ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2863/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele; Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Galați sub nr. 3482/233/2007 reclamanta E.S. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Galați, prin primar, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâtul să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul - teren și construcție - situat în Galați. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este moștenitoarea autoarei sale, S.P., care la rândul său l-a moștenit pe defunctul său tată D.P.

zis P., care a deținut în proprietate imobilul situat în Galați, până în anul 1950, când acest imobil a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950, fără titlu valabil, fiind încălcate dispozițiile art. 1 din Decretului nr. 92/1950, ale art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (tratat internațional la care România este parte) precum și Constituția României din anul 1948. Mai arată reclamanta că statul nu deține un titlu valabil asupra imobilului și prin urmare imobilul nu a ieșit niciodată din patrimoniul proprietarului D.P., astfel că l-a dobândit prin retransmitere succesorală, impunându-se compararea titlului de proprietate cu posesia pârâtului, care nu justifică un titlu de proprietate.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480- 481 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, C.E.D.O. și Constituția României. Pârâtul Municipiul Galați, prin primar, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă. Mai arată pârâtul că din actele de la dosarul cauzei rezultă că imobilul revendicat din str. Domnească nr. 83 (număr vechi) este altul, respectiv cel de la numărul 261 - număr nou, aspect care reiese din certificatul din 05 noiembrie 1996 eliberat de D.G.A.S., cât și din adresa din 18 mai 2007 emisă de D.C.G. a instituției lor.

În cauză instanța de fond a dispus efectuarea unei expertize imobiliare având ca obiectiv identificarea imobilului din Galați, iar expertul față de actele depuse la dosarul cauzei, a precizat că imobilul revendicat ar putea fi cel din str. D. Față de relațiile depuse la dosar de către pârât pentru termenul de judecată din 22 septembrie 2009 cu privire la cei care dețin imobilul, față de solicitarea reclamantei, instanța de fond a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâți a SC T.T. SRL Galați, C.I., C.E., D.E., B.M. și R.M. Astfel, pârâta SC T.T. SRL, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității și tardivității introducerii sale în cauză, arătând ca reclamanta și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 57 C. proc.

civ., ce nu sunt incidente în cauză în condițiile în care reclamanta a chemat în judecată un alt pârât, modificându-și cererea de chemare în judecată, însă cu depășirea termenului legal. A mai invocat atât excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, arătând ca reclamanta nu a uzat de Legea nr. 10/2001, lege specială față de prevederile dreptului comun, cât și faptul că reclamanta nu ar avea vocație succesorală față de proprietarul imobilului de la care a fost naționalizat, precum și faptul că imobilul naționalizat nu este identic cu cel revendicat. Pârâtul C.I. a formulat întâmpinare invocând aceleași excepții și aceleași apărări ca și pârâta SC T.T. SRL. La termenul de judecată din 14 aprilie 2009 reclamanta a indicat valoarea de 600.000 lei a întregului imobil revendicat, iar la termenul de judecată din 11 mai 2010 instanța a pus în discuția părților excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Galați.

Prin sentința civilă nr. 5102 din 11 mai 2010, Judecatoria Galați a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Galați declinând competența de soluționare a acțiunii în revendicare, în favoarea Tribunalului Galați, secția civilă. Pentru a pronunța această hotărâre Judecătoria Galați a reținut că reclamanta a promovat o cerere evaluabilă în bani, în materie civilă, astfel că față de valoarea de 600.000 lei a întregului imobil revendicat, în conformitate cu dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competența de soluționare în primă instanță revine tribunalului. Pe rolul Tribunalului Galați cauza a fost înregistrată sub nr. 6002/121/2010. Prin întâmpinarea depusă de pârâții R.M.

