ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1999/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1999/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Galați sub nr. 9114/233/2011, reclamanta M.V., prin mandatar E.I.,

a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Galați, prin Primar, solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să-l oblige pe pârât să-i lase

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul-teren în suprafață de

668,74 mp și construcțiile, situate în Galați, str. T., nr. 42.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că imobilul situat în Galați, str. T., nr. 42 (fostă T.Z.,

nr. 3), constând în 6 corpuri de clădiri și teren aferent în suprafață de

668,74 mp, a aparținut autorului său, Ș.H.Ș., decedat la data de 21 iunie 1972,

iar imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950.

Dovada faptului că

autorul său a fost proprietarul imobilului o face cu contractul de

vânzare-cumpărare nr. 221 din 17 decembrie 1901, autentificat sub nr. 1814 din

18 decembrie 1991, anexă la Decretul nr. 92/1950 și fișa mijlocului fix.

Reclamanta a mai

arătat că o parte din cele 6 imobile au fost vândute la persoane fizice și

juridice, fără să se cunoască situația exactă și, întrucât nu a avut

posibilitatea de a depune în termen o notificare în baza Legii nr. 10/2001, a

formulat prezenta acțiune în revendicare pe calea dreptului comun.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 481 - 483 C. civ.

Pârâtul, Municipiul

Galați, prin Primar, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția

inadmisibilității, excepția autorității de lucru judecat, iar, pe fondul

cauzei, a solicitat respingerea cererii ca nefondată.

A arătat că

reclamanta trebuia să formuleze cerere în baza Legii nr. 10/2001, ceea ce nu

s-a întâmplat, astfel încât prezenta acțiune formulată pe dreptul comun este

inadmisibilă. A mai arătat că reclamanta a mai formulat o acțiune în

revendicarea aceluiași imobil, acțiune respinsa prin Sentința civilă nr. 1862

din 02 martie 2011 a Judecătoriei Galați.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 115 - 118 C. proc. civ.

La termenul de

judecată din data de 14 februarie 2012, reclamanta a indicat valoarea

întregului imobil revendicat ca fiind în cuantum de 640.000 RON, astfel că

instanța a pus în discuția părților excepția necompetenței materiale a

Judecătoriei Galați.

Prin Sentința civilă

nr. 1654 din 22 februarie 2012, Judecătoria Galați a admis excepția

necompetenței materiale a Judecătoriei Galați, cauza fiind astfel trimisă

Tribunalului Galați, secția civilă, în favoarea căruia a fost declinată

competența de soluționare a litigiului.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Judecătoria Galați a reținut că reclamanta a promovat o

cerere evaluabilă în bani, în materie civilă și, față de valoarea întregului

imobil revendicat, indicată ca fiind în cuantum de 640.000 RON, a constatat că,

în conformitate cu dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competența

de soluționare în primă instanță revine tribunalului.

Pe rolul Tribunalului

Galați, dosarul a fost înregistrat sub nr. 9114/233/2011.

Tribunalul a

administrat proba cu înscrisuri și a dispus atașarea Dosarului nr.

9440/233/2007 al Judecătoriei Galați, iar prin încheierea din 19 septembrie

2012, s-a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârât.

Prin Sentința civilă

nr. 1612 din 27 iunie 2013, Tribunalul Galați a admis excepția

inadmisibilității acțiunii și, pe cale de consecință, a respins acțiunea

reclamantei ca fiind inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Deși reclamanta a

arătat în acțiunea dedusă judecății că nu a avut posibilitatea de a formula

notificare în baza Legii nr. 10/2001, din actele dosarului rezultă că aceasta a

formulat, totuși, o astfel de notificare, este adevărat că pentru alt imobil,

respectiv cel din strada M.B., nr. 2, care a fost proprietatea aceluiași autor,

Ș.H.Ș., notificare soluționată prin dispoziția nr. 2890/SR din 31 mai 2006 a

Primarului Municipiului Galați.

