ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4586/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 127 din 28 februarie 2011, Tribunalul Brașov a admis, astfel cum a fost precizată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Biserica Evanghelică CA, Parohia Brașov, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și Județul Brașov și, în consecință, a constatat că imobilul înscris în cartea funciară nr. 25397 Brașov, sub numerele topografice 5471/1/b/2, 5721/3/2 și 5721/4/2, înscris inițial în cartea funciară Brașov, sub numerele topografice 5471/1/b, 5721/3 și 5721/4, a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil. A dispus radierea înscrierilor de sub B 1 din cartea funciară Brașov, B 18 din cartea funciară Brașov și revenirea la situația anterioară de carte funciară de la B17 din cartea funciară Brașov și a obligat pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilele mai sus identificate.

A respins cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții Muzeul de Artă Brașov și Muzeul de Etnografie Brașov. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că, potrivit mențiunilor existente în cartea funciară Brașov, reclamanta Biserica Evanghelică CA Brașov a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului înscris sub numerele topografice 5471/1/b,5721/3 și 5721/4, cu titlu de donație, iar la data de 5 august 1949, a fost înscris dreptul de proprietate al Statului Român, prin Ministerul Muncii și Prevederilor Sociale, în baza Jurnalului Consiliului de Miniștrii nr. 251/1949, imobilul fiind transcris în cartea funciară Brașov. În Jurnalul Consiliului de Miniștri s-a menționat că Ministerul Agriculturii și Domeniilor este autorizat să dea în folosință imobilul situat în Brașov, str. F., Ministerului Muncii, acesta constituind un bun preluat de la G.E.German, în temeiul Legii nr. 485/1944 și în temeiul Legi nr. 1022/1945.

Tribunalul a apreciat că titlul în temeiul căruia a fost preluat imobilul din litigiu este nevalabil, întrucât el a vizat o persoană, care la data emiterii acestuia nu avea calitatea de proprietar al bunului, respectiv G.E.German din România. În acest sens, instanța a constatat că, în susținerea poziției sale procesuale, pârâtul Județul Brașov a afirmat că dovada existenței dreptului de proprietate al G.E.German din România, asupra bunului imobil în litigiu, la data emiterii titlului de preluare, este reprezentată de „Convenția pentru reglementarea raporturilor Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune ausburgică față de G.E.German din România”. Or, în art. III pct. 7 din Convenție se prevedea că predarea averii Bisericii către Grupul etnic urma să se realizeze în baza hotărârilor reprezentanților comunității bisericești pentru averea comunităților locale și a declarațiilor de primire din partea Grupului etnic, documente care nu au fost niciodată întocmite.

De asemenea, s-a reținut că potrivit mențiunilor existente în acest articol din Convenție, actul juridic menționat anterior putea să producă efecte juridice numai la data adoptării legii de scutire de impozite excepționale pentru transcrierea drepturilor de proprietate, act normativ care nu a fost niciodată adoptat. Tribunalul a reținut, de asemenea, că, la data la care a fost perfectată convenția, era în vigoare art. 431 C. civ. austriac, care consacra efectul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară. Or, în evidențele de carte funciară, asupra bunului imobil din litigiu, nu a fost intabulat niciodată dreptul de proprietate al G.E.German din România, calitatea de proprietar tabular având-o reclamanta, în privința căreia Legea nr. 485/1944 și Legea nr. 1022/1945 nu produceau efecte juridice, întrucât aceste acte normative reglementau situația juridică a bunurilor ce au aparținut G.E.German din România.

Ca atare, instanța a apreciat că pretenția referitoare la constatarea nevalabilității titlului cu care Statul Român a preluat bunul imobil în litigiu este întemeiată, față de dispoz. art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Ca o consecință a anulării titlului cu care Statul Român și-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului, în conformitate cu prevederile art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, s-a dispus a fi rectificată situația de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate ce a fost înscris, în favoarea acestuia, și reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei, asupra imobilului, stabilind totodată, în sarcina pârâților, obligația de a lăsa bunul în deplină proprietate și posesie reclamatei.

Având în vedere soluția de admitere a cererii principale de chemare în judecată, instanța a respins cererile de intervenție principală ce au fost formulate în cauză. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Județul Brașov prin Consiliul Județean și intervenientul Muzeul de Etnografie Brașov. Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român și excepția lipsei calității procesuale a pârâtului Statul Român. A susținut, de asemenea, că acțiunea întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă întrucât nu se mai pot formula astfel de cereri după intrarea în vigoare a Legii 10/2001.

