ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2837/2010

Asupra recursului civil de față, reține următoarele: Reclamanta Biserica Evanghelică CA Brașov a chemat în judecată pe pârâtul Institutul pentru Tehnică de Calcul SA București, solicitând ca, pe calea contestației prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, să fie pronunțată o hotărâre prin care să fie obligat la emiterea unei decizii privind restituirea imobilului situat în Brașov, str. I.R. nr. X, compus din teren în suprafață totală de 862 mp. și două corpuri de clădire. În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat, în esență, că a formulat cererea de restituire din 21 februarie 2003 la comisia specială de retrocedare a unor imobile ce au aparținut cultelor religioase, prin care a solicitat restituirea imobilului mai sus menționat, iar dosarul a fost transmis spre competentă soluționare pârâtului, în baza O.U.G.

nr. 94/2000. Deși au trecut mai mult de 9 luni de la data când pârâtului i s-a transmis dosarul, acesta nu a comunicat reclamantei nici măcar numărul de înregistrare, iar cererea de restituire nu a fost soluționată, deși dosarul este complet. Mai mult decât atât, pârâtul intenționează să se privatizeze și există riscul ca societatea, cu întregul său patrimoniu, să fie înstrăinată, lucru interzis de art. 4 2 alin.(2) din O.U.G. nr. 94/2000.

În ceea ce privește imobilul ce se solicită a fi restituit, acesta aparține reclamantei, fiind preluat de stat fără un titlu valabil, având destinația inițială de „Cămin al bătrânilor bărbați evanghelici". Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 724 din 17 aprilie 2008 a admis acțiunea formulată de reclamanta Biserica Evanghelică CA Brașov și a obligat pârâtul să emită decizie motivată, prin care să restituie în natură reclamantei imobilul situat în Brașov, str. I.R., județul Brașov, compus din teren în suprafață de 862 mp și corpurile de construcție A și C, astfel cum este identificat în cartea funciară a orașului Brașov. Prima instanță a reținut că reclamanta a formulat, în baza O.U.G.

nr. 94/2000, notificarea nr. 819/2003, înregistrată sub nr. 2510 din 21 februarie 2003 la Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase, prin care solicita restituirea în natură a imobilului situat în Brașov, str. I.R., alcătuit din teren de 862 m.p. și corpul A și C de clădire, înscris în cartea funciară Brașov, deținut în prezent de Institutul pentru Tehnică de Calcul SA, notificare la care a atașat toate actele necesare. Comisia specială de retrocedare a transmis notificarea către pârâtul Institutul pentru Tehnică de Calcul SA, conform adresei nr. 2510 din 2 februarie 2007, însă nici până în prezent unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea, așa cum rezultă din întâmpinarea depusă la dosarul de fond.

Prima instanță a reținut ca fiind cert dovedit faptul că reclamanta și-a îndeplinit obligația impusă de O.U.G. nr. 94/2000, aceea de a notifica unitatea deținătoare în vederea obținerii de măsuri reparatorii pentru imobilul litigios, notificarea de restituire în natură fiind formulată cu respectarea termenului prevăzut de lege. Cu toate aceste demersuri, unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea formulată de reclamantă. Instanța a considerat că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate, iar acest refuz trebuie cenzurat de instanță, întrucât procedura de restituire prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil, astfel că, dacă este temporizată, deschide celui vătămat accesul la jurisdicția civilă pentru a fi finalizată.

Tribunalul a mai reținut că imobilul situat în prezent în Brașov, str. I.R., județul Brașov, compus din teren în suprafață de 862 m.p. și corpurile de construcție A și C, astfel cum este identificat în cartea funciară, a orașului Brașov, a aparținut reclamantei, așa cum rezultă din mențiunile cărții funciare a localității Brașov, conform cărora, în baza contractului de donațiune din 14 decembrie 1938, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Comunității Bisericii Evanghelice CA din Brașov. Prin Decretul nr. 302 din 3 noiembrie 1948, imobilul a fost preluat abuziv de către stat, prin naționalizare și dat în folosința Ministerului Sănătății, pentru a servi Serviciului de Ocrotire al Mamei și Copilului, așa cum rezultă și din încheierea nr. 94/1949 a Judecătoriei Mixte Brașov, secția cărții funciare, iar în prezent imobilul se află în patrimoniul pârâtului.

