ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1842/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1842/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr.
1842/2016
Asupra cauzei
de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe
rolul Tribunalului Galați sub nr. x/121/2012, reclamantul A. a solicitat,
în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Galați, constatarea
caducității Decretului de expropriere nr. 271 din 2 noiembrie 1989 cu
privire la imobilul situat în Galați, constatarea calității
reclamantului de proprietar asupra aceluiași imobil, în calitate de
moștenitor al defuncților B. și C. și obligarea pârâtei la
reînscrierea în rolul fiscal a imobilului.
În motivarea
cererii, reclamantul a arătat că imobilul a fost expropriat din
patrimoniul autorilor săi în anul 1989, dar Decretul de expropriere nr.
271 din 02 noiembrie 1989 nu a fost pus în aplicare niciodată,
aceștia rămânând în continuare în posesia bunului. Ulterior, în anul
1993, imobilul a fost scos de pe rolul fiscal al autorilor reclamantului, iar
orice încercare de reglementare administrativă a acestei probleme a
eșuat. Întrucât decretul de expropriere nu și-a atins scopul, este
caduc.
În drept, au
fost invocate dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și art. 562 alin.
(3) C. civ.
În cursul
judecății, reclamantul A. a precizat acțiunea în sensul că
înțelege să solicite constatarea caducității Decretului de
expropriere nr. 271 din 2 noiembrie 1989 în ce privește imobilul din
Galați, județul Galați, obligarea pârâtului să lase în
deplină proprietate și pașnică folosință acest
imobil și obligarea pârâtului la reînscrierea imobilului în rolul fiscal
al reclamantului.
Totodată,
reclamantul a precizat expres că renunță la capătul de
cerere privind constatarea calității de proprietar a reclamantului
asupra imobilului și a arătat că înțelege să cheme în
judecată și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor
Publice.
Prin
încheierea de ședință din 17 mai 2013, instanța a disjuns
capetele de cerere formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul
Municipiul Galați prin Primar, având ca obiect obligarea pârâtului să
lase în deplină proprietate și pașnică folosință
imobilul din Galați, județul Galați și obligarea pârâtului
la reînscrierea imobilului în rolul fiscal al reclamantului. Totodată, a
dispus alcătuirea unui nou dosar și, în baza art. 244 alin. (1) pct.
1 din vechiul C. proc. civ., a suspendat judecata în cadrul acestuia.
Prin
Sentința civilă nr. 1278 din 22 mai 2013, Tribunalul Galați a
respins ca inadmisibilă cererea reclamantului de constatare a
caducității Decretului de expropriere nr. 271 din 02 noiembrie 1989
în ceea ce privește imobilul din Galați, admițând excepția
cu acest obiect și a respins ca rămasă fără obiect
excepția lipsei calității procesuale pasive vizând pe ambii
pârâți.
Prin Decizia
nr. 80 din 6 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Galați,
a fost admis apelul reclamantului, a fost desființată Sentința
civilă nr. 1278 din 22 mai 2013 a Tribunalului Galați și s-a
dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a
decide astfel, s-a apreciat că prezenta acțiune în constatare este
admisibilă, deoarece reclamantul nu are posibilitatea introducerii unei
acțiuni prin care să solicite realizarea dreptului, respectiv o
acțiune în revendicare, atâta vreme cât acțiunea întemeiată pe
dispozițiile Legii nr. 10/2001 i-a fost respinsă cu motivația
că radierea din matricola fiscală s-a produs ulterior perioadei de
referință a acestei legi, iar Legea nr. 33/1994 a apărut
ulterior decretului de expropriere în discuție.
S-a
reținut că obiectivul urmărit prin această acțiune
este de constatare a calității reclamantului de proprietar al
imobilului, ca urmare a faptului că scopul decretului de expropriere din
anul 1989 nu s-a împlinit, iar neîmplinirea scopului atrage ineficacitatea
actului. Faptul că Decretul nr. 467/1979 nu a precizat un termen pentru
îndeplinirea scopului exproprierii nu împiedică instanța să
facă aprecieri, în funcție de perioada de timp scursă, în sensul
dacă acest interval de timp a fost suficient pentru împlinirea scopului
actului de expropriere.
