ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4586/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4586/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 127 din 28 februarie

2011, Tribunalul Brașov a admis, astfel cum a fost precizată, cererea de

chemare în judecată formulată de reclamanta Biserica Evanghelică CA, Parohia

Brașov, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice și Județul Brașov și, în consecință, a constatat că imobilul

înscris în cartea funciară nr. 25397 Brașov, sub numerele topografice 5471/1/b/2,

5721/3/2 și 5721/4/2, înscris inițial în cartea funciară Brașov, sub numerele

topografice 5471/1/b, 5721/3 și 5721/4, a fost preluat de Statul Român fără

titlu valabil.

A dispus radierea

înscrierilor de sub B 1 din cartea funciară Brașov, B 18 din cartea funciară

Brașov și revenirea la situația anterioară de carte funciară de la B17 din cartea funciară Brașov și a obligat pârâții să lase reclamantei în deplină

proprietate și posesie imobilele mai sus identificate.

A respins cererile de

intervenție în interes propriu formulate de intervenienții Muzeul de Artă

Brașov și Muzeul de Etnografie Brașov.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că, potrivit mențiunilor existente în

cartea funciară Brașov, reclamanta Biserica Evanghelică CA Brașov a dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului înscris sub numerele topografice

5471/1/b,5721/3 și 5721/4, cu titlu de donație, iar la data de 5 august 1949, a

fost înscris dreptul de proprietate al Statului Român, prin Ministerul Muncii

și Prevederilor Sociale, în baza Jurnalului Consiliului de Miniștrii nr. 251/1949,

imobilul fiind transcris în cartea funciară Brașov.

În Jurnalul Consiliului

de Miniștri s-a menționat că Ministerul Agriculturii și Domeniilor este autorizat

să dea în folosință imobilul situat în Brașov, str. F., Ministerului Muncii,

acesta constituind un bun preluat de la G.E.German, în temeiul Legii nr. 485/1944

și în temeiul Legi nr. 1022/1945.

Tribunalul a apreciat

că titlul în temeiul căruia a fost preluat imobilul din litigiu este nevalabil,

întrucât el a vizat o persoană, care la data emiterii acestuia nu avea

calitatea de proprietar al bunului, respectiv G.E.German din România.

În acest sens,

instanța a constatat că, în susținerea poziției sale procesuale, pârâtul

Județul Brașov a afirmat că dovada existenței dreptului de proprietate al G.E.German

din România, asupra bunului imobil în litigiu, la data emiterii titlului de

preluare, este reprezentată de „Convenția pentru reglementarea raporturilor Bisericii

Regnicolare Evanghelice de confesiune ausburgică față de G.E.German din

România”.

Or, în art. III pct. 7

din Convenție se prevedea că predarea averii Bisericii către Grupul etnic urma să

se realizeze în baza hotărârilor reprezentanților comunității bisericești

pentru averea comunităților locale și a declarațiilor de primire din partea

Grupului etnic, documente care nu au fost niciodată întocmite.

De asemenea, s-a

reținut că potrivit mențiunilor existente în acest articol din Convenție, actul

juridic menționat anterior putea să producă efecte juridice numai la data

adoptării legii de scutire de impozite excepționale pentru transcrierea

drepturilor de proprietate, act normativ care nu a fost niciodată adoptat.

Tribunalul a reținut,

de asemenea, că, la data la care a fost perfectată convenția, era în vigoare art.

431 C. civ. austriac, care consacra efectul constitutiv de drepturi al

înscrierii în cartea funciară. Or, în evidențele de carte funciară, asupra

bunului imobil din litigiu, nu a fost intabulat niciodată dreptul de

proprietate al G.E.German din România, calitatea de proprietar tabular având-o reclamanta,

în privința căreia Legea nr. 485/1944 și Legea nr. 1022/1945 nu produceau

efecte juridice, întrucât aceste acte normative reglementau situația juridică a

bunurilor ce au aparținut G.E.German din România.

Ca atare, instanța a

apreciat că pretenția referitoare la constatarea nevalabilității titlului cu

care Statul Român a preluat bunul imobil în litigiu este întemeiată, față

de dispoz. art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Ca o consecință a anulării

titlului cu care Statul Român și-a intabulat dreptul de proprietate asupra

imobilului, în conformitate cu prevederile art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr.

115/1938, s-a dispus a fi rectificată situația de carte funciară, prin radierea

dreptului de proprietate ce a fost înscris, în favoarea acestuia, și

reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei, asupra imobilului, stabilind

totodată, în sarcina pârâților, obligația de a lăsa bunul în deplină

proprietate și posesie reclamatei.

Având în vedere soluția

de admitere a cererii principale de chemare în judecată, instanța a respins

cererile de intervenție principală ce au fost formulate în cauză.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, Județul Brașov prin Consiliul Județean și intervenientul Muzeul de

Etnografie Brașov.

Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității Ministerului

Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român și excepția lipsei

calității procesuale a pârâtului Statul Român.

A susținut, de

asemenea, că acțiunea întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă întrucât nu

se mai pot formula astfel de cereri după intrarea în vigoare a Legii 10/2001.

Imobilul a trecut în

mod valabil în patrimoniul Statului Român și, deși s-a afirmat că a

fost finalizată procedura de revendicare pe cale administrativă, la dosarul cauzei

nu s-a depus nici o notificare potrivit O.U.G. nr. 94/2000, din care să rezulte

că s-ar fi întreprins vreun demers potrivit legii.

Județul Brașov a

criticat sentința, arătând că la data de 11 august 1942 se încheiase

Convenția Generală pentru reglementarea raportului Bisericii Evanghelice de

confesiune augsburgică față de G.E.German care cuprindea prevederi referitoare

la stabilirea raporturilor patrimoniale dintre cele două părți, respectiv

predarea bunurilor imobile aparținând bisericii către G.E.German, iar

împrejurarea că acesta din urmă nu a înscris în CF dreptul de proprietate

dobândit, nu înseamnă că acea convenție nu e valabilă între părțile

contractante.

Prin Legea 485/1944

s-a abrogat Legea 830/1940 pentru constituirea G.E.German, cu aceeași dată

Statul Român devenind proprietarul bunurilor aparținând G.E.German.

Intervenientul Muzeul

de Etnografie a susținut, prin dezvoltarea motivelor de apel, existența

autorității de lucru judecat, deoarece prin sentința civilă 81/1950, același

Tribunal s-a pronunțat asupra unei acțiuni în revendicare a aceluiași imobil,

astfel încât în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 C.

civ.

Pe fondul cauzei s-a arătat

că este nerelevant faptul că G.E.German nu s-a intabulat în cartea funciară

întrucât convenția încheiată constituie un act perfect valabil de transmitere a

dreptului de proprietate, iar caracterul constitutiv de drepturi al operațiunii

de întabulare nu poate fi opus principiului liberului circuit al imobilelor.

Curtea de Apel

Brașov a pronunțat decizia civilă nr. 90/ AP din 5 iulie 2011 prin

care a respins apelurile declarate de pârâți împotriva sentinței,

precum și apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice împotriva încheierii pronunțate în ședința publică din

11 februarie 2011 de Tribunalul Brașov.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, pe aspectul lipsei de calitate

procesuală pasivă a Statului că, față de pretenția de constatare a

nevalabilității titlului Statului și a radierii dreptului său de proprietate

din cartea funciară, calitatea procesuală a statului este justificată, fiind

parte în raportul juridic dedus judecății, în condițiile în care se află într-o

opoziție de interese față de reclamantă. În speță, întrucât raportul juridic de

drept procesual se grefează pe cel de drept material, înseamnă că există

legătura juridică necesară pentru ca Statul Român să stea în proces.

În ce privește

reprezentarea Statului Român în litigiile civile, aceasta se face în virtutea

unei dispoziții legale reprezentată de art. 25 din Decretul nr. 31/1954,

potrivit căruia în astfel de litigii Statul este reprezentat de către Ministerul

Finanțelor Publice, dar și în temeiul art 12 alin 4 și 5 din Legea 213/1998

care stipulează că în litigiile prevăzute la alin . 4, Statul este reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice, astfel încât apelul declarat împotriva

încheierii de ședință din 11 februarie 2011 a Tribunalului Brașov a fost

apreciat nefondat.

De asemenea, s-a

reținut că, a admite excepția de inadmisibilitate a acțiunii întemeiată pe

prevederile dreptului comun, în condițiile în care reclamanta a recurs și la

dispozițiile legii speciale de reparație, ar însemna încălcarea dispozițiilor art.

6 din CEDO și ale art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție.

Dreptul de acces la o

instanță nu este un drept absolut, ci el reclamă, prin însăși natura sa o

reglementare din partea statului ceea ce implicit permite anumite ingerințe, cu

condiția ca acestea să nu aducă atingere însăși substanței dreptului.

Întrucât legiuitorul

a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se

consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri

reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, în speță reclamanta

a urmat procedura administrativă a O.UG. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor

bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România intrată în

vigoare la 4 iulie 2000.

Acțiunea în

revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun a fost înregistrată

anterior acestei date, respectiv 2 februarie 2000, cauza fiind suspendată până

la soluționarea procedurii administrative.

S-a constatat că prin

decizia nr. 1751 din 8 mai 2008, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri

imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România a retrocedat imobilul

înscris în CF sub nr. top 547/1/1/b/1, 5721/3/1, 5721/4/1 reclamantei Parohia

Evanghelică C.A. Brașov, în acest imobil aflându-se Muzeul de Artă Brașov.

