ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 31/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 31/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 15 februarie

2012 (înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Galați, a cărei

competență de soluționare a fost declinată ulterior în favoarea

Tribunalului Galați, conform sentinței civile nr. nr. 4486 din 26

aprilie 2013, în considerarea valorii litigiului, mai mare de 500.000 lei),

reclamantul Municipiul Galați a chemat în judecată pe pârâtul Statul

Român, solicitând obligarea acestuia să lase în deplină proprietate și pașnică

folosință imobilul situat în Galați, județul Galați.

În motivare,

reclamantul a arătat că imobilul situat la adresa menționată este

proprietatea Municipiului Galați, conform contractului de vânzare-cumpărare din

16 februarie 1907 încheiat între C.F.U. București și Primăria Galați. S-a

arătat că prin Decizia nr. 95 din 07 mai 1968, Comitetul Executiv al

Consiliului Popular al Municipiului Galați a transmis în administrarea

Direcției Regionale C.F.R. Galați imobilul în cauză și că, în fapt, titlul

pârâtului asupra bunului nu există (acesta doar stăpânind imobilul).

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 563, art. 553, art. 555, art. 557, art. 1169 și art.

1270 C. civ.

În temeiul art. 68 și

urm. C. proc. civ., pârâtul a solicitat chemarea în judecată a CN C.F. C.F.R. SA

Galați, în calitate de posesor al imobilului revendicat care ar putea pretinde

aceleași drepturi ca reclamantul asupra aceluiași imobil.

Prin sentința civilă nr.

1990 din 17 octombrie 2013, Tribunalul Galați, secția I civilă, a respins, ca

neîntemeiată, atât excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului

Român, prin M.F.P., invocată de intervenienta CN C.F. - C.F.R. SA Sucursala

Galați, cât și acțiunea formulată de reclamant.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că de esența acțiunii în

revendicare este existența unui posesor neproprietar și a unui

proprietar neposesor, finalitatea urmărită fiind stabilirea dreptului de

proprietate al reclamantului, cu efectul direct și accesoriu al obținerii

posesiei.

În cauză, în temeiul

contractului de vânzare-cumpărare din 16 februarie 1907, imobilul a fost

dobândit de reclamant care a transmis dreptul de administrare directă către CN C.F.

C.F.R. SA București. În perioada transmiterii, bunurile proprietate socialistă

de stat erau cuprinse în patrimoniul statului ca obiect al dreptului de

proprietate socialistă de stat și, în același timp, și în patrimoniul unor

organizații socialiste de stat, ca obiect al dreptului de administrare de stat.

În consecință,

reclamantul a pierdut, la un moment dat, în favoarea statului, dreptul de

proprietate asupra imobilului revendicat, păstrând în patrimoniul său numai

acel drept de administrare directă pe care l-a transmis apoi către CN C.F. C.F.R.

SA cu respectarea legislației în vigoare la acea vreme.

Ulterior, Legea nr.

15 din 07 august 1990 a transformat dreptul de administrare directă conferit

unor unități economice de stat în drept de proprietate, dispunând prin art. 5 alin.

(1) că regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său.

Așadar, dreptul de

proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu a fost preluat de către

stat și transmis către CN C.F. C.F.R. SA prin voința legii, astfel că

reclamantul nu are un titlu de proprietate actual și opozabil pârâtului.

În raport de acestea,

având în vedere că CN C.F. C.F.R. SA este o companie de stat, instanța a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin

M.F.P., invocată de intervenientă, ca neîntemeiată.

De asemenea, pe

temeiul acelorași considerente, a respins cererea formulată de reclamantul

Municipiul Galați, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe civile, în termen legal, a declarat apel reclamantul, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea

motivelor de apel, s-a susținut că probele administrate nu au fost corect

interpretate și apreciate.

Astfel, în contextul

acțiunii în revendicare imobiliară, confruntarea probatorie dintre reclamant și

pârât nu poate fi înțeleasă decât dacă se ține seama de obiectivele pe care

părțile le urmăresc prin administrarea probelor.

În acest sens, s-a

arătat că titlul de proprietate asupra imobilului situat în Galați, îl constituie

contractul de vânzare-cumpărare din 16 februarie 1907, iar cel invocat de către

pârât, Legea nr. 15 din 07 august 1990 care a transformat dreptul de

administrare directă conferit unor unități economice de stat în drept de

proprietate - dispunând prin art. 5 alin. (1) că regia autonomă este

proprietatea bunurilor din patrimoniul său - nu poate face dovada absolută a

dreptului asupra imobilului în litigiu.