În
rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Galați
sub nr. x/121/2012*.
La data de 27
iunie 2014, reclamantul A. a decedat, prin încheierea de ședință
din 16 octombrie 2014 fiind introduse în cauză persoanele cu vocație succesorală
D. și E.
Prin
Sentința civilă nr. 1056 din 16 octombrie 2015, Tribunalul
Galați a admis cererea formulată de reclamantul A., prin
moștenitor D., a constatat caducitatea Decretului de expropriere cu nr.
271 din 02 noiembrie 1989 cu privire la imobilul situat în municipiul
Galați, a constatat că reclamanta D. (moștenitoare) are
calitatea de proprietar al imobilului situat în municipiul Galați, jud.
Galați, imobil compus din teren în suprafață de 400 mp și construcție;
a dispus obligarea la cheltuieli de judecată către reclamantă a
pârâtului Municipiul Galați în cuantum de 4050 lei, iar a pârâtului Statul
Român în cuantum de 450 lei.
În motivarea
sentinței, s-a reținut, din probele administrate în cauză,
că imobilul din Galați, nu a fost preluat efectiv de Statul Român în
vederea demolării, fiind permanent în posesia și folosința
reclamantului și a familiei sale.
Scopul în
vederea căruia s-a dispus exproprierea nu a fost atins, imobilul
reclamantului nefiind demolat și nefiind construite locuințe pe terenul
respectiv, astfel încât dispozițiile decretului de expropriere au devenit
caduce cu referire la imobilul vizat de acțiunea reclamantului.
Cu privire la
cheltuielile de judecată, s-a apreciat culpa procesuală a
Municipiului Galați de 90% și a Statului Român de 10%, în
condițiile în care acesta din urmă este parte căzută în
pretenții doar cu referire la capătul de cerere privind caducitatea
decretului de expropriere.
Prin Decizia
nr. 87 din 27 aprilie 2016, Curtea de Apel Galați, secția I
civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții
Municipiul Galați și Statul Român și a dispus obligarea
apelantelor în solidar la cheltuieli de judecată de 1.500 lei, către
intimata D.
Pentru a
decide astfel, instanța de apel a confirmat legalitatea hotărârii
primei instanțe în ceea ce privește justificarea calității
procesuale pasive a ambilor pârâți în cauză.
Astfel,
terenul din Galați, care a făcut obiectul Decretului de expropriere
nr. 271 din 02 noiembrie 1989 se află pe raza unității
administrativ-teritoriale a Municipiului Galați, iar această unitate
administrativ-teritorială, prin radierea proprietății
reclamantului din evidențele fiscale și prin condiționarea
reînregistrării imobilului în rolul fiscal de pronunțarea unei
hotărâri judecătorești care să constate dreptul de
proprietate (așa cum rezultă din răspunsul la interogatoriu), a
obligat pe reclamant să formuleze prezenta acțiune.
În ceea ce
privește Statul Român, s-a constatat că scopul în vederea căruia
s-a dispus exproprierea respectivă nu a fost atins, imobilul reclamantului
nefiind demolat și nefiind construite locuințe pe terenul său,
aspecte ce rezultă din expertiza imobiliară efectuată în
cauză și din declarația martorului F.
Prin urmare,
este întrunită calitatea procesuală pasivă referitor la
capătul de cerere privind constatarea caducității Decretului de
expropriere nr. 271 din 2 noiembrie 1989.
Fiind parte
căzută în pretenții, Statul Român, prin Ministerul
Finanțelor Publice, trebuie obligat și la plata cheltuielilor de
judecată, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Instanța
de apel a constatat și faptul că prima instanță a apreciat
în mod corect culpa procesuală a celor doi pârâți, astfel cum a fost
reflectată în cuantumul cheltuielilor de judecată la care fiecare a fost
obligat către reclamant.