și B.M., a fost invocată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, în condițiile în care reclamanta a primit prin testament doar bunurile aflate în patrimoniul defunctei P.S., nu și imobilul din litigiu ce nu se afla in patrimoniul defunctei, învederând și faptul că nu există identitate între imobilul deținut de autorii reclamantei și cel revendicat. Pârâta SC T.T. SRL a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat, în cazul admiterii acțiunii în revendicare, obligarea reclamantei la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate la imobilul din litigiu. Prin încheierea de ședință din 16 februarie 2011, a Tribunalului Galați, a fost admisă excepția inadmisibilității cererii formulate în baza art. 57 C. proc.

civ., a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, precum și excepția tardivității în ce privește modificarea cererii de chemare în judecată. La termenul din 15 aprilie 2013 instanța de fond a pus in discuția părților excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive a Municipiului Galați, excepția inadmisibilității acțiunii și, de asemenea fondul cauzei. Prin sentința civilă nr. 1002 din 22 aprilie 2013 a Tribunalului Galați a fost respinsă acțiunea față de pârâtul Municipiul Galați pentru lipsă calitate procesuală, iar în contradictoriu cu ceilalți pârâți acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă. De asemenea a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta SC T.T.

SRL ca rămasă fără obiect. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele: În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Galați, instanța a constatat că prezenta acțiune este o acțiune în revendicare. Or, o asemenea acțiune se poartă între proprietarul neposesor și posesorul neproprietar. La acest moment, Municipiul Galați nu mai deține nicio parte din imobilul în cauză, acesta fiind înstrăinat în totalitate celorlalți pârâți. Cum Municipiul Galați nu este posesorul imobilului, nu poate avea calitate procesuală pasivă în acțiunea în revendicare.

În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, tribunalul a reținut următoarele: Prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, a Înltei Curți de Casație și Justiție București, secțiile unite, dată în recurs în interesul legii, s-a statuat referitor la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești că, în ce privește „concursul dintre legea specială și legea generală, se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.” În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice. Tribunalul a reținut faptul că reclamanta nu a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 și, că neconcordanțele dintre legea specială și Convenția europeană a drepturilor omului pot fi invocate doar în momentul în care reclamantul are un bun în sensul Convenției sau o speranță legitimă la un bun. În cauza de față, reține instanța de fond, reclamanta nu are un bun și nici o speranță legitimă la un bun, întrucât nu i-a fost recunoscut dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Având în vedere faptul că reclamanta nu a urmat procedurile speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, că în cauză nu pot fi identificate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, încât cauza să poată fi soluționată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, tribunalul a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și, în consecință, a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă. Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat apel atât reclamanta E.S., cât și pârâta SC T.T.

SRL Galați, iar prin Decizia civilă nr. 38 din 24 martie 2014 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă, fiind admis apelul declarat de reclamantă și pe cale de consecință a fost anulată în parte sentința, numai în ce privește respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, iar, în rejudecarea cauzei, a fost respinsă ca nefondată acțiunea în revendicare, fiind menținută însă soluția instanței de fond în ce privește respingerea cererii de revendicare împotriva Municipiului Galați, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Acțiunea în revendicare reprezintă o cale de realizare a dreptului, ce însumează în analiza temeiniciei ei și nevalabilitatea preluării de către stat a bunului imobil din litigiu, astfel încât în mod corect instanța de fond nu s-a pronunțat distinct asupra acestui capăt de cerere și nu a considerat raportat la posesorii imobilului revendicat, că se impune soluționarea cauzei și în contradictoriu cu Municipiul Galați. Acțiunea în revendicare imobiliară, fiind o acțiune petitorie impune a se stabili existența dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în discuție.

S-a reținut că, cererea de constatare a nevalabilității preluării de către stat a bunului, nu este una cu o finalitate autonomă, ci tinde tot la restabilirea încălcării dreptului de proprietate, fiind un pas intermediar în vederea obținerii rezultatului final, de restituire în natură sau prin echivalent, pentru bunul preluat de statul comunist. Tocmai de aceea, reține instanța de apel, contextul în care trebuie soluționat acest capăt de cerere este comun cererii în revendicare pe care tinde să o sprijine, astfel încât el nu poate fi analizat distinct de mecanismul juridic în întregul său, apreciindu-se astfel că. petitul privind constatarea nevalabilității titlului statului este accesoriu acțiunii în revendicare, întrucât folosul urmărit de reclamantă în soluționarea acestui capăt de cerere, este tocmai soluționarea acțiunii în revendicare.

