ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 647/2017

Decizia nr. 647/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați sub nr. x/121/2012,

reclamanta reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului municipiul Galați să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în municipiul Galați, compus din construcție și teren, în suprafață de 1.800 mp.

La data de 10 mai 2012 reclamantul a formulat cerere modificatoare a acțiunii solicitând ca pârâtul să îi lase în deplină proprietate și pașnică folosință imobilele situate în municipiul Galați, alcătuit din construcție și teren, în suprafață de 571 mp, intabulat în cartea funciară, a municipiului Galați, alcătuit din teren liber de construcții în suprafața de 957 mp, intabulat în cartea funciară a municipiului Galați.

Tribunalul Galați,

secția a I civilă, prin sentința civilă nr. 1364 din 10 decembrie 2015, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel reclamantul A.;

Apelul

declarat de reclamantul A. împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins, ca nefondat, de către Curtea de Apei Galați, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 242/A din 12 decembrie 2016.

La adoptarea soluției, Curtea de apel a reținut următoarele:

Reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului municipiul Galați să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în municipiul Galați, compus din construcție și teren, în suprafață de 1.800 mp, susținând, în esență, că imobilul a aparținui defuncților săi părinți, B. și C., născută D., fiind dobândit prin actul dotai, autentificat din 24 februarie 1943, la grefa Tribunalului județului Covurlut, la momentul căsătoriei părinților săi, de la bunicul patern, Popino D., acesta din urmă dobândind terenul prin actele de vânzare cumpărare din 08 aprilie 1933 și din 06 aprilie 1940, ambele înregistrate la grefa Tribunalului județului Covurlui. Reclamantul a arătat că, prin Decretul nr. 92/1950, statul comunist a preluat imobilul în mod abuziv și fără titlu valabil, în prezent acesta aflându-se în domeniul privat al municipiului Galați.

Așadar, reclamantul își justifică calitatea de proprietar prin aceea că este moștenitor al defuncților săi părinți B. și C., foști proprietari ai imobilului în litigiu, în timp ce pârâtul invocă drept titlu de proprietate Decretul nr. 92/1950 prin care imobilul în litigiu a fost naționalizat.

Pentru a putea proceda la compararea celor două titluri invocate de părți, instanța trebuie să stabilească, prioritar, dacă reclamantul, inițiator al acțiunii în revendicare, a adus dovezi care să probeze existența în patrimoniul său a dreptului de proprietate pretins, întrucât eventuala constatare a lipsei titlului acestuia tace inutilă analizarea titlului pârâtului, care beneficiază de prezumția relativă de proprietate, desprinsă din faptul posesiunii imobilului și care este obligat să iasă din pasivitate și să își dovedească valabilitatea propriului titlu doar în măsura în care reclamantul aduce dovezi în sprijinul existenței dreptului său de proprietate.

Astfel, cu privire ia titlul de proprietate al reclamantului, Curtea de apel a reținut următoarele:

Prin actul de vânzare-cumpărare din aprilie 1933 (fila 15 dosar fond, vol. I), bunicul reclamantului, E., a cumpărat, împreună cu fratele său, F., imobilul situat în orașul Galați.

După moartea lui F., unul dintre cei doi coproprietari ai imobilului mai sus menționat, G., sora celor doi coproprietari, a vândut lui E., bunicul reclamantului, cota indiviză din imobil ce i-a revenit în calitate de moștenitoare a fratelui său, în acest sens fiind încheiat actul de vânzare-cumpărare din 05 aprilie 1940 (fila 19 dosar fond, vol. I).

Prin actul dotat autentificat prin procesul-verbal din 24 februarie 1943 (filele 12-13 dosar fond, vol. I), E. a constituit ca dotă fiicei sale, H. (mama reclamantului), în vederea încheierii căsătoriei cu B., imobilul din Galați, cu o suprafață totală de circa 1.800 mp. în act se menționează că fiica vânzătorului (mama reclamantului) devine și rămâne „definitivă și absolută proprietară peste imobilul constituit dotă, iar soțul său uzufructuar conform regimului dotat".

Așadar, potrivit înscrisurilor mai sus menționate, imobilul în litigiu a aparținut mamei reclamantului, regulile regimului dotai instituite prin dispozițiile art. 1233-1239 C. civ., în vigoare la acel moment, fiind în sensul că bunurile aduse ca dotă de către soție erau proprietatea acesteia, neintrând în proprietatea soțului și nici în proprietatea comună.