Astfel, instanța de

fond a apreciat că reclamanta nu poate invoca în apărare faptul că nu a avut

cunoștință de apariția Legii nr. 10/2001 sau că a fost în imposibilitate de a

formula notificare.

Mai mult, prin

dispoziția nr. 1539/SR din 11 aprilie 2005 a Primarului Municipiului Galați a

fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului din prezenta cauză

(pentru care a formulat notificare celălalt moștenitor - Ș.M.) motivat de

faptul ca nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului

revendicat. Această dispoziție nu a fost modificată de vreo instanță

judecătorească.

Tribunalul a mai

reținut incidența Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, a Înaltei Curți de Casație

și Justiție București - Secțiile Unite, dată în recurs în interesul legii și

faptul că reclamanta nu a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr.

10/2001.

Prin urmare, instanța

de fond a apreciat că neconcordanțele dintre legea specială și Convenție pot fi

invocate doar în momentul în care reclamanta are un bun în sensul Convenției

sau o speranță legitimă la un bun, însă în cauza de față, reclamanta nu are un

bun, întrucât nu i-a fost recunoscut dreptul de proprietate prin hotărâre

judecătorească irevocabilă și nici nu a făcut dovada proprietății, așa cum s-a

stabilit irevocabil prin dispoziția nr. 1539/SR din 11 aprilie 2005.

De asemenea, a

apreciat că reclamanta nu are o speranță legitimă la un bun, întrucât nu i s-a

recunoscut dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Având în vedere

faptul că reclamanta nu a urmat procedurile speciale prevăzute de Legea nr.

10/2001, precum și că în cauză nu pot fi identificate neconcordanțe între legea

specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât cauza să fie

soluționată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe calea dreptului

comun, instanța de fond a constatat că acțiunea dedusă judecății este

inadmisibilă.

Împotriva hotărârii

instanței de fond a declarat apel reclamanta, iar prin Decizia civilă nr. nr.

5/R din 22 ianuarie 2014 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, s-a respins

ca nefondat apelul pentru următoarele considerente:

Prin Legea nr.

10/2001 a fost reglementată o procedură de reparație, de imediată aplicare, în

folosul tuturor categoriilor de proprietari care au fost abuziv deposedați de

bunurile imobile în perioada de referință a acestui act normativ.

După apariția Legii

nr. 10/2001, singura cale pentru obținerea restituirii imobilelor preluate în

perioada de referință este cea prevăzută de dispozițiile art. 21 și următoarele

din acest act normativ, neputând fi primite cererile formulate în baza

dreptului comun.

Raportul între legea

specială și dreptul comun a fost tranșat de către instanța supremă prin mai

multe Decizii în interesul legii - 53/2007, 37/2008 (pe deplin aplicabile în

speță), în sensul că, în principiu, nu există posibilitatea de a opta între

legea specială și dreptul comun în materia revendicării, căci ar însemna să se

încalce principiul "specialia generalibus derogant".

Astfel, prin Decizia

nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta

Curte de Casație și Justiție a statuat că, în concursul dintre legea specială

și legea generală, conflictul se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut

expres de legea specială.

În considerentele

Deciziei mai sus menționate se arată că, raportat și la decizia LIII/2007,

"(...) persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 480 C.

civ."

De asemenea, se

precizează că numai persoanele, exceptate de la procedura acestui act normativ,

și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze

această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedarea bunului în litigiu.

Astfel, acțiunea în

revendicare pe calea dreptului comun, este inadmisibilă atunci când, din

probele administrate, rezultă că imobilul formează obiect de reglementare al

Legii nr. 10/2001.

Or, în speță, reține

instanța de apel, imobilul revendicat face parte din categoria celor la care se

referă art. 2 din Legea nr. 10/2001 iar, pe de altă parte, împrejurările

"mai presus de voința sa" invocate de reclamantă, care au pus-o în

imposibilitatea de a urma procedura Legii nr. 10/2001, respectiv, vârsta

înaintată, sănătatea precară și domiciliul în străinătate, nu sunt de natură a

justifica admiterea pretențiilor formulate pe calea dreptului comun în

detrimentul procedurii speciale.

