dreptului comun, cu privire la un imobil preluat de stat, ca efect al Decretului nr. 223/1974, deci după adoptarea unui act normativ special de reparație, instanțele au avut de analizat, în esență, dacă reclamanta B.A.

justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat pe această cale, în condițiile în care, pentru situația unor astfel de imobile, fusese adoptată, ca act normativ special, Legea nr. 10/2001. Astfel, promovând cererea de chemare în judecată, de revendicare a imobilului situat în localitatea C., județul Brașov, format din casă, curte și grădină (1166 mp), înscris în CF nr. F1 (provenită din conversia pe hârtie a CF nr. F2), nr. top T1, T2, în temeiului dreptului comun, art. 480, 481 C. civ., reclamanta urmărește aceeași finalitate ca și cea proprie procedurii administrative, obligatorii, instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură a acestui imobil, Cum, pentru aceeași finalitate, există și normele dreptului comun, pe care intimata reclamantă s-a întemeiat, și actul normativ special, Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opțiunea reclamantei este exclusă, pe temeiul priorității legii speciale.

În consecință, acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, derogatorie sub anumite aspecte, A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru intimata reclamantă de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia reve