ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1999/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Galați sub nr. 9114/233/2011, reclamanta M.V., prin mandatar E.I., a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Galați, prin Primar, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să-l oblige pe pârât să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul-teren în suprafață de 668,74 mp și construcțiile, situate în Galați, str. T., nr. 42. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul situat în Galați, str. T., nr. 42 (fostă T.Z., nr. 3), constând în 6 corpuri de clădiri și teren aferent în suprafață de 668,74 mp, a aparținut autorului său, Ș.H.Ș., decedat la data de 21 iunie 1972, iar imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950.

Dovada faptului că autorul său a fost proprietarul imobilului o face cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 221 din 17 decembrie 1901, autentificat sub nr. 1814 din 18 decembrie 1991, anexă la Decretul nr. 92/1950 și fișa mijlocului fix. Reclamanta a mai arătat că o parte din cele 6 imobile au fost vândute la persoane fizice și juridice, fără să se cunoască situația exactă și, întrucât nu a avut posibilitatea de a depune în termen o notificare în baza Legii nr. 10/2001, a formulat prezenta acțiune în revendicare pe calea dreptului comun. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 481 - 483 C. civ. Pârâtul, Municipiul Galați, prin Primar, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității, excepția autorității de lucru judecat, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca nefondată.

A arătat că reclamanta trebuia să formuleze cerere în baza Legii nr. 10/2001, ceea ce nu s-a întâmplat, astfel încât prezenta acțiune formulată pe dreptul comun este inadmisibilă. A mai arătat că reclamanta a mai formulat o acțiune în revendicarea aceluiași imobil, acțiune respinsa prin Sentința civilă nr. 1862 din 02 martie 2011 a Judecătoriei Galați. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115 - 118 C. proc. civ. La termenul de judecată din data de 14 februarie 2012, reclamanta a indicat valoarea întregului imobil revendicat ca fiind în cuantum de 640.000 RON, astfel că instanța a pus în discuția părților excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Galați. Prin Sentința civilă nr. 1654 din 22 februarie 2012, Judecătoria Galați a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Galați, cauza fiind astfel trimisă Tribunalului Galați, secția civilă, în favoarea căruia a fost declinată competența de soluționare a litigiului.

Pentru a pronunța această hotărâre, Judecătoria Galați a reținut că reclamanta a promovat o cerere evaluabilă în bani, în materie civilă și, față de valoarea întregului imobil revendicat, indicată ca fiind în cuantum de 640.000 RON, a constatat că, în conformitate cu dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competența de soluționare în primă instanță revine tribunalului. Pe rolul Tribunalului Galați, dosarul a fost înregistrat sub nr. 9114/233/2011. Tribunalul a administrat proba cu înscrisuri și a dispus atașarea Dosarului nr. 9440/233/2007 al Judecătoriei Galați, iar prin încheierea din 19 septembrie 2012, s-a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârât.

Prin Sentința civilă nr. 1612 din 27 iunie 2013, Tribunalul Galați a admis excepția inadmisibilității acțiunii și, pe cale de consecință, a respins acțiunea reclamantei ca fiind inadmisibilă, pentru următoarele considerente: Deși reclamanta a arătat în acțiunea dedusă judecății că nu a avut posibilitatea de a formula notificare în baza Legii nr. 10/2001, din actele dosarului rezultă că aceasta a formulat, totuși, o astfel de notificare, este adevărat că pentru alt imobil, respectiv cel din strada M.B., nr. 2, care a fost proprietatea aceluiași autor, Ș.H.Ș., notificare soluționată prin dispoziția nr. 2890/SR din 31 mai 2006 a Primarului Municipiului Galați. Astfel, instanța de fond a apreciat că reclamanta nu poate invoca în apărare faptul că nu a avut cunoștință de apariția Legii nr. 10/2001 sau că a fost în imposibilitate de a formula notificare.