În acest sens și potrivit considerentelor expuse, împrejurarea că instanța de fond nu a analizat în mod distinct acest capăt de cerere, nu poate fi asimilată unei nepronunțări sau a unei denegări de dreptate, în sensul art. 3 C. civ. În ce privește greșita respingere a cererii de revendicare ca inadmisibilă de plano, instanța de apel a reținut că acțiunea în revendicare a fost promovată de reclamantă în contradictoriu cu terții dobânditori ai imobilului în baza contractelor de vânzare cumpărare din 21 noiembrie 1997 încheiat cu M. (D.) E.; din 16 ianuarie 1998 încheiat cu C.I. și C.E.; din 16 iunie 2004 încheiat cu R.V. (moștenitori R.M. și B.M.) în baza Legii nr. 112/1995 și a contractului de vânzare cumpărare din 26 martie 2004 încheiat cu SC T.T.

SRL, în baza H.G. nr. 1341/2002. Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului accesului la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială, derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun. S-a mai reținut că, a considera că există posibilitatea pentru reclamantă de a recurge la dreptul comun în materia revendicării în detrimentul legii speciale de reparație, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să acorde preferință titlului mai vechi, făcând totodată abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

În acest sens, instanța de apel a mai reținut că C.E.D.O. a stabilit că, exigențele art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al terțului dobânditor și că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată crearea unei nedreptăți mai mari decât aceea prin care s-a dispus confiscarea bunului. Ideea reținută în jurisprudența instanței de contencios este aceea că, încercarea instanțelor de atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist, nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, iar persoanele care și-au dobândit cu bună credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta responsabilitatea statului ce a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, cauza Raicu contra României).

S-a mai reținut că Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curții de Casație și Justiție, trebuie interpretată și aplicată la circumstanțele concrete ale cauzei, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și legea generală, se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată in cadrul unei acțiuni in revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație ce nu se regăsește în prezenta cauză.

Astfel, instanța de apel reține că, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 C. civ. De asemenea s-a reținut că obiectul de reglementare al Legii nr. 10/200, face din acest act normativ o lege specială față de C. civ., care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale în același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură în termene legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare afară de cazul când bunul a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea Legii nr. 112/1995 de către chiriași. Soluția, reține instanța de apel, se impune justificat și de faptul că, referitor la exercițiul aceluiași drept, nu se poate accepta existența unui raționament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane anume aceea a proprietarilor deposedați în perioada de referință, unii să-și poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop de a obține retrocedarea bunului, contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice. Din această perspectivă, instanța de apel a reținut că, în speță criteriul de analiză al acțiunii în revendicare, nu îl reprezintă compararea titlurilor înfățișate de părți, din perspectiva regulilor clasice, ci a celor cuprinse în Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Jujtiție în recurs în interesul legii.

Astfel, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta avea posibilitatea să solicite constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare din 21 noiembrie 1997 încheiat cu M. (D.) E.; din 16 ianuarie 1998 încheiat cu C.I. și C.E.; din 16 iunie 2004 încheiat cu R.V. (moștenitori R.M. și B.M.) în baza Legii nr. 112/1995 și a contractului de vânzare cumpărare din 26 martie 2004 încheiat cu SC T.T. SRL, în baza H.G. nr. 1341/2002, în interiorul termenului de prescripție de 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen ce a fost prelungit succesiv.

De la data expirării termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, (14 august 2002) dreptul de proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat, iar, aceștia au dobândit totodată și speranța legitimă conferită de legea în vigoare în condițiile în care nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt îndreptățiți să păstreze imobilul, situație în care potrivit art. 18 din aceeași lege, imobilul nu mai putea fi restituit în natură fostei proprietare. Prin urmare, instanța de apel a reținut că, la acest moment pârâții sunt deținătorii unui bun, în sensul Convenției, fiind protejați de principiul securității raporturilor juridice.

În concluzie, reține instanța de apel, câtă vreme contractele prin care pârâții au dobândit bunul nu au fost desființate, beneficiază de prezumția că au fost legal încheiate, fiind protejate de principiul securității raporturilor juridice, astfel că, aceștia nu pot fi obligați să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul litigios, chiar dacă imobilul ce a aparținut autoarei lor a fost preluat fără titlu valabil. Instanța de apel a mai reținut că sunt nefondate și susținerile reclamantei că nicio dispoziție din Legea nr. 10/2001, nu interzice folosirea altei căi pentru recuperarea bunului, în condițiile în care art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (introduse prin pct. 13 al art. 1 din Legea nr. 1/2009) prevede că : „Persoana îndreptățiră are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare.

Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate”. Ca atare, instanța de apel a apreciat că acțiunea în revendicare este nefondată, reținând că o astfel de soluție nu determină agravarea situației reclamantei în propria cale de atac, fiind mai favorabilă decât respingerea cererii ca inadmisibilă, ce exclude definitiv posibilitatea analizării cererii reclamantei. În ce privește apelul declarat de pârâta SC T.T. SRL Galați, vizând greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Faptul că P.D. este una și aceeași persoană cu P.D., P.D., și Dr. P., rezultă din datele de identificare înscrise în actele de stare civilă respectiv din registrul stării civile pentru născuți din 1885 rezultă că P.D.

s-a născut în com. Viperești, județul Buzău, având ca părinți pe G. și M. (fila 14 dosar Judecătoria Galați); că din certificatul de căsătorie din 1907 emis pe numele P.D. și D.C., rezultă că la rubrica „numele tatălui” acestuia apare G., iar la rubrica „numele mamei” apare M., singura inadvertență fiind anul nașterii trecut 1884 în loc de 1885 (fila 12 dosarul Judecătoriei Galați);că din certificatul de deces emis de Consiliul Local Galați pe numele P.D., rezultă data nașterii la 24 iulie 1885, com. Viperești, județul Buzău, iar la prenumele părinților apar G. și M. (fila 16 dosarul Judecătoriei Galați). În consecință, reține instanța de apel, chiar dacă în certificatul de deces al testatoarei se menționează că părinții acesteia a fost P. și nu P., prenumele tatălui apare tot D., iar al mamei C., ceea ce duce la concluzia că este vorba despre aceleași persoane.

În plus, din actele și lucrările dosarului rezultă că P.D. este una și aceeași persoană cu P.D. și Dr. P. Instanța de apel a mai reținut că, potrivit actului de proprietate din anul 1927 numitul D.P. cumpără imobilul din str. D. (fila 126-127), că potrivit evidențelor numerotării clădirilor pe străzi din orașul Galați din anul 1929, D.P. deținea casa. În actul eliberat de Arhivele Naționale, intitulat „Revizuirea numerotării clădirilor în orașul Galați, emis în anul 1941, este menționat ca proprietar al imobilului din str. D., doctor P. În anul 1948, în urma renumerotării imobilelor, str. D. devine str. R., iar conform Decretului nr. 92/1950 la poziția 373 este naționalizat imobilul din str. R., fostă D. pe numele P.D.

Astfel, instanța de apel a reținut că succesiunea actelor mai sus menționate, dovedește că nu se poate vorbi de 3 proprietari diferiți, care să fi avut în proprietate același imobil, rezultând fără posibilitate de echivoc că dr. P. este una și aceeași persoană cu P.D. și P.D., aspecte dovedite și cu declarațiile martorilor M.R.L. și O.G. Instanța de apel a mai reținut că, în caz de moștenire testamentară, când testatorul a înțeles ca prin testamentul întocmit să cuprindă un legat universal, acesta îi conferă beneficiarului vocația la universalitatea bunurilor testatorului. Având în vedere că instanța a reținut că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, s-a apreciat că prin legatul universal au fost transmise toate drepturile și obligațiile legate de universalitatea de bunuri, inclusiv dreptul de a promova acțiunea în revendicare pentru a obține restituirea imobilului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta E.S., pârâții R. (R.) M. și SC T.T. SRL. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, criticile aduse hotărârii instanței de apel, de reclamanta E.S. , vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Se susține că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care s-a reținut că apelul declarat de reclamantă este fondat numai prin prisma motivului ce vizează greșita respingere a acțiunii în revendicare pe excepția inadmisibilității și, nesoluționarea pe fond a revendicării.

Reclamanta mai susține că, instanța nu s-a pronunțat separat pe capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului de preluare în patrimoniul statului, reținând în mod greșit că acțiunea în revendicare subsumează în analiza temeiniciei ei și analizarea nevalabilității titlului de preluare în patrimoniul statului. ceea ce echivalează cu o denegare de dreptate în sensul art. 3 C. civ. Astfel, susține reclamanta, constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului în patrimoniul statului, are implicații importante în ce privește raportul dintre dispozițiile legii speciale și dispozițiile dreptului comun aplicabile în cauză. Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanta justifică un interes legitim, direct, personal și actual în privința acestui aspect.