Aceasta cu atât mai

mult cu cât, din probele administrate în cauză, rezultă că, aceeași reclamantă

a urmat, cu privire la un alt imobil, respectiv cel din strada M.B., nr. 2,

procedura specială a Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că a cunoscut

prevederile acestui act normativ, vârsta înaintată, starea de boală sau

domiciliul în străinătate al reclamantei neconstituind, în acel caz un

impediment în formularea notificării.

Este adevărat că în

considerentele Deciziei nr. XXXIII/2008 se arată că nu se poate aprecia că

existența legii speciale exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a

recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul, într-o atare

acțiune, se prevalează de un bun în sensul normei europene, sens în care

trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Prin urmare, Decizia

nr. XXXIII/2008 nu se aplică în acele situații în care, în procedura de

aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura

aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, se poate ivi un

conflict cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv în situația în

care reclamantul are un bun în sensul Convenției, protejat de aceasta, se poate

impune aplicarea prioritară a convenției.

Rezultă așadar că, în

măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1

din Protocolul Nr. 1 la Convenția Europeană, nu numai că acțiunea în

revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii 10/2001 este

admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui anume

drept de proprietate în patrimoniul reclamanților și, în caz afirmativ, la

compararea titlurilor opuse.

Prin mecanismul

arătat, Convenția Europeană aduce protecție doar asupra bunurilor actuale, deja

dobândite, și, în consecință, nu garantează dreptul de a le dobândi printr-un

mod sau altul.

Speranța dobândirii

unui bun, respectiv dreptul la restituirea unor imobile preluate înainte de

ratificarea Convenției de către România, nu constituie un "bun

actual" în sensul Convenției Europene și nu poate fi protejat prin prisma

convenției (cazurile Eufrosina, Caras, Lungoci contra Statului Român).

Astfel, conform

principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, pentru protecția conferită de către Protocolul 1 Adițional la

Convenție, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau

judecătorești definitive prin care să se recunoască dreptul de proprietate.

Or, în speță, reține

instanța de apel, la momentul înaintării acțiunii în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., reclamanta nu avea un bun actual pentru că nu

exista o decizie administrativă sau judecătorească definitivă prin care să i se

recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate, astfel că, acțiunea în

revendicare întemeiată pe dreptul comun este de neprimit.

Pe de altă parte,

instanța de apel a mai reținut că nu poate fi ignorat nici faptul că prin

dispoziția nr. 1539/SR din 11 aprilie 2005 emisă de Primarul Municipiului Galați

a fost respinsă o cerere de restituire în natură a aceluiași imobil, pentru

care a formulat notificare celălalt moștenitor - Ș.M., motivat de faptul ca nu

s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.

Prin urmare, instanța

de apel a constatat că instanța de fond a dat o interpretare corectă

dispozițiilor legale incidente, respectiv dispozitivului Deciziei nr. 33/2008

dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite, și a stabilit, în mod legal, în acord cu principiul specialia

generalibus derogant, că dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 în concurs

cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că, după

adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea opțiunii între a uza

de procedura Legii 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun,

respectiv promovarea unei acțiuni întemeiate pe Codul civil.

Astfel instanța de

apel a constatat că soluția de respingere a acțiunii reclamantei pe excepția

inadmisibilității este legală, aceasta nefiind de natură a încălca dreptul

reclamantei la un proces echitabil.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta M.V., solicitând casarea hotărârii

instanței de apel precum și a sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare

instanței de fond.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin

prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.:

Astfel reclamanta

susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a excepției

inadmisibilității acțiunii în revendicare, în condițiile în care acțiunea în

revendicare are ca obiect imobilul situat în Galați, str. T. nr. 42 (fostă T.Z.

nr. 3), preluat în mod abuziv de către statul comunist prin Decretul nr.