Împotriva
deciziei menționate, au declarat recurs pârâții Statul Român, prin
Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Galați, prin primar.
Prin motivele
de recurs, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat
critici referitoare la modul de apreciere de către instanța de apel a
calității sale procesuale și a obligației acestui pârât de
suportare a plății cheltuielilor de judecată.
Astfel,
instanța de apel a ignorat că emitentul Decretului de expropriere nr.
271 din 02 noiembrie 1989 este Consiliul de Stat, instituție care nu se
poate confunda cu pârâtul din prezenta cauză, precum și scopul
acestui act normativ, respectiv construirea de locuințe, terenul
expropriat urmând a trece în proprietatea statului și în administrarea
directă a unităților administrativ-locale.
Ministerul
Finanțelor Publice poate avea calitate de reprezentant al Statului care
revine Ministerului Finanțelor Publice, însă acesta doar în
situația în care legea nu stabilește anume alte organe care să
aibă funcție de reprezentare.
Astfel,
potrivit Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul
juridic al acesteia, proprietatea statului este distinctă de proprietatea
publică sau privată a unităților administrativ-teritoriale
și trebuie dovedită de autoritatea locală potrivit legii.
Mai mult, în
conformitate cu dispozițiile art. 4 din Decretul nr. 467/1979 privind
evaluarea construcțiilor, terenurilor și plantațiilor ce se
preiau, cu plata, în proprietatea statului prin expropriere sau în alte cazuri
prevăzute de lege, imobilele expropriate trec în proprietatea statului pe
data preluării efective a acestora în vederea demolării, ceea ce nu
s-a dovedit în cauză.
Imobilul nu a
fost predat efectiv, iar pârâtul Municipiul Galați nu a combătut
această situație, deși avea obligația să precizeze
și să dovedească preluarea efectivă de către stat,
conform legislației în vigoare la acel moment; or, la dosar nu a fost
depus inventarul bunurilor statului întocmit de autoritatea locală conform
Legii nr. 213/2008, din care să rezulte acest fapt.
Mai mult,
pârâtul Municipiul Galați, posesor neproprietar al imobilului, a respins
cererea reclamantului în procedura administrativă prevăzută de
Legea nr. 10/2001 prin Dispoziția nr. 2635/SR din 29 martie 2006, fără
să rezulte din motivarea acesteia că terenul s-ar afla în
proprietatea privată sau publică a statului, ca persoană
juridică distinctă.
În ceea ce
privește cuantumul cheltuielilor de judecată, recurentul Statul Român
a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
și reducerea onorariului de avocat acordat de către instanța de
apel, deoarece acesta este disproporționat față de complexitatea
cauzei și munca depusă. În cauză, niciun criteriu menționat
nu justifică perceperea unui onorariu în cuantum de 4.500 lei cheltuieli
de judecată în fond și 1.500 lei cheltuieli de judecată în apel.
Recurentul-pârât
a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii
apelului și al respingerii cererii formulate în contradictoriu cu Statul
Român pentru lipsa calității procesuale pasive sau, în subsidiar, ca
nefondată.
Prin motivele
de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
pârâtul Municipiul Galați a criticat decizia instanței de apel pentru
confirmarea greșită a soluției primei instanțe pe aspectul
calității sale procesuale.
Astfel, în
mod greșit instanța de apel a reținut culpa procesuală a
acestui pârât pentru radierea proprietății reclamantului A. din
evidențele fiscale, în condițiile în care, la data invocatei
radierii, organele având ca atribuții stabilirea, constatarea, controlul,
urmărirea și încasarea taxelor, impozitelor și altor venituri
locale erau în subordinea directă a Ministerului Finanțelor.
Abia
după apariția H.G. nr. 333 din 29 aprilie 1999 au fost demarate
procedurile de predare-preluare, în vederea exercitării de către
autoritățile administrației publice locale a acestor
atribuții, termenul limită fiind stabilit la 31 decembrie 1999.
