ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1842/2016

Decizia nr. 1842/2016 Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați sub nr. x/121/2012, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Galați, constatarea caducității Decretului de expropriere nr. 271 din 2 noiembrie 1989 cu privire la imobilul situat în Galați, constatarea calității reclamantului de proprietar asupra aceluiași imobil, în calitate de moștenitor al defuncților B. și C. și obligarea pârâtei la reînscrierea în rolul fiscal a imobilului. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul a fost expropriat din patrimoniul autorilor săi în anul 1989, dar Decretul de expropriere nr. 271 din 02 noiembrie 1989 nu a fost pus în aplicare niciodată, aceștia rămânând în continuare în posesia bunului.

Ulterior, în anul 1993, imobilul a fost scos de pe rolul fiscal al autorilor reclamantului, iar orice încercare de reglementare administrativă a acestei probleme a eșuat. Întrucât decretul de expropriere nu și-a atins scopul, este caduc. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și art. 562 alin. (3) C. civ. În cursul judecății, reclamantul A. a precizat acțiunea în sensul că înțelege să solicite constatarea caducității Decretului de expropriere nr. 271 din 2 noiembrie 1989 în ce privește imobilul din Galați, județul Galați, obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate și pașnică folosință acest imobil și obligarea pârâtului la reînscrierea imobilului în rolul fiscal al reclamantului.

Totodată, reclamantul a precizat expres că renunță la capătul de cerere privind constatarea calității de proprietar a reclamantului asupra imobilului și a arătat că înțelege să cheme în judecată și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin încheierea de ședință din 17 mai 2013, instanța a disjuns capetele de cerere formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Galați prin Primar, având ca obiect obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul din Galați, județul Galați și obligarea pârâtului la reînscrierea imobilului în rolul fiscal al reclamantului. Totodată, a dispus alcătuirea unui nou dosar și, în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 din vechiul C. proc.

civ., a suspendat judecata în cadrul acestuia. Prin Sentința civilă nr. 1278 din 22 mai 2013, Tribunalul Galați a respins ca inadmisibilă cererea reclamantului de constatare a caducității Decretului de expropriere nr. 271 din 02 noiembrie 1989 în ceea ce privește imobilul din Galați, admițând excepția cu acest obiect și a respins ca rămasă fără obiect excepția lipsei calității procesuale pasive vizând pe ambii pârâți. Prin Decizia nr. 80 din 6 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Galați, a fost admis apelul reclamantului, a fost desființată Sentința civilă nr. 1278 din 22 mai 2013 a Tribunalului Galați și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide astfel, s-a apreciat că prezenta acțiune în constatare este admisibilă, deoarece reclamantul nu are posibilitatea introducerii unei acțiuni prin care să solicite realizarea dreptului, respectiv o acțiune în revendicare, atâta vreme cât acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 i-a fost respinsă cu motivația că radierea din matricola fiscală s-a produs ulterior perioadei de referință a acestei legi, iar Legea nr. 33/1994 a apărut ulterior decretului de expropriere în discuție. S-a reținut că obiectivul urmărit prin această acțiune este de constatare a calității reclamantului de proprietar al imobilului, ca urmare a faptului că scopul decretului de expropriere din anul 1989 nu s-a împlinit, iar neîmplinirea scopului atrage ineficacitatea actului.

Faptul că Decretul nr. 467/1979 nu a precizat un termen pentru îndeplinirea scopului exproprierii nu împiedică instanța să facă aprecieri, în funcție de perioada de timp scursă, în sensul dacă acest interval de timp a fost suficient pentru împlinirea scopului actului de expropriere. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Galați sub nr. x/121/2012*.

La data de 27 iunie 2014, reclamantul A. a decedat, prin încheierea de ședință din 16 octombrie 2014 fiind introduse în cauză persoanele cu vocație succesorală D. și E. Prin Sentința civilă nr. 1056 din 16 octombrie 2015, Tribunalul Galați a admis cererea formulată de reclamantul A., prin moștenitor D., a constatat caducitatea Decretului de expropriere cu nr. 271 din 02 noiembrie 1989 cu privire la imobilul situat în municipiul Galați, a constatat că reclamanta D. (moștenitoare) are calitatea de proprietar al imobilului situat în municipiul Galați, jud. Galați, imobil compus din teren în suprafață de 400 mp și construcție; a dispus obligarea la cheltuieli de judecată către reclamantă a pârâtului Municipiul Galați în cuantum de 4050 lei, iar a pârâtului Statul Român în cuantum de 450 lei.

