ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2837/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2837/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului civil de față, reține

următoarele:

Reclamanta Biserica Evanghelică CA Brașov

a chemat în judecată pe pârâtul Institutul pentru Tehnică de Calcul SA București,

solicitând ca, pe calea contestației prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, să fie pronunțată

o hotărâre prin care să fie obligat la emiterea unei decizii privind restituirea

imobilului situat în Brașov, str. I.R. nr. X, compus din teren în suprafață totală

de 862 mp. și două corpuri de clădire.

În motivarea cererii sale, reclamanta a

arătat, în esență, că a formulat cererea de restituire din 21 februarie 2003 la

comisia specială de retrocedare a unor imobile ce au aparținut cultelor religioase,

prin care a solicitat restituirea imobilului mai sus menționat, iar dosarul a fost

transmis spre competentă soluționare pârâtului, în baza O.U.G. nr. 94/2000.

Deși au trecut mai mult de 9 luni de la

data când pârâtului i s-a transmis dosarul, acesta nu a comunicat reclamantei nici

măcar numărul de înregistrare, iar cererea de restituire nu a fost soluționată,

deși dosarul este complet.

Mai mult decât atât, pârâtul intenționează

să se privatizeze și există riscul ca societatea, cu întregul său patrimoniu, să

fie înstrăinată, lucru interzis de art. 4

2

alin.(2) din O.U.G. nr. 94/2000.

În ceea ce privește imobilul ce se solicită

a fi restituit, acesta aparține reclamantei, fiind preluat de stat fără un titlu

valabil, având destinația inițială de „Cămin al bătrânilor bărbați evanghelici".

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 724 din 17 aprilie 2008

a admis acțiunea formulată de reclamanta Biserica Evanghelică CA Brașov și a obligat

pârâtul să emită decizie motivată, prin care să restituie în natură reclamantei

imobilul situat în Brașov, str. I.R., județul Brașov, compus din teren în suprafață

de 862 mp și corpurile de construcție A și C, astfel cum este identificat în cartea

funciară a orașului Brașov.

Prima instanță a reținut că reclamanta

a formulat, în baza O.U.G. nr. 94/2000, notificarea nr. 819/2003, înregistrată sub

nr. 2510 din 21 februarie 2003 la Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri

imobile care au aparținut cultelor religioase, prin care solicita restituirea în

natură a imobilului situat în Brașov, str. I.R., alcătuit din teren de 862 m.p.

și corpul A și C de clădire, înscris în cartea funciară Brașov, deținut în prezent

de Institutul pentru Tehnică de Calcul SA, notificare la care a atașat toate actele

necesare.

Comisia specială de retrocedare a transmis

notificarea către pârâtul Institutul pentru Tehnică de Calcul SA, conform adresei

nr. 2510 din 2 februarie 2007, însă nici până în prezent unitatea deținătoare nu

a soluționat notificarea, așa cum rezultă din întâmpinarea depusă la dosarul de

fond.

Prima instanță a reținut ca fiind cert

dovedit faptul că reclamanta și-a îndeplinit obligația impusă de O.U.G. nr. 94/2000,

aceea de a notifica unitatea deținătoare în vederea obținerii de măsuri reparatorii

pentru imobilul litigios, notificarea de restituire în natură fiind formulată cu

respectarea termenului prevăzut de lege.

Cu toate aceste demersuri, unitatea deținătoare

nu a soluționat notificarea formulată de reclamantă.

Instanța a considerat că absența răspunsului

persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii

solicitate, iar acest refuz trebuie cenzurat de instanță, întrucât procedura de

restituire prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 este subsumată exercitării unui drept

subiectiv civil, astfel că, dacă este temporizată, deschide celui vătămat accesul

la jurisdicția civilă pentru a fi finalizată.

Tribunalul a mai reținut că imobilul situat

în prezent în Brașov, str. I.R., județul Brașov, compus din teren în suprafață de

862 m.p. și corpurile de construcție A și C, astfel cum este identificat în cartea

funciară, a orașului Brașov, a aparținut reclamantei, așa cum rezultă din mențiunile

cărții funciare a localității Brașov, conform cărora, în baza contractului de donațiune

din 14 decembrie 1938, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Comunității

Bisericii Evanghelice CA din Brașov.

