ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 937/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Galați sub nr. x/233/2008, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului municipiul Galați să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în municipiul Galați, str. x.

Pârâtul a invocat excepția inadmisibilității și a lipsei calității procesuale active a reclamantului.

Prin încheierea din data de 14.08.2008, Judecătoria Galați a respins această excepție, cu motivarea că reclamantul și-a dovedit legitimarea procesuală activă, cu actele depuse. Excepția inadmisibilității a fost unită cu fondul.

Judecătoria Galați, prin sentința nr. 109 din 09.01.2009, a respins excepția Inadmisibilității și a admis acțiunea. A obligat pârâtul să lase reclamantului în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul din municipiul Galați, strada Domnească, fost nr. 54, identificat conform raportului de expertiză efectuat de expert B.

Tribunalul Galați, prin Decizia nr. 27 din 01.02.2010, a admis apelul declarat împotriva acestei sentințe de către pârâtul municipiul Galați, a schimbat în tot sentința apelată și în rejudecare a respins acțiunea ca nefondată.

Prin Decizia nr. 333/R din 23.09.2010 pronunțată de Curtea de Apel Galați, recursul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat.

Curtea de Apel Galați, prin Decizia nr. 449/R din 30.11 2010, a admis contestația în anulare formulată de reclamantul A., a anulat Decizia civilă nr. 333/R din 23.09.2010 pronunțată de Curtea de Apel Galați și a fixat termen pentru evocarea fondului.

Prin Decizia nr. 151/R din 14.03.2010, Curtea de Apel Galați, cu opinie separată, a admis recursul, a casat Decizia civilă nr. nr. 27 din 01.02.2010 pronunțată de Tribunalul Galați și a trimis cauza spre rejudecare la același instanță.

în rejudecarea apelului, prin Decizia nr. 318 din 09.12.2011, Tribunalul Galați a admis apelul, a anulat sentința civilă nr. 109 din 09.01.2009 pronunțată de Judecătoria Galați, a constatat că tribunalul este competent să judece în fond și a dispus înaintarea cauzei la secția civilă pentru soluționarea în fond, cu indicația de a se proceda la judecarea cauzei prin conexarea cu Dosarul nr. x/121/2010.

În fond, acest Dosar a primit nr. x/121/2012 și a fost conexat la Dosarul cu nr. x/121/2010.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, sub nr. x/121 din 01.11.2010, reclamanta C. a solicitat obligarea pârâtului municipiul Galați să îi lase în deplină proprietate și folosința imobilul situat în Galați, str. x, compus din teren în suprafață de aproximativ 3.000 mp și construcția aflată pe acesta.

In apărare, pârâtul municipiul Galați a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii. Totodată a formulat cerere de chemare în garanție a Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Acesta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, lipsită de obiect și formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă iar în subsidiar, ca nefondată, arătând că nu are posesia bunului și nici calitatea de unitate deținătoare a imobilului revendicat,

La termenul din 11.04.2011 reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul D., revendicând apartamentul situat în Galați, str. x

Acesta a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.

În cauză, a formulat cerere de intervenție în interes propriu numitul A., care a. solicitat obligarea municipiului Galați să-i lase în proprietate și folosință imobilul situat în str. x iar în contradictoriu cu reclamanta C., să se constate nulitatea absolută a adopției, anularea mențiunii privind adopția din actul inițial de naștere al defunctei E., cât și anularea actului de naștere după adopție al acesteia, precum și să se constate nulitatea absolută a certificatului de calitate de moștenitor nr. x din 16.12.2008 emis de către B.N.P. F. reclamantei C.

Pentru termenul din 30.01.2014 pârâtul municipiul Galați a depus la dosar întâmpinare, în cuprinsul acesteia invocându-se excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale active a reclamantului A.

Prin încheierea de la termenul din 30.01.2014 instanța a dispus disjungerea cererii de intervenție formulată de A. și a Dosarului nr. x/121/2012, formându-se Dosarul nr. x/121/2014.