Or, susține reclamanta, în situația imobilelor preluate de stat fără titlu valabil, nu sunt incidente dispozițiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul că dreptul fostului proprietar nu se rezumă exclusiv la acordarea de masuri reparatorii în echivalent.Reclamanta mai arată că, art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 vizează situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea legii 112/1995, iar, art. 1 din Legea nr. 112/1995, prevede că intră sub incidența acestei legi numai imobilele preluate de stat cu titlu valabil, nu și cele preluate fără titlu. Astfel, arată reclamanta, dacă actul de înstrăinare are ca obiect un imobil preluat fără titlu, vânzarea nu s-a făcut cu respectarea Legii nr. 112/1995, motiv pentru care proprietarul poate dobândi imobilul în natură, dreptul sau nefiind rezumat la măsuri reparatorii în echivalent.

O altă critică, adusă hotărârii instanței de apel, vizează faptul că în mod greșit instanța a examinat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Galați raportat la situația că acesta nu mai deține în proprietate nicio parte din imobil. Or, susține reclamanta, instanța nu a avut în vedere faptul că, prin precizarea formulată în fața Tribunalului Galați, (după declinarea cauzei de la Judecătoria Galați), a reformulat petitul cererii, în sensul constatării nevalabilității titlului de preluare a imobilului în patrimoniul statului, față de care pârâtul Municipiul Galați are calitate procesuală pasivă. În ce privește respingerea excepției inadmisibilității revendicării, reclamanta susține că instanța de apel s-a pronunțat corect, motiv pentru care pe acest aspect nu a formulat niciun fel de critici, formulând însă critici față de respingerea pe fond a acțiunii în revendicare.

Astfel, se susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând greșit că reclamanta nu are un bun în sensul Convenției, sau o speranță legitimă la un bun, în sensul identificat de Înalta Curte de Casație și Justiție. În acest sens, se arată că în mod indirect se face referire la Cauza pilot Athanasiu împotriva României, care este înglobată în practica judecătorească a instanțelor în sensul că, numai în măsura în care ar fi existat o hotărâre anterioară care să constate lipsa titlului Statului asupra imobilului, s-ar putea considera că în patrimoniul reclamantului s-ar afla un bun, în caz contrar, se află numai o creanță în patrimoniul său, constând exclusiv în dreptul de a obține măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 247/2005.

În fapt, arată aceeași reclamantă, Cauza Athanasiu vs. România, nu este incidentă în cauză pentru următoarele aspecte: Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, pactele și tratatele internaționale la care România este parte, au prioritate în privința aplicării dispozițiilor referitoare la drepturile omului, însă numai în măsura în care legile interne nu conțin dispoziții mai favorabile. Or, arată reclamanta, aplicând Convenția Europeană a Drepturilor Omului astfel cum a fost interpretată prin hotărârea Athanasiu vs. România, la situația de față, dacă nu are decât un drept exclusiv de creanță asupra Statului valorificabil în condițiile Legii nr. 247/2005, dar Statul recunoaște expres că nu există mijloace pentru valorificarea creanței, rezultă că, potrivit Constituției, norma internațională nu se aplică prioritar, fiind mai nefavorabilă.

(practic, aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului în acest moment „garantează” doar „dreptul” de a nu obține nici bunul preluat samavolnic de stat și nici echivalentul său). În schimb, susține reclamanta, legislația internă este mai favorabilă și permite redobândirea imobilului în natură. În condițiile în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil, iar Statul neproprietar a înstrăinat bunul către deținătorii actuali, înseamnă că titlul acestora din urma provine de la neproprietar. Chiar dacă este un titlu valabil, acesta nu este preferabil titlului adevăratului proprietar (art. 480 C. civ.). În aceeași idee, reclamanta mai arată că, nicio dispoziție din Legea nr. 10/2001 nu susține teza instanței în sensul că titlul cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, sau a altor dispoziții legale, cum este cazul pârâtului SC T.T.

