ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2104/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2104/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 2104/2016

Asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Galați sub nr. x/121/2009, la data

de 24.06.2009, reclamanta A., în contradictoriu cu Primăria Comunei

Vânători, jud. Galați, a solicitat retrocedarea suprafeței de 5

ha teren arabil, situată în extravilanul comunei Vânători, jud. Galați,

proprietatea bunicului său matern, B.

În motivarea

cererii, reclamanta a arătat că s-a adresat Primarului Municipiului

Galați pentru retrocedarea acestui imobil, prin adresa nr. 110968 din 25

noiembrie 2008, comunicându-i-se că soluționarea cererii sale este de

competența Comisiei locale pentru aplicarea legilor fondului funciar de pe

lângă Primăria Comunei Vânători, reclamanta adresându-se în

acest sens Primăriei Vânători. A precizat că a anexat toate

actele de stare civilă necesare dovedirii calității sale de moștenitoare

și actele de proprietate, dar cererea sa a fost respinsă, motiv

pentru care a înțeles să se adreseze instanței de judecată.

În drept, au

fost invocate disp. Legii nr. 10/2001, republicată.

Primarul Comunei

Vânători a formulat întâmpinare prin care a invocat, pe cale de excepție,

tardivitatea formulării cererii de reconstituire a dreptului de

proprietate.

La termenul

de judecată din 09.02.2010, reclamantei, prin apărător ales, i

s-a pus în vedere să își precizeze temeiul juridic al cererii

formulate. S-a consemnat în încheierea de ședință faptul că

obiectul cererii este revendicare.

Reclamanta a

depus precizări în scris, arătând că își întemeiază

cererea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 480 și urm. C.

civ.

Prin

încheierea de ședință din 15.03.2010, în temeiul disp. art. 155

1

C. proc. civ., s-a dispus suspendarea judecății cauzei până la

suplinirea lipsurilor cererii, și anume indicarea temeiului de drept

pentru a încadra cauza în procedura Legii nr. 10/2001 sau în procedura

revendicării pe calea dreptului comun și indicarea valorii imobilului

pentru a se stabili competența materială de soluționare a

cauzei.

Prin cererea

de repunere pe rol, reclamanta a indicat valoarea obiectului cauzei ca fiind de

500.100 lei. La termenul de judecată din 19.01.2011, reclamanta, prin

apărător ales, a precizat că înțelege să formuleze

cererea în revendicare pe calea dreptului comun, potrivit disp. art. 480 și

urm. C. civ. și a evaluat bunul la 10 miliarde lei.

Prin încheierea

de ședință din 15.02.2011, instanța a apreciat că este

competentă material să soluționeze cauza și a respins excepția

tardivității invocată de pârâtă, ca nefondată.

După

efectuarea expertizei tehnice în specialitatea topografie, reclamanta a depus

la dosar o cerere prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate

de pârâți, a Municipiului Galați, prin Primar, și a Consiliului

Local Galați, arătând că, din expertiză, rezultă

că suprafața de 2,5 ha se afla pe teritoriul administrativ al municipiului

Galați. A precizat că situația de fapt și motivarea în

drept sunt cele din acțiunea inițială.

La termenul

de judecată din 27.05.2011, instanța a dispus introducerea în

cauză a acestor pârâți.

Consiliul

Local Galați a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția

lipsei calității sale procesuale pasive și, invocând disp. art.

23 alin. (1), art. 20, art. 21 din Legea nr. 215/2001, a arătat că

este un organ deliberativ, fără personalitate juridică, ce nu

poate sta în judecată. A precizat că restituirea în natură sau

echivalent, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, se face prin dispoziție

a primarului, și nu a consiliului local.

Municipiul

Galați, prin Primar, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția

inadmisibilității acțiunii, arătând că reclamanta nu a

formulat notificare în termenul legal și, neconformându-se exigențelor

normei speciale, ca expresie a propriei culpe, reclamanta a pierdut dreptul de

a obține în justiție măsuri reparatorii. A menționat

că legea specială are caracter prioritar, sens în care este și decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți, prin care s-a statuat că, în ipoteza

concursului dintre legea specială și legea generală, acest

concurs se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în

legea specială.