Prin Decretul nr. 302 din 3 noiembrie 1948,

imobilul a fost preluat abuziv de către stat, prin naționalizare și dat în folosința

Ministerului Sănătății, pentru a servi Serviciului de Ocrotire al Mamei și Copilului,

așa cum rezultă și din încheierea nr. 94/1949 a Judecătoriei Mixte Brașov, secția

cărții funciare, iar în prezent imobilul se află în patrimoniul pârâtului.

În raport de această situație de fapt reținută,

tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este întemeiată, întrucât, din actele

depuse la dosarul cauzei și menționate în cele ce preced, s-a făcut dovada că reclamanta

a deținut în proprietate imobilul teren și construcție, imobil care a intrat în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 302/1948.

La aprecierea acestei situații, Tribunalul

a avut în vedere că, potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, pentru stabilirea dreptului

de proprietate, solicitantul poate depune și un început de dovadă scrisă, declarații

de martori autentificate, expertize extrajudiciare precum și orice acte care, coroborate,

întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului,

la data preluării abuzive.

În absența unor probe contrare, existența

și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută

în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive

sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

În aplicarea prevederilor alin. (4) și

în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de

autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării

abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Tribunalul a apreciat că susținerile pârâtei,

în sensul că, reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului,

sunt nefondate, în contextul în care art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 dă posibilitatea

probării dreptului de proprietate asupra imobilului, nu numai prin titlul original,

dar și prin alte înscrisuri care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv

aparținea persoanei respective, înscrisuri care sunt depuse la dosarul cauzei.

În speța dedusă judecății, la dosarul cauzei

s-a depus chiar actul de proprietate original, respectiv contractul de donațiune

din 14 noiembrie 1938, precum și confirmarea trecerii bunului în proprietatea statului,

prin Decretul nr. 02/1948, acte care fac dovada dreptului de proprietate al reclamantei

asupra imobilului solicitat, conform art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000.

Totodată susținerile pârâtei în sensul

că nu s-a făcut dovada calității de centru de cult a solicitantului, au fost considerate

neîntemeiate de către prima instanță, întrucât reclamanta a făcut această dovadă

prin depunerea la dosarul cauzei a Statului Organic al Bisericii Evanghelice CA,

cât și prin faptul că în anexa cuprinzând lista cultelor recunoscute în România

menționate de Legea nr. 489/2006, este menționată la poziția nr. 8 Biserica Evanghelică

CA din România.

Tribunalul a reținut că imobilul teren

și construcție a aparținut reclamantei, fiind trecut în proprietatea statului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

pârâtul I.T.C. Institutul pentru Tehnică de Calcul SA București, invocând mai multe

excepții: excepția lipsei capacității procesuale a reclamantei, excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei calității de reprezentant

a persoanei care a formulat cererea de retrocedare.

În ceea ce privește aspectele de fond ale

apelului, aceasta a susținut că imobilul nu poate fi retrocedat, întrucât această

persoană juridică a fost privatizată și că instanța de fond a acordat mai mult decât

s-a cerut, deoarece prin acțiune s-a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei

decizii privind restituirea imobilului, iar nu la obligarea pârâtei la restituire,

așa cum s-a dispus prin dispozitivul sentinței.

Curtea de Apel București, secția a IV a

civilă, prin decizia civilă nr. 929 din 9 decembrie 2008 a respins ca nefondat apelului

pârâtului, confirmând soluția primei instanțe.

În ceea ce privește excepția lipsei capacității

procesuale, instanța de apel a reținut că nu este fondată, deoarece, din dispozițiile

art. 10 și art. 13 din Statutul Organic al Bisericii Evanghelice CA  rezultă că

Biserica Evanghelică CA Brașov - Parohia Brașov, entitate care a formulat acțiunea

și al cărui paroh a semnat cererea de chemare în judecată, are personalitate juridică,

fiind capabilă de a avea drepturi și de a-și asuma obligații procesuale.