Întrucât

apelantul-reclamant a dovedit că este adevăratul proprietar, prin depunerea la

dosar a contractului de vânzare-cumpărare din 16 februarie 1907, iar Statul nu

a avut în patrimoniu dreptul de proprietate asupra aceluiași imobil, înainte de

intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990, nici societatea comercială deținătoare

a imobilului nu putea dobândi, la rândul său, un drept de proprietate, în

temeiul acestei legi.

Apelul a fost

considerat nefondat și respins în consecință prin Decizia civilă nr. 92/A

din 03 septembrie 2014 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

S-a reținut în

considerentele deciziei că, potrivit motivelor acțiunii promovate,

reclamantul însuși a susținut că imobilul a fost cumpărat de Primăria

Galați la data de 16 februarie 1907 și, prin Decizia nr. 95 din 1 mai 1968 a

Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Galați, a fost

transmis în administrarea Direcției Regionale C.F.R. Galați, aflându-se în

prezent în posesia acesteia.

Rezultă că, atunci

când susține nelegalitatea și netemeinicia hotărârii apelate prin prisma

interpretării greșite a probelor administrate, apelantul ignoră cu certitudine

faptul că, prin Decizia nr. 95 din 7 mai 1968 a Comitetului Executiv al

Consiliului Popular al Municipiului Galați, imobilul a fost transmis în

administrarea Direcției Regionale C.F.R. Galați.

Aceasta, prin efectul

Legii nr. 15 din 7 august 1990, s-a transformat din unitate economică de stat

în regie autonomă și, în temeiul art. 5 alin. (1), dreptul de administrare

directă conferit unor unități economice s-a transformat în drept de proprietate,

actul normativ menționat statuând că,,regia autonomă este proprietatea

bunurilor din patrimoniul său”.

Așadar, reclamantul a

pierdut în favoarea statului dreptul de proprietate asupra imobilului în

litigiu, păstrând, în patrimoniul său, numai dreptul de administrare pe care,

ulterior, l-a transmis intervenientului în cauză.

În virtutea Legii nr.

15/1990, acest drept de administrare a fost convertit în drept de proprietate,

astfel încât critica interpretării greșite a probelor administrate în cauză și

a motivării soluției instanței de fond pe un raționament eronat nu a putut fi

primită.

În plus, s-a

reținut că în același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație

și Justiție, prin Decizia civilă nr. 3549 din 3 noiembrie 2007 din Dosarul

nr. 3799/44/2006 privind pe același reclamant și pe pârâta CN C.F. - C.F.R. SA

București-Sucursala Regională C.F.R. Galați, intervenientă în cauza de față.

Astfel, în

considerentele respectivei decizii, instanța supremă a statuat faptul că

dreptul de administrare directă pe care îl avea reclamantul la momentul

transmiterii lui către CN C.F. - C.F.R. SA București - Sucursala Galați a fost

un drept specific perioadei 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și avea regimul

juridic al unui drept real de natură civilă constând în capacitatea unei

instituții sau organizații a statului socialist de a întrebuința și, într-o

anumită măsură, de a dispune de un bun repartizat din fondul unitar al

proprietății socialiste de stat.

Caracteristic acelei

perioade era faptul că bunurile proprietate socialistă de stat erau cuprinse în

patrimoniul Statului ca obiect al dreptului de proprietate socialistă de stat

și, în același timp, în patrimoniul unor organizații socialiste de stat, ca

obiect al dreptului de administrare de stat.

În acest context, s-a

reținut că nu a fost înlăturat nejustificat titlul de proprietate invocat

de reclamant, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1907,

căruia nu i se putea da eficiența pretinsă în acțiunea în revendicare

promovată.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamantul, care a susținut nelegalitatea soluției, invocând

următoarele aspecte:

- Hotărârea este

nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât cu încălcarea dispozițiilor art.

57-59 C. proc. civ., art. 281

2

alin. (1) C. proc. civ. și art. 281

2a

,

apelul a fost soluționat în contradictoriu și cu intimatul-intervenient CN C.F.

- C.F.R. SA.

