ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4160/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 29.11.2012, sub nr. x/2012, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Compania Națională a Imprimeriilor B. S.A., S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul din Bacău, str. x, preluat abuziv prin expropriere, nulitatea absolută parțială a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.11.2003 la B.N.P. E., pentru suprafața de teren aflată în litigiu (respectiv 1014 mp) nulitatea absolută parțială a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.10.2006 la B.N.P. F., pentru aceeași suprafață și nulitatea absolută parțială a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.03.2007 la B.N.P. F., pentru aceeași suprafață.

La data de 1.04.2013, reclamantul și-a modificat primul capăt de cerere în sensul că pârât este Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, care a fost introdus în cauză în această calitate.

Prin Sentința nr. 1094/21.06.2013, Tribunalul Bacău a respins excepția inadmisibilității, a admis excepția lipsei de interes și a respins în consecință primul capăt de cerere al acțiunii și a disjuns celelalte capete de cerere dispunând formarea unui nou dosar, care a primit nr. x/110/2013.

În Dosarul nr. x/2013, reclamantul A. a depus la dosar la data de 18.03.2013, completare la cererea principală și a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; Compania Națională A Imprimeriilor "B." S.A.; S.C. C. S.R.L.; S.C D. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 9, art. 10, art. 21 și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ale H.G. nr. 250/2007, ale art. 20, art. 21 și art. 44 din Constituția României, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și prin raportare la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XX/2007, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună soluționarea pe fond a Notificării nr. x/2001 și obligarea pârâtei Compania Națională a Imprimeriilor "B." S.A la emiterea deciziei/dispoziției motivate cu privire la soluționarea respectivei notificări, în sensul restituirii în natură a imobilului teren, în suprafață de 1014 mp, ce face obiectul prezentului litigiu; în subsidiar în situația în care instanța va constata lipsa calității procesuale pasive a C.N.I "B." S.A. cu privire la soluționarea notificării și deci imposibilitatea acestei entități de a emite decizie/dispoziție motivată în condițiile Legii nr. 10/2001, a solicitat instanței obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor în cuantumul stabilit prin raportul expertizei tehnice judiciare depusă la dosarul cauzei și de asemenea, obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 15.11.2013, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; Compania Națională a Imprimeriilor "B." S.A., S.C C. S.R.L. și S.C D. S.R.L., precizări prin care, în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a Deciziei nr. IX/20.03.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Bacău în prezenta cauză.

Prin Sentința civilă nr. 165/07.02.2014, Tribunalul Bacău, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Prin Sentința civilă nr. 474/06.04.2017 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București și Compania Națională a Imprimeriilor "B." S.A. București, a obligat pârâta Compania Națională a Imprimeriilor B. S.A. să emită în favoarea reclamantului decizie motivată cu propunere de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul - teren în suprafață de 1010 mp situat în Bacău, jud. Bacău, identificat prin suplimentul nr. 2 la raportul de expertiză topografică extrajudiciară, efectuat de expert G., depus la termenul din data de 10.01.2014 în Dosarul nr. x/2007 și, pe cale de consecință, a respins celelalte pretenții ale reclamantului, formulate în contradictoriu cu pârâții Compania Națională a Imprimeriilor B. S.A. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe, la data de 21.07.2017 a declarat apel, reclamantul A., iar la 11.12.2017 a declarat apel pârâta Compania Națională a Imprimeriilor B. S.A. care au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 19.12.2017.

În motivare apelului său, apelantul-reclamant a arătat că instanța de fond nu a soluționat excepția invocată cu privire la lipsa calității procesual pasive a pârâtei C.N.I B. S.A în raport cu primul capăt de cerere.

Instanța de fond, deși a unit excepția cu fondul cauzei, atunci când a judecat fondul cauzei nu a răspuns motivelor invocate în susținerea excepției și nici nu s-a pronunțat în sensul admiterii sau respingerii acesteia.

Instanța de fond a aplicat greșit legea, atunci când a decis faptul că pârâta C.N.I B. B.A este entitate învestită cu soluționarea notificării.

Instanța de fond a aplicat greșit legea atunci când a stabilit faptul că pârâta C.N.I. B. S.A ar fi entitate învestită cu soluționarea notificării, în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, deoarece a interpretat greșit aceste dispoziții.

Articolul respectiv stabilește categoria de entități care sunt implicate în procedura administrativă cu privire la soluționarea unei notificări, formulată în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, dar nu stabilește calitatea de unitate deținătoare, sau de entitate învestită cu soluționarea notificării.

Aceste calități sunt stabilite de dispozițiile H.G nr. 250/2007:

- unitate deținătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridica care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste);

- entitate învestită cu soluționarea notificării este, după caz, unitatea deținătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluționeze o notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său (Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Ministerul Finanțelor Publice, alte autorități publice centrale sau locale implicate).

Sintagma indiferent în posesia cui se află în prezent are semnificația, pe de o parte, că incidența legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deținătorului (minister, primărie, instituție publică, societate comercială cu capital de stat, organizație cooperatistă și altele asemenea) și, pe de altă parte, are semnificația stabilirii momentului în funcție de care se face calificarea unității deținătoare, respectiv cel care deținea imobilul respectiv la data intrării în vigoare a legii (prezent se raportează la momentul nașterii juridice a dreptului la restituire). În cazul în care, după data intrării în vigoare a legii, un imobil notificat potrivit legii a fost transferat în administrarea unei alte entități, aceasta din urmă devine entitate deținătoare învestită cu soluționarea notificării. Entitatea inițial notificată are obligația de a transmite notificarea și documentația aferentă entității deținătoare și totodată de a înștiința în mod expres persoana îndreptățită despre aceasta situație."