Cum dreptul de proprietate asupra imobilului a aparținut anterior naționalizării mamei reclamantului, în baza actului dotai menționat, reclamantul trebuia să facă dovada transmisiunii legale a acestui drept în patrimoniul său, anume a faptului că a acceptat succesiunea de pe urma mamei sale, pentru a-și justifica titlul în baza căruia a promovat prezenta acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Or, actele depuse de reclamant la dosar cu ocazia judecării în fond a cauzei nu au tacul o astfel de dovadă.

Certificatul de moștenitor din 2014 emis de B.N.P., I. prin care s-a constatat calitatea de moștenitor a reclamantului direct de pe urma defunctului E., bunicul reclamantului, este lipsit de relevanță întrucât, la data deschiderii succesiunii defunctului, anume 05 iulie 1947, acesta nu mai avea în patrimoniu imobilul în litigiu, imobilul fiind dat drept dotă fiicei sale, anterior, respectiv, în anul 1943. Prin urmare, certificatul respectiv nu face dovada transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat din patrimoniul bunicului direct în patrimoniul reclamantului. întrucât la data deschiderii succesiunii imobilul nu se mai afla în patrimoniul defunctului ci în patrimoniul mamei reclamantului, D. Reclamantul nu a prezentat dovezi ale acceptării succesiunii de pe urma mamei sale, astfel că dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat nu a ajuns niciodată în patrimoniul său, reclamantul neavând un titlu în baza căruia să poată pretinde restituirea imobilului în cadrul prezentei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Curtea de apel a reținut că este lipsită de relevanță analiza transmiterii moștenirii de la B. către fiul său, reclamantul din prezenta cauză, imobilele în litigiu nefiind niciodată în patrimoniul tatălui reclamantului, imobilele au ieșit din patrimoniul mamei reclamantei prin naționalizare, astfel că nu puteau fi moștenite de soțul său, post decedat, sau de către reclamant.

Instanța de apel a constatat că toate aceste aspecte au fost reținute ca atare și de către prima instanță, nefiind combătute prin motivele de apel, astfel încât concluzia lipsei titlului de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu a intrat sub autoritate de lucru judecat, instanța de apel însușindu-și toate argumentele aduse de judecătorul fondului în fundamentarea acesteia.

Curtea de apel a reținut că toate criticile formulate de reclamant prin motivele de apel au vizat chestiunea valabilității titlului statului or, așa cum s-a arătat mai sus și cum a reținut, de altfel și prima instanță, în lipsa dovezii existenței în patrimoniul reclamantului a dreptului de proprietate pretins asupra imobilului revendicat, mai precis în lipsa dovezii acceptării de către reclamant a succesiunii de pe urma mamei sale, D., fosta proprietară a imobilelor în litigiu, analizarea titlului pârâtului este inutilă, după cum și analizarea ordinelor prefectului, a căror nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată, este lipsită de orice relevanță.

De asemenea. Curtea de apel a reținut că nici analizarea pretențiilor reclamantului prin raportare la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și ale Protocolului nr. 1 adițional la Convenție nu este de natură a schimba soluția adoptată în cauză,

Ca urmare a naționalizării, autoarea reclamantului a pierdut dreptul de proprietate, imobilul ieșind din patrimoniul acesteia.

Contrar opiniei apelantului reclamant, Curtea de apel a reținut că pierderea dreptului de proprietate de către autoarea reclamantului nu intră în sfera de protecție a Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât, la data adoptării Decretului nr. 92/1950, România nu era semnatară a Convenției. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în nenumărate rânduri în sensul că protecția pe care Convenția o oferă nu poate fi invocată decât în măsura în care pretențiile formulate se raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenției ceea ce, evident, în cauză nu este cazul.

S-a arătat că nu poate fi primită nici susținerea apelantului potrivit căreia ar fi victima unei încălcări continue a dreptului de proprietate întrucât, așa cum tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie. în principiu, un act instantaneu și nu creează o situație continuă de privare de un drept.

Reclamantul a înțeles să își întemeieze acțiunea în revendicare pe dispozițiile art. 480 C. civ., dispoziții care presupun în mod obligatoriu existența în patrimoniul său a dreptului de proprietate or, câtă vreme dreptul real pretins lipsește, fiind ieșit din patrimoniul autorilor săi ca urmare a naționalizării, este evident că acesta nu poate beneficia de protecția solicitată.