În raport de această situație de fapt reținută, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este întemeiată, întrucât, din actele depuse la dosarul cauzei și menționate în cele ce preced, s-a făcut dovada că reclamanta a deținut în proprietate imobilul teren și construcție, imobil care a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 302/1948. La aprecierea acestei situații, Tribunalul a avut în vedere că, potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, pentru stabilirea dreptului de proprietate, solicitantul poate depune și un început de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. În aplicarea prevederilor alin. (4) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. Tribunalul a apreciat că susținerile pârâtei, în sensul că, reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, sunt nefondate, în contextul în care art. 4 din O.U.G.

nr. 94/2000 dă posibilitatea probării dreptului de proprietate asupra imobilului, nu numai prin titlul original, dar și prin alte înscrisuri care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective, înscrisuri care sunt depuse la dosarul cauzei. În speța dedusă judecății, la dosarul cauzei s-a depus chiar actul de proprietate original, respectiv contractul de donațiune din 14 noiembrie 1938, precum și confirmarea trecerii bunului în proprietatea statului, prin Decretul nr. 02/1948, acte care fac dovada dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului solicitat, conform art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000.

Totodată susținerile pârâtei în sensul că nu s-a făcut dovada calității de centru de cult a solicitantului, au fost considerate neîntemeiate de către prima instanță, întrucât reclamanta a făcut această dovadă prin depunerea la dosarul cauzei a Statului Organic al Bisericii Evanghelice CA, cât și prin faptul că în anexa cuprinzând lista cultelor recunoscute în România menționate de Legea nr. 489/2006, este menționată la poziția nr. 8 Biserica Evanghelică CA din România. Tribunalul a reținut că imobilul teren și construcție a aparținut reclamantei, fiind trecut în proprietatea statului. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul I.T.C. Institutul pentru Tehnică de Calcul SA București, invocând mai multe excepții: excepția lipsei capacității procesuale a reclamantei, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei calității de reprezentant a persoanei care a formulat cererea de retrocedare.

În ceea ce privește aspectele de fond ale apelului, aceasta a susținut că imobilul nu poate fi retrocedat, întrucât această persoană juridică a fost privatizată și că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, deoarece prin acțiune s-a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei decizii privind restituirea imobilului, iar nu la obligarea pârâtei la restituire, așa cum s-a dispus prin dispozitivul sentinței. Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia civilă nr. 929 din 9 decembrie 2008 a respins ca nefondat apelului pârâtului, confirmând soluția primei instanțe.

În ceea ce privește excepția lipsei capacității procesuale, instanța de apel a reținut că nu este fondată, deoarece, din dispozițiile art. 10 și art. 13 din Statutul Organic al Bisericii Evanghelice CA rezultă că Biserica Evanghelică CA Brașov - Parohia Brașov, entitate care a formulat acțiunea și al cărui paroh a semnat cererea de chemare în judecată, are personalitate juridică, fiind capabilă de a avea drepturi și de a-și asuma obligații procesuale.

Potrivit art. 10 din Statut, biserica este organizată pe trei grade: „biserica locală", „biserica districtuală" și „biserica generală". În ceea ce privește „bisericile locale", art. 11 din statut prevede că acestea sunt „persoane juridice de drept public" și ele se clasifică în „parohii", adică acele comunități care au singur câte un preot al lor, „filii", adică acele comunități care nu au un paroh propriu, ci sunt administrate de către parohul altei comunități și „comunități organizate din diaspora", adică acele comunități care nu sunt afiliate niciunei parohii și sunt administrate de un preot diasporian. Toate aceste forme de organizare ale bisericii locale sunt persoane juridice de drept public, așa cum rezultă din partea introductivă a art. 11 din statut, ceea ce înseamnă că au capacitate procesuală de folosință și că pot să promoveze acțiuni în justiție.