Aceasta,

în condițiile în care pârâtul Statul Român a formulat, în fața primei instanțe,

cerere de chemare în judecată pe temeiul art. 57 C. proc. civ. față de CN C.F. -

C.F.R. SA Galați, dar tribunalul a omis să soluționeze, odată cu cererea

principală, și cererea de chemare în judecată a altei persoane.

Or, nici pârâtul și

nici intervenienta nu au solicitat completarea sentinței în condițiile prevăzute

de art. 281

2,

art. 281

2a

C. proc. civ., astfel încât CN C.F.

- C.F.R. SA Galați nu are calitate de parte în apel, ceea ce înseamnă că

instanța trebuia să soluționeze apelul numai în contradictoriu cu

intimatul-pârât Statul Român reprezentat de M.F.P.

- În speță, lipsesc

premisele aplicării Legii nr. 15/1990 în favoarea părții adverse, pentru a nu

se da, în felul acesta, prioritate titlului invocat de reclamant.

Astfel,

recurentul-reclamant deține, pentru imobilul situat în Galați, titlu de

proprietate reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 16 februarie 1907.

Pe de altă parte,

titlul de proprietate al pârâtului este dat de dispozițiile Legii nr. 15/1990,

care au transformat dreptul de administrare directă conferit unor unități

economice de stat în drept de proprietate.

Din decizia nr. 95/1968

rezultă că imobilul în litigiu forma obiectul dreptului de administrare al

pârâtului în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, dar aceasta nu

este o dovadă absolută a dreptului său de proprietate. Statul nu a avut în

patrimoniu dreptul de proprietate asupra imobilului înaintea adoptării actului

normativ menționat, așa încât Direcția Regională C.F.R. Galați,

deținătoare a bunului, nu putea dobândi, la rândul său, un drept de proprietate

pe temeiul acestei legi.

Intimata-intervenientă

CN C.F.-C.F.R. SA Galați a formulat întâmpinare prin care a solicitat

respingerea recursului ca nefondat, arătând că acțiunea a fost promovată cu

rea-credință împotriva unei persoane neposesoare, în condițiile în care

reclamantul cunoștea cine este posesorul imobilului din acțiunea

anterioară, finalizată prin Decizia nr. 3549/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție și în care instanța supremă s-a pronunțat exact pe înscrisurile

de care se prevalează reclamantul în prezentul litigiu, în defavoarea acestuia.

În speță, funcționează principiul efectului pozitiv al autorității de

lucru judecat, fiind statuat deja că „dreptul de proprietate al reclamantului a

fost preluat de către stat și transmis pârâtei CN C.F.R. SA prin voința legii”.

Analizând criticile

deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat potrivit

următoarele considerente:

- Împrejurarea

invocată, a omisiunii instanței de fond de a se pronunța, prin dispozitivul

hotărârii, asupra cererii de chemare în judecată a altei persoane (formulată de

Statul Român împotriva CN C.F. - C.F.R. SA Galați) nu atrage consecința

pretinsă, a lipsei calității de parte a acesteia din urmă în faza procesuală a

apelului.

Dobândirea calității

de intervenientă în cadrul procedurii judiciare, de către CN C.F.R. SA -

Galați, a avut loc în fața primei instanțe, ca efect al cererii de chemare în

judecată formulate în termen, pe temeiul art. 57-58 C. proc. civ., de către pârâtul

Statul Român.

Dezbaterile în cauză

s-au desfășurat în contradictoriu cu intervenienta (căreia prin dispozitivul

sentinței i se și respinge excepția invocată, a lipsei calității procesuale

pasive a Statului Român prin M.F.P.) și față de care hotărârea pronunțată este

opozabilă, așa cum prevede explicit art. 58 C. proc. civ.

Faptul că

dispozitivul sentinței nu menționează expres soluția dată cererii de

intervenție forțată nu conduce la pierderea calității de

intervenient, dobândită în termeni procedurali în fața primei instanțe și

păstrate ca atare în etapele procesuale ulterioare, determinate de exercitarea

căilor de atac.

De aceea, nu era necesar

să se recurgă, cum arată recurentul, la calea procedurală reglementată de art. 281

2

C. proc. civ. (a completării hotărârii) pentru a se putea susține că intervenientul,

odată ce a dobândit această calitate, rămâne parte în procedura judiciară până

la finalizarea acesteia.