Cât privește solicitarea apelantului reclamant de a se constata incidența dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, Curtea de apel a reținut că nici aceasta nu poate fi primită întrucât, pe de o parte, la momentul naționalizării, România nu era parte semnatară a Convenției iar, pe de altă parte, așa cum s-a statuat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care actele de care se plânge se raportează la „un bun" al cărui titular era în sensul acestor dispoziții. Câtă vreme reclamantul nu are „un bun" în sensul Convenției, pentru că dreptul de proprietate a ieșit din patrimoniul autorilor săi și nu a fost transmis niciodată în patrimoniul lui, nu poate beneficia de protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional ta Convenție.

Concluzionând, Curtea de apel a reținut că autoarea reclamantului a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu ca urmare a naționalizării în baza Decretului nr. 92/1950 astfel încât, câtă vreme imobilul a ieșit din patrimoniul acesteia, nu putea fi moștenit nici de soțul și nici de către fiul său, reclamantul din prezenta cauză.

În aceste împrejurări, constatând că reclamantul nu are un drept de proprietate care să poată fi protejat, valorificat în condițiile dreptului comun, respectiv ale art. 480 C. civ., Curtea de apel a arătat că soluția instanței de fond de respingere a acțiunii în revendicare promovase de reclamant este temeinică și legală și că se impune menținerea acesteia, astfel că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul declarat de reclamant ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.,

invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

Prin prisma motivului prevăzut, de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. reclamantul a arătat că instanța de apel a încălcat formele de procedură edictate pentru desfășurarea unui proces civil, prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ., ale rolului activ al judecătorului, făcând trimitere la dispozițiile art. 129 alin. (4) teza finală C. proc. civ., dreptul reclamantului la un proces echitabil (art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), dreptul reclamantului la apărare și principiul neagravării situației părții în propria cale de atac (art. 296 teza finală C. proc. civ.).

Recurentul a învederat că instanța de fond, respingând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, a reținut că acesta a făcut dovada calității de moștenitor legal al părinților săi, menționându-se expres în considerentele sentinței ca reclamantul și-a justificat calitatea de proprietar prin aceea că este moștenitor al defuncților săi părinți B. și C.

Cu toate acestea, arată reclamantul, instanța de apel a reținut că acesta trebuia să facă dovada transmisiunii legale a dreptului de proprietate în patrimoniul său, anume a faptului că a acceptat succesiunea de pe urma mamei sale, pentru a-și justifica titlul în baza căruia a promovat prezenta acțiune.

Procedând în acest mod instanța de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului, întrucât pârâtul nu a formulat apel și reclamantul, prin cererea de apel formulată, nu a sesizat instanța cu critici care să vizeze acest aspect, susține recurentul.

Referitor la încălcarea ce vizează rolul activ al judecătorului, reclamantul arată că instanța de apel era obligată să pună în discuția pârtilor chestiunea dezlegată de instanța de fond și neapelată de partea interesată. Reclamantul nu putea prevedea intenția instanței de a reanaliza și schimba, în parte, considerentele sentinței pronunțate de instanța de fond, astfel că a fost nesocotit și dreptul la apărare al reclamantului, precum și dreptul la un proces echitabil. De asemenea, susține că a fost încălcată și norma procesuală privind neagravarea situației părții în propria cale de atac.

Recurentul arată că vătămarea suferită constă în împrejurarea că instanța de apel nu a mai analizat fondul pretențiilor reclamantului, anume valabilitatea titlului statului.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurentul a susținut că instanța de apel, deși a arătat că își însușește în totalitate argumentele de fapt și de drept din sentința apelată, a schimbat, în parte, considerentele hotărârii apelate, reținând că reclamantul nu a acceptat moștenirea de pe urma mamei sale C., în contradicție cu cele reținute în sentința apelată.

Totodată, în timp ce instanța de fond a respins acțiunea în revendicare reținând că bunul imobil, obiect al revendicării, ieșind din patrimoniul mamei reclamantului prin naționalizare nu putea fi moștenit de tatăl reclamantului, instanța de apel a respins acțiunea în revendicare reținând că reclamantul nu a făcut dovada acceptării moștenirii de pe urma mamei sale.

Recurentul a invocat și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În cadrul acestui motiv de nelegalitate recurentul a arătat că instanța de apei a încălcat normele civile materiale referitoare la devoluțiunea legală a moștenirii, în condițiile în care instanța de fond a statuat acceptarea moștenirii de către reclamant de pe urma ambilor părinți, această chestiune intrând în puterea lucrului judecat.