Nu poate fi
considerată condiționare nejustificată nici cererea
adresată petentului la data solicitării reînregistrării în
evidențele fiscale, de a-și dovedi calitatea de proprietar în baza
unui titlu de proprietate valabil. La acea dată, în lipsa unei
hotărâri judecătorești de constatare a caducității actului
de preluare, Decretul de expropriere nr. 271/1989 constituia titlul valabil al
Statului Român, chiar dacă transferul dreptului de proprietate fusese
amânat până la preluarea efectivă în vederea demolării, în
conformitate cu dispozițiile art. 4 din Decretul nr. 467/1979.
Atât prima
instanță, cât și instanța de apel, nu au avut în vedere
împrejurarea că, după data de 22 decembrie 1989, fostele organe
locale ale puterii de stat comuniste au fost dizolvate (art. 10 al
Decretului-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 al Frontului Salvării
Naționale), fără ca drepturile și obligațiile acestora
să fie transferate noilor autorități ale administrației
publice locale înființate în baza principiilor autonomiei locale,
descentralizării, deconcentrării serviciilor publice,
eligibilității, legalității și al consultării
cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes
deosebit.
Prin urmare,
nu se poate susține că autoritățile administrației
publice locale actuale sunt continuatoarele personalității juridice
ale acelor organe, cu atât mai mult cu cât, spre exemplu, stabilirea
apartenenței bunurilor, foste proprietate de stat, la domeniul public sau
privat ale UAT-urilor, sunt supuse procedurii prealabile de inventariere
și atestare prevăzute de Legea nr. 18/1990 și respectiv nr.
213/1998.
Pe cale de
consecință, în prezenta cauză, calitatea procesuală
pasivă aparține exclusiv Statului Român, în calitate de expropriator
și deținător al organelor fiscale, la data radierii imobilului
pretins de reclamant, soluția instanței fiind rezultatul
greșitei aplicări a textelor de lege mai sus invocate.
Mai mult,
imobilul situat în Galați nu a fost niciodată înregistrat în
evidențele contabile și de patrimoniu ale Municipiului Galați.
S-a solicitat
admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei, în sensul admiterii
apelului și respingerii acțiunii față de pârâtul Municipiul
Galați sau, în subsidiar, reducerea cuantumului cheltuielilor de
judecată stabilite în sarcina pârâtului recurent.
Examinând
decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor
dosarului, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate.
Fiecare
dintre recurenți a criticat decizia instanței de apel în
legătură cu aprecierea întrunirii calității procesuale
pasive în persoana sa, declinându-și reciproc această calitate.
De asemenea,
ambele recursuri au făcut referire la cheltuielile de judecată
stabilite în sarcina pârâților.
Criticile
astfel formulate vor fi examinate prin prisma modului de aplicare a legii de
către instanța de apel, pe aspectele invocate de către
recurenți, în raport de cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9
C. proc. civ.
Pe acest
temei, Înalta Curte reține că instanța de apel, confirmând
hotărârea primei instanțe, a apreciat că legitimarea
procesuală pasivă este justificată distinct pentru fiecare
capăt de cerere, respectiv cea a pârâtului Statul Român, pentru cererea
având ca obiect constatarea caducității Decretului de expropriere nr.
271 din 02 noiembrie 1989, în timp ce calitatea procesuală a pârâtului
Municipiul Galați, pentru cererea privind constatarea calității
reclamantului de proprietar al imobilului în litigiu.
În acest
context, se constată că nu sunt fondate criticile recurenților.
În ceea ce
privește recursul Statului Român, Înalta Curte reține că nu s-au
formulat critici referitoare la soluționarea pretențiilor vizând
încetarea efectelor decretului de expropriere ca un capăt de cerere
distinct, și nu ca o chestiune prejudicială în cadrul celui de-al
doilea.