Mai mult, prin dispoziția nr. 1539/SR din 11 aprilie 2005 a Primarului Municipiului Galați a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului din prezenta cauză (pentru care a formulat notificare celălalt moștenitor - Ș.M.) motivat de faptul ca nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat. Această dispoziție nu a fost modificată de vreo instanță judecătorească. Tribunalul a mai reținut incidența Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, a Înaltei Curți de Casație și Justiție București - Secțiile Unite, dată în recurs în interesul legii și faptul că reclamanta nu a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, instanța de fond a apreciat că neconcordanțele dintre legea specială și Convenție pot fi invocate doar în momentul în care reclamanta are un bun în sensul Convenției sau o speranță legitimă la un bun, însă în cauza de față, reclamanta nu are un bun, întrucât nu i-a fost recunoscut dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă și nici nu a făcut dovada proprietății, așa cum s-a stabilit irevocabil prin dispoziția nr. 1539/SR din 11 aprilie 2005. De asemenea, a apreciat că reclamanta nu are o speranță legitimă la un bun, întrucât nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Având în vedere faptul că reclamanta nu a urmat procedurile speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, precum și că în cauză nu pot fi identificate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât cauza să fie soluționată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe calea dreptului comun, instanța de fond a constatat că acțiunea dedusă judecății este inadmisibilă. Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat apel reclamanta, iar prin Decizia civilă nr. nr. 5/R din 22 ianuarie 2014 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, s-a respins ca nefondat apelul pentru următoarele considerente: Prin Legea nr. 10/2001 a fost reglementată o procedură de reparație, de imediată aplicare, în folosul tuturor categoriilor de proprietari care au fost abuziv deposedați de bunurile imobile în perioada de referință a acestui act normativ.

După apariția Legii nr. 10/2001, singura cale pentru obținerea restituirii imobilelor preluate în perioada de referință este cea prevăzută de dispozițiile art. 21 și următoarele din acest act normativ, neputând fi primite cererile formulate în baza dreptului comun.

Raportul între legea specială și dreptul comun a fost tranșat de către instanța supremă prin mai multe Decizii în interesul legii - 53/2007, 37/2008 (pe deplin aplicabile în speță), în sensul că, în principiu, nu există posibilitatea de a opta între legea specială și dreptul comun în materia revendicării, căci ar însemna să se încalce principiul "specialia generalibus derogant". Astfel, prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în concursul dintre legea specială și legea generală, conflictul se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres de legea specială.

În considerentele Deciziei mai sus menționate se arată că, raportat și la decizia LIII/2007, "(...) persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 480 C. civ." De asemenea, se precizează că numai persoanele, exceptate de la procedura acestui act normativ, și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedarea bunului în litigiu. Astfel, acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, este inadmisibilă atunci când, din probele administrate, rezultă că imobilul formează obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001.

Or, în speță, reține instanța de apel, imobilul revendicat face parte din categoria celor la care se referă art. 2 din Legea nr. 10/2001 iar, pe de altă parte, împrejurările "mai presus de voința sa" invocate de reclamantă, care au pus-o în imposibilitatea de a urma procedura Legii nr. 10/2001, respectiv, vârsta înaintată, sănătatea precară și domiciliul în străinătate, nu sunt de natură a justifica admiterea pretențiilor formulate pe calea dreptului comun în detrimentul procedurii speciale. Aceasta cu atât mai mult cu cât, din probele administrate în cauză, rezultă că, aceeași reclamantă a urmat, cu privire la un alt imobil, respectiv cel din strada M.B., nr. 2, procedura specială a Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că a cunoscut prevederile acestui act normativ, vârsta înaintată, starea de boală sau domiciliul în străinătate al reclamantei neconstituind, în acel caz un impediment în formularea notificării.

Este adevărat că în considerentele Deciziei nr. XXXIII/2008 se arată că nu se poate aprecia că existența legii speciale exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul, într-o atare acțiune, se prevalează de un bun în sensul normei europene, sens în care trebuie să i se asigure accesul la justiție. Prin urmare, Decizia nr. XXXIII/2008 nu se aplică în acele situații în care, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, se poate ivi un conflict cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv în situația în care reclamantul are un bun în sensul Convenției, protejat de aceasta, se poate impune aplicarea prioritară a convenției.

Rezultă așadar că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul Nr. 1 la Convenția Europeană, nu numai că acțiunea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui anume drept de proprietate în patrimoniul reclamanților și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse. Prin mecanismul arătat, Convenția Europeană aduce protecție doar asupra bunurilor actuale, deja dobândite, și, în consecință, nu garantează dreptul de a le dobândi printr-un mod sau altul. Speranța dobândirii unui bun, respectiv dreptul la restituirea unor imobile preluate înainte de ratificarea Convenției de către România, nu constituie un "bun actual" în sensul Convenției Europene și nu poate fi protejat prin prisma convenției (cazurile Eufrosina, Caras, Lungoci contra Statului Român).

Astfel, conform principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru protecția conferită de către Protocolul 1 Adițional la Convenție, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască dreptul de proprietate. Or, în speță, reține instanța de apel, la momentul înaintării acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., reclamanta nu avea un bun actual pentru că nu exista o decizie administrativă sau judecătorească definitivă prin care să i se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate, astfel că, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este de neprimit.