Potrivit art. 10 din Statut, biserica este

organizată pe trei grade: „biserica locală", „biserica districtuală" și

„biserica generală".

În ceea ce privește „bisericile locale",

art. 11 din statut prevede că acestea sunt „persoane juridice de drept public"

și ele se clasifică în „parohii", adică acele comunități care au singur câte

un preot al lor, „filii", adică acele comunități care nu au un paroh propriu,

ci sunt administrate de către parohul altei comunități și „comunități organizate

din diaspora", adică acele comunități care nu sunt afiliate niciunei parohii

și sunt administrate de un preot diasporian. Toate aceste forme de organizare ale

bisericii locale sunt persoane juridice de drept public, așa cum rezultă din partea

introductivă a art. 11 din statut, ceea ce înseamnă că au capacitate procesuală

de folosință și că pot să promoveze acțiuni în justiție.

Reclamanta Biserica Evanghelică CA Brașov

este „biserica locală" organizată în Brașov, sub forma „parohiei", având

un paroh propriu care o reprezintă. în acest sens, art. 20 alin. (1) din statut,

prevede că „parohul este conducătorul parohiei în toate afacerile bisericii, având

să o reprezinte în fața instanțelor din afara bisericii, întrucât reprezentarea

nu cade, în sensul dispozițiunilor acestui statut organic, în competința presbiteriului".

Ca atare, Curtea a apreciat că Biserica

Evanghelică CA Brașov este persoană juridică de drept public, așa cum sunt toate

celelalte biserici locale, are capacitate procesuală, iar parohul are calitatea

de reprezentant al acestei persoane juridice, calitate în care a semnat cererea

de chemare în judecată.

Referitor la excepția lipsei calității

procesuale active, Curtea a apreciat că nu este întemeiată, deoarece potrivit

art. 11 din Statut, toate cele trei forme de clasificare a bisericii locale (parohiile,

filiile și comunitățile organizate din diaspora) sunt definite ca fiind „comunități",

în sensul de colectivități, grupuri sociale ai căror membri au aceeași credință

și preocupări religioase. Așadar, Biserica Evanghelică CA Brașov este în primul

rând o „comunitate", această caracteristică fiind evidențiată și în conținutul

denumirii pe care comunitatea o folosea la momentul când a dobândit în proprietate

imobilul.

Comunitatea Bisericii Evanghelice CA. Brașov

a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului și și-a intabulat dreptul astfel

dobândit în anul 1938, anterior adoptării Statului Organic al Bisericii Evanghelice

CA. din Republica Populară Română. Ca atare, la momentul dobândirii și intabulării

dreptului de proprietate, comunitatea credincioșilor de rit evanghelic și cult augustan

din Brașov nu avea denumirea și forma organizatorică pe care a dobândit-o ulterior,

în temeiul Statului.

Statutul a fost aprobat prin Decretul din

6 iunie 1949 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a R.P.R., iar în temeiul său

biserica s-a reorganizat, comunitățile locale (cum era și Comunitatea Bisericii

Evanghelice CA. Brașov) devenind, din punct de vedere organizatoric și statutar,

„biserici locale", în sensul art. 10 din Statut.

Continuitatea, a apreciat instanța de apel,

nu rezultă numai din semnul echivalenței pe care dispozițiile din Statut îl așează

între „comunitate" și „biserică", ci și din împrejurarea că Statutul din

1949 a reglementat unitar și exhaustiv toate formele de organizare și asociere care

sunt posibile în sânul Bisericii Evanghelice CA. din România, art. 1 teza

1

din Statut prevăzând că „Biserica Evanghelică

CA. din Republica Populară Română o formează comunitatea tuturor credincioșilor

de rit evanghelic CA., care au domiciliul permanent pe teritoriul ei", rezultând

că, după intrarea în vigoare a statutului, nu au putut funcționa comunități evanghelice

de cult augustan în afara celor precizate în Statut.