În conformitate cu aceste dispoziții legale unitatea deținătoare este cea care deține imobilul în patrimoniul său, fiind în acest caz și entitate învestită cu soluționarea notificării, iar dacă aceasta a transferat dreptul de administrare unei alte entități, din cele prevăzute de lege, aceasta din urmă este entitatea deținătoare învestită cu soluționarea notificării.

Prin urmare calitatea de entitate învestită cu soluționarea notificării este condiționată fie de deținerea de către aceasta a imobilului în patrimoniul său, fie de faptul că este persoana juridică abilitată de lege să soluționeze o notificare cu privire la un bun care nu se găsește în patrimoniul său.

Pe cale de consecință, în raport cu soluționarea notificării, este irelevant faptul că la un moment dat pârâta C.N.I B. S.A. a deținut imobilul, dacă la acest moment nu există o entitate, prevăzută de lege, care să dețină calitatea de entitate învestită cu soluționarea notificării.

În speță, C.N.I B. S.A. care a deținut imobilul la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât și la data înregistrării Notificării nr. x/2001, în conformitate cu Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria: M11 nr. 0065 din anul 1999, a avut calitatea de entitate învestită cu soluționarea notificării până în data de 27.11.2003, când a înstrăinat imobilul notificat societății private S.C C. S.R.L Bacău.

Prin înstrăinare a transmis dreptul de proprietate, deci și pe cel de administrare, unei alte entități, astfel că C.N.I B. S.A a pierdut în anul 2003 calitatea de entitate învestită cu soluționarea notificării, iar S.C C. S.R.L, fiind societate privată, nu este implicată în procesul de soluționare a notificărilor, conform dispozițiilor art. 2.1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007, deci nu poate avea calitatea de entitate învestită cu soluționarea notificării.

În acest context Primăria Bacău trebuia să transmită notificarea către C.N.I. B. S.A cât timp aceasta a deținut în patrimoniul său imobilul notificat.

Pe cale de consecință Primăria Bacău a transmis eronat Dosarul cu notificarea nr. x/2001 către C.N.I B. S.A, în anul 2012.

Instanța de fond a aplicat greșit legea deoarece a ignorat dispozițiile prevăzute de H.G nr. 250/2007.

În același context instanța de fond greșește atunci când aplică dispozițiile art. 21 din Legea nr. 165/2013, pentru a stabili faptul că, în speță, se poate emite o decizie motivată cu propunere de măsuri reparatorii în echivalent.

Aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile în cazul în care lipsește entitatea învestită cu soluționarea notificării, singura entitate care, potrivit legii, poate să emită o decizie cu privire la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Instanța de fond a soluționat greșit fondul cauzei.

Analizând fondul cauzei instanța trebuia, în primul rând, să stabilească dacă reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.

După ce stabilea care este calitatea reclamantului în raport cu dispozițiile legilor speciale de reparație instanța trebuia să stabilească care sunt drepturile reclamantului în raport cu aceste dispoziții.

Instanța stabilește în mod corect faptul că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dar soluționează greșit cauza, atunci când stabilește modul în care sunt incidente în cauză dispozițiile legilor speciale de reparație, cu privire la soluționarea notificării.

Astfel, instanța stabilește faptul că pârâta C.N.I B. S.A este entitate învestită cu soluționarea notificării și stabilește calitatea reclamantului ca fiind de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, deoarece reclamantul nu poate avea calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în natură, imobilul fiind înstrăinat, iar contractele de vânzare-cumpărare nu au fost anulate.

Decizia instanței este eronată deoarece pârâta C.N.I B. S.A nu este entitate învestită cu soluționarea notificării, iar în speță nici nu este determinată legal o asemenea entitate, caz în care nu se pot stabili drepturile reclamantului în raport cu legile speciale de reparație.

Mai mult decât atât motivele invocate de instanță, în baza cărora aceasta a stabilit faptul că reclamantul nu ar avea calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în natură, nu sunt prevăzute de dispozițiile legilor speciale de reparație.

De altfel, conform acestor dispoziții, atunci când restituirea în natură nu se poate realiza pe vechiul amplasament, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată să analizeze posibilitatea restituirii în natură pe un alt amplasament, posibilitate omisă de către instanță.

Prin urmare dreptul reclamantului cu privire la restituirea în natură a imobilului notificat a rămas nesoluționat din punct de vedere juridic de către instanță.

Analizând situația juridică dedusă judecății instanța trebuia să constate lipsa entității învestită cu soluționarea notificării, caz în care o soluție corectă din punct de vedere legal este admiterea capătului 2 de cerere.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond încalcă dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 44 alin. (1) din Constituția României.

Prin hotărârea dată instanța a obligat pârâta C.N.I. B. S.A să emită decizie motivată prin care să propună măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul aflat în litigiu motivat de faptul că imobilul notificat a fost înstrăinat, iar actele de înstrăinare (contractele de vânzare-cumpărare a imobilului) nu au fost anulate.

