ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2194/2016

Decizia nr. 2194/2016

Deliberând asupra cauzei civile de fața, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26 noiembrie 2012, pe rolul Tribunalului Brașov,

reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să pronunțe o sentință prin care să constate caducitatea Decretului de expropriere nr. 39 din 12 februarie 1973 al Consiliului de Stat și existența dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului expropriat, în suprafață de 935 m.p., în calitate de succesori ai autorilor lor - C. și D., să dispună rectificarea C.F. nr. X Brașov, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român și al înscrierii dreptului de proprietate al reclamanților asupra suprafeței de teren expropriate și rămasă în folosința lor, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, în cazul în care acesta se va opune admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii pe care au promovat-o, reclamanții au arătat că, în baza actului normativ menționat mai sus, părinților lor - C. și D., în prezent decedați, !e-a fost expropriată suprafața de teren identificată în petitele cererii de chemare în judecată, decretul fiind ineficace din punct de vedere juridic întrucât lucrările pentru care terenul a fost expropriat nu au fost demarate nici până în prezent. Au mai arătat că atât autorii lor, cât și, ulterior, ei înșiși, au folosit neîntrerupt terenul, astfel că acesta trebuie să revină în patrimoniul lor.

Cererea a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., art. 44 alin. (2) și (3) din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., art. 34, 35 din Decretul-lege nr. 115/1938.

La termenul de judecată din 18 februarie 2013, reclamanții au depus la dosar o completare de acțiune, prin care au solicitat chemarea în judecată, în calitate de pârât, și a Municipiului Brașov, reprezentat legal de primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caducitatea decretului de expropriere menționat mai sus și rectificarea C.F. nr. X Brașov, în sensul radierii dreptului de proprietate al acestui pârât și al înscrierii dreptului de proprietate al reclamanților, cu aceeași motivare ca și cea expusă prin cererea introductivă.

Prin sentința civilă nr. 77 din 15 aprilie 2013, Tribunalul Brașov

a admis excepția de fond a inadmisibilității cererii de chemare în judecată, cu consecința respingerii acestei cereri.

Prin decizia civilă nr. 62/Ap din 03 iulie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Brașov

a fost admis apelul declarat de reclamanți, s-a anulat sentința nr. 77 din 15 aprilie 2013 a Tribunalului Brașov și a fost trimisă cauza spre rejudecare primei instanțe, cu îndrumarea de a analiza pe fond cererea de chemare în judecată cu soluționarea căreia a fost învestită.

La adoptarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că bunul imobil în litigiu nu face parte din categoria imobilelor al căror regim juridic este reglementat de Legea nr. 10/2001, întrucât acest act normativ nu are în vedere imobilele ce au constituit obiectul unui decret de expropriere și care au rămas în posesia proprietarilor inițiali.

Prin decizia nr. 378 din 05 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă,

hotărârea judecătorească pronunțată de instanța de apel a devenit irevocabilă, ca urmare a respingerii căii de atac a recursului ce a fost exercitată împotriva ei de către părțile pârâte.

În considerentele deciziei pronunțate în recurs s-au reținut următoarele:

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs în interesul legii, invocată de ambele recurente, în sensul că dispozițiile acesteia ar fi incidente raportului juridic litigios și care ar face ca cererea dedusă judecății să nu fie admisibilă pe calea procedurală aleasă, subliniază și consacră prioritatea legii speciale, Legea nr. 10/2001, în raport cu dreptul comun, în materia imobilelor preluate în mod abuziv în perioada de referință a legii speciale - 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, inclusiv pentru cele preluate prin expropriere.

Din acest punct de vedere sunt corecte alegațiile recurentelor, care însă nu pot fi reținute în cauză, dat fiind, astfel cum legal a reținut curtea de apel, inexistența situației premisă pretinsă de decizia menționată.

Și aceasta pentru că, pentru a atrage incidența sa, legea specială pretinde ca bunul imobil solicitat să fi fost „preluat" de stat „în mod abuziv", preluare care să fi operat fie în baza unui act normativ ori al unei autorități a administrației de stat, fie de facto, și care a presupus aproprierea bunului solicitat din proprietatea fostului proprietar (cu toate atributele sale) în aceea a statului.

Preluarea vizată de legea specială presupune ca bunul litigios să fi intrat efectiv sub autoritatea statului ori a uneia dintre entitățile sale, iar nu doar scriptic (evidențiere în registrele de publicitate imobiliară), numai într-o asemenea ipoteză proprietarii fiind îndrituiți/obligați să uzeze de beneficiul legii speciale în vederea redobândirii bunului lor, în natură sau prin echivalent.

Or, în condițiile în care bunul, pretins în această procedură se află în posesia moștenitorilor foștilor proprietari, nu a trecut niciodată în stăpânirea statului, ceea ce înseamnă eă actul de expropriere nu și-a produs efectele (chestiuni ce nu au fost contestate în cauza), aceasta face să nu fie incidența legea speciala în cauză și astfel nici dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aspect corect soluționat de instanța de apel.

Cum imobilul expropriat pentru o cauza de utilitate publică nu a fost utilizat, până la momentul promovării acțiunii, potrivit scopului exproprierii, neintrând în stăpânirea efectivă a statului, este admisibilă recunoașterea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților, ceea ce presupune, astfel cum legal a reținut instanța de apel, verificări de fapt ce urmează a fi făcute cu ocazia rejudecării cauzei, când va fi analizată și legitimarea procesuală pasivă a statului român reiterată prin motivele de recurs.