Pe de altă parte, instanța de apel a mai reținut că nu poate fi ignorat nici faptul că prin dispoziția nr. 1539/SR din 11 aprilie 2005 emisă de Primarul Municipiului Galați a fost respinsă o cerere de restituire în natură a aceluiași imobil, pentru care a formulat notificare celălalt moștenitor - Ș.M., motivat de faptul ca nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.

Prin urmare, instanța de apel a constatat că instanța de fond a dat o interpretare corectă dispozițiilor legale incidente, respectiv dispozitivului Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, și a stabilit, în mod legal, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că, după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea opțiunii între a uza de procedura Legii 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei acțiuni întemeiate pe Codul civil. Astfel instanța de apel a constatat că soluția de respingere a acțiunii reclamantei pe excepția inadmisibilității este legală, aceasta nefiind de natură a încălca dreptul reclamantei la un proces echitabil.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta M.V., solicitând casarea hotărârii instanței de apel precum și a sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.: Astfel reclamanta susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, în condițiile în care acțiunea în revendicare are ca obiect imobilul situat în Galați, str. T. nr. 42 (fostă T.Z. nr. 3), preluat în mod abuziv de către statul comunist prin Decretul nr. 92/1950 - anexa poziția nr. 422 în situația în care a formulat notificare la Legea nr. 112/1995 în baza certificatului nr. 496 din 16 mai 1997 eliberat de Direcția Generală a Arhivelor Statului, din care rezultă că autorul Ș.H.Ș.

a fost proprietar a 80 de apartamente din Galați printre care și imobilul din Str. T.Z. Nr. 3 confiscat prin decretul menționat mai sus. Recurenta arată că după notificare și formularea cererii de restituire a tuturor celor 80 de apartamente, în baza Legii 112/1995 și de stabilire a valorii potrivit art. 6 alin. (3) din L. nr. 213/1998, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 de pe lângă Consiliul Județean Galați prin Hotărârea nr. 684 din 20 noiembrie 2000 a respins-o ca neîntemeiată pentru că nu s-a făcut dovada trecerii cu titlul în proprietatea statului a imobilului revendicat și nici dovada cetățeniei române. Recurenta a mai arătat că împotriva Hotărârii nr. 684 din 20 noiembrie 2000 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, a formulat contestație ce i-a fost respinsă de către instanță, pentru aceleași argumente privind cetățenia, dovada trecerii cu titlul valabil, neîndeplinirea condițiilor de restituire, la fond și apel.

În ce privește motivele pentru care nu s-a depus notificare la Legea nr. 10/2001, recurenta arată că a considerat că formulând cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, nu mai sunt necesare și alte notificări, iar prin respingerea acestor cereri a pierdut și termenul de depunere a notificărilor, motiv pentru care solicită a se reține că de principiu cererile depuse în baza Legii nr. 112/1995 echivalează cu o notificare pentru acțiunea în revendicare formulată pe calea dreptului comun. Aceeași recurentă mai arată că între ea și celălalt moștenitor, Ș.M., relațiile au fost tensionate, motivat de refuzul acestuia de a-i recunoaște calitatea ei de moștenitoare după defunctul Ș.H.Ș., pe care de altfel a obținut-o, așa cum rezultă din Sentința civilă nr. 15769 din 20 ianuarie 2001 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă definitivă, astfel că motivația instanței de fond din alin. (10) pag.

1 din sentință, nu are nicio relevanță. În susținerea recursului, reclamanta mai arată că inadmisibilitatea acțiunii în revendicare prin raportare la prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, are semnificația nesocotirii unor drepturi deja stabilite în condițiile în care a făcut dovada calității sale de moștenitoare a defunctului Ș.H.Ș. precum și dovada proprietăților naționalizate abuziv conform Anexei la Decretul nr. 92/1950 de naționalizare, iar actele de proprietate și celelalte înscrisuri nu au fost contestate niciodată de pârâtă, sau înlăturate prin probe contrarii, făcând astfel dovada unui "bun" în sensul art. 1 al Protocolului adițional nr. 1. Se mai învederează că demersul său judiciar în ceea ce privește imobilul din Str. T. nr. 42 (fostă T.Z.

nr. 3) pentru care nu i s-a stabilit dreptul la despăgubiri sau alte bunuri în compensație, este admisibil fiind îndreptat împotriva Autorității Administrației Publice Locale, ca entitate deținătoare și constituie o ingerință în dreptul ei de a beneficia de un proces echitabil, drept conferit de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în considerarea căruia trebuie să se asigure accesul deplin la justiție pentru atingerea finalității de a avea exercițiul deplin al dreptului de proprietate, drept de care atât antecesorul său cât și ea au fost lipsiți în mod abuziv.

