ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2104/2016

Decizia nr. 2104/2016 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați sub nr. x/121/2009, la data de 24.06.2009, reclamanta A., în contradictoriu cu Primăria Comunei Vânători, jud. Galați, a solicitat retrocedarea suprafeței de 5 ha teren arabil, situată în extravilanul comunei Vânători, jud. Galați, proprietatea bunicului său matern, B. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că s-a adresat Primarului Municipiului Galați pentru retrocedarea acestui imobil, prin adresa nr. 110968 din 25 noiembrie 2008, comunicându-i-se că soluționarea cererii sale este de competența Comisiei locale pentru aplicarea legilor fondului funciar de pe lângă Primăria Comunei Vânători, reclamanta adresându-se în acest sens Primăriei Vânători.

A precizat că a anexat toate actele de stare civilă necesare dovedirii calității sale de moștenitoare și actele de proprietate, dar cererea sa a fost respinsă, motiv pentru care a înțeles să se adreseze instanței de judecată. În drept, au fost invocate disp. Legii nr. 10/2001, republicată. Primarul Comunei Vânători a formulat întâmpinare prin care a invocat, pe cale de excepție, tardivitatea formulării cererii de reconstituire a dreptului de proprietate. La termenul de judecată din 09.02.2010, reclamantei, prin apărător ales, i s-a pus în vedere să își precizeze temeiul juridic al cererii formulate. S-a consemnat în încheierea de ședință faptul că obiectul cererii este revendicare. Reclamanta a depus precizări în scris, arătând că își întemeiază cererea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 480 și urm. C. civ.

Prin încheierea de ședință din 15.03.2010, în temeiul disp. art. 155 1 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea judecății cauzei până la suplinirea lipsurilor cererii, și anume indicarea temeiului de drept pentru a încadra cauza în procedura Legii nr. 10/2001 sau în procedura revendicării pe calea dreptului comun și indicarea valorii imobilului pentru a se stabili competența materială de soluționare a cauzei. Prin cererea de repunere pe rol, reclamanta a indicat valoarea obiectului cauzei ca fiind de 500.100 lei. La termenul de judecată din 19.01.2011, reclamanta, prin apărător ales, a precizat că înțelege să formuleze cererea în revendicare pe calea dreptului comun, potrivit disp. art. 480 și urm. C. civ.

și a evaluat bunul la 10 miliarde lei. Prin încheierea de ședință din 15.02.2011, instanța a apreciat că este competentă material să soluționeze cauza și a respins excepția tardivității invocată de pârâtă, ca nefondată. După efectuarea expertizei tehnice în specialitatea topografie, reclamanta a depus la dosar o cerere prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a Municipiului Galați, prin Primar, și a Consiliului Local Galați, arătând că, din expertiză, rezultă că suprafața de 2,5 ha se afla pe teritoriul administrativ al municipiului Galați. A precizat că situația de fapt și motivarea în drept sunt cele din acțiunea inițială. La termenul de judecată din 27.05.2011, instanța a dispus introducerea în cauză a acestor pârâți.

Consiliul Local Galați a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și, invocând disp. art. 23 alin. (1), art. 20, art. 21 din Legea nr. 215/2001, a arătat că este un organ deliberativ, fără personalitate juridică, ce nu poate sta în judecată. A precizat că restituirea în natură sau echivalent, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, se face prin dispoziție a primarului, și nu a consiliului local. Municipiul Galați, prin Primar, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, arătând că reclamanta nu a formulat notificare în termenul legal și, neconformându-se exigențelor normei speciale, ca expresie a propriei culpe, reclamanta a pierdut dreptul de a obține în justiție măsuri reparatorii.

A menționat că legea specială are caracter prioritar, sens în care este și decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți, prin care s-a statuat că, în ipoteza concursului dintre legea specială și legea generală, acest concurs se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială. La termenul de judecată din 14.10.2011, reclamanta și-a precizat cererea de chemare în judecată, modificând-o, în sensul că a solicitat să se ia act de faptul că pârâții chemați în judecată sunt Municipiul Galați, prin Primar și Comuna Vânători, prin Primar, precizări de care instanța a luat act prin încheierea de ședință din 14.10.2011, când s-a dispus și scoaterea din cauză a pârâtului Consiliul Local Galați.