Ca urmare a soluției adoptate de către instanța de control judiciar, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, la data de 03 iunie 2014, sub nr. 3053/62.

La termenul de judecată din data de 15 septembrie 2014, instanța a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, pe care a respins-o pentru motivele de fapt și de drept indicate în cuprinsul încheierii de la termenul de judecată menționat.

Prin sentința nr. 27/S din 09 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă,

s-a admis, astfel cum a fost precizată și completată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministrul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Municipiul Brașov, prin primar și, în consecință:

A fost rectificată suprafața de carte funciară a parcelei identificată prin numărul topografic x, în sensul că aceasta este de 908 m.p., iar nu de 935 m.p., conform raportului de expertiză tehnică judiciară din 04 decembrie 2014 și a completării din data de 13 februarie 2015, întocmite de ing. expert E., ce fac parte integrantă din prezenta sentință.

S-a constatat caducitatea parțială a Decretului de expropriere nr. 39 din 12 februarie 1973, emis de fostul Consiliu de Stat, în ceea ce privește suprafața de 599 m.p. din suprafața totală de 908 m.p. a imobilului mai sus identificat.

S-a constatat că a încetat dreptul de proprietate publică al părților pârâte asupra suprafeței de 599 m.p. ce face parte din parcela identificată prin numărul topografic x.

S-a constatat existența dreptului de proprietate al părților reclamante, în calitatea acestora de succesori în drepturi ai proprietarilor inițiali - C. și D., asupra suprafeței de teren mai sus arătată.

S-a dispus rectificarea mențiunilor existente în C.F. nr. Y Brașov (provenită din conversia de pe hârtie a C.F. nr. X Brașov), în sensul dezmembrării parcelei identificată prin numărul topografic x în două loturi, respectiv, în lotul cu numărul topografic nou y, în suprafață de 599 m.p., ce constituie obiectul dreptului de proprietate al părților reclamante, și în lotul cu numărul topografic nou z, în suprafață de 309 m.p., ce constituie obiectul dreptului de proprietate publică al Municipiului Brașov, precum și în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtului Statul Român și al pârâtului Municipiul Brașov în ceea ce privește lotul de teren ce constituie obiectul dreptului de proprietate al părților reclamante, conform raportului de expertiză tehnică judiciară din 04 decembrie 2014 și a completării din data de 13 februarie 2015, întocmite de ing. expert E., ce fac parte integrantă din prezenta sentință.

Pârâții au fost obligați să achite, în solidar, reclamanților suma de 3.741 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert.

În considerentele sentinței s-au reținut următoarele;

Prin Decretul nr. 39 din 12 februarie 1973, Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România a decis, în scopul construirii unei creșe cu 100 de locuri în municipiul Brașov, să exproprieze și să treacă în proprietatea statului și în administrarea municipiului Brașov terenurile în suprafață de 2642,43 m.p., situate în municipiul Brașov, identificate potrivit planului de situație nr. 3, anexat, proprietatea locuitorilor prevăzuți în tabelul anexă nr. 18 la decret.

La poziția nr. x din anexa decretului sunt menționați numiții D. și C., de la care a fost expropriată suprafața 935 m.p., din imobilul ce constituie obiectul dreptului de proprietate al acestora, identificat ca fiind situat în municipiul Brașov.

Din actele de stare civilă ce au fost administrate ca probe în cauză a rezultat că, la data de 28 aprilie 2005, respectiv la data de 02 noiembrie 2006, a survenit decesul proprietarilor față de care a operat măsura exproprierii și că succesorii în drepturi ai acestora sunt reclamanții din cauza civilă de față.

În baza decretului de expropriere, fostul Notariat de stat județean Brașov - Cartea Funciară - a pronunțat, la data de 21 noiembrie 1973, încheierea nr. 7127, prin care a dispus ca terenul cu nr. top inițial x, în suprafață totală de 1754,10 m.p., înscris ca parte de uz comun pentru apartamentele 1 și 2 din cartea funciară colectivă Z și din cartea funciară individuală V Brașov, să se dezmembreze în două parcele, respectiv în parcela cu numărul topografic nou y, în suprafață totală de 935 m.p., și în lotul cu număr topografic nou z, în suprafață totală de 819,10 m.p.

Lotul de teren nr. 1, identificat cu datele de carte funciară mai sus arătate, a fost înscris în C.F. nr. X Brașov, nou înființată, asupra lui fiind intabulat dreptul de proprietate al Statului Român, dobândit de acesta cu titlu de expropriere, în timp ce lotul nr. 2, identificat prin numărul topografic mai sus indicat, s-a reînscris în aceleași cărți funciare, făcând parte din componența părților de uz comun ale celor două apartamente.

Apoi, ca urmare a exproprierii, s-a dispus a fi rectificate în cartea funciară colectivă nr. Z și în cartea individuală nr. V Brașov numerele topografice aferente apartamentelor 1 și 2, în sensul că numărul topografic aferent apartamentului nr. 1 este x, iar numărul topografic nou al apartamentului y.

Prin raportul de expertiză topografică din 4 decembrie 2014, întocmit în cauză de inginer expert E., s-a arătat că imobilul situat administrativ în municipiul Brașov, are suprafața reală de 1556 m.p., fiind compus din suprafața de 905 m.p., aferentă numărului topografic z, teren parte de uz comun, din suprafața de 599 m.p., aflată în folosința părților reclamante, suprafață ce constituie obiectul prezentului litigiu, și din suprafața de 52 m.p. din terenul cu număr top w - drum - lăsat în afară de cartea funciară, aferentă fostei străzi ce se regăsea în spatele proprietăților.

