ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2195/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2195/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 2195/2016

Asupra recursurilor de

față, constată următoarele

:

Prin decizia nr. 562 din data de 27 mai

2016, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, a dispus admiterea apelului

declarat de reclamanta A., prin procurator B., împotriva sentinței civile

nr. 1241 din 06 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Bacău,

secția I civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul

Român - prin Ministerul Finanțelor Publice București, prin Administrația

Județeană a Finanțelor Publice Bacău, Compania Națională

a Imprimeriilor C. SA București, SC D. SRL Bacău și SC E. SRL București.

Anularea, în parte,

a sentinței civile nr. 1241/2013 din 06 septembrie 2013 a Tribunalului Bacău,

cu menținerea dispozițiilor de respingere a excepției inadmisibilității

și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC E. SRL pentru

primul capăt de cerere, precum și a dispoziției de disjungere a celorlalte

capete de cerere.

În evocarea fondului,

a respins excepția lipsei de interes, ca nefondată, a admis primul capăt

de cerere și a constatat că imobilul în suprafață de 674 m.p.

teren, situat în municipiul Bacău, str. G. (fostă F.) a fost preluat de

Statul Român fără titlu valabil.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele

considerente:

Prin cererea înregistrată

la Tribunalul Bacău, la data de 24 ianuarie 2013, reclamanta A. a chemat în

judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Compania Națională

a Imprimeriilor C. SA, SC D. SRL și SC E. SRL, solicitând instanței ca,

prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nevalabilitatea

titlului statului cu privire la imobilul din Bacău, Str. F., preluat abuziv

prin expropriere, nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. a din 27 noiembrie 2003 la BNP F. pentru suprafața de

teren aflată în litigiu (respectiv 674 m.p.), nulitatea absolută parțială

a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. b din 17

octombrie 2006 la BNP G., pentru aceeași suprafață și nulitatea

absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. c din 14 martie 2007 la BNP G., pentru aceeași suprafață.

În motivare, reclamanta

a arătat că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru reconstituirea

dreptului de proprietate asupra suprafeței de 1232 m.p. teren intravilan situat

în Bacău, Str. F., iar după formularea unei acțiuni în justiție,

Primarul Municipiului Bacău a emis dispoziția nr. 2390, prin care i-a

restituit în natură 283,75 m.p., pentru restul de 674 m.p. dispunând trimiterea

notificării către A.V.A.S.

A formulat o acțiune

în revendicare a terenului ce nu i-a fost restituită în natură, în mod

irevocabil respinsă, pe motiv că Legea nr. 10/2001, fiind lege specială,

are prioritate și nu poate fi admisă o acțiune pe C. civ.

A.V.A.S. a remis

Primăriei Bacău notificarea, precizând că nu are competență

în soluționarea acesteia, drept pentru care notificarea a fost înaintată

către CNI C. SA care nu a dat vreun răspuns.

Pentru primul

capăt de cerere, reclamanta a arătat că decretele prin care imobilele

au fost expropriate nu au fost publicate în Buletinul Oficial, contrar prevederilor

Constituției în vigoare la acea dată și, prin urmare, față

de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, Statul a efectuat

o preluare fără titlu valabil. Reclamanta a mai arătat că numele

autorului său, H., nu este menționat în decretele de expropriere, preluarea

făcându-se pe numele fratelui acestuia, I., fapt care confirmă în plus

nevalabilitatea titlului statului.

Față

de dispozițiile art. 21 alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001 și

art. 21.1 din Normele de aplicare a legii, contractele de vânzare cumpărare

autentificate sub nr. a din 27 noiembrie 2003 la BNP F., nr. b din 17 octombrie

2006 la BNP G. și c din 14 martie 2007 la BNP G. sunt lovite de nulitate absolută

parțială pentru suprafața de teren aflată în litigiu.

Prin sentința

civilă nr. 1241 din 06 septembrie 2013, Tribunalul Bacău a respins excepția

inadmisibilității și a lipsei calității procesuale pasive

a SC E. SRL, pentru primul capăt de cerere.

A admis excepția

lipsei de interes și a respins, în consecință, primul capăt

de cerere.

A disjuns celelalte

capete de cerere și a dispus formarea unui dosar nou, cu termen la 18

octombrie 2013, pentru când părțile au fost citate.

Tribunalul a reținut,

cu privire la excepția inadmisibilității primului capăt cerere,

că prin această solicitare nu se tinde la constatarea unei situații

de fapt, cum susțin pârâții, ci a inexistenței unui raport juridic,

respectiv conformitatea decretelor de expropriere cu dispozițiile constituționale

și legale în vigoare la acea dată. Totodată, nicio prevedere a Legii

nr. 10/2001 (invocată de pârâți ca lege specială) nu interzice contestarea

de către persoana interesată și verificarea de către instanță

a valabilității constituirii titlului statului; dimpotrivă art. 6

alin. (3) din Legea nr. 213/1998 prevede expres că instanțele de judecată

sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

În soluționarea

excepției lipsei calității procesuale pasive a SC E., s-a ținut

cont de faptul că prin cererea modificatoare a acțiunii din 12

aprilie 2013 reclamanta a menționat expres că pentru primul capăt

de cerere pârât este doar Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În ceea ce privește

excepția lipsei de interes, s-a arătat că acesta este folosul practic

urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, iar acesta

trebuie să îndeplinească mai multe condiții, printre care și

aceea de a fi născut și actual, în sensul că partea s-ar expune la

un prejudiciu dacă nu recurge în acel moment la acțiune - reclamanta neavând

un interes actual în promovarea acțiunii.

Astfel, art. 2

din Legea nr. 10/2001 stabilește că printre imobilele preluate în mod

abuziv sunt și cele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative

nepublicate, la data preluării, în Monitorul Oficial Partea I, sau în Buletinul

Oficial. Apoi, pct. 2.6 din H.G. nr. 250/2007 statuează expres competența

entității investite cu soluționarea notificării de a califica

în cadrul procedurii administrative de soluționare a notificării, împrejurarea

că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, fără a

mai fi necesară parcurgerea altei proceduri care ar implica preexistența

unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțate

în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cu modificările și

completările ulterioare.