În motivarea sentinței, s-a reținut, din probele administrate în cauză, că imobilul din Galați, nu a fost preluat efectiv de Statul Român în vederea demolării, fiind permanent în posesia și folosința reclamantului și a familiei sale. Scopul în vederea căruia s-a dispus exproprierea nu a fost atins, imobilul reclamantului nefiind demolat și nefiind construite locuințe pe terenul respectiv, astfel încât dispozițiile decretului de expropriere au devenit caduce cu referire la imobilul vizat de acțiunea reclamantului. Cu privire la cheltuielile de judecată, s-a apreciat culpa procesuală a Municipiului Galați de 90% și a Statului Român de 10%, în condițiile în care acesta din urmă este parte căzută în pretenții doar cu referire la capătul de cerere privind caducitatea decretului de expropriere.

Prin Decizia nr. 87 din 27 aprilie 2016, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții Municipiul Galați și Statul Român și a dispus obligarea apelantelor în solidar la cheltuieli de judecată de 1.500 lei, către intimata D. Pentru a decide astfel, instanța de apel a confirmat legalitatea hotărârii primei instanțe în ceea ce privește justificarea calității procesuale pasive a ambilor pârâți în cauză.

Astfel, terenul din Galați, care a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 271 din 02 noiembrie 1989 se află pe raza unității administrativ-teritoriale a Municipiului Galați, iar această unitate administrativ-teritorială, prin radierea proprietății reclamantului din evidențele fiscale și prin condiționarea reînregistrării imobilului în rolul fiscal de pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să constate dreptul de proprietate (așa cum rezultă din răspunsul la interogatoriu), a obligat pe reclamant să formuleze prezenta acțiune.

În ceea ce privește Statul Român, s-a constatat că scopul în vederea căruia s-a dispus exproprierea respectivă nu a fost atins, imobilul reclamantului nefiind demolat și nefiind construite locuințe pe terenul său, aspecte ce rezultă din expertiza imobiliară efectuată în cauză și din declarația martorului F. Prin urmare, este întrunită calitatea procesuală pasivă referitor la capătul de cerere privind constatarea caducității Decretului de expropriere nr. 271 din 2 noiembrie 1989. Fiind parte căzută în pretenții, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, trebuie obligat și la plata cheltuielilor de judecată, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Instanța de apel a constatat și faptul că prima instanță a apreciat în mod corect culpa procesuală a celor doi pârâți, astfel cum a fost reflectată în cuantumul cheltuielilor de judecată la care fiecare a fost obligat către reclamant.

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Galați, prin primar. Prin motivele de recurs, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat critici referitoare la modul de apreciere de către instanța de apel a calității sale procesuale și a obligației acestui pârât de suportare a plății cheltuielilor de judecată. Astfel, instanța de apel a ignorat că emitentul Decretului de expropriere nr. 271 din 02 noiembrie 1989 este Consiliul de Stat, instituție care nu se poate confunda cu pârâtul din prezenta cauză, precum și scopul acestui act normativ, respectiv construirea de locuințe, terenul expropriat urmând a trece în proprietatea statului și în administrarea directă a unităților administrativ-locale.

Ministerul Finanțelor Publice poate avea calitate de reprezentant al Statului care revine Ministerului Finanțelor Publice, însă acesta doar în situația în care legea nu stabilește anume alte organe care să aibă funcție de reprezentare. Astfel, potrivit Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, proprietatea statului este distinctă de proprietatea publică sau privată a unităților administrativ-teritoriale și trebuie dovedită de autoritatea locală potrivit legii. Mai mult, în conformitate cu dispozițiile art. 4 din Decretul nr. 467/1979 privind evaluarea construcțiilor, terenurilor și plantațiilor ce se preiau, cu plata, în proprietatea statului prin expropriere sau în alte cazuri prevăzute de lege, imobilele expropriate trec în proprietatea statului pe data preluării efective a acestora în vederea demolării, ceea ce nu s-a dovedit în cauză.