De asemenea, prin lucrarea de expertiză s-a arătat că suprafața de teren în litigiu face corp comun cu imobilul ce constituie obiectul dreptului de proprietate tabulară al părților reclamante și are limite materializate în teren prin elemente stabilite în timp (garduri și construcții).

În raport cu cele arătate în concluziile raportului de expertiză ce a fost efectuat în cauză, instanța, la cererea reclamanților, a încuviințat efectuarea de către expert a unui supliment la acest raport prin care să fie stabilite toate datele tehnice și de carte funciară de natură a conduce la lămurirea situației de fapt din cauză.

Prin suplimentul la raportul de expertiză s-a stabilit că, în acord cu datele reale ale imobilului din litigiu, se impune a fi rectificată suprafața parcelei identificată prin numărul topografic x la suprafața de 908 și dezlipirea acestei parcele în două loturi, respectiv în lotul în suprafață de 599 m.p., având numărul topografic y și în lotul în suprafață de 309 m.p., având numărul topografic z, folosit de Grădinița nr. x din Brașov.

Față de cele indicate în lucrarea de expertiză ce a fost administrată ca probă în cauză, părțile reclamante, la data de 23 martie 2015, au remis cauzei o nouă completare a cererii de chemare în judecată pe care au promovat-o, prin care au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună și în sensul rectificării suprafeței imobilului mai sus indicat, de la suprafața de 935 m.p. la suprafața de 908 m.p. și să constate că suprafața ce a rămas în posesia lor este de 599, urmând ca asupra acestei suprafețe să fie radiat dreptul de proprietate ce a fost intabulat în favoarea statului cu titlu de expropriere.

Caducitatea, a reținut instanța de fond, este acea cauză de ineficacitate ce constă în lipsirea actului juridic civil valabil încheiat de orice efecte datorită intervenirii unei împrejurări ulterioare încheierii date și care este independentă de voința autorului actului juridic.

În materia exproprierii există reglementarea cuprinsă în art. 35 din Legea nr. 33/1994, în conformitate cu care, „dacă în termen de un an bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică. În acest scop, foștii proprietari vor fi notificați la adresa inițială comunicată expropriatorului în vederea plății despăgubirii cuvenite pentru imobilul expropriat".

Așadar, temeiul nașterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice în structura căruia intră exproprierea și neutilizarea imobilului expropriat în termen de un an potrivit scopului de utilitate publică.

Ca natură juridică, dreptul la retrocedare este unul potestativ, întrucât titularul său, prin manifestarea sa unilaterală de voință, modifică o situație juridică existentă și obține restituirea dreptului de proprietate asupra imobilului, expropriatorul având obligația să se supună voinței expropriatului. Ca urmare, dreptul la retrocedare este imprescriptibil. Dar o nouă declarație de utilitate publică are ca efect stingerea acestui drept potestativ. Declararea de utilitate publică trebuie să intervină însă înaintea datei de înregistrare la instanța competentă a cererii de retrocedare, declararea utilității publice ulterior acestei date având caracter abuziv.

Din starea de fapt mai sus expusă, a rezultat că expropriatorul, în speță Statul Român, deși a decis exproprierea suprafeței de 935 m.p., în realitate 908 m.p., din imobilul cu destinația de teren ce a constituit obiectul dreptului de proprietate al antecesorilor părților reclamante, nu a utilizat pentru realizarea lucrării de utilitate publică ce a constituit temei exproprierii, respectiv pentru edificarea unei grădinițe, decât suprafața de 309 m.p., restul suprafeței de teren ce a trecut în proprietatea statului cu titlu menționat nefiind folosită potrivit scopului utilității publice, ca rămânând în continuare în posesia și folosința proprietarilor inițiali.

Așa fiind, tribunalul a apreciat că sunt îndeplinite cerințele instituite de lege pentru a opera atât instituția juridică a caducității actului normativ de expropriere, în limita mai sus indicată, cât și dreptul la restituire ai succesorilor în drepturi ai proprietarilor inițiali ai imobilului, în aceeași limită, sens în care, în conformitate cu dispozițiile art 35 din Legea nr. 33/1994, coroborat cu prevederile legale menționate, a admis, astfel cum a fost ulterior completată, cererea de chemare în judecată și a hotărât în sensul celor expuse în dispozitivul sentinței.

Împotriva hotărârii și a încheierii din 15 septembrie 2014 a declarat recurs pârâta

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și împotriva hotărârii a declarat apel Municipiul Brașov prin primar.

Prin încheierea din 14 iunie 2016 cererea de recurs formulată de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov a fost calificată ca apel, potrivit art. 282 C. proc. civ., față de data introducerii acțiunii la 26 noiembrie 2012.

Prin decizia nr. 929/AP din 27 iunie 2016 a Curții de Apel Brașov, secția civilă,

s-a respins apelul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva încheierii de ședință din 15 septembrie 2014 din Dosarul nr. x/62/2014.

Au fost respinse apelurile declarate de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Brașov prin primar împotriva sentinței nr. 27/S din 09 februarie 2016 pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă.

S-a admis cererea de aderare la apel formulată de reclamanții A. și B. împotriva aceleiași sentințe. A fost schimbată, în parte, sentința, în sensul că s-a dispus obligarea pârâtelor la plata sumei de 5.692,45 RON cheltuieli de judecată în loc de 3.741 RON.