Imobilul a trecut în mod valabil în patrimoniul Statului Român și, deși s-a afirmat că a fost finalizată procedura de revendicare pe cale administrativă, la dosarul cauzei nu s-a depus nici o notificare potrivit O.U.G. nr. 94/2000, din care să rezulte că s-ar fi întreprins vreun demers potrivit legii. Județul Brașov a criticat sentința, arătând că la data de 11 august 1942 se încheiase Convenția Generală pentru reglementarea raportului Bisericii Evanghelice de confesiune augsburgică față de G.E.German care cuprindea prevederi referitoare la stabilirea raporturilor patrimoniale dintre cele două părți, respectiv predarea bunurilor imobile aparținând bisericii către G.E.German, iar împrejurarea că acesta din urmă nu a înscris în CF dreptul de proprietate dobândit, nu înseamnă că acea convenție nu e valabilă între părțile contractante.

Prin Legea 485/1944 s-a abrogat Legea 830/1940 pentru constituirea G.E.German, cu aceeași dată Statul Român devenind proprietarul bunurilor aparținând G.E.German. Intervenientul Muzeul de Etnografie a susținut, prin dezvoltarea motivelor de apel, existența autorității de lucru judecat, deoarece prin sentința civilă 81/1950, același Tribunal s-a pronunțat asupra unei acțiuni în revendicare a aceluiași imobil, astfel încât în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ. Pe fondul cauzei s-a arătat că este nerelevant faptul că G.E.German nu s-a intabulat în cartea funciară întrucât convenția încheiată constituie un act perfect valabil de transmitere a dreptului de proprietate, iar caracterul constitutiv de drepturi al operațiunii de întabulare nu poate fi opus principiului liberului circuit al imobilelor.

Curtea de Apel Brașov a pronunțat decizia civilă nr. 90/ AP din 5 iulie 2011 prin care a respins apelurile declarate de pârâți împotriva sentinței, precum și apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva încheierii pronunțate în ședința publică din 11 februarie 2011 de Tribunalul Brașov. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, pe aspectul lipsei de calitate procesuală pasivă a Statului că, față de pretenția de constatare a nevalabilității titlului Statului și a radierii dreptului său de proprietate din cartea funciară, calitatea procesuală a statului este justificată, fiind parte în raportul juridic dedus judecății, în condițiile în care se află într-o opoziție de interese față de reclamantă.

În speță, întrucât raportul juridic de drept procesual se grefează pe cel de drept material, înseamnă că există legătura juridică necesară pentru ca Statul Român să stea în proces. În ce privește reprezentarea Statului Român în litigiile civile, aceasta se face în virtutea unei dispoziții legale reprezentată de art. 25 din Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia în astfel de litigii Statul este reprezentat de către Ministerul Finanțelor Publice, dar și în temeiul art 12 alin 4 și 5 din Legea 213/1998 care stipulează că în litigiile prevăzute la alin . 4, Statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, astfel încât apelul declarat împotriva încheierii de ședință din 11 februarie 2011 a Tribunalului Brașov a fost apreciat nefondat.

De asemenea, s-a reținut că, a admite excepția de inadmisibilitate a acțiunii întemeiată pe prevederile dreptului comun, în condițiile în care reclamanta a recurs și la dispozițiile legii speciale de reparație, ar însemna încălcarea dispozițiilor art. 6 din CEDO și ale art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție. Dreptul de acces la o instanță nu este un drept absolut, ci el reclamă, prin însăși natura sa o reglementare din partea statului ceea ce implicit permite anumite ingerințe, cu condiția ca acestea să nu aducă atingere însăși substanței dreptului. Întrucât legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, în speță reclamanta a urmat procedura administrativă a O.UG.

nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România intrată în vigoare la 4 iulie 2000. Acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun a fost înregistrată anterior acestei date, respectiv 2 februarie 2000, cauza fiind suspendată până la soluționarea procedurii administrative. S-a constatat că prin decizia nr. 1751 din 8 mai 2008, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România a retrocedat imobilul înscris în CF sub nr. top 547/1/1/b/1, 5721/3/1, 5721/4/1 reclamantei Parohia Evanghelică C.A. Brașov, în acest imobil aflându-se Muzeul de Artă Brașov. Ca urmare a contestației formulate de Județul Brașov, a fost menținută decizia nr. 1751/2008 a Comisiei Speciale prin decizia nr. 4916/2009 a Î.C.C.J.