Ca urmare a

contestației formulate de Județul Brașov, a fost menținută decizia nr. 1751/2008

a Comisiei Speciale prin decizia nr. 4916/2009 a Î.C.C.J. care a respins

recursul declarat împotriva sentinței 41/2009 a Curții de Apel ca fiind

nefondat.

Totodată, s-a

reținut că prin decizia nr. 1750/2008, aceeași Comisie Specială de

Retrocedare a restituit și imobilul care vizează obiectul prezentului apel,

acesta fiind înscris în CF sub nr. top 5471/1/b/2, 5721/3/2, 5721/4/2, în care

se află Muzeul de Etnografie.

Cu privire la această

decizie de retrocedare însă, au fost admise recursurile declarate de

Județul Brașov și de Muzeul de Etnografie Brașov, prin decizia

civilă nr. 2863 din 1 iunie 2010 a Î.C.C.J., prin care s-a stabilit că imobilul

nu intră în domeniul de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, putând fi revendicat

potrivit dreptului comun.

Or, față de

aceste statuări ale instanței supreme, înseamnă că referirea la legislația

retrocedărilor prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 nu are relevanță, instanța fiind

obligată să soluționeze cauza în conformitate cu dispozițiile Codului civil,

așa încât acțiunea este admisibilă.

În ceea ce privește

autoritatea de lucru judecat invocată, s-a apreciat în speță nu este

îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect, cauză, prevăzută de art

1201 C. civ.

Astfel cum rezultă

din sentința civilă nr. 81/1950 a Tribunalului Brașov, cererea anterioară a avut

ca obiect recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantei asupra

imobilului care a fost dobândit cu titlu de donație, în timp ce prezentul

litigiu are ca obiect revendicarea imobilului, rectificarea cărții funciare și

nulitatea titlului în baza căruia Statul Român și-a intabulat dreptul de

proprietate, iar cauza ca fundament legal al dreptului ce se tinde a fi

valorificat, este total diferită. Pe de altă parte, procesul se poartă între

alte părți decât cele care au figurat în litigiul soluționat prin hotărârea

judecătorească evocată, în calitate de pârâți fiind Statul Român prin

Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Direcțiunea Proprietăților Statului,

Serviciul pentru administrarea și lichidarea G.E.German.

Întrucât sentința

81/1950 a fost pronunțată în legătură cu valorificarea altor pretenții

decât cele din prezenta acțiune și față de împrejurarea că în acea

perioadă nu existau garanțiile procedurale oferite de lege, excepția autorității

de lucru judecat a fost respinsă.

Celelalte critici

comune invocate de către apelanții pârâți și intervenient vizând dreptul de

proprietate al G.E.German, au fost, de asemenea, apreciate nefondate.

Astfel, s-a apreciat

că titlul de proprietate al Statului nu este valabil deoarece imobilul în

litigiu nu a fost niciodată în proprietatea G.E.German și prin urmare, nu a intrat

în domeniul de aplicare al Legii nr. 485/1944 și al Legii nr. 1022/1945, iar

Biserica Evanghelică CA nu a transferat niciodată dreptul său de proprietate

asupra imobilului către G.E.German.

S-a reținut că,

potrivit art. III pct. 7 din Convenția invocată de apelanți în apărare,

predarea averii bisericii urma să se realizeze în baza hotărârilor reprezentanților

comunităților bisericești pentru averea comunităților locale și a declarațiilor

de primire din partea G.E.German.

Convenția nu a intrat

însă în vigoare deoarece, potrivit mențiunilor de la același capitol, aceasta

începea să producă efecte numai la data adoptării legii de scutire de impozite

excepționale pentru transcrierea drepturilor de proprietate, lege care nu a

fost niciodată adoptată. Hotărârea reprezentanților comunităților bisericești

și declarația de primire nu au fost întocmite niciodată și ca atare, convenția

încheiată sub condiție nu și-a produs efectele în sensul că nu a transferat

dreptul de proprietate asupra imobilului către G.E.German.

Mai mult, dobândirea

proprietății era condiționată de intabulare, care nu s-a realizat niciodată pe numele

acestei entități juridice. La momentul înscrierii Statului Român în cartea

funciară erau în vigoare dispozițiile Decretului-Lege nr. 115/1938, care s-a

pus în aplicare începând cu anul 1948. În perioada anterioară, respectiv 1944 -

1947, era în vigoare art. 431 C. civ. austriac.

Potrivit

dispozițiilor legale menționate, înscrierea dreptului real în cartea

funciară avea efect constitutiv de drepturi, o atare omisiune echivalând cu

absența dreptului.

S-a apreciat că a

susține aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 7/1996, care nu mai introduce principiul

caracterului constitutiv de drepturi prin intabulare, înseamnă a încălca

dispozițiile legale în materie și principiul aplicării în timp și în spațiu al

legii.