Au fost respinse restul pretențiilor și păstrate celelalte dispoziții.

Au fost obligați apelanții-pârâți să plătească reclamanților suma de 3.600 RON cheltuieli de judecată în apel.

Curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente la pronunțarea soluției adoptate:

Cu privire la excepțiile invocate în cauză, s-a constatat că instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și excepția lipsei calității de reprezentant pentru Statul Român a Ministerului Finanțelor Publice și a considerat acțiunea imprescriptibilă. Excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă în mod irevocabil prin decizia nr. 378 din 5 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținându-se că este admisibilă recunoașterea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților, nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În legătură cu excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, s-a apreciat că susținerile apelantei nu pot fi primite, având în vedere petitele acțiunii care vizează caducitatea unui act de expropriere emis de Consiliul de stat al R.S.R., deci de un organ central de stat și nu de un organ local, cât și rectificarea de carte funciară cu privire la dreptul tabular de proprietate al Statului Român și nu un drept al unității administrativ teritoriale al municipiului Brașov. Pentru cererea de constatare a caducității titlului de proprietate al Statului Român calitatea procesuală aparține statului, potrivit art. 223 noul C. civ., care arată că, în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens.

Din evidențele de carte funciară rezultă că imobilul a fost preluat de câtre Statul Român prin Decretul de expropriere nr. 39/1973, deci printr-un titlu de preluare care nu a făcut până în prezent obiectul unei cereri de anulare sau nevalabilitate, astfel că se justifică calitatea procesuală pasivă a Statului Român.

Prevederile art. 3 și 4 din Legea nr. 213/1998 reglementează generic bunurile ce pot aparține de domeniul public și privat al statului și unităților administrativ teritoriale, fără însă a soluționa cazurile particulare ale imobilelor. Este adevărat că, potrivit art. 36 din Legea nr. 18/1991, terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data legii, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, iar această transmitere a dreptului de proprietate operează în temeiul legii. De asemenea, potrivit art. 645 din fostul C. civ. în vigoare în 1991, proprietatea bunurilor se putea dobândi și prin lege, iar înscrierea în cartea funciară nu era constitutivă de drepturi, fiind necesară doar pentru opozabilitate față de terți, astfel cum rezultă din prevederile art. 21 din Legea nr. 7/î996, respectiv art. 26 din lege în forma în vigoare la acea dată. Astfel, potrivit art. 26 din Legea cadastrului, drepturile reale dobândite de stat și de orice persoană, prin efectul legii sau prin hotărâri judecătorești erau opozabile față de terți și fără înscrierea în cartea funciară, însă titularul drepturilor nu poate dispune de ele decât după ce acestea au fost înscrise în prealabil în cartea funciară. Față de aceste dispoziții, s-a justificat calitatea procesuală pasivă a Municipiului Brașov, instanța de fond reținând calitatea de proprietar a acestei entități în acțiunea în rectificare de carte funciară.

Cu toate acestea, chiar dacă actualul titular al dreptului de proprietate asupra terenurilor este Municipiul Brașov, acest aspect are mai puțină relevanță în acțiunea în caducitatea unui act al unui organ central de stat și în acțiunea în rectificare de carte funciară și de radiere a titlului Statului Român. Pentru petitele privind rectificarea de carte funciară interesează titularul tabular al dreptului de proprietate, cât și titularul actual al dreptului de proprietate, iar pentru acțiunea în caducitatea actului juridic prezintă relevanță titularul sau succesorul în drept al emitentului actului juridic.

Excepția lipsei calității de reprezentant al Ministerului de Finanțe pentru Statul Român a fost corect respinsă față de dispozițiile exprese ale art. 223 alin. (1) noul C. civ. care arată ca Statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice. Reprezentarea Statului Român prin unitățile administrativ teritoriale nu este reglementată expres, în afara situației de acordare a unui mandat convențional ceea ce nu e cazul în speță.

Excepția prescripției dreptului de a formula cererea de retrocedare, invocată în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994, a fost formulată în apel, fiind o excepție admisibilă potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care instanța de fond a reținut imprescriptibilitatea dreptului de retrocedare, astfel că chestiunea prescripției nu reprezintă o cerere nouă în apel și care să nu poată fi invocată de parte, cum greșit apreciază reclamanții.

Acțiunea privește constatarea caducității unui act juridic și acțiunea în rectificare de carte funciară ce este subsidiară primei cereri. În temeiul art. 111 C. proc. civ., invocat de reclamanți, acțiunea în constatare este imprescriptibilă, astfel că sub acest aspect corect a reținut prima instanță caracterul imprescriptibil al acțiunii. Față de finalitatea acțiunii și a petitului privind rectificarea de carte funciară, acțiunea formulată are caracterul unei acțiuni în realizare, astfel că fața de Decizia nr. Vl/1999 a Curții Supreme de Justiție se reține că sunt aplicabile dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, fiind o cerere având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, pentru că nu s-a realizat scopul exproprierii.

Chiar dacă petitul principal a! acțiunii privește acțiunea în constatarea caducității decretului de expropriere, fără a se fi formulat în mod expres o cerere de retrocedare a terenului expropriat, față de finalitatea acțiunii, corect a apreciat instanța de fond că temeiul juridic al acțiunii îl reprezintă dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, prevederile Legii nr. 10/2001 nefiind aplicabile, față de decizia de casare nr. 378 din 5 februarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prima instanță a reținut, de asemenea corect, că dreptul de retrocedare este un drept nou, distinct, ce îmbină elemente ale dreptului real prin faptul că recunoaște un drept de preferință al expropriatului, cât și ale dreptului de creanță, iar acest drept își are izvorul într-un fapt juridic stricto sensu, și anume, din faptul că expropriatorul nu utilizează imobilele expropriate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat și nici nu a făcut, în termen de un an de la preluarea lor, o nouă declarație de utilitate publică.