Or, având în vedere că, potrivit art. 11

alin. (1) din Statut, averea comunității constituie averea bisericii (locale, districtuale

sau generale, după caz), rezultă că după intrarea în vigoare a Statutului, averea

Comunității Bisericii Evanghelice CA. Brașov a devenit averea Bisericii Evanghelice

CA. Brașov.

Curtea constată că, potrivit art. 4

alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, cererile de retrocedare se depun prin centrul

eparhial sau, după caz, centrul de cult. De asemenea, conform art. 1 alin. (8) din

ordonanță, prin centru de cult se înțelege instituția, cu sediul în România, care

coordonează toate unitățile locale ale unui cult religios, iar prin centru eparhial,

instituția care are jurisdicție asupra unui număr de unități locale de cult situate

într-o zonă geografică a țării.

Cererea de retrocedare a fost depusă de

Biserica Evanghelică CA din România („biserica generală", în sensul art. 10

din Statut), prin Consistoriul Superior (corpul reprezentativ suprem, conform

art. 87 din Statut), pentru Parohia (Biserica sau Comunitatea) Evanghelică CA. Brașov,

care avea în proprietate imobilul la data preluării de către stat.

Biserica Evanghelică CA din România are

calitatea cerută de art. 1 alin. (8) din O.G. nr. 94/2000, republicată, pentru a

depune cererea de retrocedare, respectiv, este centru de cult, având sediul în România

(Sibiu) și coordonează toate unitățile locale care aparțin acestui cult (art. 81

și următoarele din Statut).

Curtea a reținut că Biserica Evanghelică

CA Brașov - Parohia Brașov nu este centru de cult și nici centru eparhial, însă,

acest aspect este irelevant, deoarece cererea de retrocedare nu a fost depusă, la

Comisia specială de retrocedare, direct de Biserica Evanghelică CA Brașov - Parohia

Brașov, ci a fost depusă prin centrul de cult, adică, prin Biserica Evanghelică

CA din România, așa cum cere textul legal.

Instanța de apel a reținut că excepția

lipsei calității de reprezentant nu poate fi primită, întrucât potrivit art. 4

alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, doar cererea de retrocedare adresată Comisiei

speciale de retrocedare se depune prin centrul de cult sau prin centrul eparhial.

Acest text nu prevede vreo restricție în ceea ce privește exercitarea dreptului

la acțiune în justiție. Ca atare, acțiunea în justiție trebuie promovată de persoana

juridică ce se pretinde îndreptățită la restituire, din patrimoniul căreia bunul

a fost preluat de stat.

Pentru a putea promova acțiunea, reclamanta

nu are nevoie de nicio autorizare din partea Consistoriului Superior al Bisericii

Evanghelice CA din România, neexistând nici un temei legal sau statutar care să

prevadă o asemenea condiție de

exercitare a acțiunii.

Curtea a apreciat că nu poate fi primită

nici susținerea potrivit căreia parohul nu ar putea să depună acțiunea și că, pentru

a putea efectua acest demers, ar avea nevoie de împuternicire din partea presbiteriului.

Din conținutul art. 41 pct. 10 din Statut

nu rezultă că presbiteriul are în competență să decidă dacă biserica(parohia) promovează

sau nu o acțiune în justiție.

Întrucât această problemă nu este lăsată

în puterea presbiteriului, sunt aplicabile dispozițiile prevăzute la art. 20

alin. (1) și (3) din Statut, potrivit cărora parohul, în calitate de conducător

al parohiei, ia măsurile necesare în chestiunile mai importante care nu sunt rezervate

presbiteriului sau adunării generale, având și dreptul să reprezinte parohia în

fața instanțelor din afara bisericii.

Cu privire la criticile de fond invocate

de pârâtă, Curtea a reținut că potrivit art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000,

republicată, imobilele -terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent

de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a legi de o regie

autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul

sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori

asociat majoritar, vor fi restituite solicitantului, în natură, prin decizia organelor

de conducere ale unității deținătoare. Cota de participare a statului sau a autorității

administrației publice centrale sau locale se va diminua în mod corespunzător cu

valoarea imobilului retrocedat, procedându-se la reducerea capitalului social și

la recalcularea patrimoniului.