O asemenea motivare nu poate fi invocată în cadrul soluționării pe fond a notificării, deoarece măsurile reparatorii în echivalent se pot acorda numai în condițiile în care imposibilitatea restituirii în natură este motivată prin aplicarea dispozițiilor legilor speciale de reparație, aplicare care în fapt este împiedicată tocmai de înstrăinare a imobilului notificat.

Având în vedere faptul că înstrăinarea imobilului a fost nelegală, nelegalitate care nu a putut fi confirmată de către justiție datorită lipsurilor legislative menționate, cât și a numeroaselor modificări în timp ale Legii nr. 10/2001, se consideră că situația juridică prin care dreptul la restituirea în natură a rămas nesoluționat este o situație juridică apărută independent de voința reclamantului, deoarece acesta a întreprins toate demersurile în vederea soluționării legale a notificării sale, iar în același timp consideră că această situație juridică încalcă dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, în lipsa unei entități învestită cu soluționarea notificării, dispozițiile legilor speciale de reparație nu sunt aplicabile.

"Art. 1 - Orice persoana fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional."

Pe cale de consecință sunt aplicabile în speță dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, dispoziții prin care sunt stabilite condițiile în care poate apărea conflictul între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel în decizie se menționează:

"Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natura a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentală."

Apreciază faptul că în speță, având în vedere situația juridică rezultată ca urmare a înstrăinării imobilului notificat de către unitatea deținătoare, a apărut conflictul între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului caz în care atât dispozițiile Convenției cât și cele ale C. civ. au prioritate față de legea specială.

Cum restituirea în natură nu mai este posibilă, datorită absenței din legislație, "la momentul înstrăinării", a unor prevederi legale cu privire la nelegalitatea înstrăinării imobilului notificat și la soluționarea notificării în acest caz, rezultă pe cale de consecință prioritatea dispozițiilor art. 998, 999 C. civ.

Acordarea de despăgubiri bănești de către pârâta Statul Român, care este direct implicată în raportul juridic determinat de cel de al doilea capăt de cerere, este în concordanță cu situația juridică existentă, rezultată ca urmare a înstrăinării nelegale a imobilului notificat, situație juridică care este în contradicție cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Statul Român se face vinovat, prin lipsa unei legislații coerente, față de situația juridică care face obiectul prezentului dosar, situație juridică în care imobilul notificat a fost înstrăinat de unitatea deținătoare pe parcursul derulării procedurii administrative de soluționare a notificării.

Ca urmare a acestui fapt reclamantul a pierdut dreptul său de proprietate și dreptul la restituirea în natură a imobilului. condiție prioritară prevăzută prin dispozițiile Legilor nr. 10/2001 și nr. 165/2013, încălcându-se astfel dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituția României.

Pe cale de consecință, Statul Român, reprezentat în proces prin Ministerul Finanțelor Publice, trebuie să repare prejudiciul adus reclamantului în conformitate cu dispozițiile art. 998, 999 C. civ.

Hotărârea instanței de fond încalcă dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin faptul că a ignorat conflictul apărut între legea specială și Convenție ca urmare a înstrăinării imobilului notificat și dispune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile în care dreptul la restituirea în natură nu a fost soluționat, aplicând greșit dispozițiile legale cu privire la soluționarea notificării.

Această situație juridică este consecința directă a încălcării principiilor de drept cu privire la garantarea stabilității raporturilor juridice și cu privire la siguranța circuitului civil.

Având în vedere toate aspectele juridice menționate se poate deduce în mod clar atât lipsa calității procesual pasive a pârâtei C.N.I. B. S.A cu privire la soluționarea notificării, cât și imposibilitatea soluționării pe fond a notificării, conform dispozițiilor legilor speciale de reparație, ca urmare a absenței unor dispoziții legale din conținutul acestor legi cu privire la situația juridică dedusă judecății în această speță.

În acest context, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă cu privire la soluționarea cauzei, dispozițiile Deciziei nr. 27/14.11.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nefiind aplicabile în speță, deoarece cererea de chemare în judecată nu este o contestație împotriva deciziei administrative emisă de unitatea deținătoare, iar măsurile reparatorii nu pot fi acordate.

Pe cale de consecință a solicitat instanței de apel să constate apariția în speță a conflictului dintre legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ca urmare a acestui fapt să dispună admiterea apelului și modificarea Sentinței civile nr. 474/06.04.2017 pronunțată de Tribunalul București, în sensul admiterii capătului 2 de cerere și obligarea pârâtei Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor bănești în cuantumul stabilit de expertiza judiciară omologată în Dosarul nr. x/2008.

În drept, au fost invocate dispozițiile H.G nr. 250/2007, Decizia nr. 33/2008 - Înalta Curte de Casație și Justiție, art. 44 alin. (1) Constituția României, art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 998, 999 C. civ.

În motivarea apelului său apelanta-pârâtă Comisia Națională a Imprimeriilor B. S.A. a arătat că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea principiului disponibilității și dispozițiilor art. 152, art. 224, art. 406 alin. (4) din C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 4 din C. proc. civ.

În încheierea de ședința din 16.03.2017 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, din Dosarul nr. x/2014, este consemnat faptul că reclamantul A., la acel termen de judecată, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Compania Națională a Imprimeriilor B. S.A., în sensul că această pârâtă nu are calitate de unitate deținătoare.