D

ispoziția

nr. 2390 din 20 decembrie 2011 a recunoscut faptul că exproprierea imobilelor

aparținând autorului reclamantei a fost abuzivă, deci nelegală, acest

aspect nefiind negat de nici una dintre părțile implicate în soluționarea

notificării.

În aceste condiții,

reclamanta nu poate obține niciun folos practic din

formularea prezentei

cereri, susținerile sale în sensul că prezenta acțiune

urmărește

să deschidă acțiunea în realizarea dreptului de proprietate neputând

fi primite. Astfel, nu există nici un impediment legal pentru ca reclamanta

să

formuleze acțiunea în realizare, prin care să solicite

soluționarea pe fond a

notificării vizând restul terenului

nerestituit, numai în acest cadru procedural

urmând a se analiza și

stabili modalitatea de restituire a imobilului, deci

dreptul său

de proprietate.

Nici pentru promovarea

acțiunii în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare

prin care se pretinde că s-a înstrăinat o parte din terenul în litigiu

nu era necesară formularea unei acțiuni în constatarea nevalabilității

titlului statului, interesul legitim fiind justificat atâta timp cât în favoarea

sa s-a emis o dispoziție prin care i s-a recunoscut, implicit, calitatea sa

de persoană îndreptățită la restituire.

Prin decizia civilă

nr. 35 din 17 martie 2014, Curtea de Apel Bacău a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe, iar prin

decizia civilă nr. 515 din 19 februarie 2015, Înalta Curte de Casație

și Justiție a admis recursul declarat de aceeași parte, a casat decizia

și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând

în motivare, în esență, următoarele considerente:

I. Dintre toate

motivele de apel a fost examinat doar primul, cel referitor la greșita stabilire

a obiectului juridic dedus judecății, care a fost înlăturat în raport

de precizările reclamantei în legătură cu cererea de constatare a

nevalabilității titlului statului ca fiind o acțiune în constatare

întemeiată pe dreptul comun, iar nu pe legea specială.

Celelalte critici

nu au primit niciun răspuns, ceea ce determină admiterea recursului, casarea

deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, pentru

ca aceasta să se pronunțe în limitele învestirii, asupra tuturor motivelor

de apel. În absența examinării criticilor respective de către instanța

anterioară, nu este posibilă examinarea, în recurs, a

legalității

deciziei recurate. În plus, analiza direct în calea extraordinară de atac a

motivelor neverificate de instanța de apel ar determina lipsirea părții

de exercițiul unei căi de atac prevăzute de lege, împrejurare incompatibilă

cu dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Cu

ocazia rejudecării, în examinarea motivelor de apel necercetate prin decizia

atacată, Curtea va răspunde și apărărilor formulate în

recurs de către intimate, prin întâmpinare, cu privire la inadmisibilitatea

unor motive, determinat de formularea lor direct în calea de atac și la netemeinica

acelor critici care fac referire la notificarea formulată în temeiul Legii

nr. 10/2001, ce nu formează obiect de discuție în cauza de față.

II.

Nu se poate reține motivarea contradictorie a deciziei, din perspectiva

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a aplicat ea însăși,

pe fondul cauzei, dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci a considerat că soluția

dată de prima instanță asupra cererii de constatare a nevalabilității

titlului statului este corectă în raport de dispoziția nr. 2390 din

20 decembrie 2011, emisă în procedura legii speciale. Cu alte cuvinte, instanța

de apel confirmă natura, de drept comun, a cererii de constatare a nevalabilității

titlului statului, stabilită de tribunal și, totodată, soluția

pronunțată de această instanță, determinată de dezlegarea

dată printr-un act emis în procedura legii speciale asupra naturii preluării

imobilului de către stat, ceea ce, în opinia, instanței de control judiciar

conduce la lipsa de interes a reclamantei în promovarea primului capăt de cerere.

Cât

privește omisiunea instanței de apel de a avea în vedere că prima

instanță s-a raportat, în soluționarea excepției lipsei de interes,

la dispozițiile art. 2.6. din H.G. nr. 250/2007, acest aspect nu se circumscrie

unei motivări contradictorii a deciziei atacate, încadrabilă în art. 304

pct. 7 C. proc. civ., ci vizează, eventual, o greșeală de judecată

a instanței de control judiciar, cenzurabilă din perspectiva pct. 9 al

aceluiași art.

Critica

nu poate fi primită, împrejurarea că tribunalul s-a raportat la dispozițiile

art. 2.6. din H.G. nr. 250/2007 în soluționarea excepției lipsei de interes

nu înseamnă că prima instanță a schimbat obiectul și temeiul

juridic al acțiunii. Dimpotrivă, a făcut referire la textul de lege

sus menționat tocmai pentru a evidenția că, în opinia sa, nu este

necesară formularea unei acțiuni de drept comun pentru constatarea nevalabilității

titlului statului, raportându-se, în consecință, la o acțiune de

natura celei indicate de reclamantă în cererea de chemare în judecată,

astfel cum a fost precizată la 22 aprilie 2013. În ce măsură, însă,

prima instanță a soluționat în mod corect sau nu excepția lipsei

de interes, referindu-se la dispozițiile art. 2.6. din H.G. nr. 250/2007, reprezintă

o altă chestiune, care nu poate fi verificată de această instanță,

față de soluția de casare cu trimitere, determinată de nepronunțarea

Curții și asupra motivului de apel privind aplicarea greșită

a legii, inclusiv a dispozițiilor art. 2.6. din H.G. nr. 250/2007.

III. a)

Criticile privind

greșelile instanței de apel în interpretarea cererii reclamantei,

din

dosarul primei instanțe,

precum și asupra naturii precizărilor formulate de aceasta prin notele

depuse la 4 septembrie 2013 au fost examinate din perspectiva art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., întrucât vizează pretinse nereguli procedurale, prevăzute

sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2), art. 304 pct. 8 nefiind

incident.