Reclamanta Biserica Evanghelică CA Brașov este „biserica locală" organizată în Brașov, sub forma „parohiei", având un paroh propriu care o reprezintă. în acest sens, art. 20 alin. (1) din statut, prevede că „parohul este conducătorul parohiei în toate afacerile bisericii, având să o reprezinte în fața instanțelor din afara bisericii, întrucât reprezentarea nu cade, în sensul dispozițiunilor acestui statut organic, în competința presbiteriului". Ca atare, Curtea a apreciat că Biserica Evanghelică CA Brașov este persoană juridică de drept public, așa cum sunt toate celelalte biserici locale, are capacitate procesuală, iar parohul are calitatea de reprezentant al acestei persoane juridice, calitate în care a semnat cererea de chemare în judecată.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active, Curtea a apreciat că nu este întemeiată, deoarece potrivit art. 11 din Statut, toate cele trei forme de clasificare a bisericii locale (parohiile, filiile și comunitățile organizate din diaspora) sunt definite ca fiind „comunități", în sensul de colectivități, grupuri sociale ai căror membri au aceeași credință și preocupări religioase. Așadar, Biserica Evanghelică CA Brașov este în primul rând o „comunitate", această caracteristică fiind evidențiată și în conținutul denumirii pe care comunitatea o folosea la momentul când a dobândit în proprietate imobilul. Comunitatea Bisericii Evanghelice CA. Brașov a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului și și-a intabulat dreptul astfel dobândit în anul 1938, anterior adoptării Statului Organic al Bisericii Evanghelice CA.

din Republica Populară Română. Ca atare, la momentul dobândirii și intabulării dreptului de proprietate, comunitatea credincioșilor de rit evanghelic și cult augustan din Brașov nu avea denumirea și forma organizatorică pe care a dobândit-o ulterior, în temeiul Statului. Statutul a fost aprobat prin Decretul din 6 iunie 1949 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a R.P.R., iar în temeiul său biserica s-a reorganizat, comunitățile locale (cum era și Comunitatea Bisericii Evanghelice CA. Brașov) devenind, din punct de vedere organizatoric și statutar, „biserici locale", în sensul art. 10 din Statut. Continuitatea, a apreciat instanța de apel, nu rezultă numai din semnul echivalenței pe care dispozițiile din Statut îl așează între „comunitate" și „biserică", ci și din împrejurarea că Statutul din 1949 a reglementat unitar și exhaustiv toate formele de organizare și asociere care sunt posibile în sânul Bisericii Evanghelice CA.

din România, art. 1 teza 1 din Statut prevăzând că „Biserica Evanghelică CA. din Republica Populară Română o formează comunitatea tuturor credincioșilor de rit evanghelic CA., care au domiciliul permanent pe teritoriul ei", rezultând că, după intrarea în vigoare a statutului, nu au putut funcționa comunități evanghelice de cult augustan în afara celor precizate în Statut. Or, având în vedere că, potrivit art. 11 alin. (1) din Statut, averea comunității constituie averea bisericii (locale, districtuale sau generale, după caz), rezultă că după intrarea în vigoare a Statutului, averea Comunității Bisericii Evanghelice CA. Brașov a devenit averea Bisericii Evanghelice CA. Brașov. Curtea constată că, potrivit art. 4 alin. (1) din O.U.G.

nr. 94/2000, cererile de retrocedare se depun prin centrul eparhial sau, după caz, centrul de cult. De asemenea, conform art. 1 alin. (8) din ordonanță, prin centru de cult se înțelege instituția, cu sediul în România, care coordonează toate unitățile locale ale unui cult religios, iar prin centru eparhial, instituția care are jurisdicție asupra unui număr de unități locale de cult situate într-o zonă geografică a țării. Cererea de retrocedare a fost depusă de Biserica Evanghelică CA din România („biserica generală", în sensul art. 10 din Statut), prin Consistoriul Superior (corpul reprezentativ suprem, conform art. 87 din Statut), pentru Parohia (Biserica sau Comunitatea) Evanghelică CA. Brașov, care avea în proprietate imobilul la data preluării de către stat.

Biserica Evanghelică CA din România are calitatea cerută de art. 1 alin. (8) din O.G. nr. 94/2000, republicată, pentru a depune cererea de retrocedare, respectiv, este centru de cult, având sediul în România (Sibiu) și coordonează toate unitățile locale care aparțin acestui cult (art. 81 și următoarele din Statut). Curtea a reținut că Biserica Evanghelică CA Brașov - Parohia Brașov nu este centru de cult și nici centru eparhial, însă, acest aspect este irelevant, deoarece cererea de retrocedare nu a fost depusă, la Comisia specială de retrocedare, direct de Biserica Evanghelică CA Brașov - Parohia Brașov, ci a fost depusă prin centrul de cult, adică, prin Biserica Evanghelică CA din România, așa cum cere textul legal.