Aceasta, întrucât

prevederile Legii nr. 7/1996 nu pot fi aplicate retroactiv, în urmă cu 50 de

ani, unor raporturi juridice născute sub imperiul altor dispoziții legale care

guvernau pe întreg teritoriul din Ardeal iar actele și faptele juridice

încheiate sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera

alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data

săvârșirii lor.

De aceea, s-a

concluzionat că dreptul de proprietate al reclamantei Biserica Evanghelică din

Brașov, asupra imobilului, nu a fost afectat prin încheierea Convenției Generale

din anul 1942 iar nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în

litigiu este determinată de preluarea bunului de la o persoană care la data

emiterii acestui titlu nu avea calitatea de proprietar, respectiv G.E.German.

În aceste

condiții, consecința anulării titlului în baza căruia Statul Român și-a

intabulat dreptul de proprietate, o constituie rectificarea de carte funciară

potrivit art. 34 pct. 1 din Decret Lege 115/1938.

Constatarea

nevalabilității titlului Statului, chiar dacă nu constituie titlu executoriu,

produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în

revendicare, promovată încă din anul 2000 și după epuizarea tuturor căilor de

atac, în sensul că imobilul reprezintă un bun actual, în sensul art. 1 din

Protocolul 1.

Decizia a fost

atacată cu recurs de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

Județul Brașov și intervenientul în interes propriu Muzeul de Etnografie

Brașov.

Român a arătat că reiterează excepția privind lipsa calității Ministerului

Finanțelor Publice de reprezentant al Statului.

În acest sens, s-a

arătat că imobilul se află situat în intravilanul Municipiului Brașov, așa cum

rezultă din extrasul c.f. depus la dosar, situație în care statul este

reprezentat de Județul Brașov prin președintele Consiliului județean.

Imobilul în cauză nu

face parte din proprietatea publică de interes național, pentru a fi incidente

prevederile Legii nr. 213/1998, care să justifice calitatea statului.

- De asemenea, s-a

arătat că este reiterată excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor.

Întrucât imobilul

face parte din proprietatea unității administrativ - teritoriale, legitimitatea

procesuală pasivă a Statului Român operează prin unitatea administrativ -

teritorială, reprezentată prin președintele Consiliului județean, conform Legii

nr. 215/2001.

Raportat la cauza

dedusă judecății, în absența unui probatoriu pertinent, nu poate fi asimilată

proprietatea Statului Român cu proprietatea publică a statului, pentru ca

judecata să se poată face în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

- În ce privește

fondul soluției, s-a susținut că instanțele au greșit întrucât a fost admisă

acțiunea în revendicare ignorându-se prevederile actelor normative.

Astfel, acțiunea

trebuia considerată inadmisibilă, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001,

întrucât ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, nu se mai pot

formula cereri având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului și

revendicarea imobilelor preluate de stat.

Aceasta, întrucât

procedura administrativă reglementată de actul normativ menționat este

obligatorie iar persoanele care se consideră îndreptățite la restituirea

imobilelor nu se mai pot adresa în mod direct instanțelor de judecată pentru

valorificarea drepturilor lor.

Nu se poate susține

că titlul statului nu a fost valabil întrucât imobilul asupra căruia poartă

litigiul a intrat în mod legal în patrimoniul acestuia.

În plus, preluarea

bunului nu a fost contestată, la dosar nefiind depusă nicio notificare potrivit

OUG nr. 94/2009.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Brașov a formulat critici sub următoarele aspecte:

- Instanța de apel a

soluționat greșit excepția autorității de lucru judecat cu referire la sentința

civilă nr. 81/1950 a Tribunalului Brașov, apreciind eronat că acțiunea dedusă

judecății este fundamentată pe alte dispoziții legale decât cele care au stat

la baza promovării cererii anterioare, având în vedere că ambele acțiuni s-au

întemeiat pe art. 480 C. civ.

- În ce privește

fondul cauzei, instanța trebuia să constate valabilitatea convenției generale

din 11 august 1942, care a fost semnată de episcopul Sibiului și în temeiul

căreia bisericii nu îi rămânea decât formalitatea predării bunurilor către G.E.German,

iar împrejurarea că acesta din urmă nu a înscris în c.f. dreptul de proprietate

astfel dobândit nu înseamnă nevalabilitatea convenției între părțile contractante.

Având în vedere că

prin Legea nr. 485 din 7 octombrie 1944 a fost abrogată Legea nr. 830/1940 pentru constituirea G.E.German, cu aceeași dată Statul Român devenind proprietar

al bunurilor acestuia, rezultă că titlul statului este unul valabil, neavând

relevanță că cel de la care s-a făcut preluarea nu își intabulase anterior

dreptul în evidențele de carte funciară.

De altfel, Legea nr. 7/1996

nu mai introduce principiul caracterului constitutiv de drepturi prin

intabulare.

În aceste condiții, în

mod nelegal și netemeinic, instanța de apel a apreciat asupra nevalabilității

titlului statului și a admis acțiunea reclamantei.