Imobilul nu a fost predat efectiv, iar pârâtul Municipiul Galați nu a combătut această situație, deși avea obligația să precizeze și să dovedească preluarea efectivă de către stat, conform legislației în vigoare la acel moment; or, la dosar nu a fost depus inventarul bunurilor statului întocmit de autoritatea locală conform Legii nr. 213/2008, din care să rezulte acest fapt. Mai mult, pârâtul Municipiul Galați, posesor neproprietar al imobilului, a respins cererea reclamantului în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 prin Dispoziția nr. 2635/SR din 29 martie 2006, fără să rezulte din motivarea acesteia că terenul s-ar afla în proprietatea privată sau publică a statului, ca persoană juridică distinctă.

În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, recurentul Statul Român a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și reducerea onorariului de avocat acordat de către instanța de apel, deoarece acesta este disproporționat față de complexitatea cauzei și munca depusă. În cauză, niciun criteriu menționat nu justifică perceperea unui onorariu în cuantum de 4.500 lei cheltuieli de judecată în fond și 1.500 lei cheltuieli de judecată în apel. Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului și al respingerii cererii formulate în contradictoriu cu Statul Român pentru lipsa calității procesuale pasive sau, în subsidiar, ca nefondată.

Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul Galați a criticat decizia instanței de apel pentru confirmarea greșită a soluției primei instanțe pe aspectul calității sale procesuale. Astfel, în mod greșit instanța de apel a reținut culpa procesuală a acestui pârât pentru radierea proprietății reclamantului A. din evidențele fiscale, în condițiile în care, la data invocatei radierii, organele având ca atribuții stabilirea, constatarea, controlul, urmărirea și încasarea taxelor, impozitelor și altor venituri locale erau în subordinea directă a Ministerului Finanțelor. Abia după apariția H.G.

nr. 333 din 29 aprilie 1999 au fost demarate procedurile de predare-preluare, în vederea exercitării de către autoritățile administrației publice locale a acestor atribuții, termenul limită fiind stabilit la 31 decembrie 1999. Nu poate fi considerată condiționare nejustificată nici cererea adresată petentului la data solicitării reînregistrării în evidențele fiscale, de a-și dovedi calitatea de proprietar în baza unui titlu de proprietate valabil. La acea dată, în lipsa unei hotărâri judecătorești de constatare a caducității actului de preluare, Decretul de expropriere nr. 271/1989 constituia titlul valabil al Statului Român, chiar dacă transferul dreptului de proprietate fusese amânat până la preluarea efectivă în vederea demolării, în conformitate cu dispozițiile art. 4 din Decretul nr. 467/1979.

Atât prima instanță, cât și instanța de apel, nu au avut în vedere împrejurarea că, după data de 22 decembrie 1989, fostele organe locale ale puterii de stat comuniste au fost dizolvate (art. 10 al Decretului-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 al Frontului Salvării Naționale), fără ca drepturile și obligațiile acestora să fie transferate noilor autorități ale administrației publice locale înființate în baza principiilor autonomiei locale, descentralizării, deconcentrării serviciilor publice, eligibilității, legalității și al consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit.

Prin urmare, nu se poate susține că autoritățile administrației publice locale actuale sunt continuatoarele personalității juridice ale acelor organe, cu atât mai mult cu cât, spre exemplu, stabilirea apartenenței bunurilor, foste proprietate de stat, la domeniul public sau privat ale UAT-urilor, sunt supuse procedurii prealabile de inventariere și atestare prevăzute de Legea nr. 18/1990 și respectiv nr. 213/1998. Pe cale de consecință, în prezenta cauză, calitatea procesuală pasivă aparține exclusiv Statului Român, în calitate de expropriator și deținător al organelor fiscale, la data radierii imobilului pretins de reclamant, soluția instanței fiind rezultatul greșitei aplicări a textelor de lege mai sus invocate.