Acest text a fost introdus prin art.

1

pct. 4 din Legea nr. 247/2005 privind reforma

în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată

în M. Of. al României, Partea

1,

nr. 653/22.07.2005. La data

intrării în vigoare a acestei legi, societatea comercială apelantă nu era integral

privatizată.

Așa cum rezultă din Procesul-verbal de

negociere din 04 septembrie 2007, la data încheierii acestui proces-verbal Statul

deținea prin AVAS un procent de 69,92% din acțiuni.

Curtea a reținut că la data intrării în

vigoare a Legii nr. 247/2005 statul era acționar majoritar, potrivit art. 2

alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, astfel încât imobilul trebuie restituit

în natură solicitantului.

Interpretarea pârâtei dedusă din art. 2

alin. (1) teza a doua, în sensul că, dacă privatizarea intervine înainte de soluționarea

cererii de retrocedare, nu ar mai fi obligatorie restituirea în natură, nu poate

fi primită, deoarece aceasta vine în contradicție cu dispoziția clară și neechivocă

de la art. 2 alin. (1) teza

I

din O.U.G. nr. 94/2000, republicată,

care stabilește, ca modalitate de reparație, restituirea în natură a imobilului

fără a distinge după cum cererea de retrocedare a fost soluționată înainte sau după

privatizare. Condiția prevăzută de textul legal menționat este aceea ca imobilul

să fie deținut de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate

comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau

locale este acționar ori asociat majoritar, la data intrării în vigoare a legii

care reglementează această formă de reparație.

Instanța de apel a reținut și că din actele

depuse la dosar nu rezultă că procesul de privatizare s-ar fi finalizat.

Cum prin acțiune reclamanta a solicitat

obligarea pârâtei să emită o decizie privind restituirea imobilului, iar dispozitivul

sentinței este în sensul solicitat, instanța de apel a apreciat că motivul de apel,

potrivit căruia instanța ar fi dat mai mult decât s-a cerut, nu poate fi primit.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța

de apel a formulat recurs pârâtul, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304

pct. 6 și 9 C. proc. civ., dezvoltând următoarele critici:

1.instanța de apel nu a analizat motivul

de apel formulat de pârât, în sensul că, prima instanță a acordat mai mult decât

a cerut reclamanta prin petitul cererii sale.

Astfel, instanța în mod nelegal a dispus

obligarea pârâtului la restituirea imobilului, în absența unei cereri de învestire

formulate în acest sens de reclamantă, care solicitase doar obligarea pârâtului

la emiterea unei decizii și nu obligarea efectivă la restituire.

2.- hotărârea instanței de apel este nelegală

sub două aspecte: aplicarea greșită a legii din perspectiva respingerii excepției

lipsei calității procesuale active a Bisericii Evanghelice CA Brașov și încălcarea/aplicarea

greșită a prevederilor legale care exceptează de la restituire imobilele aflate

în patrimoniul societăților comerciale privatizate.

2.1. Imobilul a fost deținut, conform mențiunilor

din cartea funciară, de o entitate numită „Comunitatea Evanghelică CA din Brașov."

Nu există nicio dovadă cu privire la continuitatea

acestei persoane, a relației acesteia cu Biserica Evanghelică de Cult Augustan din

România, cu Parohia Brașov a acestei Biserici sau cu „Biserica Evanghelică CA. Brașov",

care a formulat cererea de chemare în judecată.

De asemenea, nu a fost făcută dovada faptului

că persoana care a formulat cererea de chemare în judecată este persoana de la care

a fost preluat imobilul sau un succesor al acesteia.

Din

contractul de donație depus la dosarul cauzei rezultă că persoana

juridică deținătoare a imobilului nu este una dintre formele de organizare a Bisericii

Evanghelice CA din România.

Astfel, contractul de donație este semnat

pentru această entitate de două persoane având calitatea de „președinte" și

„secretar", funcții care nu se regăsesc în structura organizatorică a Bisericii

Evanghelice CA.