92/1950 - anexa poziția nr. 422 în situația în care a formulat notificare la

Legea nr. 112/1995 în baza certificatului nr. 496 din 16 mai 1997 eliberat de

Direcția Generală a Arhivelor Statului, din care rezultă că autorul Ș.H.Ș. a

fost proprietar a 80 de apartamente din Galați printre care și imobilul din

Str. T.Z. Nr. 3 confiscat prin decretul menționat mai sus.

Recurenta arată că

după notificare și formularea cererii de restituire a tuturor celor 80 de

apartamente, în baza Legii 112/1995 și de stabilire a valorii potrivit art. 6

alin. (3) din L. nr. 213/1998, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 de

pe lângă Consiliul Județean Galați prin Hotărârea nr. 684 din 20 noiembrie 2000

a respins-o ca neîntemeiată pentru că nu s-a făcut dovada trecerii cu titlul în

proprietatea statului a imobilului revendicat și nici dovada cetățeniei române.

Recurenta a mai

arătat că împotriva Hotărârii nr. 684 din 20 noiembrie 2000 a Comisiei pentru

aplicarea Legii nr. 112/1995, a formulat contestație ce i-a fost respinsă de

către instanță, pentru aceleași argumente privind cetățenia, dovada trecerii cu

titlul valabil, neîndeplinirea condițiilor de restituire, la fond și apel.

În ce privește

motivele pentru care nu s-a depus notificare la Legea nr. 10/2001, recurenta

arată că a considerat că formulând cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, nu mai

sunt necesare și alte notificări, iar prin respingerea acestor cereri a pierdut

și termenul de depunere a notificărilor, motiv pentru care solicită a se reține

că de principiu cererile depuse în baza Legii nr. 112/1995 echivalează cu o

notificare pentru acțiunea în revendicare formulată pe calea dreptului comun.

Aceeași recurentă mai

arată că între ea și celălalt moștenitor, Ș.M., relațiile au fost tensionate,

motivat de refuzul acestuia de a-i recunoaște calitatea ei de moștenitoare după

defunctul Ș.H.Ș., pe care de altfel a obținut-o, așa cum rezultă din Sentința

civilă nr. 15769 din 20 ianuarie 2001 a Judecătoriei Sectorului 1 București,

rămasă definitivă, astfel că motivația instanței de fond din alin. (10) pag. 1

din sentință, nu are nicio relevanță.

În susținerea

recursului, reclamanta mai arată că inadmisibilitatea acțiunii în revendicare

prin raportare la prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, are

semnificația nesocotirii unor drepturi deja stabilite în condițiile în care a

făcut dovada calității sale de moștenitoare a defunctului Ș.H.Ș. precum și

dovada proprietăților naționalizate abuziv conform Anexei la Decretul nr.

92/1950 de naționalizare, iar actele de proprietate și celelalte înscrisuri nu

au fost contestate niciodată de pârâtă, sau înlăturate prin probe contrarii,

făcând astfel dovada unui "bun" în sensul art. 1 al Protocolului

adițional nr. 1.

Se mai învederează că

demersul său judiciar în ceea ce privește imobilul din Str. T. nr. 42 (fostă

T.Z. nr. 3) pentru care nu i s-a stabilit dreptul la despăgubiri sau alte

bunuri în compensație, este admisibil fiind îndreptat împotriva Autorității

Administrației Publice Locale, ca entitate deținătoare și constituie o

ingerință în dreptul ei de a beneficia de un proces echitabil, drept conferit

de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în considerarea căruia

trebuie să se asigure accesul deplin la justiție pentru atingerea finalității

de a avea exercițiul deplin al dreptului de proprietate, drept de care atât

antecesorul său cât și ea au fost lipsiți în mod abuziv.

Prin raportare la

prevederile art. 22 alin. (5) din Legea 10/2001, susține recurenta, se produce

practic o veritabilă confiscare, expropriere, ținând seama că potrivit

considerentelor expuse, statul nu a avut și nu are un titlu valabil pentru

aceste imobile și că în calitatea sa de proprietară (succesoare a defunctului

Ș.H.Ș.), este lipsită de posibilitatea obținerii restituirii bunului imobil pe

calea unei acțiuni în revendicare.