Mai mult, imobilul situat în Galați nu a fost niciodată înregistrat în evidențele contabile și de patrimoniu ale Municipiului Galați. S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei, în sensul admiterii apelului și respingerii acțiunii față de pârâtul Municipiul Galați sau, în subsidiar, reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina pârâtului recurent. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate. Fiecare dintre recurenți a criticat decizia instanței de apel în legătură cu aprecierea întrunirii calității procesuale pasive în persoana sa, declinându-și reciproc această calitate.

De asemenea, ambele recursuri au făcut referire la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina pârâților. Criticile astfel formulate vor fi examinate prin prisma modului de aplicare a legii de către instanța de apel, pe aspectele invocate de către recurenți, în raport de cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pe acest temei, Înalta Curte reține că instanța de apel, confirmând hotărârea primei instanțe, a apreciat că legitimarea procesuală pasivă este justificată distinct pentru fiecare capăt de cerere, respectiv cea a pârâtului Statul Român, pentru cererea având ca obiect constatarea caducității Decretului de expropriere nr. 271 din 02 noiembrie 1989, în timp ce calitatea procesuală a pârâtului Municipiul Galați, pentru cererea privind constatarea calității reclamantului de proprietar al imobilului în litigiu.

În acest context, se constată că nu sunt fondate criticile recurenților. În ceea ce privește recursul Statului Român, Înalta Curte reține că nu s-au formulat critici referitoare la soluționarea pretențiilor vizând încetarea efectelor decretului de expropriere ca un capăt de cerere distinct, și nu ca o chestiune prejudicială în cadrul celui de-al doilea. Atare premisă, ce nu poate fi cenzurată în recurs, în absența unui motiv de recurs pe acest aspect, presupune că în soluționarea primului capăt de cerere interesează evaluarea condițiilor prevăzute de decretul de expropriere pentru producerea efectelor preconizate de legiuitor, și nu înseși consecințele juridice ale aplicării decretului, care fundamentează pretențiile din cel de-al doilea capăt de cerere.

În acest caz, legitimarea procesuală pasivă în cadrul primului capăt de cerere revine expropriatorului, persoana care trebuia să asigure îndeplinirea condițiilor de aplicare a actului de expropriere și în patrimoniul căruia intra dreptul de proprietate asupra imobilelor expropriate, fără a avea relevanță dacă decretul și-a produs efectele, în sensul trecerii dreptului de proprietate în patrimoniul statului. Or, expropriatorul este Statul Român, conform Decretului nr. 467/1979, ce a reprezentat, până la abrogarea sa prin Legea nr. 33/1994, dreptul comun în materie de expropriere, în absența unei dispoziții contrare în cuprinsul actului normativ special care viza imobilul din prezenta cauză, respectiv Decretul nr. 271 din 02 noiembrie 1989 și care prevedea că imobilele expropriate trec în proprietatea statului.

Pe acest temei, Statul Român urma să procedeze la evaluarea imobilelor expropriate în vederea plății despăgubirilor (evaluare care, de altfel, s-a efectuat la data de 20 ianuarie 1990), iar aceste imobile treceau în proprietatea statului pe data preluării lor efective în vederea demolării. Drept urmare, se constată că, în mod corect, s-a apreciat în cauză că legitimarea procesuală pasivă este întrunită în persoana Statului Român, într-un raport juridic în care statul participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, respectiv în calitate de expropriator.

Se observă că, prin motivele de recurs, s-a făcut referire la calitatea Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al statului, însă nu pentru a se contesta aprecierea instanței de apel pe aspectul reprezentării în judecată a Statului Român, ci în legătură cu însăși legitimarea procesuală pasivă a acestuia din urmă, pornindu-se de la premisa că imobilul expropriat nu a intrat în proprietatea statului. Or, s-a arătat deja că în aprecierea calității procesuale pasive interesează exclusiv statutul de expropriator al statului, și nu împrejurarea dacă dreptul de proprietate asupra imobilului a intrat sau nu în mod efectiv în patrimoniul expropriatorului. Față de considerentele expuse, urmează a fi respinse susținerile recurentului Statul Român pe acest aspect.