Părțile pârâte nu au fost prezente la ședința de judecată.

Tribunalul nu a comunicat părților pârâte și nu a pus în discuția părților această nouă cerere a reclamantului A.;

Tribunalul a calificat această cerere contrar procedurii civile și evidenței, ca fiind o apărare care ține de fondul cauzei;

Procedând în modul arătat mai sus, instanța de fond a încălcat următoarele dispoziții din C. proc. civ.: art. 224, 152 și 406.

Față de cererea formulată și depusă de reclamantul A. (chiar dacă a fost intitulată greșit "excepție privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtei C.N.I. B. S.A.") la termenul din 16.03.2017 când pârâta C.N.I. B. S.A. nu a fost prezentă, consideră că instanța de fond trebuia să se pronunțe asupra cererii formulate de reclamant, în sensul că nu dorește să se mai judece cu pârâta C.N.I. B. S.A. și nu să facă aprecieri asupra a ce trebuia sau nu să solicite reclamanta.

Potrivit principiului disponibilității, reclamanta este cea care stabilește cadrul procesual și limitele cererii de chemare în judecată, astfel că instanța de fond trebuia:

- să califice cererea reclamantului A. ca fiind o renunțare la judecata împotriva pârâtei C.N.I. B. S.A., având în vedere susținerea reclamantului că nu dorește să se judece cu pârâta C.N.I. B. S.A.;

- să comunice cererea către pârâta absentă C.N.I. B. S.A.;

- să acorde un nou termen de judecată până la care pârâta C.N.I. B. S.A. să-și exprime poziția față de cererea de renunțare formulată de reclamantul A.;

Cererea reclamantului A. nu putea fi calificată "o apărare a reclamantului" întrucât viza o excepție a lipsei calității procesuale pasive ce putea fi invocată de către pârâtă. Calificarea juridică reală a cererii reclamantului A., depusă în ședința din 16.03.2017 era aceea de renunțare la judecată față de pârâta C.N.I. B. S.A.

Față de soluția instanței de fond în raport de cererea reclamantului A. prin care reclamantul a cerut modificarea cadrului procesual, cu renunțarea la judecată față de pârâta C.N.I. B. S.A., recurenta - pârâtă a solicitat să se constate că tribunalul a încălcat principiul disponibilității, a încălcat regulile de procedura civilă privind modul de comunicare și soluționare a cererilor și a depășit atribuțiile puterii judecătorești stabilind alte limite ale cererii de chemare în judecată, decât cele indicate de reclamant.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea Sentinței civile nr. 474/06.04.2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2014 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, cu trimiterea spre rejudecare a cauzei și punerea în discuția părților schimbarea cadrului procesual așa cum a indicat reclamantul A., prin cererea din 16.03.2017.

Instanța de fond a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 9 din Legea nr. 10/2001 și în Normele metodologice din 7 martie 2007 de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Așa cum rezultă din considerentele Sentinței civile nr. 474/06.04.2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2014 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, instanța de fond a reținut că:

Reclamantul A. a transmis Notificarea nr. x/22.08.2001 prin intermediul BEJ H., însă nu către pârâta C.N.I. B. S.A., ci către instituția Primarului Municipiului Bacău.

La data trimiterii notificării sus-menționate, parte din terenul în legătura cu care s-a emis notificarea era administrat, în calitate de proprietar, de C.N.I. B. S.A.;

Instituția Primarului Municipiului Bacău nu a dirijat către pârâta C.N.I. B. S.A. notificarea depusă de reclamant, decât la data de 08.08.2012, prin Adresa nr. x

Parte din suprafața de teren în legătură cu care reclamantul A. a transmis Notificarea nr. x/22.08.2001 a fost înstrăinată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fără ca fostul deținător, pârâta C.N.I. B. S.A., să fi avut cunoștință de existența notificării.

Instanța Tribunalului București a considerat ca pârâta C.N.I. B. S.A. are calitatea de parte deținătoare și poate sta în proces, apreciind ca fiind determinantă calitatea pârâtei C.N.I. B. S.A. de deținătoare a terenului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Această soluție a instanței de fond este greșită în raport de dispozițiile de drept material ale art. 9 din Legea nr. 10/2001 și cele ale Normelor metodologice din 7 martie 2007 de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Astfel, a arătat că potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001 și normelor metodologice, în cazul în care, după data intrării în vigoare a legii, un imobil notificat potrivit legii a fost transferat în administrarea unei alte entități, aceasta din urmă devine entitate deținătoare investită cu soluționarea notificării.

Entitatea inițial notificată are obligația de a transmite notificarea și documentația aferentă entității deținătoare și totodată de a înștiința în mod expres persoana îndreptățită despre această situație.

În raport de faptul că în evidențele fiscale gestionate de instituția Primarului Municipiului Bacău, pentru terenul față de care reclamantul A. a transmis Notificarea nr. x/22.08.2001 era înregistrată ca deținător la data de 08.08.2012 o altă entitate decât C.N.I. B. S.A., în mod eronat entitatea notificată inițial - instituția Primarului Municipiului Bacău - a dirijat către pârâta C.N.I. B. S.A. notificarea transmisă de reclamantul A.