Referitor

la interpretarea greșită a dispoziției emise de Primarul municipiului

Bacău, în legătură cu despăgubirile acordate pentru suprafața

de teren în litigiu, această critică pune în discuție un aspect de

interpretare a unui mijloc de probă, deci, un aspect de netemeinicie a deciziei,

incompatibil cu structura actuală a recursului, față de abrogarea

motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. prin art. I

pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Pe de altă parte, critica este și nerelevantă

față de soluția ce se va pronunța asupra recursului, de casare

a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât, și

din acest punct de vedere, nu se impune a fi examinată.

În

ceea ce privește prima dintre susținerile evocate mai sus, contrar celor

afirmate de reclamantă, prin încheierea din 10 martie 2014, Curtea de Apel

nu a procedat la nicio interpretare proprie a cererii înregistrate în dosarul primei

instanțe la 22 aprilie 2013, ci doar a redat, în cuprinsul deciziei recurate,

soluția pronunțată de tribunal asupra excepției lipsei calității

procesuale pasive a SC E. SRL în primul capăt din cererea de chemare în judecată,

soluție fundamentată pe interpretarea realizată de prima instanță

a cererii respective. Or, examinarea instanței de recurs nu poate viza decât

hotărârea Curții de Apel, în care nu se regăsește, însă,

niciun argument referitor la cererea din 22 aprilie 2013, al cărei conținut

este contestat de reclamantă.

În

concluzie, susținerile recurentei nu au legătură cu decizia atacată

și nu au format obiect de analiză din partea instanței de recurs.

Referitor

la interpretarea dată de Curte notelor depuse de reclamantă la 4

septembrie 2013 și intitulate „precizări", în sensul că primul

capăt de cerere a fost modificat prin aceste note într-o acțiune în constatare

de drept comun, critica recurentei prin care a contestat interpretarea Curții

este corectă, dar fără efecte asupra deciziei atacate.

Astfel,

este real că indicând prin notele respective că acțiunea de față

reprezintă o acțiune de drept comun, iar nu o acțiune întemeiată

pe Legea nr. 10/2001, reclamanta nu a modificat niciun element al cererii de chemare

în judecată, în sensul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., de vreme ce obiectul

cererilor a rămas același cu cel din acțiunea introductivă de

instanță, iar dispozițiile de drept comun în materie au fost indicate

și prin acțiunea inițială (art. 6 din Legea nr. 213/1998,

art. 948, 966 și 968 C. civ.). În realitate, reclamanta a renunțat la

temeiul juridic determinat de Legea nr. 10/2001, păstrându-l doar pe cel de

drept comun, existent și în cererea introductivă, ceea ce nu constituie

o modificare de acțiune, în sensul textului de lege sus-menționat, cum,

în mod greșit, a considerat instanța de apel. Cu toate acestea, decizia

nu a fost casată pentru acest motiv, întrucât calificarea dată de instanță

notelor depuse la 4 septembrie 2013 nu produce efecte în ceea ce privește legalitatea

deciziei atacate. Curtea a avut în vedere, în examinarea hotărârii apelate,

exact intenția părții exprimată în cererea respectivă,

și anume ca aceasta să fie soluționată pe calea dreptului comun,

indiferent de calificarea juridică pe care a dat-o cererii.

În

consecință, eroarea instanței în aprecierea naturii procesuale a

notelor depuse la 4 septembrie 2013 nu produce recurentei nicio vătămare

în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nefiind, astfel, incident motivul de

casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din același Cod.

b)-d)

Cu

excepția criticii referitoare la greșita confirmare a măsurii de

disjungere a cererilor din litigiul de față, susținerile subsumate

acestor puncte din cererea de recurs nu au fost examinate de Înalta Curte, în raport

de împrejurarea că acestea formează și motive de apel neanalizate,

care au determinat admiterea recursului și casarea deciziei, urmând ca instanța

de apel, în rejudecare, să se pronunțe și asupra acestora.

De

asemenea, afirmațiile calificate de parte ca fiind

„de fond"

vor

fi examinate de instanța de trimitere în măsura în care combat soluția

dată de prima instanță asupra primului capăt din cererea de

chemare în judecată.

Cât

privește măsura disjungerii cererii de constatare a nevalabilității

titlului statului, confirmată în apel, reclamanta contestă decizia sub

acest aspect în strânsă legătură cu criticile aduse hotărârii,

prin care Curtea a menținut soluția dată primului capăt de cerere.

Or, argumentul instanței de apel în păstrarea măsurii disjungerii

dispuse de prima instanță nu a vizat soluția dată primului capăt

de cerere, soluție pe care doar a redat-o în cuprinsul considerentelor, ci

împrejurarea că cererile rămase în soluționarea primei instanțe,

în urma disjungerii, nu au caracter accesoriu față de cererea disjunsă

și soluționată prin admiterea excepției lipsei de interes. Recurenta

nu a combătut raționamentul Curții privind înlăturarea caracterului

accesoriu al cererilor în nulitate în raport cu cererea de constatare a nevalabilității

titlului statului, astfel încât instanța de recurs nu a examinat criticile

formulate sub aspectul legalității măsurii disjungerii, deoarece

nu au legătură cu argumentele instanței de apel în păstrarea

acestei măsuri.

Prin încheierea

nr. 307 din 05 februarie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție a fost admisă cererea de strămutare formulată

de reclamanta A. și s-a dispus strămutarea dosarului în favoarea Curții

de Apel Suceava.

Analizând cauza,

în conformitate cu dispozițiile art. 295 C. proc. civ., prin prisma motivelor

de apel invocate și având în vedere indicațiile instanței de casare,

Curtea a constatat că apelul formulat este întemeiat, pentru următoarele

considerente:

În susținerea

criticii de necompetență materială teritorială a Tribunalului

Bacău în soluționarea cauzei, reclamanta a arătat că Tribunalul

București ar fi fost competent, fiind instanța în a cărei rază

de competență se află sediul unității deținătoare,

în condițiile în care instanța de fond a stabilit că obiectul cauzei

este Legea nr. 10/2001.