în Dosarul nr. x/121/2010, prin sentința civilă nr. 250 din 13.02.2014, Tribunalul Galați a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantei C. și a respins acțiunea în revendicare formulată de această reclamantă, ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

Tribunalul Galați a continuat judecata pentru acțiunea în revendicare și pentru cererea de intervenție în interes propriu formulată de reclamantul-intervenient A. în Dosarul nr. x/121/2014.

La data de 16.05.2014, instanța a disjuns capătul de cerere având ca obiect anulare certificat de moștenitor, Dosarul nou format primind nr. x/121/2014.

Prin sentința civilă nr. 881 din 29.04.2014 Tribunalul Galați a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Galați.

La rândul său Judecătoria Galați, prin sentința civilă nr. 10598 din 23.10.2014 și-a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați.

În regulator de competență, Curtea de Apel Galați, prin sentința civilă nr. 114 din 10.12.2014, a stabilit competența materială de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Galați.

Pe rolul Tribunalului, această cauză a primit nr. x/121/2014*.

La termenul din 06.04.2015 s-a dispus conexarea Dosarului nr. x/121/2014* la Dosarul nr. x/121/2014.

Prin sentința nr. 423/2016, pronunțată de Tribunalul Galați în Dosarul nr. x/121/2014, s-a respins excepția lipsei calității procesuale a reclamantului/intervenientul ui A.; s-a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare; s-a respins cererea de chemare în garanție ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 423/2016 a Tribunalului Galați a declarat apel reclamantul A.

Curtea de Apel Galați, secția I civilă, prin Decizia nr. 9/A din 15 ianuarie 2017, a respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 423 din 22.04.2016 pronunțată de Tribunalul Galați, secția I civilă.

La adoptarea soluției, instanța de apel a reținut următoarele:

In speță nu a avut loc o încălcare a principiului non reformatio hi pejus deoarece, urmare a anulării sentinței civile nr. 109/2009 a Judecătoriei Galați și a Deciziei civile nr. 27/2010 a Tribunalului Galați pentru motivele menționate (necompetență materială, contradicție dispozitiv și considerente) această ultimă instanță (Tribunalul Galați) a fost învestită cu rejudecarea fondului, rejudecare ce trebuia să aibă în vedere excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta U.A.T. Galați prin întâmpinare,

A fost subliniat faptul că sentința civilă nr. 109/2009 a Judecătoriei Galați a fost atacată de pârâta U.A.T. Galați, pârâtă ce prin motivele de apel a reiterat excepția inadmisibilității acțiunii. Această critică nu a fost analizată de instanța de apel prin Decizia civilă nr. 27/2010 a Tribunalului Galați, decizie care, pentru contrarietate între considerente și dispozitiv, a fost anulată și trimisă cauza spre rejudecare.

Urmare a acestei dispoziții au reintrat în analiza instanțelor motivele de apel ale U.A.T. Galați printre care se află și cei al inadmisibilității acțiunii.

S-a arătat că este nefondat și cel de-al doilea motiv de apel, referitor la încălcarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun,

Astfel, obiectul acțiunii este de revendicare în temeiul dreptului comun (art. 480 C. civ.) a imobilului din Galați, str. x.

Cu actele de Ia filele 118 și 137 din Dosarul nr. x/121/2014 s-a tăcut dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului de către autorii reclamantului (bunica reclamantului G., a fost sora lui H. și I., cei care au cumpărat imobilul).

Imobilul a fost naționalizat de Statul român în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin prezenta acțiune s-a invocat faptul că actul de preluare a imobilului nu este valabil pentru că au fost încălcate dispozițiile art. 8 din Constituția României din 1948.

Nu s-a formulat cerere în baza Legii nr. 10/2001 de reparare a prejudiciului cauzat de actul abuziv al Statului român.

Or, s-a arătat de către instanța de apel, apariția unei legi speciale, în al cărei domeniu de reglementare intră toate imobilele aflate în situația celui din prezentul litigiu (art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001), nu poate fi ignorată doar pentru faptul că partea interesată nu solicită aplicarea acesteia, ci își întemeiază pretențiile exclusiv pe acte normative preexistente legii speciale.