Lipsa oricărei

compensații într-o astfel de concepție a legii nu este justificată de vreo

împrejurare de excepție care să justifice proporționalitatea între ingerința

impusă și imperativul respectării dreptului de proprietate pretins de

reclamantă.

Limitarea impusă prin

art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în sensul de a utiliza exclusiv

procedura specială reglementată de acest act normativ care presupune inițierea

demersului pentru redobândirea imobilului de care a fost deposedată abuziv

înăuntrul unui termen de un an de la intrarea în vigoare a legii, are natura

unei ingerințe în dreptul de proprietate prin raportare, atât la susținerile

din cererea de chemare în judecată cât și prin raportarea la motivele invocate

de pârâtă prin schimbarea destinației spațiilor, valorificarea cu rea-credință

a acestora și deținerea în continuare a unor părți din spații ce au fost

închiriate, așa cum rezultă din înscrisurile depuse de însăși pârâta.

Recurenta mai

învederează că o astfel de ingerință permisă statelor prin paragraful 2 al art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

trebuie să fie circumscrisă unor condiții, astfel cum a statuat în mod constant

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, să fie prevăzute de lege, să aibă un

scop legitim și să respecte principiul proporționalității.

O altă critică adusă

hotărârii instanței de apel vizează greșita interpretare a Deciziei nr. 33/2008

dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite.

Intimatul Municipiul

Galați prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea recursului ca

nefondat.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304

pct. 7,8 și 9 C. proc. civ., în ceea ce privește critica greșitei soluționări a

acțiunii în revendicare, prin acordarea priorității Legii nr. 10/2001 în raport

cu dispozițiile dreptului comun în materie, a interpretării și aplicării

greșite a dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție secțiile unite dată în recurs în interesul legii, sunt de reținut

următoarele:

Întrucât imobilul din

litigiu a fost trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii

nr. 10/2001, în mod corect instanțele anterioare au apreciat că sunt incidente

în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se

aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art.

480 - 481 C. civ., invocate, de reclamantă în acțiune.

Acțiunea în revendicare

promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în

garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și

valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond

și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie

sub anumite aspecte de la dreptul comun.

A considera altfel și

a aprecia că există posibilitatea pentru reclamantă de a recurge la dreptul

comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, în detrimentul legii

speciale de reparație, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus

derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea

preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create

prin aplicarea legii speciale.

Astfel, prin legea

nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act

normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu

valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație

juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare,

în temeiul art. 480 și 481 C. civ.

Obiectul de

reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială

față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare,

singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia

generalibus derogant, fiind existența unei norme speciale și a unei norme

generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei

speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl

determină.

Legea nr. 10/2001 a

suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității

actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la

justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată,

controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele

exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să uzeze această procedură în termenele

legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de

cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Soluția se impune

justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate

accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire

la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă

împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv,

retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu

este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a

proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii

speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată,

nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar

principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

În speță, reclamanta

nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica

posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, iar susținerile

reclamantei legate faptul că se afla în Germania și că cererea depusă în

temeiul Legii nr. 112/1995 echivalează cu notificarea prevăzută de dispozițiile

Legii nr. 10/2001, nu pot fi primite, conform principiilor că nimeni nu se

poate prevala de necunoașterea legii și respectiv nimeni nu poate invoca în

favoarea sa propria turpitudine.

Reclamanta nu a

formulat, anterior prezentei cereri, altă acțiune în constatarea

nevalabilității titlului statului sau în revendicare, nu a formulat notificare

în condițiile legii speciale, respectiv al Legii nr. 10/2001, situație în care

nu se poate prevala nici de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană, neavând un bun sau o speranță legitimă în sensul

prevăzut de Convenție.

Aceasta întrucât,

pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenței recente a

instanței de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă

și executorie, instanțele să fi recunoscut părții calitatea de proprietar, iar

în dispozitivul hotărârii să se fi dispus în mod expres restituirea bunului

(cauza Atanasiu c. României).