Recurentul a mai susținut că instanța de apel a concluzionat în mod greșit asupra faptului că nu și-ar fi justificat calitatea procesuală activă, deoarece din actele pe care le-a depus la dosar rezultă că a moștenit-o pe mama sa și că, după ce a intervenit decesul tatălui său, a acceptat și moștenirea lăsată de acesta.

O altă critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este aceea că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 563 și art. 1 din Protocol nr. 1 adițional la Convenție, referitoare la acțiunea în revendicare și protecția proprietății.

Recurentul a menționat că dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor săi și nici din patrimoniul său, urmare a acceptării moștenirii, deoarece imobilele în discuție au fost preluate de stat fără titlu, printr-un act administrativ ilegal.

Odată stabilită calitatea procesuală activă a reclamantului, susține acesta, instanțele erau obligate să compare titlurile părților și în acest cadru să verifice existența și valabilitatea titlului pârâtului.

Totodată, recurentul a arătat că instanța de apel era obligată să analizeze și să aplice o serie de decizii ale puterii judecătorești ce le consideră aplicabile în cauză, anume hotărârea nr. 1 din 28 septembrie 1998 a Curții Supreme de Justiție, secțiile unite și Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995 a Curții Constituționale, prin care s-a stabilit că imobilele naționalizate iară titlu nu pot fi considerate ca fiind „de jure" în proprietatea statului.

De asemenea, recurentul a susținut că instanța trebuia să facă aplicarea Hotărârii nr. 20/1996 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 112/1995, conform căreia erau considerate ca trecute, cu titlu, în proprietatea statului imobilele preluate în aplicarea unei dispoziții legale și a Hotărârii nr. 11/1997 a Guvernului României care a completat Hotărârea nr. 20/1996. Recurentul a arătat că acest act normativ stipulează că dobândirea de către stat a bunurilor, în temeiul Decretului nr. 92/1950, trebuie să respecte condițiile impuse de art. 1 alin. (1)-(5) și de art. 2 din decretul mai sus menționat și că se impunea să existe identitate între persoanele ce figurau ca proprietari în anexele la decret și adevărații proprietari la data naționalizării.

Recurentul a mai arătat că este titularul unui "bun actual" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Totodată a mai susținut că este victima unei încălcări continue a dreptului său de proprietate, ce "decurge din naționalizarea fără titlu a imobilului, dublat de inexistența transferului de proprietate asupra bunurilor revendicate în patrimoniul statului și încălcarea continuă a primului articol din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului", făcând trimitere la cauza Vasilescu contra România și la motivarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

Tot în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamantul a arătat că nu au fost analizate Ordinele nr. 1255 din 03 noiembrie 2011 și nr. 1286 din 10 noiembrie 2011 emise de prefectul județului Galați. susținând că pentru restituirea imobilelor se impune admiterea excepției nulității acestor ordine.

Reclamantul a menționat că aceste ordine au fost emise cu încălcarea dispozițiilor art. 1235 C. civ., art. 5 alin, (1), art. 35 alin. (1) și art. 36 alin. (1) și (6) din Legea fondului funciar nr. 18/1993, art. 3 alin. (1) și (4) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Acțiunea a fost promovată la 20 martie 2012, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009, obligatorie de la această dată, lămurește îndelung controversata problemă ivită în practica instanțelor judecătorești, și anume dacă fostul proprietar are un drept de opțiune între aplicarea Legii nr. 10/2001 și prevederile dreptului comun în materie, anume C. civ.

Astfel, prin decizia amintită, care privea acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești s~a statuat, în sensul următor; a) concursul dintre legea speciala și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generali bus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială; b) în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea speciala și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dală în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Având în vedere că această decizie a fost dată în vederea interpretării unitare a legii și este obligatorie de la data publicării în M. Of. era necesar ca fundamentarea soluției în cauză să aibă ca punct de plecare cele statuate de instanța supremă.

Totodată, în cauza Atanasiu contra României (Hotărâre pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 12 octombrie 2010, în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010) Curtea Europeană a Drepturilor Omului observa că simpla constatare a naționalizării ilegale a bunului imobil, nu constituie titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. în aceeași hotărâre se apreciază că imobilul litigios în legătură cu care se constată preluarea abuzivă, nu constituie un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 de care reclamantele să se poată prevala, atâta timp cât nici o jurisdicție sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantelor în mod irevocabil, un drept la restituirea apartamentului litigios. Constatarea judecătorească în sensul că naționalizarea imobilului este abuzivă, nu antrenează în mod automat un drept la restituirea bunului, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului observând că această constatare generează un drept la indemnizare (despăgubire) dacă sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii.