Obiectul cererii

formulate de reclamantă îl constituie însă o acțiune de drept comun

și nu una întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar în conformitate

cu dispozițiile art. 159

1

C. proc. civ., competența materială

și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți

ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața

primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Reclamanta nu

a invocat vreo excepție legată de competență la prima instanță,

dimpotrivă, prin notele din data de 04 septembrie 2013, a cerut respingerea

excepției necompetenței materiale invocate de pârâta SC E. SRL București,

apreciind că valoarea imobilului depășește 500.000 RON, fiind

decăzută astfel din dreptul de a mai invoca excepția necompetenței

materiale teritoriale a primei instanțe.

În ceea ce privește

soluționarea de către prima instanță a excepției lipsei

calității procesuale pasive a SC E. SRL București, prin respingerea

acesteia cu motivarea că reclamanta a precizat în mod expres, prin cererea

modificatoare a acțiunii, din 12 aprilie 2013, că pentru primul capăt

de cerere pârât este doar Statul Român, Curtea a reținut că apelanta nu

a formulat critici în memoriul de apel legate de această rezolvare a instanței,

acestea fiind inițiate abia în recursul judecat de Înalta Curte. Cum instanța

de apel nu se poate pronunța decât în limitele devoluțiunii (tantum devolutum

quantum apellatum), iar instanța de casare a indicat instanței de trimitere

să se pronunțe asupra tuturor motivelor de apel, în limitele investirii,

această soluționare de către prima instanță a excepției

lipsei calității procesuale pasive a SC E. SRL București nu a putut

fi cenzurată.

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii formulate, soluționată de prima

instanță prin respingere, cu motivarea că prin cerere nu se tinde

la constatarea unei situații de fapt, ci a inexistenței unui raport juridic,

iar dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 prevăd în mod

expres că instanțele judecătorești sunt competente să stabilească

valabilitatea titlului, Curtea a reținut că interesul în a critica această

rezolvare a instanței aparținea părții adverse care a invocat

excepția, respectiv Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

parte care nu a declarat apel în cauză.

Criticile aduse

măsurii disjungerii capetelor de cerere 2-4 ale acțiunii au făcut

obiectul analizei instanței de recurs, statuările instanței de control

judiciar având putere de lucru judecat. Astfel, Înalta Curte a reținut că

reclamanta a criticat măsura în strânsă legătură cu criticile

aduse hotărârii din apel prin care s-a menținut soluția dată

primului capăt de cerere, or, argumentul instanței de apel în păstrarea

măsurii disjungerii nu a vizat decât împrejurarea că cererile rămase

în soluționarea primei instanțe în urma disjungerii nu au caracter accesoriu

față de cererea soluționată prin admiterea excepției lipsei

de interes. Cum recurenta nu a combătut raționamentul curții de apel,

instanța de recurs nu a examinat criticile formulate sub aspectul legalității

măsurii disjungerii, conchizând că acestea nu au legătură cu

argumentele instanței de apel în păstrarea măsurii disjungerii. În

aceste condiții, legalitatea măsurii disjungerii nu a mai putut fi repusă

în discuție în rejudecarea apelului, iar în ceea ce privește temeinicia

luării acestei măsuri de administrare, sub aspectul oportunității

sale, Curtea a reținut că cererile disjunse au primit o soluționare

definitivă în instanța de judecată, prin decizia civilă nr.

919 din 20 iunie 2014 a Curții de Apel Bacău, astfel că nici aprecierea

temeiniciei măsurii nu ar mai putea produce, în acest stadiu, efecte juridice.

Criticile reclamantei

în legătură cu greșita reținere de către prima instanță

a excepției lipsei de interes față de acțiunea prin care s-a

cerut constatarea nevalabilității titlului Statului român în preluarea

imobilului în suprafață de 674 m.p. teren, situat în fosta str. F. din

municipiul Bacău, sunt întemeiate.

Interesul reclamantei

în promovarea prezentei acțiuni, întemeiate pe dispozițiile art. 6

alin. (3) din Legea nr. 213/1998 este născut și actual.

Astfel, conform

dispozițiilor legale pe care se întemeiază acțiunea: „(1) Fac parte

din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale

și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea

Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și

a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.(2) Bunurile

preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin

vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari

sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

(3) Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească

valabilitatea titlului”.

Este adevărat,

conform celor reținute de prima instanță, că potrivit art. 2.6

din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară

a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unitatea investită cu soluționarea

notificării are competența de a califica în cadrul procedurii administrative

de soluționare a acesteia împrejurarea dacă preluarea s-a făcut fără

titlu valabil, dar, de asemenea, conform art. 2.5 lit. B din aceleași norme,

„În cazul în care persoana îndreptățită, deși a optat pentru

procedura administrativă de restituire prevăzută de lege, invocă

și prezintă o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă care vizează imobilul notificat pentru restituire în natură,

prin care s-a stabilit, în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cu modificările

și completările ulterioare, că preluarea s-a făcut "fără

titlu" sau "fără titlu valabil", unitatea notificată

este obligată să respecte calificarea respectivă sau, după caz,

să pună imediat în executare hotărârea judecătorească”.

Prin dispoziția

nr. 2390 din 20 decembrie 2011 emisă de Primarul municipiului Bacău nu

s-a soluționat notificarea reclamantei cu privire la suprafața de 674

m.p. situată în fosta stradă F. din municipiul Bacău, notificarea

fiind trimisă A.V.A.S. București, întrucât terenul este ocupat de fosta

Imprimerie J., actual SC E SRL București (506 m.p.) și D. (168 m.p.),

conform art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Nu s-a statuat nici cu privire

la preluarea fără titlu valabil a acestui imobil și, oricum, o statuare

în acest sens a Primarului municipiului Bacău nu ar fi produs efecte juridice

în raport de entitatea care are obligația legală a soluționării

notificării cu privire la acest imobil.