În ceea ce privește motivul de recurs pe aspectul cheltuielilor de judecată, se constată că este inadmisibilă solicitarea recurentului Statul Român având ca obiect reducerea sumei de bani stabilite în sarcina sa cu acest titlu de către prima instanță și de către instanța de apel. Astfel, deși a declarat apel împotriva sentinței tribunalului, pârâtul Statul Român nu a formulat critici pe aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligat prin hotărârea primei instanțe, urmărind înlăturarea în totalitate a acestora, ca o consecință a respingerii acțiunii reclamantei pentru lipsa calității procesuale pasive a Statului Român. Instanța de apel a analizat susținerile pârâtului întocmai cum au fost formulate, confirmând în aceste limite hotărârea primei instanțe, fără ca, prin motivele de recurs, să se pretindă denaturarea conținutului motivelor de apel.

În aceste condiții, susținerile din motivele de recurs referitoare la hotărârea primei instanțe sunt formulate omisso medio și, ca atare, sunt inadmisibile. În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. cu privire la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina pârâtului prin decizia recurată, solicitarea de reducere a cuantumului cheltuielilor solicitate de către reclamantă ar fi trebuit adresată chiar instanței de apel, concomitent cu cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor, însoțită de dovezile corespunzătoare. Ca atare, este inadmisibilă formularea solicitării de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată pe calea recursului. Față de considerentele expuse, recursul declarat de pârâtul Statul Român va fi respins ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Municipiul Galați, se reține că instanța de apel, după cum s-a arătat deja, a apreciat că legitimarea procesuală a acestui pârât este întrunită pentru cererea privind constatarea calității reclamantului de proprietar al imobilului în litigiu (cerere admisibilă, după cum s-a tranșat cu putere de lucru judecat în ciclul procesual anterior, dat fiind că reclamantul nu are la îndemână acțiunea în realizarea dreptului, nefiind deposedat de bun). Aprecierea instanței de apel este legală, susținerile recurentului nefiind fondate. Obiectul acestui capăt de cerere este legat de dreptul de proprietate asupra imobilului, tinzându-se la recunoașterea existenței sale în patrimoniul reclamantului ca urmare a caducității decretului de expropriere.

Ca atare, cererea se soluționează în contradictoriu cu persoana care ar putea pretinde pentru sine dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, respectiv în patrimoniul căreia s-ar fi aflat bunul la data formulării prezentei acțiuni, dacă decretul de expropriere și-ar fi produs efectele. Această condiție este întrunită în cauză în persoana unității administrativ teritoriale, chiar dacă imobilele expropriate anterior anului 1990 urmau să treacă în proprietatea statului și în administrarea autorității administrative locale, în aplicarea Decretului nr. 467/1979.

În conformitate cu art. 35 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 (devenit art. 36 după republicarea legii din anul 1998), "Terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau municipiilor." Așadar, terenul pe care se afla construcția ce ar fi urmat să fie demolată după expropriere s-ar fi regăsit în proprietatea statului și în administrarea primăriilor la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, astfel încât ar fi trecut ope legis în proprietatea unității administrativ teritoriale. Împrejurarea că dreptul de proprietate nu a intrat în mod efectiv în patrimoniul unității administrativ teritoriale, nefiind inventariat și evidențiat ca atare, nu înlătură calitatea de pârât a municipiului, astfel cum se susține prin motivele de recurs.

Dimpotrivă, chestiunea de fond privind evaluarea consecințelor aplicării sau neaplicării decretului de expropriere impunea ca dezlegarea acestui aspect să fie opozabilă persoanei în patrimoniul căreia s-ar fi aflat sau ar fi trebuit să se afle imobilul la data formulării acțiunii. Modul concret de dezlegare a chestiunii de fond ar fi condus, după caz, la inadmisibilitatea acțiunii (dacă s-ar fi constatat că imobilul se afla în mod efectiv în patrimoniul unității administrativ teritoriale, reclamantul având la îndemână calea acțiunii în realizare) sau la admiterea pretențiilor reclamantului, astfel cum este cazul în speță, dar ambele soluții posibile ar fi trebuit să se pronunțe în contradictoriu cu municipiul, persoană ce ar fi putut pretinde pentru sine dreptul de proprietate asupra imobilului.