Nu este fondată critica recurentului întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în cadrul căreia reclamant ui a susținut că instanța de apel a încălcat formele de procedură edictate pentru desfășurarea unui proces civil, prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ., ale rolului activ al judecătorului, tăcând trimitere ia dispozițiile art. 129 alin. (4) teza finală C. proc. civ., dreptul reclamantului la un proces echitabil (art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), dreptul reclamantului la apărare și principiul neagravării situației părții în propria cale de atac (art. 296 teza finală C. proc. civ.).

Recurentul a menționat încălcarea acestor dispoziții legale prin raportare la faptul că instanța de apel a reținut că nu a tăcut dovada acceptării moștenirii rămase de pe urma mamei sale, în condițiile în care, în opinia sa, instanța de fond ar fi reținut contrariul și nu s-a declarat apei cu privire la această chestiune.

Înalta Curte reține că instanța de fond, contrar celor susținute recurent, nu a constatat că recurentul-reci amant ar fi tăcut dovada calității sale de proprietar prin aceea că este moștenitor al părinților săi, ci a statuat în sensul că: "dreptul de proprietate al autoarei reclamantului a fost pierdut ca urmare a naționalizării imobilului, ca efect al Decretului nr. 92/1950 .Ieșind din patrimoniul său nu putea fi moștenit de soțul său, post decedat, sau de către reclamant".

Se constată însă că într-adevăr, criticile pe care reclamantul a înțeles să le formuleze prin cererea de apel nu au vizat și transmisiunea dreptului de proprietate din patrimoniul mamei sale în patrimoniul său, anume faptul că reclamantul ar fi acceptat succesiunea de pe urma mamei sale, chestiune analizată de instanța de apel.

Pe de altă parte, însă, aspectul învederat de recurent privind depășirea limitelor cererii de apel nu este de natură să schimbe soluția pronunțată de instanță, deoarece faptul că reclamantul nu ar fi făcut dovada acceptării succesiunii de pe urma mamei sale nu a fost singurul motiv care a condus la respingerea apelului. Astfel, instanța de apel a analizat pretențiile reclamantului și prin raportare ia dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și a stabilit că dreptul de proprietate a ieșit din patrimoniul autoarei recurentului prin naționalizare și că recurentul nu deține "un bun" în sensul Convenției.

Recurentul a arătat că vătămarea suferită constă în împrejurarea că instanța de apel nu a mai analizat fondul pretențiilor reclamantului, anume valabilitatea titlului statului.

Înalta Curte constată însă că nu se poate reține o astfel de vătămare, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, nu doar aspectul că reclamantul nu a tăcut dovada acceptării moștenirii a condus la neanalizarea titlului pârâtului și la respingerea apelului.

Prin urmare, neputându-se reține o vătămare în sensul celei prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pentru a fi întrunite condițiile cerute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu se poate reține incidența acestui motiv de nelegalitate, cu toate criticile subsumate acestuia vizând limitele efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ., ale rolului activ ai judecătorului, dispozițiile art. 129 alin. (4) teza finală C. proc. civ., dreptul reclamantului la un proces echitabil (art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), dreptul reclamantului la apărare și principiul neagravării situației părții în propria cale de atac (art. 296 teza finală C. proc. civ.).

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii deoarece, deși instanța de apel a arătat că își însușește în totalitate argumentele de fapt și de drept din sentința apelată, a schimbat, în parte, considerentele hotărârii apelate, reținând că reclamantul nu a acceptat moștenirea de pe urma mamei sale C., In contradicție cu cele reținute în sentința apelată.

O astfel de critică nu poate fi primită de instanța de recurs deoarece, așa cum s-a arătat anterior, în considerentele sentinței pronunțate de Tribunalul Galați nu s-a statuai în sensul că reclamantul ar fi acceptat moștenirea de pe urma mamei sale.

În motivarea instanței de apel se arată că bunul imobil a ieșit din patrimoniul mamei reclamantului prin naționalizare, astfel încât nu putea fi moștenit nici de soțul și nici de către fiul său, aspecte reținute și de instanța de fond.

Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul a arătat că instanța de apel a încălcat normele civile materiale referitoare la devoluțiunea legală a moștenirii, în condițiile în care instanța de fond a statuat acceptarea moștenirii de către reclamant de pe urma ambilor părinți, această chestiune intrând în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte constată că recurentul nu a precizat care din normele ce

reglementează devoluțiunea legală a moștenirii a fost încălcată de instanța de apel, pentru a fi posibilă analizarea de către instanța de recurs a încălcării acestor norme. Referitor la faptul că instanța de fond ar fi stabilit în sensul că reclamantul ar fi acceptat moștenirea de pe urma mamei sale s-a precizat anterior că în considerentele sentinței pronunțate de Tribunalul Galați nu s-a statuat conform celor susținute de recurent

.