SRL, dacă e valabil e și preferabil și, că Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție îndrumă la analiza individuală și în echitate a fiecărui caz. În acest sens reclamanta invocă practica Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat în sensul de a nu se respinge de plano o acțiune în revendicare (ca inadmisibilă pe excepție), ci cercetându-se fondul trebuie să se stabilească dacă aceasta este sau nu fondată. Din perspectiva celor expuse, reclamanta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei apelate în sensul admiterii atât a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului de preluare în patrimoniu a imobilului antecesorilor săi, cât și capătul de cerere privind revendicarea imobilului de la pârâții persoane fizice și juridice.

Recursurile pârâților R. (R.) M. și SC T.T. SRL Galați vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Astfel, pârâții susțin că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de secțiile unite, ale Înaltei Curții de Casație și Justiție arătând că, ceea ce a fost soluționat prin recursul în interesul legii, a fost admisibilitatea unei acțiuni în revendicare de drept comun având ca obiect un imobil preluat abuziv, după apariția Legii nr. 10/2001, prin prisma principiului specialia generalibus derogant.

În aceeași idee, se mai susține că, dispozitivul deciziei sus evocate, stabilește neechivoc regula după care „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant că admisibilitatea sau inadmisibilitatea unui mijloc procesual determinat pentru realizarea unui drept, constituie din punct de vedere juridic, o excepție de procedură. Aceeași Decizie nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, învederează pârâții, în dispozitivul său, prevede și posibilitatea înlăturării regulii de mai sus, când sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă având prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Or, arată aceeași pârâți, sesizarea neconcordanței dintre legea specială și Convenția europeană a drepturilor omului ca și, cercetarea măsurii în care soluționarea acțiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, nu se pot face decât prin intrarea în cercetarea fondului și prin administrarea de probe în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.

În speță susțin pârâții, instanța de apel a constatat dobândirea de către pârâți în mod legal a imobilului în litigiu, situație care năștea ipoteza vizată de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, respectiv aceea în care prin soluționarea revendicării de drept comun s-ar fi adus atingere dreptului legal dobândit de către pârâți asupra imobilului, ipoteză în care inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun opera în considerarea principiului specialia generalibus derogant. De altfel, arată aceeași pârâți, însăși instanța subliniază că prin art. 46 alin. (4) Legea nr. 10/2001 (introdus prin pct. 13 al art. 1 Legea nr. 1/2009) se stabilește că „Persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare.

Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate”, motiv pentru care se impunea menținerea soluției de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare. Invocarea de către instanța de apel a faptului că, dacă nu s-ar pronunța pe fondul revendicării, s-ar încălca principiul accesului liber la justiție pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, vine în contradicție cu aprecierile Înaltei Curți de Casație și Justiție din. considerentele Deciziei nr. 33/2008, care precizează explicit că Legea nr. 10/2001 asigură atât respectarea accesului la o instanță judecătorească conform art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană a Drepturilor Omului, cât și satisfacerea art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție.

Din perspectiva celor expuse, pârâții solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerii hotărârii instanței de fond. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Fiind învestite cu o acțiune în revendicare promovată la 16 martie 2007 potrivit dreptului comun, cu privire la un imobil preluat ca efect al Decretului nr. 92/1950, instanțele au avut de analizat dacă reclamanta E.S. justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat pe această cale, în condițiile în care pentru situația unor astfel de imobile fusese adoptată, ca act normativ special, Legea nr. 10/2001.

Cu privire la criteriile de apreciere a temeiniciei cererii în revendicare deduse judecății și legea aplicabilă acestei operațiuni, în mod corect și legal, prin decizia recurată s-au recunoscut efectele Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secțiile unite. Astfel, în condițiile în care imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, ce atrage includerea lui în categoria imobilelor preluate abuziv ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, conform art. 1 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, iar acțiunea în revendicare a fost introdusă la data de 16 martie 2007, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,în mod legal s-a reținut de instanța de apel că, în soluționarea acestei acțiuni nu se poate face abstracție de dispozițiile legii speciale de reparație.

Soluția este în acord cu Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., prin care, cu privire la acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a stabilit că, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, altfel ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant”.