Noțiunea autonomă de

bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului nu acoperă orice interes

patrimonial, ci doar bunurile actuale, anume drepturi recunoscute printr-o

hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităților publice,

ori speranțele legitime deduse din dispozițiile legale sau jurisprudența

constantă.

Or, așa cum s-a

arătat, reclamanta nu are nici un act al autorității publice sau hotărâre

judecătorească care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului,

a cărei protecție să o invoce în prezenta cauză, după cum dispozițiile legii

sau jurisprudența nu îi conferă o speranță legitimă la restituire, ci

dimpotrivă, consacră expres pierderea dreptului la valorificarea pretențiilor

în lipsa notificării și în raport cu dispozițiile Deciziei în interesul legii

nr. 33/2008.

Aprecierea existenței

unui "bun" în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în

conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în

cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun

actual", cât și a unei "speranțe legitime" de valorificare a

dreptului de proprietate.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul

la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Prin confirmarea

soluției fondului de respingere a acțiunii reclamantei, instanța de apel a

pronunțat o hotărâre în acord și cu dispozițiile Deciziei dată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, nr. 33/2008.

Astfel, prin Decizia

în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat,

în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având

ca obiect revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada

sus-amintită, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

următoarele:

"Concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este

prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în

măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice".

Cum imobilul în

litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr.

10/2001, iar acțiunea de față a fost introdusă de reclamantă după intrarea în vigoare

a acestei legi, în mod corect instanțele de fond și apel au avut în vedere, în

mod prioritar, dispozițiile legii speciale de reparație.

Nu există

posibilitatea pentru recurentă de a opta, în demersul său judiciar, între legea

specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar

însemna încălcarea principiului sus-amintit, dar și a Deciziei în interesul

legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el și care este obligatorie

potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la

data pronunțării deciziei.

Este adevărat că în

considerentele acestei decizii în interesul legii s-a reținut și faptul că

"nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este

posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său

de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se

asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în

conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice."

Așadar, instanța

supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru

restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul

dovedește existența în patrimoniul său a unui "bun", situație care,

așa cum deja s-a arătat, nu se regăsește în speță.

Astfel, nicio

persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o

acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul

comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut

anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției ori nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu

acesta.

"Simpla speranță

de restituire" (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în

absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un

bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă

o "speranță legitimă", privită ca "valoare patrimonială"

și, în consecință, ca "bun", în înțelesul art. 1 din Protocolul 1

adițional la Convenție.

Ca atare, recurenta

nu se poate plânge de o atingere adusă dreptului de proprietate, în condițiile

documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală,

criticile pe acest aspect nefiind fondate.

În ce privește

analiza conflictului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor

omului, invocat de recurentă prin motivele de recurs, aceasta s-ar fi impus în

măsura în care s-ar fi făcut dovada existenței unui "bun" în

patrimoniul ei, ceea ce nu este cazul în speță, după cum s-a arătat deja.

Așa cum în mod corect

au reținut instanțele anterioare, reclamanta avea la dispoziție calea legii

speciale, care îi permitea, cu respectarea condițiilor și termenelor legale, să

obțină fie restituirea în natură a imobilului, dacă acesta era liber, fie

măsuri reparatorii în echivalent, și care stabilea o procedură specială de

acces la instanță.

În aplicarea

prevederilor legii speciale, practica judiciară, unificată prin decizia dată de

instanța supremă, a statuat că instanța de judecată poate analiza pe fond

notificarea, chiar și în ipoteza refuzului unității deținătoare de a răspunde la

notificare (Decizia nr. XX/2007).

O astfel de procedură

reglementată de norma internă specială nu este, în principiu, contrară

dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului. În repetate rânduri, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a arătat că acest drept nu este absolut, revenind statelor

membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere.