Curtea de apel a reținut faptul că susținerile apelanților cu privire la aplicarea termenului de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994 nu pot fi avute în vedere față de efectele deciziei de casare nr. 378 din 5 februarie 2014, cât și ale deciziei nr. 53/2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Cum prezenta cerere a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la 26 noiembrie 2012, rezultă ca nu este aplicabil termenul de un an invocat de apelanții pârâți și prevăzut de art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Excepția inadmisibilității acțiunii în invocarea caducității parțiale a unui act juridic reprezintă o excepție nouă invocată pentru prima oară în apel, cu nerespectarea dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., care permit invocarea doar a excepțiilor de procedură, nu și a celor de fond. Chiar dacă s-ar considera admisibilă invocarea acestei excepții, se constată că excepția nu este întemeiată atâta timp cât s-a solicitat constatarea caducității parțiale a decretului de expropriere, neexistând nici un temei de drept prin care s-ar interzice caducitatea parțială a unui act juridic, iar prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 permit formularea unei cereri de retrocedare în raport cu modul de afectare a imobilului de lucrările realizate potrivit scopului pentru care a fost preluat de la expropriat, deci și pentru situația în care acest scop a fost sau nu realizat parțial, întrucât textul nu face o atare distincție.

Referitor la fondul litigiului și la solicitarea de aplicare a prevederilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în sensul condiționării restituirii imobilului de evaluarea acestuia și de stabilirea despăgubirilor, în opinie majoritară, instanța a apreciat că nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare și nici respingerea acțiunii. Într-adevăr, dispozițiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 arată că retrocedarea poate fi admisă, iar prețul imobilului se va stabili ca și în situația exproprierii, fără a putea însă depăși despăgubirea actualizată. În speță, însă nu s-a formulat o cerere din partea pârâtelor pentru stabilirea despăgubirilor, astfel că instanța nu poate acorda aceste despăgubiri, pârâtele având separat deschisă calea acestei acțiuni. Potrivit principiului disponibilității părților și a limitelor de investire a instanței, aceste despăgubiri nu puteau fi stabilite din oficiu și nici rectificarea de carte funciară nu putea fi condiționată de stabilirea despăgubirilor, întrucât s-ar fi ajuns la pronunțarea unui plus petit.

În privința cererii de aderare la apel formulată de reclamanți, în temeiul art. 293 C. proc. civ., s-a constatat că aceasta vizează cheltuielile de judecată achitate atât în primul ciclu procesual, cât și în cel de-al doilea ciclu procesual. Cum apelurile pârâtelor au fost respinse pe fond, rezultă că cererea de aderare este admisibilă, astfel că potrivit art. 275 C. proc. civ., față de culpa procesuală a pârâtelor și de omisiunea instanței de acordare a tuturor cheltuielilor de judecată, s-a admis cererea, în sensul obligării pârâtelor să plătească reclamanților suma de 5.692,45 RON reprezentând taxe de timbru, onorariu avocațial și onorariu expert.

Împotriva deciziei nr. 929/AP din 27 iunie 2016 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, au declarat recurs

pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și de Municipiul Brașov prin primar.

Recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov

a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat și modificarea, în parte, a deciziei Curții de Ape! Brașov, în sensul admiterii excepțiilor invocate, iar pe fond, respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.

Recurentul apreciază criticabila decizia civilă nr. 929/AP din 27 iunie 2016 sub aspectul temeiniciei și legalității, având în vedere faptul că instanța de apel, în mod greșit și printr-o interpretare eronată a legii și a ansamblului probatoriu, a respins cererea de apel formulată de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov pentru pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 27/S din 09 decembrie 2016 și a încheierii din data de 15 septembrie 2014 pronunțate de Tribunalul Brașov.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

recurentul arată faptul că Ministerul Finanțelor Publice reprezintă Statul Român, în fața instanțelor de judecată, numai în anumite cazuri prevăzute de lege, ori, în cauza de față, chiar dacă în cartea funciară apare ca proprietar Statul Român, nu ne aflăm într-un dintre situațiile în care legiuitorul a înțeles să indice calitatea Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român.

Potrivit înscrisurilor din CF, atașate la dosarul cauzei, exproprierea terenului în suprafața totală de 935 m.p. a fost dispusă în baza adresei din 16 noiembrie 1973 a Consiliului Popular al județului Brașov, aspect ce prezuma că statul este reprezentat de unitatea administrativ-teritorială Municipiul Brașov, iar nu de către Ministerul Finanțelor Publice.

Calitatea de proprietar a unității administrativ-teritoriale Municipiul Brașov asupra terenului în litigiu rezultă și din prevederile art. 7 alin. (1) și art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, exproprierea având ca scop construirea unei creșe cu 100 locuri în municipiul Brașov.