În acest sens, art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în condițiile dreptului comun dacă nu există o lege specială de reparație, reprezentând astfel, pentru această categorie de bunuri, consacrarea principiului de drept "specialia generalibus derogant" ("legea specială derogă de la legea generala").

Conținutul acestui principiu se referă tocmai ia înlăturarea normei generale pentru acele situații în care operează norma specială.

Or, Legea nr. 10/2001 reprezintă un act normativ special în materie de obținere, de către foștii proprietari, a bunurilor preluate în mod abuziv - cu titlu sau fără titlu - de stat, în perioada comunistă.

Finalitatea celor două proceduri, a Legii nr. 10/2001 și a acțiunii în revendicare, este aceeași, anume recuperarea imobilului solicitat, astfel că existând suprapunere între câmpul de reglementare al Legii nr. 10/2001 și cel al dispozițiilor de drept comun ale art. 480 C. civ., se pune problema concursului dintre legea specială și legea generală.

Instanța de apel a reținut, conform principiului sus-enunțat, că acest concurs se rezolvă în favoarea legii speciale» care înlătură de la aplicare norma generală.

S-a arătat că în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 33/2008, statuând că în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, "Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială."

Cum imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea de față a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, în mod corect instanța de fond a avut în vedere, în mod prioritar, dispozițiile legii speciale de reparație.

Instanța de apel a reținut că nu există posibilitatea pentru reclamant de a opta, în demersul lui judiciar, între legea specială șl dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului susmenționat, dar și a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el și care este obligatorie potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării deciziei.

Cât timp, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul litigios se afla în deținerea unității administrativ-teritoriale, părțile interesate puteau obține măsuri reparatorii pentru bunul respectiv, în baza acestei legi, inclusiv în modalitatea restituirii în. natură, cu condiția să fi adresat o notificare unității deținătoare, în termenul prevăzut de lege.

S-a menționat că reclamantul nu a procedat în acest sens, solicitând pentru prima dată imobilul în 2008, pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, fără să invoce existența unor piedici pertinente independente de voința sa pentru care nu a putut declanșa, în termenul legal, procedura administrativă în scopul recuperării bunului.

Apelantul-reclamant a demarat procedurile de revendicare a imobilului în 2008 deși alte persoane în aceeași situație, în aceeași "imposibilitate" de a procura date, acte, au formulat notificarea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001 în termenul legal sau chiar anterior Legii nr. 10/2001 și au apreciat că se află în fața unei preluări abuzive ce-i îndreptățea la recuperarea imobilului.

Ca atare instanței de apel i s-a părut lipsit de rațiune să considere că motivele invocate de reclamant au constituit "motive independente de voința lui" așa cum menționează expres Decizia nr. 33/2008.

Instanța de apel a arătat că cea de-a doua categorie de considerente ale Deciziei nr. 33/2008 tratează și soluționează acele situații în care, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, se poate ivi conflictul cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce impune aplicarea prioritară a Convenției.

Reclamantul a invocat faptul că în patrimoniul său la această dată există "un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru că actul de preluare nu este un act valabil.

Instanța de apel a reținut că în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, în mod constant s-a reținut că nu se poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi.

Noțiunea de "bunuri" (autonomă, în sensul jurisprudenței citate) poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate.

În schimb, speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibila o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca "bun" în sensul articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (conform hotărârii în cauza Prințul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr. 42527/98, din 27 iunie 2001, alin. (83), constatări reluate de Curtea Europeană și în cauze contra României: Cauza Zamfirescu din 14 decembrie 2006, Cauza Caracas 29 iulie 2006, Cauza Lungoci din 26 ianuarie 2006 sau Cauza Constandache din 11 iunie 2002).