Cu toate acestea, după cum rezultă din decizia dată în recurs în interesul legii, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 ar exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un „bun” în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, dacă admiterea acțiunii în revendicare, nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului. Or, tocmai în acest sens a procedat și instanța de apel, care a verificat dacă reclamanta deține un „bun” în sensul Convenției, ceea ce exclude ideea că acțiunea în revendicare dedusă judecății nu ar fi fost judecată pe fond. Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt. Se observă, în jurisprudența actuală a C.E.D.O., o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care C.E.D.O. le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, parag. 83-87; cauza Porțeanu, parag.

339), în cauza Atanasiu și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, C.E.D.O. a drepturilor Omului a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă, s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). Astfel, este de reținut că în hotărârea pilot dată în cauza Atanasiu, C.E.D.O. a statuat că: „134. (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi.

Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. 140. (...) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. 142. (...) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. 143. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu.

Hotărârile invocate de reclamante (...), deși toate constată ca naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. 144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din „Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

145. Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite.” Față de aceste statuări ale C.E.D.O., urmează a se constata că întrucât reclamantei nu i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, aceasta nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenției.

Din perspectiva celor expuse, este de reținut că prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamantă. Dacă până la pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești pronunțată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilității titlului statului își găsea utilitatea, deoarece practica instanței europene era în sensul că recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului statului, echivalează cu o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților, care au astfel un „interes patrimonial” protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenției (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of.

al României nr. 458 din 02 iulie 2009, Czaran și Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă. „Simpla speranță de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudența C.E.D.O.), în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială” și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. Astfel, este de reținut că, urmare a hotărârii C.E.D.O.

din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță, nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționarea F.P., ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual”, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obține mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale, ceea ce este și cazul în speță. Rezultă că, instanța de apel a făcut o aplicare corectă la speță a jurisprudenței actuale a C.E.D.O., respectiv a hotărârii pilot dată în cauza Atanasiu, reținând în mod legal că reclamanta nu este titulara unui “bun actual”, cât timp nu este în posesia unei hotărâri definitive prin care să se fi dispus expres restituirea imobilului. În absența unui „bun actual”, în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a C.E.D.O., recurenta nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care în mod legal instanța de apel a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată și, nu ca inadmisibilă.

În concluzie, urmează a se reține că hotărârea recurată dă o dezlegare pe fond acțiunii în revendicare, iar această dezlegare este conformă Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, precum și jurisprudenței actuale a C.E.D.O. privind noțiunea de „bun ce intră sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Nefondate sunt și criticile reclamantei în ce privește neanalizarea cererii privind nevalabilitatea titlului statului în condițiile în care acțiunea în revendicare reprezintă o cale de realizare a dreptului, ce însumează analiza temeiniciei ei și nevalabilitatea preluării de către stat a imobilelor în litigiu. Acțiunea în revendicare imobiliară, prin care persoana ce se pretinde proprietară a bunului a cărui posesie o cere persoanei ce stăpânește bunul să i-l restituie și să-i recunoască dreptul de proprietate, este o acțiune petitorie, ce tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în discuție.

Or, cererea de constatare a nevalabilității preluării de către stat a bunului nu este una cu o finalitate autonomă, ci tinde tot la restabilirea încălcării dreptului de proprietate, fiind un pas intermediar în vederea rezultatului final, de obținere a unei reparații în natură sau în echivalent, pentru bunul preluat de stat. Astfel, contextul în care trebuie analizat acest capăt de cerere este că el este comun cererii în revendicare pe care tinde să o sprijine, astfel încât el nu poate fi analizat disctinct de mecanismul juridic în întregul său, acțiunea în revendicare prin care reclamanta a înțeles să își valorifice pretențiile. Din perspectiva celor expuse, este de reținut că petitul privind constatarea nevalabilității statului este un petit accesoriu acțiunii în revendicare întrucât folosul urmărit de reclamantă în soluționarea acestui capăt de cerere vizează tocmai soluționarea acțiunii în revendicare.

Față de considerentele expuse, cum nici una din criticile recurenților nu se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat atât recursul reclamantei cât și a pârâților R. (R.) M. și SC T.T. SRL Galați împotriva Deciziei nr. 38/A din 24 martie 2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta E.S. și de pârâții R. (R.) M. și SC T.T. SRL Galați împotriva Deciziei nr. 38/A din 24 martie 2014 a Curții de Apel Galați, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24, octombrie 2014.