În drept, cererea de

recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Muzeul de Etnografie Brașov a depus două memorii de recurs, unul înregistrat la

9 august 2011 și celălalt, la 11 august 2011.

Prin primul memoriu

de recurs, deși s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

au fost reiterate de fapt, motivele de apel, astfel încât nu poate fi vorba de

critici aduse deciziei instanței de apel pentru a constitui obiect de cenzură

în recurs.

Cel de-al doilea

memoriu de recurs s-a întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și a susținut nelegalitatea deciziei din apel sub următoarele

aspecte:

- Soluția dată

excepției autorității de lucru judecat, invocată cu referire la sentința civilă

nr. 81/1950 a Tribunalului Brașov este greșită, deoarece din analiza acțiunii

introduse de Parohia Evanghelică Brașov la 21 ianuarie 1950, rezultă că în

speță sunt îndeplinite cerințele art. 1201 C. civ., fiind vorba de aceleași

părți, de identitate de obiect (revendicarea dreptului de proprietate asupra

aceluiași imobil) și de identitate de cauză întrucât în ambele cereri de

chemare în judecată s-a invocat același temei juridic (art. 480 C. civ.).

- Soluția este

eronată și pe fond, având în vedere că imobilul a fost preluat în proprietatea

statului cu titlu valabil, în baza Legii nr. 485 din 7 octombrie 1944, care a

abrogat Legea nr. 830 din  21 noiembrie 1940 pentru constituirea G.E.German,

fiind nerelevant faptul că acesta nu s-a intabulat în cartea funciară întrucât

caracterul constitutiv de drepturi al operațiunii formale de intabulare nu poate

fi opus principiului liberului circuit al imobilelor.

S-a reținut că prin

hotărârea adoptată s-a contravenit celor statuate prin decizia nr. 2863 din 1

iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, potrivit căreia neînscrierea dreptului de proprietate

în cartea funciară de către G.E.German nu atrage nevalabilitatea convenției

încheiate de acesta cu Biserica Regnicolară Evanghelică.

- De asemenea, s-a

apreciat greșit asupra existenței unui bun în patrimoniul reclamantei în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1, având în vedere că, față de Hotărârea Pilot

pronunțată de CEDO în cauza Atanasiu ș.a. împotriva României, un „bun actual”

există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către Stat doar dacă

s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie,

prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului.

Această diferență

esențială de abordare referitoare la existența bunului în patrimoniul

reclamantei produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii

cererii în revendicare imobiliară.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata - reclamantă

nu a depus întâmpinarea în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., dar a

solicitat prin concluziile scrise depuse la dosar, respingerea tuturor

recursurilor ca nefondate, pentru argumente dezvoltate în legătură cu criticile

formulate pe excepțiile procesuale și pe fondul litigiului.

Analizând criticile

deduse judecății prin intermediul celor trei recursuri, Înalta Curte constată

caracterul nefondat al acestora. Astfel:

Român susține în mod nejustificat, deopotrivă lipsa calității de reprezentant

al Ministerului Finanțelor - întrucât imobilul fiind situat în intravilanul

Municipiului Brașov, reprezentarea statului trebuia să se realizeze prin

președintele Consiliului județean ca reprezentant al unității administrativ

teritoriale - cât și lipsa calității procesuale pasive a Statului Român (reiterându-se

motivarea că imobilul nu se află în proprietatea publică a Statului, ci în aceea

a unității administrativ - teritoriale).

Formulând o asemenea

critică, pârâtul ignoră cadrul procesual fixat prin acțiunea în revendicare

promovată de reclamantă și care presupune în analiza ei, ca operațiune

prealabilă verificării fondului pretenției, stabilirea modalității de preluare

a bunului de către Stat.

Or, sub acest aspect,

reclamanta a pretins nevalabilitatea titlului Statului, acesta fiind cel care a

realizat preluarea imobilului - iar nu unitatea administrativ - teritorială -

și cel care s-a înscris în cartea funciară în baza Jurnalului Consiliului de

Miniștri nr. 251/1948, (invocându-se ca temei al preluării Decretul-lege nr. 485/1944

și Legea nr. 1022/1946). Ca atare, Statul a fost menționat în evidențele

funciare, la data de 5 august 1949, ca titular al dreptului de proprietate prin

expropriere (dreptul de folosință urmând să fie exercitat de Ministerul Muncii

și Prevederilor Sociale de la acea epocă).

În aceste condiții,

contestându-se valabilitatea titlului Statului, în mod corect acțiunea a fost

îndreptată și împotriva acestui pârât care, în condițiile art. 25 din Decretul nr.

31/1954, ca titular de drepturi și obligații în legătură cu litigiul, stă în

proces în mod nemijlocit, fiind reprezentat legal de Ministerul Finanțelor

Publice.