În scopul probării susținerii sale, având în vedere faptul că instituția Primarului Municipiului Bacău gestionează evidența fiscală a deținătorilor de terenuri, recurenta-pârâtă solicită să se dispună în sarcina instituției Primarului Municipiului Bacău să comunice la dosarul de recurs evidența fiscală a proprietarilor/deținătorilor terenului notificat de reclamantul A., așa cum rezultă din înregistrările fiscale ale instituției Primarului Municipiului Bacău valabile la data de 08.08.2012.

Așadar, față de deținătorul imobilului teren notificat de reclamantul A., și anume S.C. D. S.R.L., entitatea instituția Primarului Municipiului Bacău trebuia să dirijeze notificarea către deținătorul real S.C. D. S.R.L. Acest deținător este competent legal să se pronunțe în legătură cu Notificarea nr. x/22.08.2001 emisă de reclamantul A.

De asemenea, raportat la deținătorul real al terenului notificat de către reclamantul A., instanța de fond trebuia să procedeze la introducerea forțată în cauză, din oficiu, a S.C. D. S.R.L., terț în lipsa căruia nu se putea soluționa cererea reclamantului.

În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului său și să se dispună casarea sentinței civile recurate, ca fiind nelegală, cu trimiterea spre rejudecare a cauzei și punerea în discuția părților a introducerii în cauză ca pârât a S.C. D. S.R.L., deținător real și actual al părții din terenul notificat de reclamantul A., precum și schimbarea cadrului procesual, așa cum rezultă din evidențele fiscale ale instituției Primarului Municipiului Bacău.

La data de 26.01.2018 recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, recurentul-reclamant a arătat, ca un prim aspect în susținerea cerinței de respingere a recursului, aspect esențial care caracterizează situația juridică dedusă judecății, că pârâta și-a asumat calitatea de entitate învestită cu soluționarea notificării, deoarece nu a returnat dosarul cu Notificarea nr. x/23.08.2001 Primăriei Bacău, așa cum de altfel a procedat în prealabil A.V.A.S București.

În aceste condiții recursul pârâtei pare lipsit de interes, deoarece instanța de fond nu a făcut altceva decât s-a conformat situației juridice pe care și-a asumat-o pârâta, astfel că recursul pârâtei este inadmisibil.

De altfel și motivele invocate de pârâtă sunt lipsite de temei juridic și chiar aberante, dovedind o gravă necunoaștere a dispozițiilor legale.

Afirmația pârâtei conform căreia Primăria Bacău trebuia să trimită notificarea lui S.C D. S.R.L, iar această societate trebuia introdusă forțat în cauză este contrară art. 21.1 lit. e) din H.G nr. 250/2007 care precizează foarte clar:

"e) societățile comerciale privatizate integral sau cele constituite din inițiativă privată, care au dobândit astfel de bunuri după privatizare sau, după caz, după înființarea lor, nu sunt entități învestite cu soluționarea notificărilor".

În condițiile în care pârâta și-a asumat calitatea de entitate învestită cu soluționarea notificării ar fi fost pierdere de timp pentru ca instanța să solicite ca pârâta să pună concluzii pe excepție, pârâta neavând altă alternativă decât să susțină respingerea excepției.

De asemenea ținând cont de faptul că pârâta nu s-a prezentat în instanță, cu toate că a fost legal citată, deduce faptul că pârâta nu poate invoca nicio încălcare a principiului disponibilității și nici vreo vină a instanței cu privire la împrejurarea că excepția nu a fost pusă în discuție în prezența ei.

Este greșită totodată invocarea articolelor din C. proc. civ. deoarece în conformitate cu dispozițiile art. 24 și 25 din C. proc. civ.:

"Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare" "Procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi".

În același context trebuie menționat și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012:

"Procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi."

Prin urmare având în vedere faptul că articolele invocate fac parte din noul C. proc. civ., invocarea lor este greșită.

Prin invocarea excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtei C.N.I "B." S.A. față de primul capăt de cerere reclamantul nu a intenționat să renunțe la judecată în raport cu pârâta C.N.I "B." S.A. și nici nu se poate interpreta, din punct de vedere juridic, acest lucru.

Interpretarea corectă a situației de drept și de fapt este aceea că reclamantul dorește să se judece cu pârâta pe aspectul calității procesual pasive a acesteia.

Acest lucru este consecința directă a faptului că reclamantul stabilește cadrul procesual și în condițiile în care nu ar fi vrut să se judece cu pârâta nu ar mai fi chemat-o în judecată.

Pârâta C.N.I "B." S.A afirmă în mod greșit faptul că numai pârâta ar fi putut invoca o asemenea excepție, deoarece excepția lipsei calității procesual pasivă este o excepție absolută, care poate fi invocată de orice parte din proces.

Deoarece pârâta C.N.I "B." S.A și-a asumat calitatea de entitate învestită cu soluționarea notificării reclamantul a fost obligat să o cheme în judecată în această calitate.

Deci, aceasta este calitatea pârâtei în proces, calitate în baza căreia, chiar dacă reclamantul nu ar fi chemat-o în judecată, ar fi fost introdusă forțat în cauză de către instanța de judecată.

Nu înseamnă însă în mod automat că pârâta îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a putea avea o asemenea calitate.

Prin invocarea excepției reclamantul dorește ca instanța să se pronunțe cu privire la calitatea pârâtei în proces din punct de vedere al prevederilor legate și nu doar ca un simplu fapt rezultat din opțiunea pârâtei.