Prin încheierea de ședință din data de 17.04.2013, instanța a respins excepția inadmisibilității cererii, cu motivarea reținută în acea încheiere. Întrucât, în urma expertizelor realizate în cauză, a rezultat că pentru terenul revendicat, aflat pe raza teritorial administrativă a comunei Vânători, au fost eliberate mai multe titluri de proprietate, reclamanta, la termenul de judecată din 10.01.2014, și-a completat cererea de chemare în judecată; chemând în judecată pe pârâții C., D., E., F., G., H. și solicitând constatarea nulității absolute a titlurilor de proprietate nr. 44912-45 din 20 martie 1993, (titular C.), nr. 17350-93 din 12 mai 1993, (titular D.), nr. 44912-94 din 10 aprilie 1993, (titular E.), 44912-95 din 10 aprilie 1993, (titular F.), 44912-96 din 10 aprilie 1993, (titular G.), 44912-97 din 10 aprilie 1993, (titular H.), emise de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.

De asemenea, printr-o cerere separată, la același termen de judecată, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, cu motivarea că terenul din parcela 311 este proprietatea statului, și nu a municipiului Galați, în drept, fiind invocate disp. art. 57 alin. (1) și (3) C. proc. civ. La termenul de judecată din 02.10.2015, instanța a pus în discuția părților excepția lipsei coparticipării pasive obligatorii, cu referire la capătul de cerere privind constatarea nulității titlurilor de proprietate și a rămas în pronunțare cu privire la această excepție, precum și pe fondul litigiului. Instanța a stabilit că nu se va pronunța asupra excepțiilor invocate de Statul Român, întrucât acesta a depus întâmpinarea după încheierea dezbaterilor.

Cu privire la excepția tardivității, respinsă prin încheierea de ședință din 15.02.2011, instanța a reținut că acțiunea formulată de către reclamantă nu este o contestație împotriva respingerii cererii sale, ci o acțiune în revendicare imobiliară, imprescriptibilă. Prin sentința civilă nr. 1136 din 28.10.2015, Tribunalul Galați a admis excepția lipsei capacității procesuale pasive obligatorii cu privire la capătul de cerere privind anularea titlurilor de proprietate. A respins acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, ca nefondată. S-a reținut, în motivarea sentinței, că împrejurarea potrivit căreia, în cauză, are calitate de pârât Municipiul Galați, respectiv Comuna Vânători, pe teritoriul cărora se află terenurile revendicate, nu complinește faptul că reclamanta nu a înțeles să se judece și în contradictoriu cu Comisia județeană, emitenta titlurilor de proprietate a căror nulitate se solicită a fi constatată.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în condițiile dreptului comun, dacă nu există o lege specială de reparație. Or, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 18/1991 reprezintă acte normative speciale în materie de obținere de către foștii proprietari a bunurilor preluate în mod abuziv - cu titlu sau fără titlu - de stat sau de autoritățile locale, în perioada comunistă. În situația concursului dintre legea specială și legea generală, se are în vedere legea specială care înlătură de la aplicare norma generală (în acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008).

Imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența legilor reparatorii, iar acțiunea prezentă a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestora. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta A., criticând-o pentru următoarele motive: - Convenția Europeană a Drepturilor Omului trebuie aplicată în speță, în acest sens fiind motivată și decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; - acțiunea în revendicare poate fi formulată în speță, dacă reclamanta nu a uzitat de legile speciale, iar terenul a fost preluat fără titlu. Prin decizia nr. 117/A din 1 iunie 2016 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1136 din 28.10.2015, pronunțată de Tribunalul Galați, secția I civilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Reclamanta nu a solicitat imobilul în litigiu în baza legilor reparatorii - Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 18/1991, care instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice. Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție stabilește că, în cazul concursului între legea specială și legea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Numai în situația în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi acordată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Legiuitorul român a adoptat acte normative speciale, în temeiul cărora persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat. Reclamanta nu a înțeles să se folosească de dispozițiile acestor legi reparatorii, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, potrivit art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, apreciază că fiecare stat are dreptul să reglementeze condițiile în care redobândirea proprietăților pierdute poate avea loc, inclusiv sub aspectul unor termene.

Reclamanta a solicitat măsuri reparatorii pe calea acțiunii în revendicare, fără să invoce existența unor piedici obiective pentru care nu a putut declanșa, în termenul legal, procedura administrativă în scopul recuperării bunului. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea recursului și casarea în întregime a celor două hotărâri, pentru a se asigura o judecată justă și corectă. În motivarea recursului, reclamanta a arătat că, în perioada anilor 1945-1989, au fost emise legi și decrete care au îngrădit dreptul de proprietate, fără o justă despăgubire din partea statului, a persoanelor care dețineau bunuri mobile și imobile. Legea nr. 119/1948 a dispus naționalizarea întregii industrii, exploatări miniere, bănci, iar Constituția din 1948, care prevedea că nimănui nu i se poate lua un drept de proprietate privind un imobil sau un teren achiziționat de stat fără o justa despăgubire, a fost încălcată flagrant.