Raportat la petitele acțiunii care vizează caducitatea unui act de expropriere emis de Consiliul de Stat al RSR, cât și rectificarea de carte funciară cu privire la dreptul tabular al Statului Român, instanța de apel, în mod greșit, nu a ținut cont de legislația adoptată după anul 1990, respectiv Constituția României, Legea fondului funciar nr. 18/1991, Legea nr. 69/1991 privitoare la administrația publică locală, abrogată expres prin Legea nr. 215/2001, cu același obiect de reglementare, Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, prin care a fost reglementat regimul juridic al bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al statului or al unităților sale administrativ-teritoriale și ce! al bunurilor care alcătuiesc domeniul privat al acestora.

De asemenea, în mod greșit, nu s-a avut în vedere că, potrivit art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, art. 223 și 224 din Legea nr. 287/2009 republicată, privind C. civ., Ministerul Finanțelor Publice reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ.

Legitimarea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu-și găsește nicio justificare în prezenta cauză, în condițiile în care imobilul în litigiu nu face parte din proprietatea publică de interes național, conform prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, iar din cuprinsul acțiunii formulate și a înscrisurilor anexate nu rezultă că acest imobil ar face parte din domeniul privat al statului.

Prin urmare, dacă în cauză s-ar avea în vedere numai înscrierile din CF cu privire la proprietate, iar nu și legislația prin care a fost reglementat regimul juridic al bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al statului or al unităților sale administrativ-teritoriale și cel al bunurilor care alcătuiesc domeniul privat al acestora, s-ar ajunge la concluzia că unitățile administrativ-teritoriale nu au patrimoniu întrucât în cărțile funciare apare întotdeauna Statul Român, aspect ce se datorează faptului că înscrierea a avut loc înainte de liberalizarea regimului juridic al proprietății private și a distincției din actuala legislație dintre proprietatea publică și privată.

Cu privire la excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român,

recurentul arată faptul că, prin cererea introductivă, reclamanții nu motivează sub niciun aspect chemarea în fața instanței de judecată a Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, neindicându-se temeiul juridic în virtutea căruia Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ar putea sta în judecată în calitate de pârât.

Prevederilor Legii nr. 213/1998, care reglementează domeniul public al statului, stabilesc faptul că, în litigiile care au ca obiect domeniul public, Statul Român este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

După cum rezultă din Anexa 1 la Legea nr. 213/1998, privind lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale, imobilul în cauză nu face parte din proprietatea publică de interes național, pentru a fi incidente prevederile menționatului act normativ și, astfel, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să justifice un interes în prezenta cauză.

Astfel, imobilul în litigiu aparține domeniului unității administrativ teritoriale Municipiul Brașov, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 213/1998 și având în vedere dispozițiile art. 119 și urm. din Legea nr. 215/2001, Statul Român este reprezentat de unitatea sa administrativ-teritorială - Municipiul Brașov prin Primar și nu de Ministerul Finanțelor Publice.

Pe cale de consecință, recurentul consideră irelevant faptul că în cartea funciară este intabulat Statul Român, întrucât în cauză a fost modificat regimul juridic al bunului în litigiu, astfel înscrierea din cartea funciară cu privire la dreptul statului a devenit caducă, imobilul aparținând, prin efectul legii, domeniului unității administrativ-teritoriale Municipiul Brașov, chiar dacă aceasta nu și-a înscris dreptul în cartea funciară, în cauză nefiind responsabilitatea Ministerul Finanțelor Publice că entitatea juridică mai sus menționată nu a reglementat situația juridică a imobilului.

Cu privire la excepția prescripției dreptului de a formula cererea de retrocedare,

invocată în temeiul art. 36 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, citând dispozițiile art. 36 alin. (1) din același act normativ, sub imperiul căruia a fost soluționată acțiunea reclamanților, recurentul arată faptul că, prin invocarea caducității decretului de expropriere și a rectificării de carte funciară, acțiunea reclamanților are caracterul unei acțiuni în realizare, astfel fiind incidente speței prevederile art. 36 din Legea nr. 33/1994, ca lege specială, iar nu ale art. 111 C. proc. civ.

Prin urmare, recurentul arată că instanța de apel, în mod greșit, contrar principiului "specialia generalibus derogant" a reținut imprescriptibilitatea dreptului de retrocedare.

Pe fondul cauzei

recurentul susține că, în speță, nu sunt aplicabile nici prevederile Legii nr. 10/2001 (față de puterea obligatorie a deciziei nr. 378 din 05 februarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție) și nici prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 (față de puterea obligatorie a Deciziei nr. LIII (53) din 4 iunie 2007), întrucât prin aceasta se tinde la aproprierea dreptului de proprietate asupra unui imobil expropriat pentru cauză de utilitate publică fără plata vreunui preț sau vreunei despăgubiri, fapt ce contravine atât dispozițiilor imperative ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cât și ale art. 36 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

În art. 36 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, sub imperiul căreia a fost soluționată acțiunea reclamanților, se stipulează faptul că tribunalul, verificând temeiurile cererii, va dispune retrocedarea, iar prețul imobilului se va stabili ca și în situația exproprierii, fără a putea însă depăși despăgubirea actualizată.

În speță, reclamanții au solicitat retrocedarea imobilului expropriat prin ignorarea dispozițiilor exprese și imperative ale art. 36 a!in.(2) din Legea nr. 33/1994 cu privire la prețul imobilului și, pe cale de consecință, a principiului îmbogățirii fără just temei.

Prin urmare, instanța de apel, în mod greșit, printr-o interpretare restrictivă a legii, nu a obligat reclamanții la plata, către pârâtul Statul Român, a despăgubirilor pe care acesta le-a achitat antecesorilor reclamaților ca urmare a exproprierii, pentru o cauză de utilitate publică, a suprafeței totale de 935 m.p., conform înscrierilor din cartea funciară.