care a respins recursul declarat împotriva sentinței 41/2009 a Curții de Apel ca fiind nefondat. Totodată, s-a reținut că prin decizia nr. 1750/2008, aceeași Comisie Specială de Retrocedare a restituit și imobilul care vizează obiectul prezentului apel, acesta fiind înscris în CF sub nr. top 5471/1/b/2, 5721/3/2, 5721/4/2, în care se află Muzeul de Etnografie. Cu privire la această decizie de retrocedare însă, au fost admise recursurile declarate de Județul Brașov și de Muzeul de Etnografie Brașov, prin decizia civilă nr. 2863 din 1 iunie 2010 a Î.C.C.J., prin care s-a stabilit că imobilul nu intră în domeniul de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, putând fi revendicat potrivit dreptului comun. Or, față de aceste statuări ale instanței supreme, înseamnă că referirea la legislația retrocedărilor prevăzută de O.U.G.

nr. 94/2000 nu are relevanță, instanța fiind obligată să soluționeze cauza în conformitate cu dispozițiile Codului civil, așa încât acțiunea este admisibilă. În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat invocată, s-a apreciat în speță nu este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect, cauză, prevăzută de art 1201 C. civ. Astfel cum rezultă din sentința civilă nr. 81/1950 a Tribunalului Brașov, cererea anterioară a avut ca obiect recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului care a fost dobândit cu titlu de donație, în timp ce prezentul litigiu are ca obiect revendicarea imobilului, rectificarea cărții funciare și nulitatea titlului în baza căruia Statul Român și-a intabulat dreptul de proprietate, iar cauza ca fundament legal al dreptului ce se tinde a fi valorificat, este total diferită.

Pe de altă parte, procesul se poartă între alte părți decât cele care au figurat în litigiul soluționat prin hotărârea judecătorească evocată, în calitate de pârâți fiind Statul Român prin Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Direcțiunea Proprietăților Statului, Serviciul pentru administrarea și lichidarea G.E.German. Întrucât sentința 81/1950 a fost pronunțată în legătură cu valorificarea altor pretenții decât cele din prezenta acțiune și față de împrejurarea că în acea perioadă nu existau garanțiile procedurale oferite de lege, excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă. Celelalte critici comune invocate de către apelanții pârâți și intervenient vizând dreptul de proprietate al G.E.German, au fost, de asemenea, apreciate nefondate.

Astfel, s-a apreciat că titlul de proprietate al Statului nu este valabil deoarece imobilul în litigiu nu a fost niciodată în proprietatea G.E.German și prin urmare, nu a intrat în domeniul de aplicare al Legii nr. 485/1944 și al Legii nr. 1022/1945, iar Biserica Evanghelică CA nu a transferat niciodată dreptul său de proprietate asupra imobilului către G.E.German. S-a reținut că, potrivit art. III pct. 7 din Convenția invocată de apelanți în apărare, predarea averii bisericii urma să se realizeze în baza hotărârilor reprezentanților comunităților bisericești pentru averea comunităților locale și a declarațiilor de primire din partea G.E.German. Convenția nu a intrat însă în vigoare deoarece, potrivit mențiunilor de la același capitol, aceasta începea să producă efecte numai la data adoptării legii de scutire de impozite excepționale pentru transcrierea drepturilor de proprietate, lege care nu a fost niciodată adoptată.

Hotărârea reprezentanților comunităților bisericești și declarația de primire nu au fost întocmite niciodată și ca atare, convenția încheiată sub condiție nu și-a produs efectele în sensul că nu a transferat dreptul de proprietate asupra imobilului către G.E.German. Mai mult, dobândirea proprietății era condiționată de intabulare, care nu s-a realizat niciodată pe numele acestei entități juridice. La momentul înscrierii Statului Român în cartea funciară erau în vigoare dispozițiile Decretului-Lege nr. 115/1938, care s-a pus în aplicare începând cu anul 1948. În perioada anterioară, respectiv 1944 - 1947, era în vigoare art. 431 C. civ. austriac. Potrivit dispozițiilor legale menționate, înscrierea dreptului real în cartea funciară avea efect constitutiv de drepturi, o atare omisiune echivalând cu absența dreptului.

S-a apreciat că a susține aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 7/1996, care nu mai introduce principiul caracterului constitutiv de drepturi prin intabulare, înseamnă a încălca dispozițiile legale în materie și principiul aplicării în timp și în spațiu al legii. Aceasta, întrucât prevederile Legii nr. 7/1996 nu pot fi aplicate retroactiv, în urmă cu 50 de ani, unor raporturi juridice născute sub imperiul altor dispoziții legale care guvernau pe întreg teritoriul din Ardeal iar actele și faptele juridice încheiate sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârșirii lor.