Se mai critică și faptul că reclamanta

Biserica Evanghelică CA Brașov, având statut de parohie, nu intră în sfera persoanelor

care pot solicita potrivit O.U.G. nr. 94/2000 restituirea imobilului, conform

art. 4 alin. (1) și art. 1 alin. (8) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea

unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Totodată din art. 10 al Statului Organic

al Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din România rezultă că Biserica

Evanghelică CA se organizează la nivel general, districtual și local, iar conform

art. 13 din Statut, parohia este una dintre cele trei forme de existență ale bisericii

locale.

În consecință, parohia nu poate constitui

un centru de cult așa cum îl definește legea. Parohia, conform art. 13 - 59 din

Statut nu are în jurisdicția sa alte unități locale de cult, și deci nu poate constitui

nici un centru eparhial.

Or, pe de o parte, centrul de cult nu a

făcut dovada faptului că acționează în calitate de reprezentant pentru parohie,

iar, pe de altă parte, nu există un text de lege care să legitimeze din punct de

vedere procesual entitatea din teritoriu (Parohia Brașov a Bisericii Evanghelice

CA, în speță).

Recurentul susține că cererea de chemare

în judecată trebuia formulată de centrul de cult care a formulat și cererea de retrocedare

(Biserica Evanghelică CA din România), iar nu de către Parohia Brașov a Bisericii

Evanghelice.

2.2 Instanța de apel a interpretat greșit

dispoz.art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, având în vedere numai prima teză

a acestui act normativ, deși recurentul era integral privatizat.

Din interpretarea acestui text normativ

reiese că pot face obiectul retrocedării exclusiv imobilele care se află în patrimoniul

unei entități de drept public (statul ori o altă persoană de drept public), în patrimoniul

unei entități de utilitate publică (regie autonomă, societate națională sau companie

națională) sau în patrimoniul unei societăți comerciale la care statul ori o alta

persoană de drept public este acționar/asociat. În cazul acestei din urmă categorii,

imobilul poate fi retrocedat și în situația în care statul/altă persoană de drept

public este acționar minoritar, însă numai dacă „ valoarea acțiunilor sau părților

sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului

a cărui restituire În natură este cerută" [art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr.

94/2000].

În condițiile în care Biserica Evanghelică

nu a obținut suspendarea procedurii de privatizare a ITC (a formulat o cerere de

ordonanță președințială, respinsă însă de instanță) și, de asemenea, nu a contestat

în niciun mod măsurile de pivatizare întreprinse de stat, privatizarea ITC care

a survenit anterior pronunțării sentinței de către prima instanță face imposibilă

retrocedarea în natură reglementată de dispozițiile citate și totodată nelegală

obligația de retrocedare impusă de prima instanță.

În ceea ce privește motivarea instanței

de apel, în sensul că „din actele depuse la dosar nu rezultă că procesul de privatizare

s-ar fi finalizat, recurentul arată că a depus procesul-verbal din data de 04

septembrie 2007 din care rezultă că T.V.M. SA și R.D.F. au fost declarați câștigătorii

licitației de privatizare a ITC, iar faptul că AVAS a pierdut calitatea de acționar

al ITC nu a fost niciun moment tăgăduit de reclamantă.

Analizând recursul în limita criticilor

formulate, Înalta Curte exercitând controlul judiciar de legalitate, constată că

recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:

În ceea ce privește primul motiv de recurs,

Înalta Curte apreciază ca nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 6 C.

proc. civ.

Astfel, în acord cu spiritul reglementărilor

de ansamblu ale legilor de reparație, între care se încadrează și O.U.G. nr. 94/2000

privind

retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România,

atribuția instanței judecătorești de a soluționa contestațiile împotriva deciziilor

prin care s-a soluționat notificarea persoanelor îndreptățite, nemulțumite de aceste

decizii, nu este restrânsă doar la prerogativa formală de a cenzura modul de soluționare

a notificării ci, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată prin vreo

dispoziție legală, să dispună direct cu privire la cererea persoanei îndreptățite

în raport de întregul material probator administrat în cauză, rezolvând pe fond

notificarea acesteia.