În acest context instanța a calificat în mod corect excepția ca o apărare de fond, calitatea de entitate învestită cu soluționarea notificării trebuind a fi analizată sub două aspecte: legalitatea asumării de către pârâtă a acestei calități și posibilitatea soluționării pe fond a notificării.

Clarificarea acestor aspecte presupune utilizarea probelor și evenimentelor care țin de fondul cauzei.

Din păcate instanța de fond a interpretat greșit aceste probe și evenimente și nici nu a judecat excepția pe fond, motiv pentru care reclamantul a formulat apel.

Este greșită și afirmația pârâtei referitoare la calea de atac, deoarece Legea nr. 10/2001 nu conține dispoziții cu privire la calea de atac împotriva hotărârii instanței care soluționează o cerere prin care persoana îndreptățită la restituire solicită soluționarea pe fond a notificării sale.

Total neîntemeiată și aberantă este și formularea motivului 2 de recurs atât din punctul de vedere al interpretării dispozițiilor Legii nr. 10/2001 art. 9 și ale dispozițiilor H.G nr. 250/2007, cât și din punctul de vedere al solicitărilor pârâtei formulate ca urmare a invocării acestui motiv.

Despre greșita interpretare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale H.G. nr. 250/2007, de către pârâta cât și de către instanța de fond, a făcut referire atât în întâmpinarea de față cât și în motivele apelului așa că nu mai are rost să menționeze erorilor cuprinse în aceste interpretări.

În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 S.C D. S.R.L, (care la această dată nici nu mai există, fiind preluată de I. S.A), fiind societate de drept privat, nu poate fi investită cu soluționarea unei notificări la Legea nr. 10/2001 și prin urmare primăria nu putea transmite notificarea unei asemenea entități și nici nu poate fi chemată ca parte în acest proces pentru că nu are calitate procesuală.

Parcursul imobilului notificat, din punctul de vedere al deținătorilor, este evident, ținând cont de probele aflate la dosar, așa că o solicitare a instanței în acest sens adresată Primăriei Bacău este inutilă și ar demonstra și o lipsă de profesionalism a instanței.

Este evidentă penibilitatea cerințelor pârâtei, pârâtă care în realitate și-a asumat în mod gratuit calitatea de entitate învestită cu soluționarea notificării pentru a profita de această calitate, deoarece toate instanțele, care au judecat situația juridică creată ca urmare a înstrăinării imobilului notificat, au judecat cauzele respective în ipoteza certitudinii faptului că notificarea va fi soluționată de către pârâtă.

Important de menționat este faptul că pârâta a putut să își asume în mod gratuit calitatea de entitate învestită cu soluționarea notificării și să profite de această calitate numai datorită faptului că legislația în vigoare, care este incidentă în cauză, este incompletă și incoerentă.

În concluzie reclamantul a susținut faptul că pârâta este lipsită de interes în a formula recurs, lucru care se poate deduce și din analiza motivelor de recurs, prin care, contrar prevederilor legale, pârâta sugerează faptul că ar fi o altă entitate răspunzătoare de soluționarea notificării reclamantului, fără să motiveze din punct de vedere legal, de ce nu ar putea fi ea entitatea respectivă, în condițiile în care nu a retrimis notificarea Primăriei Bacău.

Pe cale de consecință reclamantul a solicitat instanței de control judiciar respingerea recursului ca inadmisibil, fiind lipsit de interes, sau în mod evident ca nefondat.

Constatându-se legal învestită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, prin Decizia nr. 530A din 29 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondată excepția lipsei de interes.

A respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamantul A. și de apelanta-pârâtă Compania Națională a Imprimeriilor "B." S.A. București prin administrator judiciar J. SPRL împotriva Sentinței civile nr. 474/06.04.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2014 în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București.

Analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor aplicabile, Curtea de apel a reținut următoarele:

Spre deosebire de, dispozițiile art. 304 C. proc. civ. din materia recursului, care stabilesc în mod expres și limitativ, cazurile de modificare respectiv de casare a hotărârii recurate exclusiv pentru motive de nelegalitate, dispozițiile art. 295 C. proc. civ., în alin. (1) permit instanței de apel să examineze cauza, în limitele criticilor invocate prin cererea de apel atât din punct de vedere al situației de fapt cât și din punct de vedere al aplicării legii iar în alin. (2) dau posibilitatea instanței să refacă probatoriul administrat în primă instanță și să administreze probe noi dacă consideră necesar.

Pe cale de consecință, apelul este reglementat ca o cale de atac ordinară devolutivă, spre deosebire de recurs, în sensul că provoacă o nouă judecată în fond, astfel că organul judiciar în apel este îndrituit să reexamineze probatoriul administrat în fața instanțelor de fond și poate modifica situația de fapt reținută, exercitând atât un control de legalitate cât și de temeinicie asupra soluției apelate.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes a apelului formulat de pârâta CNI B. S.A., Curtea o apreciază ca nefondată și o va respinge ca atare, având în vedere că prin sentința apelată s-a reținut calitatea pârâtei de unitate deținătoare și a fost obligată să emită deciziei motivată cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, iar acest aspect formează unul dintre motivele de critică formulate prin cererea de apel. Prin urmare, Curtea reține că pârâta justifică un interes în promovarea căii de atac a apelului, urmărind să înlăture obligarea sa la emiterea deciziei de soluționare a notificării reclamantului, contestând calitatea sa de unitate deținătoare.