Art. 6 din Convenția

europeană a drepturilor omului, ca și art. 21 din Constituția României,

reglementează liberul acces la justiție, care este un drept fundamental al

omului, nu unul absolut, ci unul care comportă anumite limite, limite care

trebuie să respecte criteriile de legitimitate și de proporționalitate între

scopul urmărit și mijloacele alese, consacrate de Convenție și jurisprudența

Curții Europene.

Conform

jurisprudenței Curții Europene (cauza Păduraru contra României), Convenția nu

impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a

nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenția.

De asemenea, art. 6

din documentul european, ca și art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție, nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor

contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce

le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției, iar statelor le este

recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și

socială.

Statul român și-a

propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada

regimului comunist, adoptând în acest scop Legea nr. 10/2001, potrivit căreia

una dintre condițiile acordării unor astfel de măsuri este aceea ca persoana

care se consideră îndreptățită a le primi să formuleze notificare într-un

termen de 6 luni, prelungit succesiv de două ori, adică într-un termen de 1 an

de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Nu se poate reține că

termenul de 1 an, în discuție, nu este un termen rezonabil, în sensul de a

oferi persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii pentru

imobilele preluate abuziv de stat perioada necesară pentru efectuarea

demersurilor în vederea înregistrării notificării.

Termenul prevăzut în

art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru înregistrarea notificării, este

un termen de decădere, astfel după cum rezultă din dispozițiile alineatului

final din același articol, care menționează că nerespectarea termenului arătat

se sancționează cu pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent.

Aceasta nu înseamnă

că, prin instituirea unui termen în vederea valorificării dreptului la

restituire, sub sancțiunea pierderii respectivului drept în cazul nerespectării

acestui termen, s-ar încălca dreptul de acces la instanță, garantat de art. 6

din Convenție și că, din acest punct de vedere, Legea nr. 10/2001 ar veni în

conflict cu Convenția.

Așa cum s-a arătat

deja, art. 6 din documentul european nu restrânge libertatea statelor

contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce

le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției, iar în acest sens

statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere, în limitele căreia se

înscriu și prevederile din legea internă de reparație referitoare la termenul

de formulare a notificării și sancțiunea corelativă nerespectării acestui

termen.

Conform celor

reținute în considerentele Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, numai

persoanele exceptate de la procedura legii speciale de reparație, precum și

cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze

această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios.

Or, după cum deja s-a

arătat, reclamanta nu se găsește în niciuna dintre aceste situații de

excepție,care ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în

revendicare/retrocedare de drept comun, iar pe de altă parte reclamanta nu are

un nici un "bun" în sensul Convenției, pentru motivele deja expuse.

De asemenea, nu se

poate reține, în speță, nici încălcarea dreptului de acces la instanță,

deoarece, în procedura specială a Legii nr. 10/2001, în caz de soluție

defavorabilă asupra notificării, dată în faza administrativă a soluționării

acesteia, persoana nemulțumită are deschisă calea contestației împotriva

deciziei sau dispoziției de respingere a notificării, conform art. 26 alin. (3)

din această lege.

Prin urmare, într-un

asemenea caz, persoana interesată va beneficia de controlul jurisdicțional

exercitat de o instanță de judecată, la care recurenta nu a ajuns din propria

culpă, determinată de pasivitatea ei în urmarea procedurii Legii nr. 10/2001.

În concluzie, nu se

poate reține nici încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și nici a art. 21 din Constituția României și întrucât reclamanta nu a

formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri

anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau

cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în

natură sau în echivalent), aceasta nu are un "bun actual" și nici

măcar "o speranță legitimă" care să atragă incidența prevederilor

art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu poate obține restituirea în

natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun, astfel că acțiunea dedusă

judecății nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat și instanțele

anterioare.

Având în vedere

considerentele prezentate, în raport de care nu se poate reține întrunirea

cerințelor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., celelalte motive de recurs prevăzute

de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., invocate de reclamantă nu se mai impun a

fi analizate, motiv pentru care recursul reclamantei urmează a fi respins ca

nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta M.V. împotriva Deciziei nr. 5/R din

22 ianuarie 2014 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 iunie 2014.

Procesat de GGC - GV