Contrar susținerii

recurentului, în ipoteza analizată, a valabilității sau nu a preluării bunului

de către Stat, legea nu stabilește „anume alte organe” (în sensul art. 25 alin.

(2) din Decretul nr. 31/1954) în contradictoriu cu care să se facă verificarea

jurisdicțională, astfel încât devine aplicabilă regula participării Statului în

procedura judiciară prin Ministerul Finanțelor Publice.

Ca atare, problema

calității procesuale pasive, precum și aceea a reprezentării Statului au fost

corect rezolvate în speță.

- În ce privește

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de recurent cu referire la

dispozițiile Legii nr. 10/2001 și la faptul că după intrarea acesteia în

vigoare o acțiune de drept comun nu mai poate fi formulată, critica este de

asemenea nefondată.

Pe de o parte, dată

fiind natura bunului, revendicat de Parohia Evanghelică Brașov, regimul juridic

al unor asemenea imobile nu este reglementat de Legea nr. 10/2001, ci, în

condițiile art. 8 alin. (2) din acest act normativ, de O.U.G. nr. 94/2000

privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase

din România.

Pe de altă parte, se

constată că reclamanta a urmat procedura specială a actului normativ menționat

anterior, obținând decizia nr. 1750 din 8 mai 2008 a Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase

din România, conform căreia s-a dispus retrocedarea imobilului (construcție și

teren aferent) din Brașov, B-dul E.

Această decizie de

retrocedare a fost însă, atacată în justiție, iar prin Decizia nr. 2863/2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal, admițându-se recursurile declarate de Județul Brașov și Muzeul de

Etnografie Brașov, s-a anulat măsura de retrocedare.

Conform

considerentelor deciziei instanței supreme s-a reținut că, întrucât preluarea bunului,

pe temeiul Decretului-lege nr. 485/1944 se situează în afara intervalului 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, iese de sub sfera de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000,

astfel încât titlurile de proprietate pretinse de fiecare din cele două părți

ar putea fi comparate în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun.

Rezultă că problema

admisibilității promovării unei astfel de acțiuni a fost deja tranșată în

litigiul anterior, statuându-se că imobilul nu face obiectul reglementării

speciale în materie (care este O.U.G. nr. 94/2000, iar nu Legea nr. 10/2001) și

că valorificarea dreptului pretins se poate realiza pe calea dreptului comun.

Astfel fiind, pârâtul

nu mai poate aduce în dezbaterea judiciară acest aspect și nu poate pretinde

contrariul celor statuate deja jurisdicțional anterior sub acest aspect.

- Critica

recurentului vizând valabilitatea titlului statului nu are conținutul unui

motiv de recurs, întrucât se limitează în fapt la o simplă afirmație,

susținându-se că „imobilul asupra căruia poartă litigiul a intrat în mod legal

în patrimoniul statului”.

2) și 3) Recursurile

pârâtului Județul Brașov și intervenientului Muzeul de Etnografie aduc

judecății critici legate de modalitatea în care a fost soluționată excepția

autorității de lucru judecat și de felul în care pe fond, s-a apreciat asupra

nevalabilității titlului Statului, astfel încât urmează să fie analizate

împreună.

În ce privește

excepția autorității de lucru judecat, deși ambii recurenți pretind, cu

trimitere la sentința civilă nr. 81/1950 a Tribunalului Brașov, că ar fi mai

avut loc o judecată în condițiile identității de părți, obiect și cauză, în

realitate se constată că nu au fost nesocotite dispozițiile art. 1201 C. civ.

și că rezolvarea acestei excepții procesuale s-a făcut în mod corect.

Astfel, prin acțiunea

introdusă în anul 1950, reclamanta a solicitat să i se recunoască dreptul de

proprietate asupra aceluiași imobil, susținând că procesul verbal întocmit de

organele administrative, de preluare a bunului, nu poate fi titlu și nici mod

valabil de dobândire a proprietății, invocându-se în drept dispozițiile art. 380

C. civ. austriac și art. 480, 481 C. civ.

Hotărârea pronunțată

în acea cauză (sentința civilă nr. 81/1950 a Tribunalului Brașov) respingând

acțiunea, a motivat soluția cu referire la criterii rasiale, reținându-se în

considerente că G.E.German s-a organizat „după puncte de vedere rasiale și

concepție național - socialistă”.

În prezenta acțiune,

deși sunt invocate ca temei al acțiunii dispozițiile art. 480, 481 C. civ.,

Decretul-lege nr. 115/1938, în motivele de fapt și de drept ale cererii care

circumscriu cauza cererii de chemare în judecată, se arată că este vorba de

neconstituționalitatea titlului.

Or, această analiză a

neconstituționalității, a neconformității actului normativ de preluare cu legea

fundamentală a fost posibilă abia pe temeiul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

De aceea, în prezenta

speță reclamanta a tins la valorificarea unei alte cauze juridice, care nu se

limitează, așa cum eronat susțin recurenții, la indicarea textului de lege, ci

presupune fundamentul dreptului de valorificat inclusiv prin raportare la

cadrul normativ existent (diferit, în mod esențial, de cel din 1950).