În condițiile legii, dreptul de proprietate publică al pârâților asupra suprafeței de 599 m.p. nu putea să înceteze numai prin constatarea caducității parțiale a Decretului de expropriere nr. 39 din 12 februarie 1973, întrucât exproprierea suprafeței totale de 908 m.p., din care face parte și suprafața de 599 m.p., s-a făcut cu dreaptă și prealabilă despăgubire, neavând, astfel, relevanță faptul că aceasta suprafață de teren nu a fost folosită scopului utilității publice.

Împrejurarea că terenul în suprafață de 935 m.p. a rămas în posesia reclamanților nu poate conduce la desființarea dreptului de proprietate al statului și reîntoarcerea imobilului în patrimoniul acestora întrucât dreptul de proprietate asupra terenului expropriat s-a transmis către expropriatorul Statul Român care a plătit despăgubirea; noul proprietar al bunului este expropriatorul, iar expropriatul (reclamanții) nu mai au un drept rea! asupra bunului expropriat.

De asemenea, este de reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că "nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional", esențial printre acestea fiind cel potrivit cu care "privarea" unei persoane de proprietatea sa poate fi făcută numai cu justa și prealabila despăgubire.

În condițiile în care exproprierea în temeiul Decretului nr. 39 din 12 februarie 1973 nu a fost considerată abuzivă, nu se prezumă, ci este o certitudine că reclamanții au primit o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Recurentul solicită ca instanța să aibă în vedere faptul că prin retrocedarea imobilului expropriat fără plata despăgubirilor prevăzute în mod imperativ de art. 36 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 s-ar înregistra un dezechilibru patrimonial, prin mărirea patrimoniului reclamanților, în detrimentul pârâtului Statul Român, o îmbogățire fără temei legitim.

Față de prevederile exprese și imperative ale art. 36 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, recurentul consideră ca fiind lipsite de o bază legală motivațiile instanței de apel, în sensul că în speță nu s-a formulat o cerere din partea pârâtelor pentru stabilirea despăgubirilor.

Dacă veniturile rezultate din folosința neîntreruptă, până în prezent, a suprafeței expropriate revin reclamanților, nu aceeași este situația în cazul despăgubirilor acordate de Statul Român, prevederile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 dispunând cu claritate că tribunalul va dispune retrocedarea, iar prețul imobilului se va stabili ca și în situația exproprierii, fără a putea însă depăși despăgubirea actualizată.

Pe cale de consecință, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu are temei legal pentru a formula cerere pentru stabilirea despăgubirilor, respectiv nu poate solicita instanței de judecată să dispună acolo unde legea reglementează în mod expres.

În ceea ce privește dispoziția de obligare la plata cheltuielilor de judecată, recurentul apreciază, față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., că nu poate fi reținută culpa procesuală a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.R.F.P. Brașov.

După cum s-a reținut prin decizia nr. 378 din 05 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, imobilul în litigiu nu a fost preluat în mod abuziv de Statul Român și, prin urmare, nu intră sub incidența legilor speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2012, aspect ce prezumă că reclamanții au primit o dreaptă și prealabilă despăgubire la data exproprierii acestuia conform Decretului de expropriere nr. 39 din 12 februarie 1973.

De asemenea, după data exproprierii, reclamanții au folosit neîntrerupt, până în prezent, suprafața expropriată, proprietatea Statului Român, conform înscrisurilor din cartea funciară, culegându-i fructele.

Dispoziția instanței de a obliga pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, când în cauză a fost prejudiciat bugetul de stat prin acordarea cu titlu gratuit, contrar legii, a imobilului către reclamanți, nu are nicio justificare legală, Statul Român neputând să emită acte normative împotriva propriilor sale interese.

II. În recursul declarat de pârâtul Municipiul Brașov prin primar

se invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul apreciind că soluția instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii și solicita admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei pronunțate de Curtea de Apel Brașov în calea de atac a apelului și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanți, prin care s-a solicitat constatarea caducității actului de expropriere și constatarea calității de proprietari a reclamanților asupra imobilului în litigiu.

Cu privire la efectul deciziei de casare nr. 378 din 05 februarie 2014 și efectul deciziei nr. 53/2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, recurentul arată următoarele:

Decizia pronunțată în recurs în interesul legii este cea în raport cu care instanța de apel trebuia să aprecieze temeinicia cererii de chemare în judecată.

Prin decizia de casare nr. 378 din 05 februarie 2014, instanța supremă nu a analizat incidența în cauză a Deciziei nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, pronunțată în cadrul recursului în interesul legii, pronunțându-se doar pe excepția invocată. Astfel cu privire la acest aspect, recurentul consideră că nu ne aflăm în prezența unei „probleme de drept dezlegate" care să fie opozabile pentru judecătorii fondului, în temeiul art. 315 vechiul C. proc. civ.

Ceea ce se impune instanței de rejudecare, în baza hotărârii de casare, este faptul că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile Legii speciale nr. 10/2001, însă din considerentele acestei hotărâri nu rezultă dezlegarea potrivit căreia ar fi aplicabile prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică ce au stat la baza pronunțării hotărârii atacate. Astfel, decizia instanței de apel, ce face obiectul prezentei căi de atac, contrazice dispozițiile deciziei nr. LIII (53) din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție aplicabile pe deplin speței deduse judecății.