La termenul

de judecată din 14.10.2011, reclamanta și-a precizat cererea de

chemare în judecată, modificând-o, în sensul că a solicitat să

se ia act de faptul că pârâții chemați în judecată sunt Municipiul

Galați, prin Primar și Comuna Vânători, prin Primar,

precizări de care instanța a luat act prin încheierea de ședință

din 14.10.2011, când s-a dispus și scoaterea din cauză a pârâtului

Consiliul Local Galați.

Prin

încheierea de ședință din data de 17.04.2013, instanța a

respins excepția inadmisibilității cererii, cu motivarea reținută

în acea încheiere.

Întrucât, în

urma expertizelor realizate în cauză, a rezultat că pentru terenul

revendicat, aflat pe raza teritorial administrativă a comunei Vânători,

au fost eliberate mai multe titluri de proprietate, reclamanta, la termenul de

judecată din 10.01.2014, și-a completat cererea de chemare în

judecată; chemând în judecată pe pârâții C., D., E., F., G., H. și

solicitând constatarea nulității absolute a titlurilor de proprietate

nr. 44912-45 din 20 martie 1993, (titular C.), nr. 17350-93 din 12 mai 1993,

(titular D.), nr. 44912-94 din 10 aprilie 1993, (titular E.), 44912-95 din 10

aprilie 1993, (titular F.), 44912-96 din 10 aprilie 1993, (titular G.), 44912-97

din 10 aprilie 1993, (titular H.), emise de Comisia județeană pentru

stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.

De asemenea,

printr-o cerere separată, la același termen de judecată,

reclamanta a solicitat introducerea în cauză a Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor, cu motivarea că terenul din parcela 311 este

proprietatea statului, și nu a municipiului Galați, în drept, fiind

invocate disp. art. 57 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

La termenul

de judecată din 02.10.2015, instanța a pus în discuția părților

excepția lipsei coparticipării pasive obligatorii, cu referire la

capătul de cerere privind constatarea nulității titlurilor de

proprietate și a rămas în pronunțare cu privire la această

excepție, precum și pe fondul litigiului.

Instanța

a stabilit că nu se va pronunța asupra excepțiilor invocate de

Statul Român, întrucât acesta a depus întâmpinarea după încheierea

dezbaterilor.

Cu privire la

excepția tardivității, respinsă prin încheierea de ședință

din 15.02.2011, instanța a reținut că acțiunea

formulată de către reclamantă nu este o contestație

împotriva respingerii cererii sale, ci o acțiune în revendicare

imobiliară, imprescriptibilă.

Prin sentința

civilă nr. 1136 din 28.10.2015, Tribunalul Galați a admis excepția

lipsei capacității procesuale pasive obligatorii cu privire la

capătul de cerere privind anularea titlurilor de proprietate.

A respins acțiunea

în revendicare formulată de reclamantă, ca nefondată.

S-a reținut,

în motivarea sentinței, că împrejurarea potrivit căreia, în

cauză, are calitate de pârât Municipiul Galați, respectiv Comuna

Vânători, pe teritoriul cărora se află terenurile revendicate,

nu complinește faptul că reclamanta nu a înțeles să se

judece și în contradictoriu cu Comisia județeană, emitenta

titlurilor de proprietate a căror nulitate se solicită a fi

constatată.

Pe fondul

cauzei, s-a reținut că art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede

posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, în condițiile dreptului comun, dacă nu

există o lege specială de reparație.

Or, Legea nr.

10/2001 și Legea nr. 18/1991 reprezintă acte normative speciale în

materie de obținere de către foștii proprietari a bunurilor

preluate în mod abuziv - cu titlu sau fără titlu - de stat sau de

autoritățile locale, în perioada comunistă.

În situația

concursului dintre legea specială și legea generală, se are în

vedere legea specială care înlătură de la aplicare norma

generală (în acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și

Justiție prin decizia nr. 33/2008).

Imobilul în

litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența legilor

reparatorii, iar acțiunea prezentă a fost introdusă după

intrarea în vigoare a acestora.

Împotriva

acestei sentințe, a declarat apel reclamanta A., criticând-o pentru

următoarele motive:

- Convenția

Europeană a Drepturilor Omului trebuie aplicată în speță,

în acest sens fiind motivată și decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție;

- acțiunea

în revendicare poate fi formulată în speță, dacă reclamanta

nu a uzitat de legile speciale, iar terenul a fost preluat fără

titlu.