Examinând cererea de apel formulată de pârâta Compania Națională a Imprimeriilor B. S.A., Curtea a constatat că s-au formulat critici relative soluționării excepției lipsei calității procesuale pasive a apelantei, precum și calității pârâtei de unitate deținătoare.

În privința primei critici, Curtea a reținut că nu poate reține o încălcare a principiului disponibilității, raportat la modalitatea în care instanța de fond a procedat la soluționarea excepției anterior enunțate. Din încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 16.03.2017 a rezultat că tribunalul a pus în discuția contradictorie a părților excepția invocată de reclamant, luând concluziile părților prezente la dezbateri, adică ale reclamantului, după care a calificat această excepție drept o apărare ce ține de fondul cauzei, justificând în mod această soluție prin faptul că aduce în discuție calitatea apelantei pârâte de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, urmând a se pronunța asupra acestei chestiuni odată cu fondul litigiului. Faptul că apelanta pârâtă nu a fost prezentă la termenul respectiv de judecată nu constituie un impediment pentru organul judiciar de a pune în discuția părților excepțiile și incidentele procedurale invocate, cu respectarea principiului oralității și al contradictorialității, exigențe procedurale respectate de către prima instanță, Curtea a apreciat totodată că nu există obligația procesuală a tribunalului de a temporiza judecata cauzei în vederea comunicării către pârâți a excepției invocate de reclamant, prealabil dezbaterii contradictorii a acesteia, deoarece obligația părților este de a se prezenta la judecată personal sau prin reprezentant și de a urmări cursul procesului. Curtea a avut în vedere că invocarea unei excepții procesuale nu antrenează, potrivit normelor procedurale, obligativitatea comunicării notelor scrise, în care s-a materializat argumentarea excepției, către părțile adverse, așa cum este instituită această obligativitate în cazul formulării unei întâmpinări, a unei cereri reconvenționale sau altei cereri incidentale sau a unei cereri accesorii. Absența nejustificată a unei părți de la judecată, în condițiile în care cealaltă se prezintă, nu este de natură să atragă alte consecințe, cu excepția faptului că partea lipsă își asumă riscul luării unor măsuri procesuale, față de care nu a avut posibilitatea să-și exprime punctul de vedere.

A două chestiune subsumată primului motiv de critică constă în calificarea dată de apelanta pârâtă excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de reclamant în privința sa, în sensul că în realitate ar fi vorba despre o renunțare la judecată, susținând totodată că, în raport de această calificare, instanța de fond nu a respectat procedura reglementată pentru a se lua act de poziția procesuală a părții. Curtea a apreciat ca nefondate susținerile apelantei pârâte, având în vedere că renunțarea la judecată și excepția lipsei calității procesuale pasive sunt două categorii juridice distincte, care nu se pot confunda sau asimila, având regimuri juridice diferite, reglementate ca atare de C. proc. civ. În ipoteza invocării excepției lipsei calității procesuale pasive, chiar de către reclamant, instanța, soluționând excepția, va examina și va tranșa asupra legitimității procesuale a părții în raport de care s-a invocat excepția, asupra identității dintre subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății și partea pârâtă, organul judiciar putând ajunge și la concluzia necesității respingerii excepției, or în ipoteza în care suntem în situația actului procesual de dispoziție al renunțării, verificările se circumscriu exclusiv asupra disponibilității părții cu privire la dreptul ce formează obiectul judecății, fără ca organul judiciar să fie îndrituit a face vreo apreciere în drept asupra oportunității actului renunțării, în raport de circumstanțele faptice și juridice ale cauzei sau asupra necesității menținerii în cadrul procesual a părții vizate de renunțare. Din această perspectivă, Curtea a subliniat că reclamantul avea deplină libertate să aleagă mijlocul procedural prin care să restrângă cadrul procesual, sub aspectul părților pârâte și, evident, putea opta pentru renunțarea la judecată în privința apelantei pârâte, opțiune care nu s-a materializat în cauza de față, din moment ce reclamantul a înțeles să uzeze de excepția lipsei calității procesuale pasive, astfel că instanța s-a pronunța în raport de această calificare juridică, cu respectarea principiului disponibilității, a contradictorialității și a oralității.

În ceea ce privește legalitatea soluției de calificare a excepție drept o chestiune ce ține de fondul litigiului, Curtea a apreciat justă soluția, având în vedere că obiectul dosarului îl constituie, în urma unor disjungeri succesive, soluționarea pe fond a notificării formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, cu privire la suprafața de teren de 1014 mp, situat în Bacău str. x, soluționare care se realizează în contradictoriu cu entitatea juridică care are rolul de unitate deținătoare sau de entitate abilitată de lege să se pronunțe asupra notificării. Prin urmare, legitimitatea procesuală de a sta în judecată în calitate de pârât într-o astfel de acțiune presupune stabilirea calității de unitate deținătoare sau de entitate abilitată de lege să se pronunțe asupra notificării, aspecte ce pot fi elucidate după clarificarea regimului juridic al imobilului notificat și eventual circulația juridică a acestuia, ceea ce implicit și inerent înseamnă ca organul judiciar să intre pe fondul litigiului, perspectivă din care soluția tribunalului apare ca justificată.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel, privind calitatea apelantei pârâte de unitate deținătoare, Curtea l-a apreciat, de asemenea, ca nefondat, din perspectiva faptului că această chestiune a fost analizată și elucidată prin Decizia civilă nr. 991/2014 a Curții de Apel Bacău, iar pe de altă, examinând dispozițiile legale de care se prevalează apelanta pârâtă pentru susținerea contrariului, precum și a prevederile incidente în materia, interpretarea lor coroborativă confirmă soluția primei instanțe.