De aceea, s-a concluzionat că dreptul de proprietate al reclamantei Biserica Evanghelică din Brașov, asupra imobilului, nu a fost afectat prin încheierea Convenției Generale din anul 1942 iar nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu este determinată de preluarea bunului de la o persoană care la data emiterii acestui titlu nu avea calitatea de proprietar, respectiv G.E.German. În aceste condiții, consecința anulării titlului în baza căruia Statul Român și-a intabulat dreptul de proprietate, o constituie rectificarea de carte funciară potrivit art. 34 pct. 1 din Decret Lege 115/1938.

Constatarea nevalabilității titlului Statului, chiar dacă nu constituie titlu executoriu, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare, promovată încă din anul 2000 și după epuizarea tuturor căilor de atac, în sensul că imobilul reprezintă un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul 1. Decizia a fost atacată cu recurs de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Județul Brașov și intervenientul în interes propriu Muzeul de Etnografie Brașov. 1. Pârâtul Statul Român a arătat că reiterează excepția privind lipsa calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului. În acest sens, s-a arătat că imobilul se află situat în intravilanul Municipiului Brașov, așa cum rezultă din extrasul c.f.

depus la dosar, situație în care statul este reprezentat de Județul Brașov prin președintele Consiliului județean. Imobilul în cauză nu face parte din proprietatea publică de interes național, pentru a fi incidente prevederile Legii nr. 213/1998, care să justifice calitatea statului. - De asemenea, s-a arătat că este reiterată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor. Întrucât imobilul face parte din proprietatea unității administrativ - teritoriale, legitimitatea procesuală pasivă a Statului Român operează prin unitatea administrativ - teritorială, reprezentată prin președintele Consiliului județean, conform Legii nr. 215/2001.

Raportat la cauza dedusă judecății, în absența unui probatoriu pertinent, nu poate fi asimilată proprietatea Statului Român cu proprietatea publică a statului, pentru ca judecata să se poată face în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. - În ce privește fondul soluției, s-a susținut că instanțele au greșit întrucât a fost admisă acțiunea în revendicare ignorându-se prevederile actelor normative. Astfel, acțiunea trebuia considerată inadmisibilă, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, întrucât ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, nu se mai pot formula cereri având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului și revendicarea imobilelor preluate de stat.

Aceasta, întrucât procedura administrativă reglementată de actul normativ menționat este obligatorie iar persoanele care se consideră îndreptățite la restituirea imobilelor nu se mai pot adresa în mod direct instanțelor de judecată pentru valorificarea drepturilor lor. Nu se poate susține că titlul statului nu a fost valabil întrucât imobilul asupra căruia poartă litigiul a intrat în mod legal în patrimoniul acestuia. În plus, preluarea bunului nu a fost contestată, la dosar nefiind depusă nicio notificare potrivit OUG nr. 94/2009. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

2. Pârâtul Județul Brașov a formulat critici sub următoarele aspecte: - Instanța de apel a soluționat greșit excepția autorității de lucru judecat cu referire la sentința civilă nr. 81/1950 a Tribunalului Brașov, apreciind eronat că acțiunea dedusă judecății este fundamentată pe alte dispoziții legale decât cele care au stat la baza promovării cererii anterioare, având în vedere că ambele acțiuni s-au întemeiat pe art. 480 C. civ. - În ce privește fondul cauzei, instanța trebuia să constate valabilitatea convenției generale din 11 august 1942, care a fost semnată de episcopul Sibiului și în temeiul căreia bisericii nu îi rămânea decât formalitatea predării bunurilor către G.E.German, iar împrejurarea că acesta din urmă nu a înscris în c.f.