Prin decizia

nr. 117/A din 1 iunie 2016 a Curții de Apel Galați, secția I

civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A.

împotriva sentinței civile nr. 1136 din 28.10.2015, pronunțată

de Tribunalul Galați, secția I civilă.

Pentru a

pronunța această hotărâre, Curtea a reținut

următoarele:

Reclamanta nu

a solicitat imobilul în litigiu în baza legilor reparatorii - Legea nr. 10/2001

și Legea nr. 18/1991, care instituie atât o procedură

administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni

menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice.

Decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție stabilește

că, în cazul concursului între legea specială și legea

generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este

prevăzut expres în legea specială.

Numai în

situația în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială, Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi

acordată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe

dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Legiuitorul

român a adoptat acte normative speciale, în temeiul cărora persoanele care

se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască

dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de

către stat.

Reclamanta nu

a înțeles să se folosească de dispozițiile acestor legi

reparatorii, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, potrivit art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenție, apreciază că

fiecare stat are dreptul să reglementeze condițiile în care

redobândirea proprietăților pierdute poate avea loc, inclusiv sub

aspectul unor termene.

Reclamanta a

solicitat măsuri reparatorii pe calea acțiunii în revendicare,

fără să invoce existența unor piedici obiective pentru care

nu a putut declanșa, în termenul legal, procedura administrativă în

scopul recuperării bunului.

Împotriva

acestei decizii, a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea

recursului și casarea în întregime a celor două hotărâri, pentru

a se asigura o judecată justă și corectă.

În motivarea

recursului, reclamanta a arătat că, în perioada anilor 1945-1989, au

fost emise legi și decrete care au îngrădit dreptul de proprietate,

fără o justă despăgubire din partea statului, a persoanelor

care dețineau bunuri mobile și imobile. Legea nr. 119/1948 a dispus

naționalizarea întregii industrii, exploatări miniere, bănci,

iar Constituția din 1948, care prevedea că nimănui nu i se poate

lua un drept de proprietate privind un imobil sau un teren achiziționat de

stat fără o justa despăgubire, a fost încălcată

flagrant.

La data de

2.03.1949, s-a început o colectivizare forțată, incluzând țărani

fără pământ, cei cu 4-5 ha și cei care dețineau mai

mult de 30 ha. În data de 3.03.-4.03.1949, lui B. i s-a luat, fără

nici un fel de titlu valabil, suprafața de teren de 5 ha,

cumpărată în anul 1912, din moșia Vânători, însă nu a

fost despăgubit, conform Constituției din 1948.

Acțiunea

în revendicare are un caracter imprescriptibil, iar recurenta a revendicat

terenul, având în vedere preluarea abuzivă din perioada 6.03.1945 -

decembrie 1989, teren ce l-a deținut bunicul său, conform actelor

depuse la dosar și rapoartelor de expertiză care au identificat

parcelele 286 și 311, făcându-se în acest fel dovada existenței

terenurilor care nu se mai pot restitui decât în parte sau deloc.

La primul

termen în apel, s-a pus în discuție continuarea probatoriilor la

Tribunalul Galați, chiar și refacerea acestor probatorii, solicitându-se

instanței să facă adresa atât Primăriei Municipiului Galați,

prin Primar, cât și Primăriei Comunei Vânători, prin Primar,

pentru a pune la dispoziția instanței suprafețe de teren libere,

în echivalentul mărimii actului de cumpărare din anul 1912 privind

terenurile ce au aparținut numitului B.

Curtea de

Apel Galați a respins proba solicitată, reținând că nu este

concludentă, pertinentă și utilă cauzei, în final,

dispunând respingerea apelului ca nefondat. Or, atât prima instanță,

cât și instanța de apel nu au intrat pe fondul cauzei,

făcându-se numai o analiză sumară privind abuzul din 1949,

respectiv Decretul nr. 89 din 2 martie 1949, când autorul reclamantei a fost

deposedat fără nici un titlu și fără o justa

despăgubire.

Intimații

pârâți nu au formulat întâmpinare și în etapa procesuală a

recursului nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art.