Prin urmare, în cauză nefiind aplicabile nici prevederile Legii speciale nr. 10/2001 (față de puterea obligatorie a deciziei nr. 378 din 05 februarie 2014) și nici prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 (față de puterea obligatorie a deciziei nr. LIII (53) din 4 iunie 2007), acțiunea reclamanților A. și B. se impunea a fi respinsă întrucât prin aceasta se tinde la apropierea dreptului de proprietate asupra unui imobil expropriat pentru cauză de utilitate publică, fapt ce contravine atât dispozițiilor imperative ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cât și ale art. 36 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Prin soluția pronunțată în cauză, instanța de apel a încălcat considerentele deciziei pronunțate în recurs în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, decizia recurata fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii.

Referitor la condițiile în care poate opera caducitatea actului de expropriere,

recurentul arată faptul că aceasta este acea sancțiune care determină ineficacitatea unui act juridic născut valid și care nu a produs încă efecte, intervenția acesteia fiind ulterioară formării valabile a actului și independenta de voința autorului acestuia. Pentru constatarea ineficacității unui act juridic, în privința actului caduc, este necesar ca actul în discuție să nu-și fi produs efectele, nici măcar parțial, până la data învestirii instanței cu cererea privind constatarea caducității.

Or, în cauza de față, decretul de expropriere a produs efecte în parte, fiind utilizată în vederea construcției grădiniței suprafața de 309 m.p.

Realizarea scopului pentru care a fost dispusă exproprierea face inaplicabile prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, iar trecerea terenurilor cu nr top. x, în suprafața totală de 935 m.p., și nr top. z, în suprafață totală de 819,10 m.p., s-a realizat în scopul realizării obiectivului pentru care imobilul a fost expropriat.

Decretul de expropriere a produs efecte, astfel că nu se poate reține caducitatea acestuia în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994, cu consecința întoarcerii bunului în patrimoniul reclamanților, fiind important de subliniat pe lângă nelegalitatea intrării imobilului în patrimoniul reclamanților, cu încălcarea prevederilor deciziei nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, și termenul înăuntrul căruia expropriatul poate formula cererea de retrocedare a imobilului ce a făcut obiectul exproprierii și care nu a fost utilizat în scopul pentru care a fost preluat.

Cu privire la termenul reglementat de art. 36 din Legea nr. 33/1994,

instanța de apel a reținut ca termenul în care poate fi formulată cererea de retrocedare este imprescriptibil, însă Legea nr. 33/1994, act normativ cu caracter special în materia retrocedării bunurilor expropriate care nu au fost utilizate în scopul pentru care au fost expropriate și cărora nu le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, prevede că cererea de retrocedare se introduce în termenul general de prescripție (art. 36 din Legea nr. 33/1994).

Prin Decizia nr. 53/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii referitor la aplicabilitatea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, s-a statuat că acestea se interpretează în sensul că nu își găsesc aplicabilitatea în cazul acțiunilor ce au ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Interpretarea prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, pentru a nu se aduce atingere principiului constituțional privind neretroactivitatea legii noi, trebuie să se facă în sensul că termenul de un an prevăzut de dispozițiile normative menționate se calculează de la data intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994, chiar dacă exproprierea a avut loc anterior și numai dacă lucrările pentru realizarea cărora s-a dispus exproprierea nu au fost începute.

Astfel, arată recurentul, în sensul celor mai sus arătate, în temeiul art. 36 din Legea nr. 33/1996, a invocat excepția prescripției dreptului de a formula cererea de retrocedare pentru nerealizarea obiectivului de investiții, excepție care, în mod greșit, a fost respinsă de instanța de apel.

Astfel, din interpretarea deciziei de casare nr. 378 din 05 februarie 2014 și ale deciziei nr. LIII (53) din 4 iunie 2007), rezultă că în situația în care imobilele expropriate fac obiectul unei legi speciale trebuie sa urmeze procedurile speciale de restituire, iar în situația în care imobilele sunt exceptate de la prevederile Legii nr. 10/2001, atunci sunt aplicabile prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, termenele speciale prevăzute de acest act normativ fiind aplicabile.

Și dacă s-ar accepta soluția potrivit căreia se poate solicita caducitatea parțială, arată recurentul, nu se poate aprecia că este aplicabil doar art. 35 din Legea nr. 33/I994, iar cele ale art. 36 din același act normativ nu ar mai fi aplicabile, nici în ce privește termenele și nici procedura de restituire a imobilului care nu a fost utilizat potrivit scopului pentru care a fost revendicat.

În ceea ce privește efectul cererii formulate de reclamant prin acțiunea introductivă, astfel cum a fost precizată, deși nu există un petit expres de retrocedare, întemeiat pe prevederile Legii nr. 33/1994, act normativ de temeiul căruia reclamanții s-au ferit în motivarea cererii de chemare în judecată, erectul practic al cererii de constatare a calității de proprietari ai imobilului în cauza este de retrocedare a bunului imobil.

De altfel, prin Decizia nr. 62 din 03 iunie 2013, menținută prin decizia nr. 378 din 05 februarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus în sensul respingerii excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, reținându-se că imobilul în litigiu nu face parte din categoria imobilelor preluate abuziv al căror regim juridic este reglementat de Legea nr. 10/2001, întrucât acest act normativ nu are în vedere imobilele ce au constituit obiectul unui decret de expropriere și care au rămas în posesia proprietarilor inițiali.

Chiar și în raport cu aceste considerente ale deciziei de casare, nu se poate face o interpretare a legii contrară deciziei pronunțate în recursul în inter