Sub acest aspect, s-a

reținut corect că judecata anterioară s-a desfășurat într-un cadru lipsit de

garanții procesuale, soluția bazată pe considerente de ordin rasial și etnic

neputând fi opusă cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu.

Așadar, existând

diferență de cauză juridică între cele două demersuri promovate de reclamantă,

chiar dacă în recuperarea aceluiași imobil, rezultă că nu este dată tripla

identitate de elemente pentru a subzista excepția autorității de lucru judecat,

de natură să pună obstacol celei de-a doua judecăți.

În consecință,

instanțele anterioare au rezolvat corect și acest aspect legat de efectele pe

care le produce hotărârea anterioară, care nu se opune cu autoritate de lucru

judecat, în manifestarea sa extinctivă, negativă, date fiind elementele

diferite aduse dezbaterii judiciare în acest al doilea proces.

- În ce privește

fondul cauzei și pretinsa valabilitate a titlului statului, criticile sunt de

asemenea, neîntemeiate.

Instanțele fondului

au reținut corect că preluarea bunului pe numele G.E.German, prin aplicarea

Decretului-lege nr. 485/1944 (potrivit căruia s-a abrogat Legea nr. 830/1940

pentru constituirea G.E.German din România, Statul Român devenind proprietar al

bunurilor aparținând acestuia) s-a făcut eronat, în condițiile în care acesta

nu figura ca proprietar al imobilului, adevăratul proprietar tabular fiind

Biserica Evanghelică C.A. Brașov.

Susținerea că, în

realitate, dreptul de proprietate ar fi fost transferat de la Biserică la G.E.German, având în vedere Convenția încheiată de acestea în anul 1942 (având la

bază Legea nr. 830/1940), prin care toate bunurile mobile și imobile, printre

care și el în litigiu, s-ar fi transferat de la biserică la Grupul etnic, nu poate fi primită.

Așa cum corect au

reținut instanțele fondului, un astfel de transfer de proprietate nu își

producea efectele în absența intabulării în cartea funciară, față de dispozițiile

exprese ale art. 431 C. civ. austriac, aplicabile illo tempore, transmisiunilor

imobiliare din Ardeal.

Astfel, potrivit

textului menționat, „pentru transmiterea proprietății bunurilor imobile, este

necesar ca actul de achiziție să se înregistreze în registrele publice,

deținute pentru acest scop. Această operațiune se numește intabulare”.

Fiind vorba de un

efect constitutiv de drepturi al operațiunii intabulării, în absența acesteia

nu se poate susține că dreptul real poate fi strămutat, constituit, modificat

ori stins prin simpla voință a părților.

Publicitatea

imobiliară în asemenea situații are caracter necesar sau constitutiv, de ea

depinde eficacitatea însăși a dreptului, așa încât recurenții nu pot pretinde

decât lipsit de temei că „operațiunea formală de intabulare s-ar opune

principiului liberului circuit al imobilelor”.

Cum în cartea

funciară a rămas proprietar tabular Biserica Evanghelică, rezultă că nu a avut

loc transferul dreptului către G.E.German și în continuare, că acesta nu putea

fi preluat de către stat în baza Decretul-lege nr. 485/1944, aplicat unui

titular al dreptului care nu intră în domeniul de aplicare al acestui act

normativ.

Susținerea

recurentului - intervenient Muzeul de Etnografie, potrivit căreia prin soluția

adoptată, instanța de apel a contravenit deciziei nr. 2863 din 1 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care ar fi tranșat chestiunea transferului dreptului de

proprietate în favoarea G.E.German, nu poate fi primită.

În realitate, prin

decizia menționată a instanței supreme, în legătură cu lipsa de transcriere în

cartea funciară a dreptului de proprietate s-a reținut că, aceasta nu înseamnă

că „convenția nu este valabilă între părțile contractuale”.

Această valabilitate

a convenției privită în legătură cu sistemul de publicitate imobiliară căreia

îi era supusă, nu poate semnifica decât că este vorba, între părți, de o

convenție creatoare de obligații, adică de raporturi juridice obligaționale -

respectiv, dreptul de a dobândi prin intabulare un bun nemișcător (care este un

drept de creanță iar nu un drept real, fiind opozabil numai debitorului care

rămâne ținut de obligația asumată prin convenție, de a preda dobânditorului

înscrisurile trebuitoare pentru intabularea dreptului).

Instanța anterioară

nu a tranșat - prin decizia nr. 2863/2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, - valabilitatea preluării

bunului de către stat, pentru ca recurenții să se poată prevala de efectul

pozitiv al unei asemenea dezlegări jurisdicționale.