S-a menționat că soluția de respingere, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare de drept comun, formulată în contradictoriu cu statul, după intrarea în vigoare a legii speciale de reparație, nu încalcă nici dreptul de acces la o instanță, în sensul art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Instanța de apel a arătat ca nu se poate susține că se încalcă accesul la justiție în situația în care judecătorul constată incidența unei norme speciale la momentul intentării procesului și care înlătură aplicarea normei anterioare, cu caracter general, operante până la data apariției noii reglementări.

Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.

Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și ca statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere, în același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, ceea ce nu conduce însă la privarea persoanelor care se consideră îndreptățite de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea le deschide calea contestației la instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform deciziei în interesul Legii nr. 20 din 19.03.2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

în concluzie, instanța de apel a reținut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părții un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ceea ce nu este cazul reclamantului.

împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea în totalitate a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel pentru soluționarea pe fond a cererii.

Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamantul a arătat că hotărârea pronunțată de instanța de apel încalcă principiul neagravării situației în propria cale de atac - noii reformatio in pejus, făcând trimitere la prevederile art. 296 teza a II-a și 316 C. proc. civ.

Decizia nr. 27 din 01.02.2010 prin care a fost respinsă acțiunea, ca nefondată, pronunțată de Tribunalul Galați în apel, în primul ciclu procesual, nu a fost atacată de pârâtul municipiul Galați, în ceea ce privește soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii. Casarea și rejudecarea cauzei, arată recurentul, s-a dispus ca urmare a faptului ca reclamantul a formulat recurs și contestație în anulare, căi de atac ce vizau doar greșita soluționare a fondului pretențiilor sale civile.

Prin urmare, recurentul susține că, întrucât casarea deciziei pronunțate în apel, în primul ciclu procesual, a fost rezultatul acțiunii sale exclusive, iar Curtea de Apei Galați, prin decizia de casare, a admis recursul și a trimis cauza spre rejudecare doar în limita aspectelor recurate, Tribunalul Galați, ca instanță de fond,, nu putea relua discuția asupra excepției inadmisibilității acțiunii decât prin încălcarea limitelor rejudecării și nesocotirea principiului neagravării situației în propria cale de atac.

Totodată, recurentul a apreciat ca lipsită de relevanță împrejurarea reținută de instanța de apel, în sensul că instanța de apel, în primul ciclu procesual, nu ar fi analizat motivul de apel al pârâtului municipiul Galați referitor ia greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii formulate.

Tot din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul a arătat că decizia atacată încalcă dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, referitoare la acțiunea în revendicare și protecția dreptului de proprietate.

Circumstanțele cauzei, a susținut recurentul, trebuiau analizate prin raportare la considerentele Deciziei nr. 33/2008, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, făcând trimitere ia dispozițiile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.

Având în vedere interpretarea dată conflictului de legi prin Decizia nr. 33/2008, circumstanțele concrete ale cauzei și prevederile art. 6 pct. 1 din Convenție, cu referire la accesul la instanță, recurentul a învederat că, prin promovarea acțiunii în revendicare, reclamantul a invocat existența unui bun în patrimoniul său, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și, totodată, existența unei neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și art. 6 pct. 1 din Convenție.

Se susține că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor reclamantului și nici din patrimoniul acestuia, urmare a acceptării succesiunii de pe urma antecesorilor săi, menționându-se că, astfel cum rezultă din adresa nr. x din 06.03.2013 emisă de Arhivele naționale, Anexa cu imobilele naționalizate în județul Covurlui, în care figurează și cel al autorilor reclamantului, nu a fost publicată în Buletinul Oficial al R.P. România. De asemenea, în lista nominală (anexă la decret) cu proprietarii deposedați de imobile prin Decretul nr. 92/1950, înregistrată la Cancelaria Consiliului de Miniștri, nu se regăsește niciunui din autorii reclamantului.