305 C. proc. civ.

Recursul este

nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Prin cererea

formulată la data de 24 iunie 2009, reclamanta A. a dedus judecății

încălcarea dreptului său de proprietate asupra imobilului teren în

suprafață de 5 ha teren arabil, situat în extravilanul comunei

Vânători, jud. Galați, și a pretins, în temeiul dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și art. 480 și urm. C. civ.,

recunoașterea acestui drept care a fost încălcat prin preluarea

abuzivă a bunului de către stat, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, conform Decretului nr. 89/1949.

Anterior

acestei solicitări de restituire, reclamanta nu a mai formulat nici o

altă acțiune și nici nu a uzat de procedura specială

reglementată de prevederile Legii nr. 18/1991 republicată, iar, în

raport de această împrejurare, în mod corect, au apreciat instanțele

de fond că, în determinarea normelor legale care reglementează

rezolvarea acțiunii, trebuie pornit de la principiul generalia specialibus

derogant care guvernează concursul dintre legea generală și

legea specială și care este pe deplin incident în cazul suprapunerii

unor norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul

prevederilor art. 480 C. civ., norma generală în materie de revendicare

imobiliară, și a celor din Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 18/1991

modificată și republicată, norme speciale în materie de

restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunțată.

În consecință,

Înalta Curte constată că, dat fiind obiectul cauzei, cererea prin

care recurenta reclamantă tinde la redobândirea posesiei asupra unui imobil

teren situat în extravilanul comunei Vânători, jud. Galați,

intră în domeniul de aplicare al legilor fondului funciar - Legea nr.

18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005.

Principiul de

generală aplicabilitate specialia generalibus derogant obligă instanța

de judecată la reținerea incidenței prioritare și exclusive

a legislației speciale, cu finalitatea redobândirii posesiei prin

restituire, fiind exclusă redobândirea posesiei prin revendicare, așadar,

pe temeiul dreptului comun invocat, în mod inadecvat, de către

recurentă; soluție ce rezultă și din dispozițiile art.

6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 care prevăd în mod expres că:

Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute

prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi

speciale de reparație.

În acest

context, trebuie reamintit că existența unei legislații speciale

presupune că persoanele îndreptățite la restituire nu au un

drept de opțiune între a se prevala de legislația specială ori

de normele dreptului comun, pentru că aceasta ar însemna eludarea legii

speciale și infirmarea rațiunilor adoptării ei; totodată,

legea specială înlătură de la aplicare dreptul comun, după

cum acesta nu redevine incident după ce calea legii speciale a fost

epuizată de persoanele îndreptățite; de asemenea, nici nu se

poate recurge la aplicarea dreptului comun în completarea soluțiilor

edictate prin normele legii speciale, întrucât s-ar adăuga la lege, ceea

ce nu este permis.

Trebuie, de

asemenea, subliniat că prin aplicarea în speță a principiului

specialia generalibus derogant nu i se încalcă recurentei reclamante

dreptul de acces la instanță, protejat de dispozițiile art. 21

din Constituția României și prevederile art. 6 parag. 1 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului, întrucât dreptul de acces la o instanță

nu este unul absolut, putând face obiectul unor limitări și acesta,

prin natura sa, presupune o reglementare din partea statului; statele

contractante bucurându-se de o anumită marjă de apreciere.

Or, în cadrul

acestei marje de apreciere suverane, statul român și-a exercitat

libertatea de legiferare, adoptând o legislație specială în materia

fondului funciar, prin dispozițiile căreia sunt prevăzute

remediile de acces la instanță, deciziile autorităților

administrative cu competențe legale în reconstituirea dreptului de

proprietate, în favoarea celor îndreptățiți, fiind supuse

controlului judecătoresc, căile de atac fiind reale, efective,

suficiente și eficiente (art. 53 din Legea nr. 18/1991); o atare

modalitate de reglementare răspunzând exigențelor art. 6 parag. 1 din

Convenția Europeană. Sub acest aspect, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a stabilit în jurisprudența sa că nu se poate

reproșa instanței naționale că a acordat prevalență

legii speciale de restituire față de dispozițiile generale ale

Codului civil, chiar dacă petiționarul pretindea un drept de

proprietate (a se vedea cauza Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova c. Republicii

Cehe, hotărârea din 3 iunie 2008).