Atare
premisă, ce nu poate fi cenzurată în recurs, în absența unui
motiv de recurs pe acest aspect, presupune că în soluționarea
primului capăt de cerere interesează evaluarea condițiilor
prevăzute de decretul de expropriere pentru producerea efectelor
preconizate de legiuitor, și nu înseși consecințele juridice ale
aplicării decretului, care fundamentează pretențiile din cel
de-al doilea capăt de cerere.
În acest caz,
legitimarea procesuală pasivă în cadrul primului capăt de cerere
revine expropriatorului, persoana care trebuia să asigure îndeplinirea
condițiilor de aplicare a actului de expropriere și în patrimoniul
căruia intra dreptul de proprietate asupra imobilelor expropriate,
fără a avea relevanță dacă decretul și-a produs
efectele, în sensul trecerii dreptului de proprietate în patrimoniul statului.
Or,
expropriatorul este Statul Român, conform Decretului nr. 467/1979, ce a
reprezentat, până la abrogarea sa prin Legea nr. 33/1994, dreptul comun în
materie de expropriere, în absența unei dispoziții contrare în
cuprinsul actului normativ special care viza imobilul din prezenta cauză,
respectiv Decretul nr. 271 din 02 noiembrie 1989 și care prevedea că
imobilele expropriate trec în proprietatea statului.
Pe acest
temei, Statul Român urma să procedeze la evaluarea imobilelor expropriate
în vederea plății despăgubirilor (evaluare care, de altfel, s-a
efectuat la data de 20 ianuarie 1990), iar aceste imobile treceau în
proprietatea statului pe data preluării lor efective în vederea
demolării.
Drept urmare,
se constată că, în mod corect, s-a apreciat în cauză că
legitimarea procesuală pasivă este întrunită în persoana
Statului Român, într-un raport juridic în care statul participă
nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații,
respectiv în calitate de expropriator.
Se
observă că, prin motivele de recurs, s-a făcut referire la
calitatea Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al statului,
însă nu pentru a se contesta aprecierea instanței de apel pe aspectul
reprezentării în judecată a Statului Român, ci în legătură
cu însăși legitimarea procesuală pasivă a acestuia din
urmă, pornindu-se de la premisa că imobilul expropriat nu a intrat în
proprietatea statului.
Or, s-a
arătat deja că în aprecierea calității procesuale pasive
interesează exclusiv statutul de expropriator al statului, și nu
împrejurarea dacă dreptul de proprietate asupra imobilului a intrat sau nu
în mod efectiv în patrimoniul expropriatorului.
Față
de considerentele expuse, urmează a fi respinse susținerile
recurentului Statul Român pe acest aspect.
În ceea ce
privește motivul de recurs pe aspectul cheltuielilor de judecată, se
constată că este inadmisibilă solicitarea recurentului Statul
Român având ca obiect reducerea sumei de bani stabilite în sarcina sa cu acest
titlu de către prima instanță și de către
instanța de apel.
Astfel,
deși a declarat apel împotriva sentinței tribunalului, pârâtul Statul
Român nu a formulat critici pe aspectul cuantumului cheltuielilor de
judecată la care a fost obligat prin hotărârea primei instanțe,
urmărind înlăturarea în totalitate a acestora, ca o
consecință a respingerii acțiunii reclamantei pentru lipsa
calității procesuale pasive a Statului Român.
Instanța
de apel a analizat susținerile pârâtului întocmai cum au fost formulate,
confirmând în aceste limite hotărârea primei instanțe, fără
ca, prin motivele de recurs, să se pretindă denaturarea
conținutului motivelor de apel.
În aceste
condiții, susținerile din motivele de recurs referitoare la
hotărârea primei instanțe sunt formulate omisso medio și, ca
atare, sunt inadmisibile.
În ceea ce privește
aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. cu privire la
cheltuielile de judecată stabilite în sarcina pârâtului prin decizia
recurată, solicitarea de reducere a cuantumului cheltuielilor solicitate
de către reclamantă ar fi trebuit adresată chiar instanței
de apel, concomitent cu cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor,
însoțită de dovezile corespunzătoare.
Ca atare,
este inadmisibilă formularea solicitării de reducere a cuantumului
cheltuielilor de judecată pe calea recursului.