În conformitate

cu prevederile citate mai sus (art. 2.5 lit. B din H.G. nr. 250/2007), reclamanta

poate să uzeze în procedura administrativă de restituire de o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă în care s-a stabilit,

în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, preluarea fără titlu

valabil a imobilului, unitatea notificată fiind obligată să respecte

calificarea respectivă sau, după caz, să pună imediat în executare

hotărârea judecătorească.

Având în vedere

cele arătate, Curtea a admis apelul declarat de reclamantă și a anulat

în parte sentința atacată, în conformitate cu dispozițiile art. 297

alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că prima instanță nu a intrat

în judecata fondului prin reținerea excepției lipsei de interes, cu menținerea

dispozițiilor de respingere a excepției inadmisibilității și

a lipsei calității procesuale pasive a SC E. SRL, pentru primul capăt

de cerere, precum și dispoziția de disjungere a celorlalte capete de cerere.

Curtea a procedat

la judecarea procesului, evocând fondul, având în vedere că în cauză a

mai fost dispusă o casare, prin decizia Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Din probele administrate

rezultă că terenul aflat în proprietatea autorului reclamantei, H., respectiv

suprafața de 674 m.p. care face obiectul prezentei cauze, parte din suprafața

totală de 1232 m.p., situați în fosta stradă F., a fost preluată

de Statul român fără un titlu valabil de la proprietar, persoană

care nu a apărut ca expropriat în decretele de expropriere. Întrucât a reținut

acest fapt, Curtea nu a mai examinat dezacordul decretelor de expropriere cu dispozițiile

constituționale, prin nepublicarea lor în Buletinul Oficial al R.S.R., astfel

cum a invocat reclamanta.

În considerarea

acestor argumente, acțiunea având ca obiect constatarea de către instanță

a preluării imobilului în litigiu de către Statul Român fără

titlu valabil este întemeiată, în conformitate cu dispozițiile art. 6

alin. (3) din Legea nr. 213/1998, instanța dispunând în consecință.

Împotriva deciziei

au declarat recurs reclamanta A. și pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

Iași, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice

Bacău, iar pârâta Societatea K. SRL a declarat recurs împotriva deciziei și

a încheierii de ședință din 28 iunie 2016.

Reclamanta A.

a criticat decizia pentru următoarele motive:

Motivul de casare

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Instanța

de apel a încălcat dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. prin

faptul că nu a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond în condițiile

în care solicitase acest lucru prin cererea de apel și prin faptul că

a anulat în parte sentința apelată, deși norma impune anularea în

totalitate a sentinței apelate, ca urmare a constatării motivului de nulitate

reprezentat de soluționarea greșită a cauzei de către instanță,

fără a intra în cercetarea fondului.

Nu au fost cercetate

motivele de apel pe care le-a formulat, cu încălcarea dispozițiilor

art. 315 pct. 1 și 3 C. proc. civ.

Motivul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Nu s-au soluționat

cel puțin următoarelor motive de apel: instanța de fond a stabilit

greșit obiectul cauzei; hotărârea pronunțată de instanța

de fond conține dispoziții contradictorii care nu pot fi duse la îndeplinire;

instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 17 și art. 165

C. proc. civ. atunci când a dispus disjungerea dosarului; s-au încălcat prevederile

art. 129 și art. 137 C. proc. civ.; a fost pronunțată o hotărâre

cu aplicarea greșită a legii; hotărârea apelată este dată

cu încălcarea prevederilor art. 21 și 44 alin. (2) din Constituția

României, ale art. 1 al Primului Protocol adițional la C.E.D.O și ale

art. 6 din C.E.D.O.

Reclamanta a formulat

precizări cu ocazia rejudecării, la termenul din 26 octombrie 2015, precizări

asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat, la fel și cu

privire la notele scrise depuse la termenul din 17 mai 2016, ca urmare a repunerii

pe rol a dosarului.

Hotărârea

conține motive contradictorii.

Instanța

a respins excepția lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere

ca urmare a evocării fondului, dar în prealabil păstrează măsura

disjungerii, situație contradictorie deoarece instanța de fond a aplicat

măsura disjungerii ca urmare a admiterii excepției lipsei de interes.

Instanța de apel, odată ce a respins excepția lipsei de interes,

trebuia să anuleze și măsura disjungerii, anulând în totalitate sentința

apelată, în conformitate cu dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.,

dispoziții pe care susține că le-a aplicat.

În condițiile

în care dispozițiile art. 2.5 lit. B din H.G. nr. 250/2007 pot fi aplicate

numai dacă imobilul teren notificat se reîntoarce în patrimoniul unității

deținătoare, apare ca fiind contradictorie motivarea instanței de

apel cu privire la respingerea excepției lipsei de interes în formularea primului

capăt de cerere, în raport cu concluzia instanței prin care aceasta renunță

la a mai analiza măsura disjungerii sub aspectul temeiniciei, pe motiv că

cererile disjunse au primit o soluție definitivă de respingere din partea

instanței de la Curtea de Apel Bacău, în Dosarul nr. x/110/2013.