dreptul de proprietate astfel dobândit nu înseamnă nevalabilitatea convenției între părțile contractante. Având în vedere că prin Legea nr. 485 din 7 octombrie 1944 a fost abrogată Legea nr. 830/1940 pentru constituirea G.E.German, cu aceeași dată Statul Român devenind proprietar al bunurilor acestuia, rezultă că titlul statului este unul valabil, neavând relevanță că cel de la care s-a făcut preluarea nu își intabulase anterior dreptul în evidențele de carte funciară. De altfel, Legea nr. 7/1996 nu mai introduce principiul caracterului constitutiv de drepturi prin intabulare. În aceste condiții, în mod nelegal și netemeinic, instanța de apel a apreciat asupra nevalabilității titlului statului și a admis acțiunea reclamantei.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 3. Intervenientul Muzeul de Etnografie Brașov a depus două memorii de recurs, unul înregistrat la 9 august 2011 și celălalt, la 11 august 2011. Prin primul memoriu de recurs, deși s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., au fost reiterate de fapt, motivele de apel, astfel încât nu poate fi vorba de critici aduse deciziei instanței de apel pentru a constitui obiect de cenzură în recurs. Cel de-al doilea memoriu de recurs s-a întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și a susținut nelegalitatea deciziei din apel sub următoarele aspecte: - Soluția dată excepției autorității de lucru judecat, invocată cu referire la sentința civilă nr. 81/1950 a Tribunalului Brașov este greșită, deoarece din analiza acțiunii introduse de Parohia Evanghelică Brașov la 21 ianuarie 1950, rezultă că în speță sunt îndeplinite cerințele art. 1201 C. civ., fiind vorba de aceleași părți, de identitate de obiect (revendicarea dreptului de proprietate asupra aceluiași imobil) și de identitate de cauză întrucât în ambele cereri de chemare în judecată s-a invocat același temei juridic (art. 480 C. civ.).

- Soluția este eronată și pe fond, având în vedere că imobilul a fost preluat în proprietatea statului cu titlu valabil, în baza Legii nr. 485 din 7 octombrie 1944, care a abrogat Legea nr. 830 din 21 noiembrie 1940 pentru constituirea G.E.German, fiind nerelevant faptul că acesta nu s-a intabulat în cartea funciară întrucât caracterul constitutiv de drepturi al operațiunii formale de intabulare nu poate fi opus principiului liberului circuit al imobilelor. S-a reținut că prin hotărârea adoptată s-a contravenit celor statuate prin decizia nr. 2863 din 1 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, potrivit căreia neînscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară de către G.E.German nu atrage nevalabilitatea convenției încheiate de acesta cu Biserica Regnicolară Evanghelică.

- De asemenea, s-a apreciat greșit asupra existenței unui bun în patrimoniul reclamantei în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, având în vedere că, față de Hotărârea Pilot pronunțată de CEDO în cauza Atanasiu ș.a. împotriva României, un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către Stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. Această diferență esențială de abordare referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantei produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimata - reclamantă nu a depus întâmpinarea în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., dar a solicitat prin concluziile scrise depuse la dosar, respingerea tuturor recursurilor ca nefondate, pentru argumente dezvoltate în legătură cu criticile formulate pe excepțiile procesuale și pe fondul litigiului. Analizând criticile deduse judecății prin intermediul celor trei recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora.

Astfel: 1. Recursul Statului Român susține în mod nejustificat, deopotrivă lipsa calității de reprezentant al Ministerului Finanțelor - întrucât imobilul fiind situat în intravilanul Municipiului Brașov, reprezentarea statului trebuia să se realizeze prin președintele Consiliului județean ca reprezentant al unității administrativ teritoriale - cât și lipsa calității procesuale pasive a Statului Român (reiterându-se motivarea că imobilul nu se află în proprietatea publică a Statului, ci în aceea a unității administrativ - teritoriale). Formulând o asemenea critică, pârâtul ignoră cadrul procesual fixat prin acțiunea în revendicare promovată de reclamantă și care presupune în analiza ei, ca operațiune prealabilă verificării fondului pretenției, stabilirea modalității de preluare a bunului de către Stat.

Or, sub acest aspect, reclamanta a pretins nevalabilitatea titlului Statului, acesta fiind cel care a realizat preluarea imobilului - iar nu unitatea administrativ - teritorială - și cel care s-a înscris în cartea funciară în baza Jurnalului Consiliului de Miniștri nr. 251/1948, (invocându-se ca temei al preluării Decretul-lege nr. 485/1944 și Legea nr. 1022/1946). Ca atare, Statul a fost menționat în evidențele funciare, la data de 5 august 1949, ca titular al dreptului de proprietate prin expropriere (dreptul de folosință urmând să fie exercitat de Ministerul Muncii și Prevederilor Sociale de la acea epocă). În aceste condiții, contestându-se valabilitatea titlului Statului, în mod corect acțiunea a fost îndreptată și împotriva acestui pârât care, în condițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, ca titular de drepturi și obligații în legătură cu litigiul, stă în proces în mod nemijlocit, fiind reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice.