Față
de considerentele expuse, recursul declarat de pârâtul Statul Român va fi
respins ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce
privește recursul declarat de pârâtul Municipiul Galați, se
reține că instanța de apel, după cum s-a arătat deja,
a apreciat că legitimarea procesuală a acestui pârât este
întrunită pentru cererea privind constatarea calității
reclamantului de proprietar al imobilului în litigiu (cerere admisibilă,
după cum s-a tranșat cu putere de lucru judecat în ciclul procesual
anterior, dat fiind că reclamantul nu are la îndemână acțiunea
în realizarea dreptului, nefiind deposedat de bun).
Aprecierea
instanței de apel este legală, susținerile recurentului nefiind
fondate.
Obiectul
acestui capăt de cerere este legat de dreptul de proprietate asupra
imobilului, tinzându-se la recunoașterea existenței sale în
patrimoniul reclamantului ca urmare a caducității decretului de
expropriere.
Ca atare,
cererea se soluționează în contradictoriu cu persoana care ar putea
pretinde pentru sine dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu,
respectiv în patrimoniul căreia s-ar fi aflat bunul la data
formulării prezentei acțiuni, dacă decretul de expropriere
și-ar fi produs efectele.
Această
condiție este întrunită în cauză în persoana unității
administrativ teritoriale, chiar dacă imobilele expropriate anterior
anului 1990 urmau să treacă în proprietatea statului și în
administrarea autorității administrative locale, în aplicarea Decretului
nr. 467/1979.
În
conformitate cu art. 35 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 (devenit art. 36
după republicarea legii din anul 1998), "Terenurile aflate în
proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și
care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în
proprietatea comunelor, orașelor sau municipiilor."
Așadar,
terenul pe care se afla construcția ce ar fi urmat să fie
demolată după expropriere s-ar fi regăsit în proprietatea
statului și în administrarea primăriilor la data intrării în
vigoare a Legii nr. 18/1991, astfel încât ar fi trecut ope legis în
proprietatea unității administrativ teritoriale.
Împrejurarea
că dreptul de proprietate nu a intrat în mod efectiv în patrimoniul
unității administrativ teritoriale, nefiind inventariat și
evidențiat ca atare, nu înlătură calitatea de pârât a
municipiului, astfel cum se susține prin motivele de recurs.
Dimpotrivă,
chestiunea de fond privind evaluarea consecințelor aplicării sau
neaplicării decretului de expropriere impunea ca dezlegarea acestui aspect
să fie opozabilă persoanei în patrimoniul căreia s-ar fi aflat
sau ar fi trebuit să se afle imobilul la data formulării
acțiunii.
Modul concret
de dezlegare a chestiunii de fond ar fi condus, după caz, la
inadmisibilitatea acțiunii (dacă s-ar fi constatat că imobilul
se afla în mod efectiv în patrimoniul unității administrativ
teritoriale, reclamantul având la îndemână calea acțiunii în
realizare) sau la admiterea pretențiilor reclamantului, astfel cum este
cazul în speță, dar ambele soluții posibile ar fi trebuit
să se pronunțe în contradictoriu cu municipiul, persoană ce ar
fi putut pretinde pentru sine dreptul de proprietate asupra imobilului.
Sunt lipsite
de relevanță, pentru stabilirea calității de pârât în
cadrul cererii în constatarea dreptului de proprietate al reclamantului,
atribuțiile autorităților fiscale în operațiunea de radiere
a proprietății reclamantului din evidențele fiscale, invocate
prin motivele de recurs.
Referirea
instanței de apel la această operațiune a fost făcută
nu în scopul stabilirii vreunei fapte delictuale și, implicit, a vreunei
culpe a Municipiului Galați care ar fi generat acțiunea de
față, în condițiile în care instanța de judecată nu a
fost învestită cu o acțiune întemeiată pe răspunderea
civilă delictuală.