Recurentul a mai susținut că instanța de apel a concluzionat în mod greșit asupra faptului că nu și-ar fi justificat calitatea procesuală activă, deoarece din actele pe care le-a depus la dosar rezultă că a moștenit-o pe mama sa și că, după ce a intervenit decesul tatălui său, a acceptat șt moștenirea lăsată de acesta.

Înalta Curte reține că instanța de apel nu a statuat în sensul lipsei calității procesuale active a reclamantului ei a arătat că din actele depuse la dosar nu rezultă faptul că a acceptat succesiunea de pe urma mamei sale. Or, o astfel de critica ce vizează modalitatea de apreciere a probelor administrate nu poate fi primită de instanța de recurs, deoarece recursul nu permite reevaluarea probatoriului și modificarea de către instanța de recurs a situației de fapt.

Este nefondată și critica subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., anume că instanța de apel a tăcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 563 și art. 1 din Protocol nr. 1 adițional la Convenție, referitoare la acțiunea în revendicare și protecția proprietății.

Recurentul a menționat că dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor săi și nici din patrimoniul său, urmare a acceptării moștenirii, deoarece imobilele în discuție au fost preluate de stat fără titlu, printr-un act administrativ ilegal. Recurentul a mai arătat că este titularul unui "bun actual" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Înalta Curte reține că aprecierea existenței unui „bun actual" în patrimoniul reclamantului implică raportarea la conținutul acestei noțiuni, astfel cum a fost explicitată în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în. cea dezvoltată în cauzele împotriva României.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, sintagma trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În jurisprudența Curții Europene s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Pădurarii contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun".

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se că reclamanții dețineau chiar un „bun actual", în măsura în care vânzarea unor imobile s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Pădurarii, parag. 83-87; cauza Porțeanu, parag. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătoreasca definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii hunului (parag. 140 și 143).

Cum în favoarea reclamantului nu s-a pronunțat o astfel de hotărâre, în cauză nu se poale reține o încălcare art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, încălcare ce presupune existența unui bun actual în patrimoniul recurentului.

Soluția pronunțată de instanța de apel este în acord și cu decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, la ale cărei considerente se face referire în motivele de recurs. Această decizie, obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., a stabilii, cu privire la acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că se rezolvă în favoarea legii speciale concursul dintre legea specială și legea generală, chiar dacă nu s-a prevăzut expres în legea specială.

Cu toate acestea, după cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare, acțiune se prevalează de un hun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și daca admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

În speță, contrar celor susținute prin memoriul de recurs, reclamantul nu este titularul unui „bun actual" în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu. așa cum deja s-a arătat.

În concluzie, urmează a se reține că hotărârea recurată dă o dezlegare acțiunii în revendicare conformă jurisprudenței actuale a Curții Europene privind noțiunea de „bun" ce intră sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și că nu se poate constata o încălcare a dispozițiilor legale referitoare la acțiunea în revendicare menționate de recurent.

Tot prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul a susținut că instanța trebuia să facă aplicarea Hotărârii nr. 20/1996 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 112/1995, conform căreia erau considerate ca trecute, cu titlu, în proprietatea statului imobilele preluate în aplicarea unei dispoziții legale și a Hotărârii nr. 11/1997 a Guvernului României care a completat Hotărârea nr. 20/1996. Recurentul a arătat că acest act normativ stipulează că dobândirea de către stat a bunurilor, în temeiul Decretului nr. 92/1950, trebuie sa respecte condițiile impuse de art. 1 alin. (1)-(5) și de art. 2 din decretul mai sus menționat și că se impunea să existe identitate între persoanele ce figurau ca proprietari în anexele la decret și adevărații proprietari la data naționalizării.

Înalta Curte constată că, în raport de reținerea instanței că reclamantul nu deține un „bun actual" care să fie opus pârâtului, care este prioritară față de obiectul acțiunii, analiza valabilității titlului statului, precum și a Ordinelor nr. 1255 din 03 noiembrie 2011 și nr. 1286 din 10 noiembrie 2011 emise de prefectul județului Galați, solicitată de recurent, este lipsită de relevanță.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 242/A din data de 12 decembrie 2016 a Curții de Apei Galați, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 aprilie 2017.