Contrar susținerii recurentului, în ipoteza analizată, a valabilității sau nu a preluării bunului de către Stat, legea nu stabilește „anume alte organe” (în sensul art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954) în contradictoriu cu care să se facă verificarea jurisdicțională, astfel încât devine aplicabilă regula participării Statului în procedura judiciară prin Ministerul Finanțelor Publice. Ca atare, problema calității procesuale pasive, precum și aceea a reprezentării Statului au fost corect rezolvate în speță. - În ce privește inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de recurent cu referire la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și la faptul că după intrarea acesteia în vigoare o acțiune de drept comun nu mai poate fi formulată, critica este de asemenea nefondată.

Pe de o parte, dată fiind natura bunului, revendicat de Parohia Evanghelică Brașov, regimul juridic al unor asemenea imobile nu este reglementat de Legea nr. 10/2001, ci, în condițiile art. 8 alin. (2) din acest act normativ, de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Pe de altă parte, se constată că reclamanta a urmat procedura specială a actului normativ menționat anterior, obținând decizia nr. 1750 din 8 mai 2008 a Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, conform căreia s-a dispus retrocedarea imobilului (construcție și teren aferent) din Brașov, B-dul E. Această decizie de retrocedare a fost însă, atacată în justiție, iar prin Decizia nr. 2863/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, admițându-se recursurile declarate de Județul Brașov și Muzeul de Etnografie Brașov, s-a anulat măsura de retrocedare. Conform considerentelor deciziei instanței supreme s-a reținut că, întrucât preluarea bunului, pe temeiul Decretului-lege nr. 485/1944 se situează în afara intervalului 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iese de sub sfera de aplicare a O.U.G.

nr. 94/2000, astfel încât titlurile de proprietate pretinse de fiecare din cele două părți ar putea fi comparate în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun. Rezultă că problema admisibilității promovării unei astfel de acțiuni a fost deja tranșată în litigiul anterior, statuându-se că imobilul nu face obiectul reglementării speciale în materie (care este O.U.G. nr. 94/2000, iar nu Legea nr. 10/2001) și că valorificarea dreptului pretins se poate realiza pe calea dreptului comun. Astfel fiind, pârâtul nu mai poate aduce în dezbaterea judiciară acest aspect și nu poate pretinde contrariul celor statuate deja jurisdicțional anterior sub acest aspect. - Critica recurentului vizând valabilitatea titlului statului nu are conținutul unui motiv de recurs, întrucât se limitează în fapt la o simplă afirmație, susținându-se că „imobilul asupra căruia poartă litigiul a intrat în mod legal în patrimoniul statului”.

2) și 3) Recursurile pârâtului Județul Brașov și intervenientului Muzeul de Etnografie aduc judecății critici legate de modalitatea în care a fost soluționată excepția autorității de lucru judecat și de felul în care pe fond, s-a apreciat asupra nevalabilității titlului Statului, astfel încât urmează să fie analizate împreună. În ce privește excepția autorității de lucru judecat, deși ambii recurenți pretind, cu trimitere la sentința civilă nr. 81/1950 a Tribunalului Brașov, că ar fi mai avut loc o judecată în condițiile identității de părți, obiect și cauză, în realitate se constată că nu au fost nesocotite dispozițiile art. 1201 C. civ. și că rezolvarea acestei excepții procesuale s-a făcut în mod corect.

Astfel, prin acțiunea introdusă în anul 1950, reclamanta a solicitat să i se recunoască dreptul de proprietate asupra aceluiași imobil, susținând că procesul verbal întocmit de organele administrative, de preluare a bunului, nu poate fi titlu și nici mod valabil de dobândire a proprietății, invocându-se în drept dispozițiile art. 380 C. civ. austriac și art. 480, 481 C. civ. Hotărârea pronunțată în acea cauză (sentința civilă nr. 81/1950 a Tribunalului Brașov) respingând acțiunea, a motivat soluția cu referire la criterii rasiale, reținându-se în considerente că G.E.German s-a organizat „după puncte de vedere rasiale și concepție național - socialistă”. În prezenta acțiune, deși sunt invocate ca temei al acțiunii dispozițiile art. 480, 481 C. civ., Decretul-lege nr. 115/1938, în motivele de fapt și de drept ale cererii care circumscriu cauza cererii de chemare în judecată, se arată că este vorba de neconstituționalitatea titlului.

Or, această analiză a neconstituționalității, a neconformității actului normativ de preluare cu legea fundamentală a fost posibilă abia pe temeiul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. De aceea, în prezenta speță reclamanta a tins la valorificarea unei alte cauze juridice, care nu se limitează, așa cum eronat susțin recurenții, la indicarea textului de lege, ci presupune fundamentul dreptului de valorificat inclusiv prin raportare la cadrul normativ existent (diferit, în mod esențial, de cel din 1950). Sub acest aspect, s-a reținut corect că judecata anterioară s-a desfășurat într-un cadru lipsit de garanții procesuale, soluția bazată pe considerente de ordin rasial și etnic neputând fi opusă cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu.