Prin decizia civilă anterior menționată s-a soluționat irevocabil în sensul admiterii contestația promovată de reclamant împotriva Dispoziției nr. 4240/2007 a Primăriei Bacău prin care s-a restituit parțial terenul în natură, iar pentru suprafața de 953 mp s-a dispus trimiterea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/200 către AVAS în vederea soluționării, în temeiul prevederilor art. 27 din Legea nr. 10/2001. Așa cum reiese din Decizia civilă nr. 991/2014, dispoziția a fost reformată sub aspectul ultimei soluției de trimitere a notificării către AVAS pentru soluționare, reținându-se în considerente că potrivit raportului de expertiză terenul în suprafață de 1010 mp, actualmente deținut în proprietate de S.C. D. și S.C. C. S.R.L., se afla, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în proprietatea pârâtei Compania Națională a Imprimeriilor B. S.A., în baza Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/03.06.1999, pârâtă care a fost catalogată drept unitate deținătoare în temeiul prevederilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, care instituie ca moment de referință cel al intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu precizarea suplimentară că pârâtă era o companie națională cu capital integral de stat la data adoptării legii speciale de reparație.

Având în vedere că apelanta pârâtă nu a fost parte în dosarul în care s-a pronunțat decizia civilă anterior examinată, exclusiv sub aspectul stabilirii calității de unitate deținătoare în privința Compania Națională a Imprimeriilor B. S.A., Curtea a procedat și la analiza argumentelor juridice invocate de apelanta pârâtă.

Curtea a pornit în analiza de la dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 care stabilesc că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini. Aceste prevederi legale au fost explicitate prin Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 250/2007, evidențiindu-se faptul că sintagma indiferent în posesia cui se află în prezent are semnificația, pe de o parte, că incidența legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deținătorului (minister, primărie, instituție publică, societate comercială cu capital de stat, organizație cooperatistă și altele asemenea) și, pe de altă parte, are semnificația stabilirii momentului în funcție de care se face calificarea unității deținătoare, respectiv cel care deținea imobilul respectiv la data intrării în vigoare a legii (prezent se raportează la momentul nașterii juridice a dreptului la restituire). În cazul în care, după data intrării în vigoare a legii, un imobil notificat potrivit legii a fost transferat în administrarea unei alte entități, aceasta din urmă devine entitate deținătoare învestită cu soluționarea notificării. Entitatea inițial notificată are obligația de a transmite notificarea și documentația aferentă entității deținătoare și totodată de a înștiința în mod expres persoana îndreptățită despre această situație. S-a mai învederat că sintagma libere de orice sarcini nu are semnificația exonerării de răspundere a unității deținătoare în raport cu terțe persoane ca urmare a neexecutării unor contracte civile sau comerciale care vizau imobilul respectiv, cu precizarea că în cazul societăților comerciale cu capital de stat (majoritar sau minoritar - cazul în care cota deținută de stat acoperă valoarea imobilului), această sintagmă instituie prevalența restituirii în natură a imobilului către persoana îndreptățită, indiferent dacă aceasta s-ar afla în concurs cu alți creditori ai persoanei juridice debitoare (creditori ipotecari sau cu garanții privilegiate, inclusiv creditorii unității debitoare în cadrul procedurii falimentului). Prevalența restituirii în natură în raport cu alte proceduri legale este o consecință și a prevederii art. 52 din lege care înlătură de la aplicare orice alte prevederi contrare, care tind să indisponibilizeze bunul de la restituirea în natură.

Pentru a face aplicarea în cauză a Normelor Metodologice, Curtea a considerat necesar să sublinieze că înstrăinarea terenului de către apelanta pârâtă ulterior formulării notificării de către reclamant nu este de natură să atragă un transfer al calității de unitate deținătoare în favoarea societăților comerciale în al căror patrimoniul se află terenul (având în vedere că petitul referitor la anularea acestor contracte de vânzare-cumpărare succesive a fost în mod irevocabil respins), în condițiile în care textul art. 9.1 din Normele Metodologice vizează situația unui transfer al imobilului notificat din administrarea unei entități în administrarea altei, or, în speța de față această premisă nu se verifică, din moment ce dreptul transmis cu titlu oneros asupra imobilului a fost însuși dreptul de proprietate. Prin urmare, având în vedere că legiuitorul se raportează la situația deținerii imobilului la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, moment în raport de care imobilul se afla în patrimoniul apelantei pârâte, în virtutea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, compania națională fiind o societate comercială cu capital integral de stat, aspect reținut prin Decizia civilă nr. 991/2014 a Curții de Apel Bacău și necontestat de către părți în prezenta cauză, Curtea a apreciat că pârâta are calitatea de unitate deținătoare.

Relevante sunt și definițiile pe care Normele Metodologice le dau noțiunilor de unitate deținătoare, ca fiind entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu pri