La data de 2.03.1949, s-a început o colectivizare forțată, incluzând țărani fără pământ, cei cu 4-5 ha și cei care dețineau mai mult de 30 ha. În data de 3.03.-4.03.1949, lui B. i s-a luat, fără nici un fel de titlu valabil, suprafața de teren de 5 ha, cumpărată în anul 1912, din moșia Vânători, însă nu a fost despăgubit, conform Constituției din 1948. Acțiunea în revendicare are un caracter imprescriptibil, iar recurenta a revendicat terenul, având în vedere preluarea abuzivă din perioada 6.03.1945 - decembrie 1989, teren ce l-a deținut bunicul său, conform actelor depuse la dosar și rapoartelor de expertiză care au identificat parcelele 286 și 311, făcându-se în acest fel dovada existenței terenurilor care nu se mai pot restitui decât în parte sau deloc.

La primul termen în apel, s-a pus în discuție continuarea probatoriilor la Tribunalul Galați, chiar și refacerea acestor probatorii, solicitându-se instanței să facă adresa atât Primăriei Municipiului Galați, prin Primar, cât și Primăriei Comunei Vânători, prin Primar, pentru a pune la dispoziția instanței suprafețe de teren libere, în echivalentul mărimii actului de cumpărare din anul 1912 privind terenurile ce au aparținut numitului B. Curtea de Apel Galați a respins proba solicitată, reținând că nu este concludentă, pertinentă și utilă cauzei, în final, dispunând respingerea apelului ca nefondat. Or, atât prima instanță, cât și instanța de apel nu au intrat pe fondul cauzei, făcându-se numai o analiză sumară privind abuzul din 1949, respectiv Decretul nr. 89 din 2 martie 1949, când autorul reclamantei a fost deposedat fără nici un titlu și fără o justa despăgubire.

Intimații pârâți nu au formulat întâmpinare și în etapa procesuală a recursului nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Prin cererea formulată la data de 24 iunie 2009, reclamanta A. a dedus judecății încălcarea dreptului său de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 5 ha teren arabil, situat în extravilanul comunei Vânători, jud. Galați, și a pretins, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 480 și urm. C. civ., recunoașterea acestui drept care a fost încălcat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, conform Decretului nr. 89/1949.

Anterior acestei solicitări de restituire, reclamanta nu a mai formulat nici o altă acțiune și nici nu a uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 18/1991 republicată, iar, în raport de această împrejurare, în mod corect, au apreciat instanțele de fond că, în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acțiunii, trebuie pornit de la principiul generalia specialibus derogant care guvernează concursul dintre legea generală și legea specială și care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ., norma generală în materie de revendicare imobiliară, și a celor din Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 18/1991 modificată și republicată, norme speciale în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunțată.

În consecință, Înalta Curte constată că, dat fiind obiectul cauzei, cererea prin care recurenta reclamantă tinde la redobândirea posesiei asupra unui imobil teren situat în extravilanul comunei Vânători, jud. Galați, intră în domeniul de aplicare al legilor fondului funciar - Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005.

Principiul de generală aplicabilitate specialia generalibus derogant obligă instanța de judecată la reținerea incidenței prioritare și exclusive a legislației speciale, cu finalitatea redobândirii posesiei prin restituire, fiind exclusă redobândirea posesiei prin revendicare, așadar, pe temeiul dreptului comun invocat, în mod inadecvat, de către recurentă; soluție ce rezultă și din dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 care prevăd în mod expres că: Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

În acest context, trebuie reamintit că existența unei legislații speciale presupune că persoanele îndreptățite la restituire nu au un drept de opțiune între a se prevala de legislația specială ori de normele dreptului comun, pentru că aceasta ar însemna eludarea legii speciale și infirmarea rațiunilor adoptării ei; totodată, legea specială înlătură de la aplicare dreptul comun, după cum acesta nu redevine incident după ce calea legii speciale a fost epuizată de persoanele îndreptățite; de asemenea, nici nu se poate recurge la aplicarea dreptului comun în completarea soluțiilor edictate prin normele legii speciale, întrucât s-ar adăuga la lege, ceea ce nu este permis. Trebuie, de asemenea, subliniat că prin aplicarea în speță a principiului specialia generalibus derogant nu i se încalcă recurentei reclamante dreptul de acces la instanță, protejat de dispozițiile art. 21 din Constituția României și prevederile art. 6 parag.