De altfel,

recurentul-reclamant nu indică, în formularea acestei critici, în ce ar consta

vătămarea procesuală ce i-a fost adusă, câtă vreme, pe de o parte, cererea de

intervenție forțată nu a fost formulată de către acesta, ci de către pârât, iar

pe de altă parte, instanța de apel a fost învestită cu critici de netemeinicie

și nelegalitate vizând soluția dată acțiunii în revendicare a reclamantului.

În acest context

procesual, nu este adus niciun argument care să demonstreze în ce ar consta

nelegalitatea deciziei prin aceea că judecata în privește susțiunerea

apel nu s-a realizat doar în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român ci

(așa cum a fost, de altfel, corect) și în contradictoriu cu intimata-intervenientă.

- În ce privește

susținerea că în cauză nu se regăsesc premisele aplicării dispozițiilor

Legii nr. 15/1990 în favoarea părților adverse și astfel,

recurentul-reclamant justifică un drept de proprietate actual care trebuie

sancționat în cadrul acțiunii în revendicare promovate, critica este

de asemenea, nefondată.

Deducând judecății un

astfel de aspect și pretinzând valorificarea lui, așa încât să conducă la

admiterea acțiunii promovate, recurentul nesocotește efectul pozitiv al

autorității de lucru judecat rezultat din dezlegările jurisdicționale cuprinse

în Decizia nr. 3549 din 3 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală.

Așa cum în mod corect

a reținut instanța de apel, problema dreptului de proprietate pretins de

Municipiul Galați asupra imobilului din str. D. a fost dezbătută și

tranșată jurisdicțional cu ocazia judecății anterioare - finalizată prin

decizia instanței supreme menționată - în cadrul căreia reclamantul a revendicat

același bun de la pârâta CN C.F. C.F.R. SA - Galați.

S-a statuat, potrivit

considerentelor deciziei arătate, că reclamantul nu mai dispune de un drept de

proprietate actual, întrucât, prin efectul Legii nr. 15/1990, acesta a fost

recunoscut și constituit în favoarea pârâtei (în patrimoniul căreia, dreptul de

administrare directă ce îi fusese conferit înainte de data intrării în vigoare

a Legii nr. 15/1990, a fost ulterior acestui moment transformat în drept de

proprietate).

Or, asemenea

considerente, justificative și determinante în adoptarea soluției, se bucură de

autoritate de lucru judecat, fiindu-le interzis părților să pretindă contrariul

într-o judecată ulterioară.

Modificând limitele

procesuale ale judecății (prin atragerea în proces și a unei alte părți),

reclamantul nu poate înlătura, sub motiv că nu s-ar regăsi tripla identitate de

elemente prevăzute de art. 1201 C. civ. (părți, obiect, cauză) efectele

autorității de lucru judecat.

În realitate,

principiul menționat, al autorității de lucru judecat este fundamentat pe

regula imutabilității jurisdicționale, a stabilității și securității juridice,

funcționând nu doar în forma sa extinctivă (interzicerea reluării aceleiași

judecăți, între aceleași părți), ci și în manifestarea procesuală de prezumție

de adevăr cu privire la conținutul raporturilor juridice deduse anterior

judecății unei instanțe (art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.).

Astfel fiind,

întrucât față de reclamant s-a stabilit deja jurisdicțional că nu deține un

drept de proprietate actual asupra imobilului ce face obiect al acțiunii în

revendicare, acesta nu poate pretinde contrariul în fața unei instanțe

ulterioare, pentru că ar nesocoti efectul pozitiv al autorității lucrului

judecat.

Față de principiul

menționat, părțile nu pot pretinde o reevaluare a rezultatului finit al

judecății anterioare, iar instanța nu poate realiza o altă apreciere ci,

dimpotrivă, este obligată să-și sprijine raționamentul pe efectul pozitiv al

lucrului judecat.

În concluzie,

instanțele fondului au stabilit corect să reclamantul nu este titularul unui

drept de proprietate actual care să ducă la admiterea acțiunii în revendicare,

soluțiile pronunțate fiind legale și lipsind de fundament criticile recurentului.

Pentru toate aceste

considerente, recursul reclamantului va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Galați, prin primar

împotriva Deciziei nr. 92/A din 3 septembrie 2014 a Curții de Apel Galați, secția

I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 ianuarie 2015.