Instanța de apel a reținut că excepția lipsei calității de reprezentant nu poate fi primită, întrucât potrivit art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, doar cererea de retrocedare adresată Comisiei speciale de retrocedare se depune prin centrul de cult sau prin centrul eparhial. Acest text nu prevede vreo restricție în ceea ce privește exercitarea dreptului la acțiune în justiție. Ca atare, acțiunea în justiție trebuie promovată de persoana juridică ce se pretinde îndreptățită la restituire, din patrimoniul căreia bunul a fost preluat de stat. Pentru a putea promova acțiunea, reclamanta nu are nevoie de nicio autorizare din partea Consistoriului Superior al Bisericii Evanghelice CA din România, neexistând nici un temei legal sau statutar care să prevadă o asemenea condiție de exercitare a acțiunii.

Curtea a apreciat că nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia parohul nu ar putea să depună acțiunea și că, pentru a putea efectua acest demers, ar avea nevoie de împuternicire din partea presbiteriului. Din conținutul art. 41 pct. 10 din Statut nu rezultă că presbiteriul are în competență să decidă dacă biserica(parohia) promovează sau nu o acțiune în justiție. Întrucât această problemă nu este lăsată în puterea presbiteriului, sunt aplicabile dispozițiile prevăzute la art. 20 alin. (1) și (3) din Statut, potrivit cărora parohul, în calitate de conducător al parohiei, ia măsurile necesare în chestiunile mai importante care nu sunt rezervate presbiteriului sau adunării generale, având și dreptul să reprezinte parohia în fața instanțelor din afara bisericii.

Cu privire la criticile de fond invocate de pârâtă, Curtea a reținut că potrivit art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, imobilele -terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, vor fi restituite solicitantului, în natură, prin decizia organelor de conducere ale unității deținătoare. Cota de participare a statului sau a autorității administrației publice centrale sau locale se va diminua în mod corespunzător cu valoarea imobilului retrocedat, procedându-se la reducerea capitalului social și la recalcularea patrimoniului.

Acest text a fost introdus prin art. 1 pct. 4 din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în M. Of. al României, Partea 1, nr. 653/22.07.2005. La data intrării în vigoare a acestei legi, societatea comercială apelantă nu era integral privatizată. Așa cum rezultă din Procesul-verbal de negociere din 04 septembrie 2007, la data încheierii acestui proces-verbal Statul deținea prin AVAS un procent de 69,92% din acțiuni. Curtea a reținut că la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 statul era acționar majoritar, potrivit art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, astfel încât imobilul trebuie restituit în natură solicitantului.

Interpretarea pârâtei dedusă din art. 2 alin. (1) teza a doua, în sensul că, dacă privatizarea intervine înainte de soluționarea cererii de retrocedare, nu ar mai fi obligatorie restituirea în natură, nu poate fi primită, deoarece aceasta vine în contradicție cu dispoziția clară și neechivocă de la art. 2 alin. (1) teza I din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, care stabilește, ca modalitate de reparație, restituirea în natură a imobilului fără a distinge după cum cererea de retrocedare a fost soluționată înainte sau după privatizare. Condiția prevăzută de textul legal menționat este aceea ca imobilul să fie deținut de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, la data intrării în vigoare a legii care reglementează această formă de reparație.

Instanța de apel a reținut și că din actele depuse la dosar nu rezultă că procesul de privatizare s-ar fi finalizat. Cum prin acțiune reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să emită o decizie privind restituirea imobilului, iar dispozitivul sentinței este în sensul solicitat, instanța de apel a apreciat că motivul de apel, potrivit căruia instanța ar fi dat mai mult decât s-a cerut, nu poate fi primit. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a formulat recurs pârâtul, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., dezvoltând următoarele critici: 1.instanța de apel nu a analizat motivul de apel formulat de pârât, în sensul că, prima instanță a acordat mai mult decât a cerut reclamanta prin petitul cererii sale.