1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât dreptul de acces la o instanță nu este unul absolut, putând face obiectul unor limitări și acesta, prin natura sa, presupune o reglementare din partea statului; statele contractante bucurându-se de o anumită marjă de apreciere. Or, în cadrul acestei marje de apreciere suverane, statul român și-a exercitat libertatea de legiferare, adoptând o legislație specială în materia fondului funciar, prin dispozițiile căreia sunt prevăzute remediile de acces la instanță, deciziile autorităților administrative cu competențe legale în reconstituirea dreptului de proprietate, în favoarea celor îndreptățiți, fiind supuse controlului judecătoresc, căile de atac fiind reale, efective, suficiente și eficiente (art. 53 din Legea nr. 18/1991); o atare modalitate de reglementare răspunzând exigențelor art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană.

Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în jurisprudența sa că nu se poate reproșa instanței naționale că a acordat prevalență legii speciale de restituire față de dispozițiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiționarul pretindea un drept de proprietate (a se vedea cauza Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova c. Republicii Cehe, hotărârea din 3 iunie 2008). În ceea ce privește argumentul recurentei reclamante privind caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare, instanța de recurs apreciază că acesta nu se cere fi luat în discuție, întrucât instanțele anterioare nu au valorificat această excepție procesuală de fond, iar imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare [consacrată atât de dispozițiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, cât și prin dispozițiile art. 563 alin. (2) din noul C. civ., acțiunea de față fiind formulată după data intrării în vigoare a noului C. civ.] nu a fost infirmată prin soluția pronunțată în cauză, ceea ce a determinat respingerea cererii formulate de reclamanta A. fiind faptul că aceasta nu a parcurs procedura administrativă specială de restituire a imobilului pretins, ce intra în sfera de reglementare a legilor special adoptate de Statul Român în această materie și nu a furnizat motive care să o fi împedicat în mod obiectiv să parcurgă această procedură, cu respectarea termenelor legale,

procedură în care își putea demonstra dreptul de proprietate asupra imobilului pretins și calitatea de succesoare legală a autorului său, și asupra rezultatelor căreia nu poate specula. În ce privește susținerea aplicării cu prioritate a regulilor civile, constituționale și europene cu privire la garantarea și protecția dreptului de proprietate, Înalta Curte constată că, în mod legal, instanțele fondului au reținut că dreptul de proprietate asupra terenului pretins nu a renăscut în patrimoniul recurentei reclamante prin adoptarea vreunei decizii administrative ori pronunțarea unei hotărâri judecătorești de restituire a acestuia, după preluarea lui în 1945, astfel încât reclamanta nu se poate prevala de existența unui bun actual, în sensul art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care să intre sub protecția acestor dispoziții.

În acest sens, se impune precizarea că art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu impune statelor contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate, apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecký împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, parag.

35, CEDO 2004-IX - parag. 135, 136 din cauza Atanasiu contra României. Or, în situația recurentei, condițiile de restituire ale imobilului pretins sunt cele prevăzute de legile fondului funciar, iar verificarea întrunirii cerințelor legii speciale se realizează în cadrul procedurilor reglementate prin aceasta. Astfel, se afirmă în jurisprudența Curții Europene că: „existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului” (parag.

140 din hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții contra României, 12 octombrie 2010). De asemenea, Curtea Europeană a apreciat că: „transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale, în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparative, și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. În acea speță, s-a constatat că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu.

Hotărârile invocate de acestea, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament (parag. 142-143)”. În interpretarea și aplicarea acestei jurisprudențe obligatorii pentru instanțele naționale, Înalta Curte apreciază că, din perspectiva art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție, recurenta reclamantă nu dovedește existența unui bun actual sau a unei speranțe legitime de a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate pretins, în absența parcurgerii procedurii administrative special obligatorii, cu respectarea termenelor legale, și îndeplinirii condițiilor impuse de legile speciale de restituire, precum și în absența unei hotărâri definitive și executorii, prin care instanțele să-i fi recunoscut acesteia calitatea de proprietar și să fi dispus, în mod expres, restituirea bunului imobil.

În ceea ce privește critica recurentei privind respingerea probelor de către instanța de apel, probe ce ar fi vizat punerea la dispoziția instanței, de către autoritățile administrative, a suprafețelor de teren libere pentru a putea fi acordate în compensare, instanța de recurs nu poate decela nicio aparență de arbitrar în dispunerea acestei măsuri, instanța de apel respingând motivat proba solicitată, în raport de obiectul cauzei și de procedura aleasă de reclamantă pentru obținerea imobilului pretins. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 117/A din 1 iunie 2016 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 117/A din 1 iunie 2016 a Curții de Apel Galați, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2016.