O altă abordare ar contraveni principiului

soluționării cauzei într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6 parag. (1) din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, la care

România este parte.

Cu privire la criticile de nelegalitate

întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea nu sunt

fondate.

2.1.În primul rând Înalta Curte va avea

ca premisă situația de fapt reținută de instanța de apel, asupra căreia, în actuala

structură a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., instanța de recurs nu poate reveni.

Din această perspectivă criticile vizând

interpretarea probelor, care tind la schimbarea situației de fapt reținute de Curtea

de Apel (în legătură cu identitatea juridică între „Comunitatea Evanghelică CA Brașov”

și reclamanta Biserica Evanghelică de Cult Augustan Brașov), nu pot fi primite în

recurs.

Calitatea procesuală activă se determină

în raport cu litigiul concret care este supus judecății, presupunând existența unei

identități între persoana reclamantului și persoana care se pretinde titularul dreptului

în raportul juridic dedus judecății.

În speța supusă analizei, Înalta Curte

reține că raportul juridic dedus judecății este supus reglementării instituite prin

O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au

aparținut cultelor religioase din România.

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000,

reținut drept temei de drept al cererii deduse judecății, „Imobilele care au aparținut

cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu,

de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate

în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul

unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari,

în condițiile prezentei O.U.G.”.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin.

(1) din O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000, cererile de retrocedare a unor astfel de

imobile se depun prin centrul eparhial sau, după caz, centrul de cult, la Comisia

specială de retrocedare iar, în cazul în care imobilele sunt deținute de societăți

comerciale, potrivit art. 2 alin. (2) se transmit unității deținătoare, care are

obligația de a le soluționa în termen de 60 de zile de la data completării dosarului.

Ca atare, calitatea procesuală activă a

reclamantei, titulare a dreptului de retrocedare, în prezenta cauză se verifică

în persoana centrului eparhial sau, după caz, a centrului de cult, astfel cum acestea

sunt recunoscute prin Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006 privind libertatea religioasă

și regimul general al cultelor.

Așa cum a constatat instanța de apel, în

prezenta cauză cererea de retrocedare a fost depusă prin Biserica Evanghelică CA

din România, prin Consistoriul Superior, pentru Parohia (Biserica sau Comunitatea)

Evanghelică CA. Brașov, care avea în proprietate imobilul la data preluării de către

stat, având deci calitatea cerută de textul normativ anterior menționat (coroborat

cu art. 1 alin. (8) din O.G. nr. 94/2000, republicată și art. 10, 13 -59 Statutul

Organic al Bisericii Evanghelice CA) pentru a depune cererea de retrocedare, fiind

centru de cult.

2.2. Potrivit dispozițiilor

art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, „Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv,

indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei

legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială

la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este

acționar ori asociat majoritar, vor fi restituite solicitantului, în natură, prin

decizia organelor de conducere ale unității deținătoare. Cota de participare a statului

sau a autorității administrației publice centrale sau locale se va diminua în mod

corespunzător cu valoarea imobilului retrocedat, procedându-se la reducerea capitalului

social și la recalcularea patrimoniului.

”

Susținerea recurentului, în

sensul că, nu putea fi obligat la restituire fiind o persoană juridică integral

privatizată la data rezolvării notificării pe cale juridică nu se poate reține în

cauză.

Așa cum rezultă din materialul

probator administrat la instanțele de fond, ITC Institutul pentru Tehnică de Calcul

SA București –unitatea deținătoare- s-a privatizat ulterior notificării.

În raport de această împrejurare,

reținută de Curte, recurentului îi incumbă obligația de a restitui bunul imobil,

ce face obiectul prezentului litigiu, reclamantei, pârâtul având calitatea cerută

de dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 la data intrării în vigoare

a acestui act normativ.

Față de considerentele prezentate, recursul

pârâtului apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâtul ITC Institutul pentru Tehnică de Calcul SA București împotriva deciziei

nr. 929 din 09 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV

a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7

mai 2010.