Recurentul a subliniat că, referitor la preluarea fără titlu a imobilului, instanța de apel avea obligația să analizeze și să aplice alte decizii ale puterii judecătorești incidente în cauză, făcând trimitere la Hotărârea nr. 1 din 28 septembrie 1998 a Curții Supreme de Justiție, referitor la faptul că instanțele judecătorești sunt competente să judece toate acțiunile deduse judecății prin care se reclamă încălcarea dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale, intervenite în perioada 1944-1989, precum și la Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995 a Curții Constituționale, privind imobilele preluate de stat, rară titlu.

Imobilele naționalizate Iară titlu, a menționat recurentul, nu pot fi considerate ca fund de jure în proprietatea statului, făcând trimitere în acest sens și la motivarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Referitor ia neconcordanța dintre Legea nr. 10/2001 și art. 6 pct. 1 din Convenție, recurentul a arătat că, prin. stabilirea unui termen relativ scurt de 1 an și 6 luni de formulare a notificărilor pentru restituirea imobilelor, nu a fost cuprinsă și situația persoanelor care nu au putut accesa din motive independente de voința lor, în termen legai, procedura specială. Recurentul a învederat că nici el și nici autoarea sa, J., nu au putut formula notificarea pentru restituirea în natură a imobilului în lipsa informațiilor privind amplasarea imobilului și a înscrisurilor doveditoare ale amplasamentului, ce au fost obținute după anul 2005.

Recurentul a susținut că a făcut dovada că este titularul dreptului de proprietate asupra unui bun actual, în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și că respingerea, ca inadmisibilă, a cererii sale de chemare în judecată reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 6 pct. 1 din Convenție, solicitând admiterea recursului.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamantul a arătat că hotărârea pronunțată de instanța de apel încalcă principiul neagravării situației în propria cale de atac - non reformatio in pejus, făcând trimitere la prevederile art. 296 teza a II-a și 316 C. proc. civ.

Recurentul a susținut încălcarea acestui principiu prin raportare la faptul că Decizia nr. 27 din 01.02.2010 prin care a fost respinsă acțiunea ca nefondată, pronunțată de Tribunalul Galați în apei, în primul ciclu procesual, nu a fost atacată de pârâtul municipiul Galați, în ceea ce privește soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii. Casarea și rejudecarea cauzei s-a dispus ca urmare a recursului și contestației în anulare formulate de reclamant, căi de atac ce vizau doar greșita soluționare a fondului pretențiilor sale civile, astfel că Tribunalul Galați, ca instanța de fond, susține reclamantul, nu putea relua discuția asupra excepției inadmisibilității acțiunii în al doilea ciclu procesual.

Înalta Curte constată că această critică este nefondată, urmând a completa cele reținute de instanța de apel în sensul celor care urmează.

Prin sentința nr. 109 din 9 ianuarie 2009, pronunțată în Dosarul nr. x/233/2008 al Judecătoriei Galați, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, dispunându-se admiterea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul municipiul Galați, reiterând excepția inadmisibilității acțiunii și solicitând schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Tribunalul Galați, prin Decizia nr. 27 din 1 februarie 2010, a admis apelul declarat de municipiu! Galați și a respins acțiunea ca nefondată.

Față de soluția dispusă de instanța de apei pârâtul municipiul Galați nu mai justifica un interes pentru a declara recurs, având în vedere că soluția dispusă de instanța de apel a fost în sensul respingerii acțiunii, astfel cum a solicitat prin motivele de apel, fiindu-i favorabilă,

Hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantul A., excepția inadmisibilității fiind invocată de pârâtul municipiul Galați și în cadrul dosarului de recurs, pe cale de apărare.

Recursul a fost respins de Curtea de Apel Galați prin Decizia nr. 333/R din 23 septembrie 2010, împotriva acestei hotărâri reclamantul A. formulând contestație în anulare, cale de atac admisă prin Decizia nr. 449/R din 30 noiembrie 2010. Rejudecând cererea de recurs, Curtea de Apel Galați, prin Decizia nr. 151 din 14.03.2011, a admis recursul declarat de reclamant, a casat Decizia civilă nr. 27 din 1 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Galați și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță.