Prin
argumentul referitor la radiere și la condiționarea
reînregistrării imobilului în rolul fiscal de pronunțarea unei
hotărâri judecătorești care să constate dreptul de
proprietate, instanța de apel a calificat cererea în constatare
formulată în cauză ca fiind una provocatorie, rezidând în chemarea în
judecată a persoanei care, pretinzând pentru sine dreptul de proprietate,
cauzează o tulburare în exercițiul dreptului de proprietate al
reclamantului.
Cu toate
că această calificare juridică poate fi disputată (deoarece
finalitatea cererii provocatorii se pretează pretenției de constatare
a inexistenței dreptului pârâtului, în timp ce pretenția de
constatare a existenței dreptului reclamantului corespunde unei cereri
declaratorii), este esențial că atare aspect relevă faptul că
instanța de apel a determinat calitatea procesuală pasivă nu în
considerarea operațiunii de radiere din evidențele fiscale și,
deci, a vreunei culpe a Municipiului Galați, ci a dreptului de proprietate
pe care municipiul l-ar fi putut pretinde pentru sine, în aplicarea decretului
de expropriere.
Față
de considerentele expuse, urmează a fi respinse susținerile
recurentului pe aspectul calității procesuale pasive.
În ceea ce
privește solicitarea de reducere a cuantumului cheltuielilor de
judecată stabilite în sarcina pârâtului recurent, formulată în
subsidiar, pentru ipoteza menținerii soluției de respingere a
excepției vizând lipsa calității procesuale pasive, aceasta este
inadmisibilă, pentru argumentul deja expus în analiza motivului de recurs
formulat pe același aspect de către pârâtul Statul Român.
Astfel,
solicitarea cu acest obiect, pe temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. ar fi
trebuit adresată chiar instanței de apel, concomitent cu cererea
reclamantei de acordare a cheltuielilor, însoțită de dovezile
corespunzătoare, nefiind admisibilă formularea sa direct în recurs.
În
consecință, Înalta Curte constată că recursul Municipiului
Galați este nefondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea art.
312 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce
privește cheltuielile de judecată efectuate de către
reclamantă în prezentul recurs, Înalta Curte constată că
solicitarea cu acest obiect este fondată, fiind întrunite condițiile
de aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind
că ambele recursuri ale pârâților au fost respinse.
Drept urmare,
se impune obligarea recurenților la plata acestor cheltuieli, constând în
onorariu de avocat în cuantum de 1500 lei (conform chitanței datate 23
august 2016, aflate la dosarul de recurs).
Cheltuielile
de judecată vor fi suportate de către pârâți în proporția
stabilită prin hotărârea primei instanțe, respectiv 10% Statul
Român și 90% Municipiul Galați. Această apreciere a culpei
procesuale a intrat în puterea lucrului judecat, deoarece nu a fost
infirmată prin decizia de apel și nici nu a fost criticată prin
motivele de recurs, motiv pentru care se impune ca atare în recursul de
față.
Întrucât
calitatea procesuală a fiecărui pârât a vizat capete de cerere
diferite, nu se pune problema unei coparticipări procesuale, astfel încât
cheltuielile de judecată vor fi suportate în mod distinct, respectiv
pârâtul Statul Român - suma de 150 lei, iar pârâtul Municipiul Galați -
suma de 1350 lei, sens în care Înalta Curte va dispune obligarea acestora la
plata cheltuielilor de judecată din recurs, către
intimata-reclamantă D.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondate, recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice - prin Direcția Generală Regională a
Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a
Finanțelor Publice Galați și de Municipiul Galați - prin
primar împotriva Deciziei nr. 87A din 27 aprilie 2016 a Curții de Apel
Galați, secția I civilă.
Obligă
pe recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - prin
Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice
Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice
Galați la plata sumei de 150 lei și pe recurentul-pârât Municipiul Galați
- prin primar la plata sumei de 1.350 lei, reprezentând cheltuieli de
judecată, către intimata-reclamantă D.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică astăzi, 7 octombrie 2016.
Procesat
de GGC - NN