Așadar, existând diferență de cauză juridică între cele două demersuri promovate de reclamantă, chiar dacă în recuperarea aceluiași imobil, rezultă că nu este dată tripla identitate de elemente pentru a subzista excepția autorității de lucru judecat, de natură să pună obstacol celei de-a doua judecăți. În consecință, instanțele anterioare au rezolvat corect și acest aspect legat de efectele pe care le produce hotărârea anterioară, care nu se opune cu autoritate de lucru judecat, în manifestarea sa extinctivă, negativă, date fiind elementele diferite aduse dezbaterii judiciare în acest al doilea proces. - În ce privește fondul cauzei și pretinsa valabilitate a titlului statului, criticile sunt de asemenea, neîntemeiate.

Instanțele fondului au reținut corect că preluarea bunului pe numele G.E.German, prin aplicarea Decretului-lege nr. 485/1944 (potrivit căruia s-a abrogat Legea nr. 830/1940 pentru constituirea G.E.German din România, Statul Român devenind proprietar al bunurilor aparținând acestuia) s-a făcut eronat, în condițiile în care acesta nu figura ca proprietar al imobilului, adevăratul proprietar tabular fiind Biserica Evanghelică C.A. Brașov. Susținerea că, în realitate, dreptul de proprietate ar fi fost transferat de la Biserică la G.E.German, având în vedere Convenția încheiată de acestea în anul 1942 (având la bază Legea nr. 830/1940), prin care toate bunurile mobile și imobile, printre care și el în litigiu, s-ar fi transferat de la biserică la Grupul etnic, nu poate fi primită.

Așa cum corect au reținut instanțele fondului, un astfel de transfer de proprietate nu își producea efectele în absența intabulării în cartea funciară, față de dispozițiile exprese ale art. 431 C. civ. austriac, aplicabile illo tempore, transmisiunilor imobiliare din Ardeal. Astfel, potrivit textului menționat, „pentru transmiterea proprietății bunurilor imobile, este necesar ca actul de achiziție să se înregistreze în registrele publice, deținute pentru acest scop. Această operațiune se numește intabulare”. Fiind vorba de un efect constitutiv de drepturi al operațiunii intabulării, în absența acesteia nu se poate susține că dreptul real poate fi strămutat, constituit, modificat ori stins prin simpla voință a părților.

Publicitatea imobiliară în asemenea situații are caracter necesar sau constitutiv, de ea depinde eficacitatea însăși a dreptului, așa încât recurenții nu pot pretinde decât lipsit de temei că „operațiunea formală de intabulare s-ar opune principiului liberului circuit al imobilelor”. Cum în cartea funciară a rămas proprietar tabular Biserica Evanghelică, rezultă că nu a avut loc transferul dreptului către G.E.German și în continuare, că acesta nu putea fi preluat de către stat în baza Decretul-lege nr. 485/1944, aplicat unui titular al dreptului care nu intră în domeniul de aplicare al acestui act normativ. Susținerea recurentului - intervenient Muzeul de Etnografie, potrivit căreia prin soluția adoptată, instanța de apel a contravenit deciziei nr. 2863 din 1 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care ar fi tranșat chestiunea transferului dreptului de proprietate în favoarea G.E.German, nu poate fi primită.

În realitate, prin decizia menționată a instanței supreme, în legătură cu lipsa de transcriere în cartea funciară a dreptului de proprietate s-a reținut că, aceasta nu înseamnă că „convenția nu este valabilă între părțile contractuale”. Această valabilitate a convenției privită în legătură cu sistemul de publicitate imobiliară căreia îi era supusă, nu poate semnifica decât că este vorba, între părți, de o convenție creatoare de obligații, adică de raporturi juridice obligaționale - respectiv, dreptul de a dobândi prin intabulare un bun nemișcător (care este un drept de creanță iar nu un drept real, fiind opozabil numai debitorului care rămâne ținut de obligația asumată prin convenție, de a preda dobânditorului înscrisurile trebuitoare pentru intabularea dreptului).

Instanța anterioară nu a tranșat - prin decizia nr. 2863/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, - valabilitatea preluării bunului de către stat, pentru ca recurenții să se poată prevala de efectul pozitiv al unei asemenea dezlegări jurisdicționale. Pe acest aspect, considerentele deciziei se limitează la a statua că preluarea imobilului de către stat s-a realizat pe temeiul Decretul-lege nr. 485/1944, urmând ca valabilitatea preluării sau caracterul abuziv al acesteia să se analizeze în cadrul unei acțiuni în revendicare.