Motivul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Sunt greșite

considerentele cu privire la măsura disjungerii dispusă de prima instanță,

potrivit cărora aceasta s-ar bucura de putere de lucru judecat, deoarece în

cazul unui nou recurs va exista o altă situație juridică dedusă

judecății; prima instanță de apel nu a motivat opinia sa cu

privire la măsura disjungerii, indicând numai faptul că nu există

relația de accesorialitate respectivă, fără să explice

de ce nu există o asemenea relație, situație în care reclamanta recurentă

nu avea cum să o critice; dacă opinia instanței de apel ar fi fost

motivată, instanța de recurs ar fi decis să se pronunțe asupra

legalității motivului de apel respectiv, deoarece ar fi putut compara

motivarea instanței de apel cu motivarea reclamantei, cu privire la motivul

de apel invocat; instanța de recurs a observat însă faptul că opinia

instanței de apel nu este motivată și, prin urmare, nu răspunde

susținerilor recurentei cu privire la motivul de apel respectiv, motiv pentru

care a decis în sensul că nu se poate pronunța asupra legalității

măsurii disjungerii; instanța de recurs a casat în totalitate hotărârea

instanței de apel, astfel că opinia acestei instanțe, cu privire

la măsura disjungerii dosarului, a fost desființată, motivul de apel

respectiv fiind în continuare în situația de a nu fi primit o soluție

definitivă.

Instanța

de apel a greșit atunci când nu a analizat măsura disjungerii atât sub

aspectul temeiniciei, cât și sub cel al legalității.

Din faptul că

instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra legalității măsurii

disjungerii și nu a indicat instanței de trimitere că acest motiv

a intrat sub putere de lucru judecat se deduce că instanța de trimitere

trebuia să judece acest motiv de apel, acesta fiind, ca și celelalte motive,

un motiv față de care instanța de casare a stabilit că instanța

de apel nu a răspuns prin hotărârea pronunțată. De altfel, instanța

de apel recunoaște faptul că instanța de casare a trimis spre rejudecare

toate motivele de apel.

Nu trebuia soluționată

excepția lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere, ca

urmare a evocării fondului, deoarece respectiva excepție nu a fost unită

cu fondul de către instanța de fond.

Este greșită

evocarea fondului cauzei în condițiile situației juridice deduse judecății

și a invocării de către instanță a dispozițiilor

art. 297 C. proc. civ., nefiind îndeplinită nici una din condițiile enumerate

de norma legală.

Nu se putea evoca

fondul cauzei după ce a fost păstrată măsura disjungerii. Prin

disjungere, fondul cauzei a fost desființat, situație în care decizia

instanței prin care aceasta evocă fondul cauzei nu se justifică.

Hotărârea

este dată cu încălcarea prevederilor art. 21 din Constituția României

și ale art. 6 din C.E.D.O.

Prin modificarea

sentinței și păstrarea măsurii disjungerii, instanța de

apel a pronunțat o hotărâre care desființează o acțiune

în constatare admisibilă, care are drept scop să deschidă calea acțiunii

în realizarea dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite la restituire,

prin reconstituirea respectivului drept, în conformitate cu dispozițiile Legii

nr. 10/2001 și ale H.G. nr. 250/2007.

Instanța

de apel încalcă dreptul reclamantei la apărare și la un proces echitabil,

invocând faptul că s-au soluționat definitiv cererile disjunse, motiv

pentru care ar fi lipsită de interes cercetarea motivului de apel cu privire

la greșita disjungere a dosarului sub aspectul temeiniciei.

Sunt încălcate

astfel dispozițiile legale mai sus precizate și, ca urmare nu au fost

asigurate condițiile de aplicare a dispozițiilor prevăzute de

Legea nr. 10/2001, referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate, aparând

conflictul între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, situație în care Convenția are prioritate, așa cum s-a statuat

prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii.

Fondul cauzei

este reprezentat de cele patru capete de cerere care, împreună cu pretenția

dedusă judecății, definesc o acțiune în constatare, întemeiată

pe C. civ. și art. 21 pct. 5 din Legea nr. 10/2001.

Scopul acțiunii

este ca prin admiterea acesteia să se deschidă calea acțiunii în

realizarea dreptului de proprietate prin restituirea în natură, în principal

ca urmare a finalizării procedurii administrative de soluționare a notificării

formulată în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, sau, în subsidiar,

prin formularea unei acțiuni în revendicare, reclamanta deținând o hotărâre

definitivă și executorie de restituire a imobilului, hotărâre prin

care poate justifica "un bun C.E.D.O".

Interesul în formularea

acestei acțiuni, cât și în formularea primului capăt de cerere, este

motivat de încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, respectiv a dreptului

de proprietate al reclamantei, încălcare prilejuită de vânzarea nelegală

a imobilului notificat către persoane juridice de drept privat.

Situația

juridică ivită ca urmare a faptului că imobilul notificat a fost

înstrăinat către persoane de drept privat, prin acte de vânzare - cumpărare

nelegale, excede cadrului legal stabilit prin dispozițiile Legii nr. 10/2001,

motiv pentru care reclamanta a invocat dispozițiile C. civ. și ale

art. 6 din Legea nr. 213/1998, respectiv formularea primului capăt de cerere,

astfel încât soluționarea notificării să se facă cu respectarea

dreptului său de proprietate.

În soluționarea

cererii de chemare în judecată, instanța trebuia să țină

cont de faptul că cererea conține două capete principale de cerere,

primul capăt întemeiat pe C. proc. civ., iar cel de al doilea pe C. civ. (art.

948, 966, 968) și pe art. 21 pct. 5 din Legea nr. 10/2001, capetele 3 și

4 fiind accesorii ambelor capete principale, și în acest context trebuia să

pună în discuția părților măsura disjungerii dosarului,

cu consecința formării a două dosare.

În același

timp, instanța trebuia să ia în considerare faptul că, pentru a putea

promova o acțiune în constatarea nulității absolute a unor contracte

de vânzare - cumpărare, persoana îndreptățită trebuie să

demonstreze că deține un act de proprietate valabil. Prin urmare, primul

capăt de cerere coroborat cu dispozițiile art. 2.5 lit. B din H.G.

nr. 250/2007 susțin motivarea interesului în formularea acțiunii în constatarea

nulității absolute parțiale a actelor de înstrăinare a imobilului

notificat, acțiune generată de capetele 2, 3 și 4, mai ales în condițiile

în care acestele sunt încheiate între persoane de drept privat.