Prin raportare la prevederile art. 22 alin. (5) din Legea 10/2001, susține recurenta, se produce practic o veritabilă confiscare, expropriere, ținând seama că potrivit considerentelor expuse, statul nu a avut și nu are un titlu valabil pentru aceste imobile și că în calitatea sa de proprietară (succesoare a defunctului Ș.H.Ș.), este lipsită de posibilitatea obținerii restituirii bunului imobil pe calea unei acțiuni în revendicare. Lipsa oricărei compensații într-o astfel de concepție a legii nu este justificată de vreo împrejurare de excepție care să justifice proporționalitatea între ingerința impusă și imperativul respectării dreptului de proprietate pretins de reclamantă.

Limitarea impusă prin art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în sensul de a utiliza exclusiv procedura specială reglementată de acest act normativ care presupune inițierea demersului pentru redobândirea imobilului de care a fost deposedată abuziv înăuntrul unui termen de un an de la intrarea în vigoare a legii, are natura unei ingerințe în dreptul de proprietate prin raportare, atât la susținerile din cererea de chemare în judecată cât și prin raportarea la motivele invocate de pârâtă prin schimbarea destinației spațiilor, valorificarea cu rea-credință a acestora și deținerea în continuare a unor părți din spații ce au fost închiriate, așa cum rezultă din înscrisurile depuse de însăși pârâta.

Recurenta mai învederează că o astfel de ingerință permisă statelor prin paragraful 2 al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie să fie circumscrisă unor condiții, astfel cum a statuat în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului, să fie prevăzute de lege, să aibă un scop legitim și să respecte principiul proporționalității. O altă critică adusă hotărârii instanței de apel vizează greșita interpretare a Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite. Intimatul Municipiul Galați prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 7,8 și 9 C. proc.

civ., în ceea ce privește critica greșitei soluționări a acțiunii în revendicare, prin acordarea priorității Legii nr. 10/2001 în raport cu dispozițiile dreptului comun în materie, a interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție secțiile unite dată în recurs în interesul legii, sunt de reținut următoarele: Întrucât imobilul din litigiu a fost trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanțele anterioare au apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., invocate, de reclamantă în acțiune.

Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte de la dreptul comun. A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamantă de a recurge la dreptul comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, în detrimentul legii speciale de reparație, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și 481 C. civ. Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să uzeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri. Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

În speță, reclamanta nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, iar susținerile reclamantei legate faptul că se afla în Germania și că cererea depusă în temeiul Legii nr. 112/1995 echivalează cu notificarea prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu pot fi primite, conform principiilor că nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii și respectiv nimeni nu poate invoca în favoarea sa propria turpitudine. Reclamanta nu a formulat, anterior prezentei cereri, altă acțiune în constatarea nevalabilității titlului statului sau în revendicare, nu a formulat notificare în condițiile legii speciale, respectiv al Legii nr. 10/2001, situație în care nu se poate prevala nici de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, neavând un bun sau o speranță legitimă în sensul prevăzut de Convenție.

Aceasta întrucât, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenței recente a instanței de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele să fi recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să se fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu c. României). Noțiunea autonomă de bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităților publice, ori speranțele legitime deduse din dispozițiile legale sau jurisprudența constantă.

Or, așa cum s-a arătat, reclamanta nu are nici un act al autorității publice sau hotărâre judecătorească care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecție să o invoce în prezenta cauză, după cum dispozițiile legii sau jurisprudența nu îi conferă o speranță legitimă la restituire, ci dimpotrivă, consacră expres pierderea dreptului la valorificarea pretențiilor în lipsa notificării și în raport cu dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. 33/2008. Aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât și a unei "speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt. Prin confirmarea soluției fondului de respingere a acțiunii reclamantei, instanța de apel a pronunțat o hotărâre în acord și cu dispozițiile Deciziei dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, nr. 33/2008.

Astfel, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada sus-amintită, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, următoarele: "Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". Cum imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea de față a fost introdusă de reclamantă după intrarea în vigoare a acestei legi, în mod corect instanțele de fond și apel au avut în vedere, în mod prioritar, dispozițiile legii speciale de reparație. Nu există posibilitatea pentru recurentă de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit, dar și a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el și care este obligatorie potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., în forma în vigoare la data pronunțării deciziei. Este adevărat că în considerentele acestei decizii în interesul legii s-a reținut și faptul că "nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice." Așadar, instanța supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui "bun", situație care, așa cum deja s-a arătat, nu se regăsește în speță.

Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției ori nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta. "Simpla speranță de restituire" (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o "speranță legitimă", privită ca "valoare patrimonială" și, în consecință, ca "bun", în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Ca atare, recurenta nu se poate plânge de o atingere adusă dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală, criticile pe acest aspect nefiind fondate. În ce privește analiza conflictului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, invocat de recurentă prin motivele de recurs, aceasta s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenței unui "bun" în patrimoniul ei, ceea ce nu este cazul în speță, după cum s-a arătat deja. Așa cum în mod corect au reținut instanțele anterioare, reclamanta avea la dispoziție calea legii speciale, care îi permitea, cu respectarea condițiilor și termenelor legale, să obțină fie restituirea în natură a imobilului, dacă acesta era liber, fie măsuri reparatorii în echivalent, și care stabilea o procedură specială de acces la instanță.

În aplicarea prevederilor legii speciale, practica judiciară, unificată prin decizia dată de instanța supremă, a statuat că instanța de judecată poate analiza pe fond notificarea, chiar și în ipoteza refuzului unității deținătoare de a răspunde la notificare (Decizia nr. XX/2007). O astfel de procedură reglementată de norma internă specială nu este, în principiu, contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În repetate rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere.

Art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, ca și art. 21 din Constituția României, reglementează liberul acces la justiție, care este un drept fundamental al omului, nu unul absolut, ci unul care comportă anumite limite, limite care trebuie să respecte criteriile de legitimitate și de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese, consacrate de Convenție și jurisprudența Curții Europene. Conform jurisprudenței Curții Europene (cauza Păduraru contra României), Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenția.

De asemenea, art. 6 din documentul european, ca și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială. Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada regimului comunist, adoptând în acest scop Legea nr. 10/2001, potrivit căreia una dintre condițiile acordării unor astfel de măsuri este aceea ca persoana care se consideră îndreptățită a le primi să formuleze notificare într-un termen de 6 luni, prelungit succesiv de două ori, adică într-un termen de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Nu se poate reține că termenul de 1 an, în discuție, nu este un termen rezonabil, în sensul de a oferi persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat perioada necesară pentru efectuarea demersurilor în vederea înregistrării notificării. Termenul prevăzut în art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru înregistrarea notificării, este un termen de decădere, astfel după cum rezultă din dispozițiile alineatului final din același articol, care menționează că nerespectarea termenului arătat se sancționează cu pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Aceasta nu înseamnă că, prin instituirea unui termen în vederea valorificării dreptului la restituire, sub sancțiunea pierderii respectivului drept în cazul nerespectării acestui termen, s-ar încălca dreptul de acces la instanță, garantat de art. 6 din Convenție și că, din acest punct de vedere, Legea nr. 10/2001 ar veni în conflict cu Convenția. Așa cum s-a arătat deja, art. 6 din documentul european nu restrânge libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției, iar în acest sens statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere, în limitele căreia se înscriu și prevederile din legea internă de reparație referitoare la termenul de formulare a notificării și sancțiunea corelativă nerespectării acestui termen.

Conform celor reținute în considerentele Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, numai persoanele exceptate de la procedura legii speciale de reparație, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios. Or, după cum deja s-a arătat, reclamanta nu se găsește în niciuna dintre aceste situații de excepție,care ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare/retrocedare de drept comun, iar pe de altă parte reclamanta nu are un nici un "bun" în sensul Convenției, pentru motivele deja expuse.

De asemenea, nu se poate reține, în speță, nici încălcarea dreptului de acces la instanță, deoarece, în procedura specială a Legii nr. 10/2001, în caz de soluție defavorabilă asupra notificării, dată în faza administrativă a soluționării acesteia, persoana nemulțumită are deschisă calea contestației împotriva deciziei sau dispoziției de respingere a notificării, conform art. 26 alin. (3) din această lege. Prin urmare, într-un asemenea caz, persoana interesată va beneficia de controlul jurisdicțional exercitat de o instanță de judecată, la care recurenta nu a ajuns din propria culpă, determinată de pasivitatea ei în urmarea procedurii Legii nr. 10/2001.

În concluzie, nu se poate reține nici încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici a art. 21 din Constituția României și întrucât reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), aceasta nu are un "bun actual" și nici măcar "o speranță legitimă" care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu poate obține restituirea în natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun, astfel că acțiunea dedusă judecății nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat și instanțele anterioare.

Având în vedere considerentele prezentate, în raport de care nu se poate reține întrunirea cerințelor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., celelalte motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., invocate de reclamantă nu se mai impun a fi analizate, motiv pentru care recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.V. împotriva Deciziei nr. 5/R din 22 ianuarie 2014 a Curții de Apel Galați, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2014. Procesat de GGC - GV