Astfel, instanța în mod nelegal a dispus obligarea pârâtului la restituirea imobilului, în absența unei cereri de învestire formulate în acest sens de reclamantă, care solicitase doar obligarea pârâtului la emiterea unei decizii și nu obligarea efectivă la restituire. 2.- hotărârea instanței de apel este nelegală sub două aspecte: aplicarea greșită a legii din perspectiva respingerii excepției lipsei calității procesuale active a Bisericii Evanghelice CA Brașov și încălcarea/aplicarea greșită a prevederilor legale care exceptează de la restituire imobilele aflate în patrimoniul societăților comerciale privatizate. 2.1. Imobilul a fost deținut, conform mențiunilor din cartea funciară, de o entitate numită „Comunitatea Evanghelică CA din Brașov." Nu există nicio dovadă cu privire la continuitatea acestei persoane, a relației acesteia cu Biserica Evanghelică de Cult Augustan din România, cu Parohia Brașov a acestei Biserici sau cu „Biserica Evanghelică CA.

Brașov", care a formulat cererea de chemare în judecată. De asemenea, nu a fost făcută dovada faptului că persoana care a formulat cererea de chemare în judecată este persoana de la care a fost preluat imobilul sau un succesor al acesteia. Din contractul de donație depus la dosarul cauzei rezultă că persoana juridică deținătoare a imobilului nu este una dintre formele de organizare a Bisericii Evanghelice CA din România. Astfel, contractul de donație este semnat pentru această entitate de două persoane având calitatea de „președinte" și „secretar", funcții care nu se regăsesc în structura organizatorică a Bisericii Evanghelice CA. Se mai critică și faptul că reclamanta Biserica Evanghelică CA Brașov, având statut de parohie, nu intră în sfera persoanelor care pot solicita potrivit O.U.G.

nr. 94/2000 restituirea imobilului, conform art. 4 alin. (1) și art. 1 alin. (8) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România. Totodată din art. 10 al Statului Organic al Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din România rezultă că Biserica Evanghelică CA se organizează la nivel general, districtual și local, iar conform art. 13 din Statut, parohia este una dintre cele trei forme de existență ale bisericii locale. În consecință, parohia nu poate constitui un centru de cult așa cum îl definește legea. Parohia, conform art. 13 - 59 din Statut nu are în jurisdicția sa alte unități locale de cult, și deci nu poate constitui nici un centru eparhial.

Or, pe de o parte, centrul de cult nu a făcut dovada faptului că acționează în calitate de reprezentant pentru parohie, iar, pe de altă parte, nu există un text de lege care să legitimeze din punct de vedere procesual entitatea din teritoriu (Parohia Brașov a Bisericii Evanghelice CA, în speță). Recurentul susține că cererea de chemare în judecată trebuia formulată de centrul de cult care a formulat și cererea de retrocedare (Biserica Evanghelică CA din România), iar nu de către Parohia Brașov a Bisericii Evanghelice. 2.2 Instanța de apel a interpretat greșit dispoz.art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, având în vedere numai prima teză a acestui act normativ, deși recurentul era integral privatizat.

Din interpretarea acestui text normativ reiese că pot face obiectul retrocedării exclusiv imobilele care se află în patrimoniul unei entități de drept public (statul ori o altă persoană de drept public), în patrimoniul unei entități de utilitate publică (regie autonomă, societate națională sau companie națională) sau în patrimoniul unei societăți comerciale la care statul ori o alta persoană de drept public este acționar/asociat. În cazul acestei din urmă categorii, imobilul poate fi retrocedat și în situația în care statul/altă persoană de drept public este acționar minoritar, însă numai dacă „ valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire În natură este cerută" [art. 2 alin. (5) din O.U.G.

nr. 94/2000]. În condițiile în care Biserica Evanghelică nu a obținut suspendarea procedurii de privatizare a ITC (a formulat o cerere de ordonanță președințială, respinsă însă de instanță) și, de asemenea, nu a contestat în niciun mod măsurile de pivatizare întreprinse de stat, privatizarea ITC care a survenit anterior pronunțării sentinței de către prima instanță face imposibilă retrocedarea în natură reglementată de dispozițiile citate și totodată nelegală obligația de retrocedare impusă de prima instanță. În ceea ce privește motivarea instanței de apel, în sensul că „din actele depuse la dosar nu rezultă că procesul de privatizare s-ar fi finalizat, recurentul arată că a depus procesul-verbal din data de 04 septembrie 2007 din care rezultă că T.V.M.