De altfel, față de soluția pronunțată, care a constat în anularea deciziei nr. 1750 din 8 mai 2008 a Comisiei de retrocedare, pe motiv că aceasta și-a depășit atribuțiile, instanța anterioară nici nu putea tranșa alte aspecte care să se opună cu efectul autorității de lucru judecat în procesul ulterior (având în vedere că se bucură de autoritate de lucru judecat, alături de dispozitiv, doar acele considerente care sprijină, justifică în mod necesar soluția adoptată). În acest sens, în considerentele justificative ale deciziei nr. 2863/2010, se reține, pentru a motiva soluția de anulare a deciziei de retrocedare, faptul că Decretul-lege nr. 485/1944 se situează anterior perioadei 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ieșind astfel, din sfera de aplicare a O.U.G.

nr. 94/2000. Este total nefondată și susținerea potrivit căreia lipsa efectului constitutiv al intabulării trebuie privită și din perspectiva Legii nr. 7/1996, care nu mai instituie caracterul constitutiv de drepturi prin intabulare. O astfel de afirmație ignoră principiul aplicării legii civile în timp, care nu permite retroactivitatea acesteia decât cu încălcarea unei norme constituționale (art. 15 alin. (2) din Constituție). Condițiile de valabilitate (iar transcrierea dreptului era o condiție de validitate, de eficacitate a actului juridic translativ) și efectele unui act juridic nu pot fi apreciate decât în raport cu legea în vigoare la data întocmirii sale.

În consecință, instanțele de fond au apreciat corect că a avut loc o preluare nevalabilă a bunului de către stat din patrimoniul Bisericii Evanghelice, astfel încât, în mod corect, constatându-se că nu subzistă temeiul intabulării dreptului Statului în c.f., au făcut aplicarea art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 (text conform căruia rectificarea unei intabulări se poate dispune „dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârșit nu au fost valabile”). Este nefondată susținerea recurentului - intervenient potrivit căreia reclamanta nu s-a prevalat de un bun în acțiunea promovată, făcând trimitere în acest sens la Hotărârea Pilot pronunțată de Curtea Europeană în cauza Atanasiu ș.a.

împotriva României și la împrejurarea că aceasta nu deținea, anterior învestirii instanței, o hotărâre care să-i fi confirmat dreptul și să fi dispus restituirea bunului. În realitate, Hotărârea Pilot vizează altă ipoteză, căreia nu i se circumscrie situația reclamantei și anume, aceea în care este adoptată o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior și când se poate considera că acea legislație creează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care îndeplinesc condițiile de restituire.

Cu referire la prevederile legilor speciale de reparație și analizând noțiunea autonomă de bun, Curtea a reținut în cauza Atanasiu că „existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii au dispus în mod expres restituirea bunului” (par. 140). La fel, Curtea a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (par. 142). În speță însă, nu este vorba despre incidența vreunei legi speciale de reparație, ale cărei prescripții să fie verificate și îndeplinite (pentru ca interesul patrimonial să se transforme în valoarea patrimonială) pentru că s-a stabilit jurisdicțional anterior că actul normativ special (O.U.G.

nr. 94/2000) care reglementează situația imobilelor aparținând cultelor religioase nu este incident cu privire la bunul în litigiu. De asemenea, nu este necesară existența unei hotărâri anterioare care să fi confirmat dreptul la restituirea bunului întrucât reclamanta nu avea la îndemână și nu trebuia să urmeze altă procedură judiciară sau administrativă anterioară învestirii instanței cu prezenta cerere, în cadrul căreia să-i fi fost verificat dreptul de proprietate. Dimpotrivă, în cadrul actualului litigiu, declanșat prin cererea înregistrată la 3 februarie 2009 s-a pus problema verificării dreptului de proprietate al reclamantei în opoziție cu dreptul statului și aceasta este procedura judiciară care a permis stabilirea faptului că reclamanta deține un titlu valabil și deci, un bun în sensul Convenției, la a cărui restituire este îndreptățită.

Pentru toate considerentele arătate, criticile deduse judecății prin intermediul celor trei recursuri fiind găsite nefondate, recursurile vor fi respinse în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, de pârâtul Județul Brașov și de intervenientul Muzeul de Etnografie Brașov împotriva deciziei nr. 90/ AP din data de 5 iulie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2012.