Sunt lipsite de relevanță, pentru stabilirea calității de pârât în cadrul cererii în constatarea dreptului de proprietate al reclamantului, atribuțiile autorităților fiscale în operațiunea de radiere a proprietății reclamantului din evidențele fiscale, invocate prin motivele de recurs. Referirea instanței de apel la această operațiune a fost făcută nu în scopul stabilirii vreunei fapte delictuale și, implicit, a vreunei culpe a Municipiului Galați care ar fi generat acțiunea de față, în condițiile în care instanța de judecată nu a fost învestită cu o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

Prin argumentul referitor la radiere și la condiționarea reînregistrării imobilului în rolul fiscal de pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să constate dreptul de proprietate, instanța de apel a calificat cererea în constatare formulată în cauză ca fiind una provocatorie, rezidând în chemarea în judecată a persoanei care, pretinzând pentru sine dreptul de proprietate, cauzează o tulburare în exercițiul dreptului de proprietate al reclamantului.

Cu toate că această calificare juridică poate fi disputată (deoarece finalitatea cererii provocatorii se pretează pretenției de constatare a inexistenței dreptului pârâtului, în timp ce pretenția de constatare a existenței dreptului reclamantului corespunde unei cereri declaratorii), este esențial că atare aspect relevă faptul că instanța de apel a determinat calitatea procesuală pasivă nu în considerarea operațiunii de radiere din evidențele fiscale și, deci, a vreunei culpe a Municipiului Galați, ci a dreptului de proprietate pe care municipiul l-ar fi putut pretinde pentru sine, în aplicarea decretului de expropriere. Față de considerentele expuse, urmează a fi respinse susținerile recurentului pe aspectul calității procesuale pasive.

În ceea ce privește solicitarea de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina pârâtului recurent, formulată în subsidiar, pentru ipoteza menținerii soluției de respingere a excepției vizând lipsa calității procesuale pasive, aceasta este inadmisibilă, pentru argumentul deja expus în analiza motivului de recurs formulat pe același aspect de către pârâtul Statul Român. Astfel, solicitarea cu acest obiect, pe temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. ar fi trebuit adresată chiar instanței de apel, concomitent cu cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor, însoțită de dovezile corespunzătoare, nefiind admisibilă formularea sa direct în recurs. În consecință, Înalta Curte constată că recursul Municipiului Galați este nefondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. În ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate de către reclamantă în prezentul recurs, Înalta Curte constată că solicitarea cu acest obiect este fondată, fiind întrunite condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind că ambele recursuri ale pârâților au fost respinse. Drept urmare, se impune obligarea recurenților la plata acestor cheltuieli, constând în onorariu de avocat în cuantum de 1500 lei (conform chitanței datate 23 august 2016, aflate la dosarul de recurs). Cheltuielile de judecată vor fi suportate de către pârâți în proporția stabilită prin hotărârea primei instanțe, respectiv 10% Statul Român și 90% Municipiul Galați. Această apreciere a culpei procesuale a intrat în puterea lucrului judecat, deoarece nu a fost infirmată prin decizia de apel și nici nu a fost criticată prin motivele de recurs, motiv pentru care se impune ca atare în recursul de față.

Întrucât calitatea procesuală a fiecărui pârât a vizat capete de cerere diferite, nu se pune problema unei coparticipări procesuale, astfel încât cheltuielile de judecată vor fi suportate în mod distinct, respectiv pârâtul Statul Român - suma de 150 lei, iar pârâtul Municipiul Galați - suma de 1350 lei, sens în care Înalta Curte va dispune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată din recurs, către intimata-reclamantă D.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați și de Municipiul Galați - prin primar împotriva Deciziei nr. 87A din 27 aprilie 2016 a Curții de Apel Galați, secția I civilă. Obligă pe recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați la plata sumei de 150 lei și pe recurentul-pârât Municipiul Galați - prin primar la plata sumei de 1.350 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă D. Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 octombrie 2016. Procesat de GGC - NN