Potrivit prevederilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ. după casare, Instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. în speță, printre motivele invocate de pârâtul municipiul Galați în fața instanței de apel a fost și cel referitor la inadmisibilitatea acțiunii.

Învestit cu rejudecarea apelului formulat de pârâtul municipiul Galați, prin Decizia nr. 318 din 09.12.2011, a admis apelul declarat de această parte, a anulat sentința civilă nr. 109 din 09.01.2009 a Judecătoriei Galați și a înaintat dosarul Tribunalului Galați, secția civilă pentru soluționarea în fond a cauzei, constatând că această instanță este competentă material să soluționeze în fond cauza, având în vedere valoarea reală a bunului revendicat.

Prin urmare, față de casarea Deciziei civile nr. 27 din 1 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Galați și anularea sentinței civile nr. 109 din 09.01.2009 a Judecătoriei Galați, Tribunalul Galați, ca instanță de fond în al doilea ciclu procesual, era obligat să pună în discuția părților și sa se pronunțe asupra excepției inadmisibilității acțiunii, rară a se putea reține că, procedând în acest mod, instanța ar fi încălcat principiul neagravării situației în propria cale de atac.

Mai mult, în al doilea ciclu procesual Tribunalul Galați a dispus, prin încheierea pronunțată Ia termenul din 8 martie 2012, conexarea Dosarului nr. x/121/2032, având ca obiect cererea asupra căreia instanța s-a pronunțat în primul ciclu procesual, la Dosarul nr. x/121/2010.

De asemenea, la termenul din 30.01.2014, Tribunalul Galați a dispus, în Dosarul nr. x/121/2010, disjungerea cererii de intervenție formulate de A. și a Dosarului nr. x/121/2012, formându-se Dosarul nr. x/121/2014 pentru soluționarea acestor două cereri.

Unul din petitele cererii de intervenție în interes propriu formulată de A. în Dosarul nr. x/121/2010 vizează revendicarea imobilului situat în municipiul Galați, str. x, imobil ce formează obiectul revendicării și în cererea de chemare în judecată asupra căreia instanța s-a pronunțat în primul ciclu procesual.

Or, pârâtul municipiul Galați a înțeles să invoce excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și în Dosarul nr. x/121/2010, urmare a revendicării formulate de A. pe calea cererii de intervenție în interes propriu.

Instanța a rămas investită cu soluționarea petitului având ca obiect revendicare din cererea de intervenție și după termenul din 16 mai 2014, termen la care instanța a dispus disjungerea numai a petitului din cererea de intervenție având ca obiect anularea certificatului de moștenitor nr. x din 16.02.2008.

Prin urmare Tribunalul Galați, ca instanță de fond, în al doilea ciclu procesual, era ținut să se pronunțe asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare invocată de pârâtul municipiul Galați în Dosarul nr. x/121/2010. Pronunțându-se asupra acestei excepții Tribunalul Galați nu a încălcat principiul non reformatio in pejus și nici limitele rejudecării, deoarece, așa cum s-a arătat anterior, această excepție a fost invocată și în Dosarul conexat nr. x/121/2010.

Nu poate fi primită nici critica recurentului în sensul că instanța de apel, prin decizia recurată, ar fi încălcat dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, referitoare la acțiunea în revendicare și protecția dreptului de proprietate și nu ar fi analizat circumstanțele cauzei prin raportare la considerentele Deciziei nr. 33/2008, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii.

Imobilul în litigiu a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950 în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, 6 martie 1945-22 decembrie 3989, ceea ce fac pe deplin aplicabile dispozițiile legii speciale de reparație,

Apartenența imobilului la categoria celor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în una din modalitățile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, este criteriul în raport de care se determină domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 și cum, în speță, acțiunea în revendicare poartă asupra unui imobil ce intră în domeniu! de reglementare al Legii nr. 10/2001, în soluționarea ei nu se poate face abstracție de regulile de drept substanțial din această lege.

Dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, în materia bunurilor imobile preluate în mod abuziv de stat, legiuitorul a adoptat legi speciale de reparație a abuzurilor săvârșite în materie imobiliară de regimul comunist, cum este și Legea nr. 10/2001, lege specială cu caracter reparatoriu, care reglementează în mod expres procedura pe care trebuie să o urmeze foștii proprietari și modalitățile de despăgubire.

Ca atare, instanțele au stabilit corect faptul că în soluționarea acțiunii dedusă judecății, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie avute în vedere dispozițiile acestui act normativ.

Soluția este în acord cu decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., care a stabilit, cu privire la acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că se rezolvă în favoarea legii speciale concursul dintre legea specială și legea generală, chiar dacă nu s-a prevăzut expres în legea specială.

Cu toate acestea, după cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să l se asigure accesul la justiție.

În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

În speță, contrar celor susținute prin memoriul de recurs, reclamantul nu este titularul unui " bun actual " în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu. în cauza Atanasiu și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului, întrucât în favoarea reclamantului nu s-a pronunțat o astfel de hotărâre și nici nu s-a emis o dispoziție sau decizie de restituire în natură, potrivit Legii nr. 10/2001, nu se poate reține o încălcare art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, încălcare ce presupune existența unui bun actual în patrimoniul recurentului, critica recurentului fiind nefondată.

O altă critică a recurentului a vizat existența unei neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și art. 6 pct. 1 din Convenție, recurentul arătând că, prin stabilirea unui termen relativ scurt de 1 an și 6 luni de formulare a notificărilor pentru restituirea imobilelor, nu a fost cuprinsă și situația persoanelor care nu au putut accesa din motive independente de voința lor, în termen legal, procedura speciala.

Această critică nu poate fi primită deoarece dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut. El nu are caracterul unei libertăți absolute, fiind supus unor limitări. Aceste limitări sunt impuse de puterea de stat, ele având scopul protejării altor interese, principiului securității raporturilor juridice sau drepturilor și libertăților persoanelor.

Existența unor limitări ale dreptului de acces la justiție este implicită exercitării normale a acestuia, motiv pentru care această posibilitate este recunoscută la nivelul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în cauza cauza Perez de Rada Cavanilles c. Spaniei (cererea nr. 28090/95), s-a arătat că termenele-li mită pentru introducerea unei acțiuni se numără printre limitările permise ale dreptului de acces la o instanță.

Accesul liber ia justiție nu este un drept absolut ci, așa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe decizii (de exemplu Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Î975 Ashingdane împotriva Regatului Unit, 1985) dreptul de acces la justiție poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiție necesită, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în funcție de nevoile și resursele de care dispune comunitatea.

Legea nr. 10/2001 oferă dreptul de acces fa instanță, dând posibilitatea părții sa formuleze contestație împotriva deciziei sau dispoziției motivate emise în soluționarea notificării, în fața unei instanțe independente și imparțiale.

Drept urmare, Înalta Curte reține că mecanismul Legii nr. 10/2001 constituie o cale efectiva pentru realizarea pretențiilor, statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiție și în hotărârea pilot pronunțată în Cauza Atanashi, Solon și Poenaru din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de ia dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă, astfel cum Curtea europeană a statuat în jurisprudența sa.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

În ceea ce privește solicitarea intimatului-pârât municipiul Galați de obligare a recurentului la plata sumei de 5.208 RON cu titlu de cheltuieli de judecată sunt de reținut următoarele.

Intimații, pârât municipiul Galați a invocat în dovedirea acestor pretenții factura nr. x din 17.01.2014, despre care în nota de concluzii scrise se arată că este aferentă întregului ciclu procesual (fond, apel și recurs), Cererea de recurs a fost formulată în anul 2017 iar factura a fost emisă în anul 2014, când a fost efectuată și plata potrivit extrasului bancar atașat, neputându-se considera că în anul 2014 se putea anticipa eventualitatea formulării unui recurs în anul 2017 și complexitatea acestuia.

Astfel factura invocată nu poate tace dovada pretențiilor din cadrul prezentului recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 9/A din data de 18 ianuarie 2017 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 iunie 2017.