În ceea ce

privește argumentul recurentei reclamante privind caracterul

imprescriptibil al acțiunii în revendicare, instanța de recurs

apreciază că acesta nu se cere fi luat în discuție, întrucât

instanțele anterioare nu au valorificat această excepție

procesuală de fond, iar imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare

[consacrată atât de dispozițiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958,

cât și prin dispozițiile art. 563 alin. (2) din noul C. civ., acțiunea

de față fiind formulată după data intrării în vigoare

a noului C. civ.] nu a fost infirmată prin soluția pronunțată

în cauză, ceea ce a determinat respingerea cererii formulate de reclamanta

A. fiind faptul că aceasta nu a parcurs procedura administrativă

specială de restituire a imobilului pretins, ce intra în sfera de

reglementare a legilor special adoptate de Statul Român în această materie

și nu a furnizat motive care să o fi împedicat în mod obiectiv

să parcurgă această procedură, cu respectarea termenelor legale,

procedură în care își putea demonstra dreptul de proprietate asupra

imobilului pretins și calitatea de succesoare legală a autorului

său, și asupra rezultatelor căreia nu poate specula.

În ce privește

susținerea aplicării cu prioritate a regulilor civile, constituționale

și europene cu privire la garantarea și protecția dreptului de

proprietate, Înalta Curte constată că, în mod legal, instanțele

fondului au reținut că dreptul de proprietate asupra terenului

pretins nu a renăscut în patrimoniul recurentei reclamante prin adoptarea

vreunei decizii administrative ori pronunțarea unei hotărâri

judecătorești de restituire a acestuia, după preluarea lui în

1945, astfel încât reclamanta nu se poate prevala de existența unui bun

actual, în sensul art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și care să intre sub protecția

acestor dispoziții.

În acest

sens, se impune precizarea că art. 1 al Primului Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu impune statelor

contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce au

fost preluate anterior ratificării Convenției; însă, atunci când

un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv

Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea

totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim

anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou

drept de proprietate, apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul

persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecký împotriva

Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, parag. 35, CEDO 2004-IX - parag. 135, 136 din

cauza Atanasiu contra României. Or, în situația recurentei, condițiile

de restituire ale imobilului pretins sunt cele prevăzute de legile

fondului funciar, iar verificarea întrunirii cerințelor legii speciale se

realizează în cadrul procedurilor reglementate prin aceasta.

Astfel, se

afirmă în jurisprudența Curții Europene că: „existența

unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu

dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele

i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în

dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului”

(parag. 140 din hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții contra

României, 12 octombrie 2010).

De asemenea,

Curtea Europeană a apreciat că: „transformarea într-o valoare

patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului

patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării

este condiționată de întrunirea de către partea interesată

a cerințelor legale, în cadrul procedurilor prevăzute de legile

reparative, și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste

legi.

În acea speță,

s-a constatat că nicio instanță sau autoritate

administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și

Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în

litigiu. Hotărârile invocate de acestea, deși toate constată

că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu

constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament (parag.

142-143)”.

În

interpretarea și aplicarea acestei jurisprudențe obligatorii pentru

instanțele naționale, Înalta Curte apreciază că, din

perspectiva art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție,

recurenta reclamantă nu dovedește existența unui bun actual sau

a unei speranțe legitime de a obține beneficiul efectiv al dreptului

de proprietate pretins, în absența parcurgerii procedurii administrative

special obligatorii, cu respectarea termenelor legale, și îndeplinirii

condițiilor impuse de legile speciale de restituire, precum și în

absența unei hotărâri definitive și executorii, prin care instanțele

să-i fi recunoscut acesteia calitatea de proprietar și să fi

dispus, în mod expres, restituirea bunului imobil.

În ceea ce

privește critica recurentei privind respingerea probelor de către

instanța de apel, probe ce ar fi vizat punerea la dispoziția instanței,

de către autoritățile administrative, a suprafețelor de

teren libere pentru a putea fi acordate în compensare, instanța de recurs

nu poate decela nicio aparență de arbitrar în dispunerea acestei

măsuri, instanța de apel respingând motivat proba solicitată, în

raport de obiectul cauzei și de procedura aleasă de reclamantă

pentru obținerea imobilului pretins.

Pentru

argumentele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.

împotriva deciziei civile nr. 117/A din 1 iunie 2016 a Curții de Apel Galați,

secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 117/A

din 1 iunie 2016 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2016.