SA și R.D.F. au fost declarați câștigătorii licitației de privatizare a ITC, iar faptul că AVAS a pierdut calitatea de acționar al ITC nu a fost niciun moment tăgăduit de reclamantă. Analizând recursul în limita criticilor formulate, Înalta Curte exercitând controlul judiciar de legalitate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele argumente: În ceea ce privește primul motiv de recurs, Înalta Curte apreciază ca nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Astfel, în acord cu spiritul reglementărilor de ansamblu ale legilor de reparație, între care se încadrează și O.U.G.

nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, atribuția instanței judecătorești de a soluționa contestațiile împotriva deciziilor prin care s-a soluționat notificarea persoanelor îndreptățite, nemulțumite de aceste decizii, nu este restrânsă doar la prerogativa formală de a cenzura modul de soluționare a notificării ci, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată prin vreo dispoziție legală, să dispună direct cu privire la cererea persoanei îndreptățite în raport de întregul material probator administrat în cauză, rezolvând pe fond notificarea acesteia. O altă abordare ar contraveni principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6 parag.

(1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, la care România este parte. Cu privire la criticile de nelegalitate întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea nu sunt fondate. 2.1.În primul rând Înalta Curte va avea ca premisă situația de fapt reținută de instanța de apel, asupra căreia, în actuala structură a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., instanța de recurs nu poate reveni. Din această perspectivă criticile vizând interpretarea probelor, care tind la schimbarea situației de fapt reținute de Curtea de Apel (în legătură cu identitatea juridică între „Comunitatea Evanghelică CA Brașov” și reclamanta Biserica Evanghelică de Cult Augustan Brașov), nu pot fi primite în recurs.

Calitatea procesuală activă se determină în raport cu litigiul concret care este supus judecății, presupunând existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care se pretinde titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății. În speța supusă analizei, Înalta Curte reține că raportul juridic dedus judecății este supus reglementării instituite prin O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România. Potrivit art. 1 din O.U.G.

nr. 94/2000, reținut drept temei de drept al cererii deduse judecății, „Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei O.U.G.”. Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din O.U.G.

nr. 94 din 29 iunie 2000, cererile de retrocedare a unor astfel de imobile se depun prin centrul eparhial sau, după caz, centrul de cult, la Comisia specială de retrocedare iar, în cazul în care imobilele sunt deținute de societăți comerciale, potrivit art. 2 alin. (2) se transmit unității deținătoare, care are obligația de a le soluționa în termen de 60 de zile de la data completării dosarului. Ca atare, calitatea procesuală activă a reclamantei, titulare a dreptului de retrocedare, în prezenta cauză se verifică în persoana centrului eparhial sau, după caz, a centrului de cult, astfel cum acestea sunt recunoscute prin Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor.

Așa cum a constatat instanța de apel, în prezenta cauză cererea de retrocedare a fost depusă prin Biserica Evanghelică CA din România, prin Consistoriul Superior, pentru Parohia (Biserica sau Comunitatea) Evanghelică CA. Brașov, care avea în proprietate imobilul la data preluării de către stat, având deci calitatea cerută de textul normativ anterior menționat (coroborat cu art. 1 alin. (8) din O.G. nr. 94/2000, republicată și art. 10, 13 -59 Statutul Organic al Bisericii Evanghelice CA) pentru a depune cererea de retrocedare, fiind centru de cult. 2.2. Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 94/2000, republicată, „Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, vor fi restituite solicitantului, în natură, prin decizia organelor de conducere ale unității deținătoare. Cota de participare a statului sau a autorității administrației publice centrale sau locale se va diminua în mod corespunzător cu valoarea imobilului retrocedat, procedându-se la reducerea capitalului social și la recalcularea patrimoniului.

” Susținerea recurentului, în sensul că, nu putea fi obligat la restituire fiind o persoană juridică integral privatizată la data rezolvării notificării pe cale juridică nu se poate reține în cauză. Așa cum rezultă din materialul probator administrat la instanțele de fond, ITC Institutul pentru Tehnică de Calcul SA București –unitatea deținătoare- s-a privatizat ulterior notificării. În raport de această împrejurare, reținută de Curte, recurentului îi incumbă obligația de a restitui bunul imobil, ce face obiectul prezentului litigiu, reclamantei, pârâtul având calitatea cerută de dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 la data intrării în vigoare a acestui act normativ. Față de considerentele prezentate, recursul pârâtului apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul ITC Institutul pentru Tehnică de Calcul SA București împotriva deciziei nr. 929 din 09 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2010.