Pe acest aspect,

considerentele deciziei se limitează la a statua că preluarea imobilului de

către stat s-a realizat pe temeiul Decretul-lege nr. 485/1944, urmând ca

valabilitatea preluării sau caracterul abuziv al acesteia să se analizeze în cadrul

unei acțiuni în revendicare.

De altfel, față de

soluția pronunțată, care a constat în anularea deciziei nr. 1750 din 8 mai 2008 a Comisiei de retrocedare, pe motiv că aceasta și-a depășit atribuțiile, instanța anterioară

nici nu putea tranșa alte aspecte care să se opună cu efectul autorității de

lucru judecat în procesul ulterior (având în vedere că se bucură de autoritate

de lucru judecat, alături de dispozitiv, doar acele considerente care sprijină,

justifică în mod necesar soluția adoptată).

În acest sens, în

considerentele justificative ale deciziei nr. 2863/2010, se reține, pentru a

motiva soluția de anulare a deciziei de retrocedare, faptul că Decretul-lege nr.

485/1944 se situează anterior perioadei 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

ieșind astfel, din sfera de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000.

Este total nefondată

și susținerea potrivit căreia lipsa efectului constitutiv al intabulării

trebuie privită și din perspectiva Legii nr. 7/1996, care nu mai instituie

caracterul constitutiv de drepturi prin intabulare.

O astfel de afirmație

ignoră principiul aplicării legii civile în timp, care nu permite

retroactivitatea acesteia decât cu încălcarea unei norme constituționale (art. 15

alin. (2) din Constituție).

Condițiile de

valabilitate (iar transcrierea dreptului era o condiție de validitate, de

eficacitate a actului juridic translativ) și efectele unui act juridic nu pot

fi apreciate decât în raport cu legea în vigoare la data întocmirii sale.

În consecință,

instanțele de fond au apreciat corect că a avut loc o preluare nevalabilă a

bunului de către stat din patrimoniul Bisericii Evanghelice, astfel încât, în

mod corect, constatându-se că nu subzistă temeiul intabulării dreptului Statului

în c.f., au făcut aplicarea art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 (text

conform căruia rectificarea unei intabulări se poate dispune „dacă înscrierea

sau titlul în temeiul căruia s-a săvârșit nu au fost valabile”).

Este nefondată

susținerea recurentului - intervenient potrivit căreia reclamanta nu s-a

prevalat de un bun în acțiunea promovată, făcând trimitere în acest sens la Hotărârea Pilot pronunțată de Curtea Europeană în cauza Atanasiu ș.a. împotriva României și

la împrejurarea că aceasta nu deținea, anterior învestirii instanței, o

hotărâre care să-i fi confirmat dreptul și să fi dispus restituirea bunului.

În realitate,

Hotărârea Pilot vizează altă ipoteză, căreia nu i se circumscrie situația

reclamantei și anume, aceea în care este adoptată o legislație care prevede

restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior

și când se poate considera că acea legislație creează un nou drept de

proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor

care îndeplinesc condițiile de restituire.

Cu referire la

prevederile legilor speciale de reparație și analizând noțiunea autonomă de

bun, Curtea a reținut în cauza Atanasiu că „existența unui bun actual în

patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre

definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de

proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii au dispus în mod expres restituirea

bunului” (par. 140).

La fel, Curtea a

apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a

cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de

epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (par. 142).

În speță însă, nu

este vorba despre incidența vreunei legi speciale de reparație, ale cărei

prescripții să fie verificate și îndeplinite (pentru ca interesul patrimonial să

se transforme în valoarea patrimonială) pentru că s-a stabilit jurisdicțional

anterior că actul normativ special (O.U.G. nr. 94/2000) care reglementează

situația imobilelor aparținând cultelor religioase nu este incident cu privire

la bunul în litigiu.

De asemenea, nu este

necesară existența unei hotărâri anterioare care să fi confirmat dreptul la

restituirea bunului întrucât reclamanta nu avea la îndemână și nu trebuia să

urmeze altă procedură judiciară sau administrativă anterioară învestirii

instanței cu prezenta cerere, în cadrul căreia să-i fi fost verificat dreptul

de proprietate.

Dimpotrivă, în cadrul

actualului litigiu, declanșat prin cererea înregistrată la 3 februarie 2009 s-a

pus problema verificării dreptului de proprietate al reclamantei în opoziție cu

dreptul statului și aceasta este procedura judiciară care a permis stabilirea

faptului că reclamanta deține un titlu valabil și deci, un bun în sensul

Convenției, la a cărui restituire este îndreptățită.

Pentru toate

considerentele arătate, criticile deduse judecății prin intermediul celor trei

recursuri fiind găsite nefondate, recursurile vor fi respinse în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, de

pârâtul Județul Brașov și de intervenientul Muzeul de Etnografie Brașov

împotriva deciziei nr. 90/ AP din data de 5 iulie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de

muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 iunie 2012.