În aceste condiții,

cel de al doilea dosar, rezultat din disjungere, trebuia suspendat până la

soluționarea irevocabilă a primului. Disjungerea dispusă de instanța

de fond, fără suspendarea dosarului disjuns, a condus la situația

în care în paralel cu acest dosar se judecă și dosarul disjuns, respectiv

Dosarul nr. x/110/2013, despre care nu se știe dacă este legal constituit.

Mai mult decât atât, unele decizii luate de instanțe în dosarul disjuns ajung

să fie luate în considerare în acest dosar, situație care încalcă

în mod flagrant dreptul la apărare și la un proces echitabil al reclamantei.

Tribunalul a ignorat

cadrul procesual stabilit de reclamantă și principii fundamentale de drept,

cum ar fi principiul disponibilității și cel al contradictorialității,

și fără să comunice și să pună în discuția

părților precizările reclamantei de la termenul din data de 06

septembrie 2013 a soluționat greșit cauza, fără a intra în cercetarea

fondului, prin admiterea excepției lipsei de interes pentru primul capăt

de cerere.

Prima instanță

de apel a menținut soluția nelegală a instanței de fond, motiv

pentru care instanța de recurs a casat hotărârea, iar a doua instanță

de apel a pronunțat o hotărâre prin care a evocat fondul în condiții

de nelegalitate, astfel că fondul cauzei a rămas nejudecat.

Ultima instanță

de apel trebuia să respingă excepția lipsei de interes pentru primul

capăt de cerere ca rezultat al judecării apelului și nu ca rezultat

al evocării fondului, să constate faptul că instanța de fond

a soluționat greșit cauza fără a intra în cercetarea fondului

și pe cale de consecință, în conformitate cu dispozițiile

art. 297 alin. (1) C. proc. civ. trebuia să anuleze în totalitate sentința

civilă apelată și să trimită cauza spre rejudecare instanței

de fond. Neprocedând în acest mod instanța de apel a soluționat greșit

apelul, fără a intra în cercetarea fondului, în cauză fiind incidente

dispozițiile art. 312 pct. 3 C. proc. civ.

Părâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice Iași, prin Administrația Județeană

a Finanțelor Publice Bacău a criticat decizia pentru următoarele

motive, formulate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.:

Deși ambele

instanțe s-au pronunțat pe excepția lipsei de interes, era necesară

și utilă administrarea de probatorii din care să rezulte dacă

s-au acordat sau nu despăgubiri, ca urmare a unei exproprieri pentru cauză

de utilitate publică.

Este nelegal modul

de soluționare a excepției lipsei de interes.

În cadrul procedurii

prealabile administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001, unitatea învestită

cu soluționarea notificării a emis dispoziția nr. 2390/2011, prin

care, deși nu în mod expres, s-a reținut că imobilele ce au făcut

obiectul notificării (inclusiv suprafața de 674 m.p.) au fost preluate

în mod abuziv de către stat.

În aceste condiții,

sunt lipsite de interes trimiterea la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998

și obținerea unei hotărâri care să constate preluarea fără

titlu a imobilelor, reclamanta optând pentru procedura administrativă specială,

în cadrul căreia Primăria Bacău a stabilit că imobilele au fost

preluate abuziv.

Potrivit art.

2 lit. f) din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg

(...) imobilele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate,

la data preluării, în Monitorul Oficial al României, Partea I , sau în Buletinul

Oficial.

Pct. 2.6 din H.G.

nr. 250/2007 statuează expres competența entității investite

cu soluționarea notificării de a califica în cadrul procedurii administrative

de soluționare a notificării împrejurarea că preluarea s-a făcut

fără titlu valabil, fără a mai fi necesară parcurgerea

unei alte proceduri, care ar implica preexistența unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, pronunțate în baza art. 6 alin. (3) din Legea

nr. 213/1998.

În sensul celor

arătate, în mod corect și printr-o interpretare sistematică a dispozițiilor

legale în materie, prima instanță a reținut că entitatea învestită

are libertatea de a aprecia dacă imobilul a fost preluat cu sau fără

titlu și că prin emiterea dispoziției nr. 2390/2011 s-a recunoscut

faptul că exproprierea imobilelor a fost abuzivă, acest aspect nefiind

negat de niciuna dintre părțile implicate în soluționarea notificării

- în aceste condiții, reclamanta neputând obține niciun folos practic

prin formularea primului capăt de cerere, excepția lipsei de interes fiind

în mod temeinic și legal admisă.

a criticat decizia și încheierea de ședința din 28 iunie 2016, susținând,

în esență, următoarele motive:

Motivul de casare

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

S-a încălcat

principiul disponibilității procesului civil în condițiile în care

s-a schimbat direct în apel cadrul procesual pasiv pe primul capăt de cerere

privind constatarea nevalabilității titlului statului, precizat în mod

constant de reclamantă ca fiind formulat doar împotriva Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor, cu încălcarea prevederile art. 294 C. proc.

civ.

Instanța

de apel a făcut un cumul nelegal între instituțiile de drept comun (acțiunea

în constatare pe calea dreptului comun, care poate fi introdusă împotriva Statului

Român, cel ce a preluat la acel moment proprietatea) și prevederile speciale

reglementate de Legea nr. 10/2001, în care calitate procesuală pasivă

are unitatea deținătoare pentru diferența de suprafață

de 674 m.p., pentru care notificarea nr. 544/2001 a rămas nesoluționată.

Procedând în acest mod, instanța de apel a ajuns la o soluție nelegală,

de admitere a acțiunii promovată pe dreptul comun în contradictoriu cu

Statul Român, dar reținând totodată și calitatea procesuală

pasivă a CNI C. SA, în calitate de unitate deținătoare.

Acest raționament

juridic este vădit vătămător drepturilor și intereselor

părților, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât,

deși se reține inițial că acțiunea este introdusă

doar în contradictoriu cu Statul Român, se ajunge implicit la modificarea cadrului

procesul pasiv, făcându-se opozabilă soluția nu numai unității

deținătoare CNI C., care nu ar fi trebuit menținută ca pârâta

în prezenta cauză promovată pe dreptul comun, dar și împotriva K.

(fosta E.), prin respingerea excepției lipsei calității sale procesuale

pasive. Acest aspect susține și motivul reglementat de art. 304 pct. 7

C. proc. civ., privind contradictorialitatea hotărârii.

Instanța

de apel nu s-a pronunțat pe toate motivele de apel formulate de reclamantă,

astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia

de recurs, cu încălcarea art. 315 C. proc. civ.

În mod greșit

s-a reținut cauza pentru judecarea fondului, cu încălcarea art. 297 C.

proc. civ., privându-se în mod nelegal părțile de un grad de jurisdicție

privind temeinicia dreptului dedus judecății la fond, prin invocarea greșită

a prevederilor art. 312 C. proc. civ., care se referă la casarea deciziei din

recurs.

Motivul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea dată cuprinde

motive contradictorii, cu detalierea argumentelor care îl susțin.

Încheierea privind

îndreptarea erorii materiale, ca act subsecvent deciziei nelegale și care face

corp comun cu aceasta, este nelegală.

Analizând recursurile

formulate în cauză, Înalta Curte constată următoarele

:

formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, prin Administrația

Județeană a Finanțelor Publice Bacău

este

fondat,

din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru argumentele și în

limitele arătate în cele ce succed:

Interesul în

formularea cererii de constatare a nevalabilității titlului Statului asupra

imobilului în litigiu a fost justificat de reclamantă pe dispozițiile

art. 2.5 lit. B din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și valorificarea

astfel a hotărârii judecătorești în soluționarea capetelor de

cerere disjunse, referitoare la constatarea nulității absolute parțiale

a contractelor de vânzarea cumpărare, având ca obiect același imobil.

Potrivit

normei

invocate, ”

În cazul în care persoana

îndreptățită, deși a optat pentru procedura administrativă

de restituire prevăzută de lege, invocă și prezintă o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă care vizează

imobilul notificat pentru restituire în natură, prin care s-a stabilit, în

temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările

ulterioare, că preluarea s-a făcut "fără titlu" sau

"fără titlu valabil", unitatea notificată este obligată

să respecte calificarea respectivă sau, după caz, să pună

imediat în executare hotărârea judecătorească”.

Articolul

2.6. din aceleași Norme metodologice prevede că

„la art. 2

alin. (1) lit. i) din lege se statuează competența entității

învestite cu soluționarea notificării de a califica, în cadrul procedurii

administrative de soluționare a notificării, împrejurarea că preluarea

s-a făcut fără titlu valabil, fără a mai fi necesară

parcurgerea unei alte proceduri care ar implica preexistența unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în temeiul

art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările

ulterioare. În cadrul procedurii administrative de rezolvare a notificărilor,

entitatea implicată în aplicarea legii are libertatea de a aprecia, în funcție

de circumstanțele fiecărui caz, dacă actul normativ constituie titlu

valabil sau titlu nevalabil pentru preluarea imobilului respectiv.”

Legea nr. 10/2001,

lege specială în raport cu dreptul comun, conferă astfel entităților

abilitate competența ca, în procedurile de soluționare a notificărilor,

să stabilească inclusiv valabilitatea titlului de preluare a imobilului

ce intră sub incidența acestei legi, înlăturând

orice altă

procedură care ar implica preexistența unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile pronunțate în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea

nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare.

Aplicarea Legii

nr. 10/2001 imobilului în cauză și nu a dreptului comun a primit deja

rezolvare, în soluționarea cererii formulată anterior (2008) de aceeași

reclamantă împotriva pârâților Municipiul Bacău, prin primar, Compania

Națională a Imprimeriilor C., SC D. SRL Bacău, SC E. SRL București,

prin care a solicitat să se constate că Statul a preluat fără

un titlu valabil același imobil. Cu referire la Decizia în interesul legii

nr. 33/2008, prin decizia nr. 2370 din 15 martie 2011 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, în soluționarea recursului formulat în dosarul

respectiv, s-a reținut că, fiind vorba de un imobil trecut în proprietatea

Statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, sunt incidente

dispozițiile acestei legi speciale de reparație, care se aplică prioritar,

în raport de dreptul comun, respectiv de dispozițiile art. 480-481 C. civ.

În analiza încălcării Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv

art. 1 din Primul Protocol adițional, reclamată în cauză, s-a mai

reținut și că reclamanta nu se poate prevala de un „bun” în sensul

acestor norme, întrucât nicio instanță judecătorească sau autoritate

administrativă nu i-a recunoscut, printr-o hotărâre anterioară, în

mod definitiv, dreptul de a i se restitui terenul litigios - noțiunea de „bun”

fiind subliniată cu referire la ultimele dezvoltări jurisprudențiale

ale instanței de contencios european.

Cum după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 cererile de restituire în natură sau

de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobile ce intră

sub regimul acestei legi se supun exclusiv procedurii reglementate de aceasta,

art. 2.5. lit. B din Normele metodologice de aplicare a legii vizează ipoteza

în care anterior intrării în vigoare a acestei legi s-a obținut o hotărâre

judecătorească prin care s-a stabilit, în temeiul art. 6 alin. (3) din

Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, că

preluarea s-a făcut "fără titlu" sau "fără

titlu valabil" - hotărâre ale cărei efecte sunt recunoscute pe deplin

în procedura de soluționare a notificării.

Oricum, din interpretarea

normei legale în cauză rezultă că ar permisă valorificarea unei

astfel de hotărâri judecătorești (cu rezerva anteriorității,

mai sus subliniată) în procedura administrativă sau, în ipoteza nesoluționării

în termenul legal a notificării, în acțiunea formulată în fața

instanței judecătorești pentru soluționarea pe fond a acțiunii

persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate,

cale confirmată prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007, nu în procesul

de verificare a valabilității contractelor de vânzare cumpărare având

ca obiect imobilele ce intră su