ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2086/2015

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 24 ianuarie 2013 pe rolul Tribunalului Bacău, secția I civilă, sub nr. 279/110/2014, reclamanta C.M. a solicitat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Compania Națională a Imprimeriilor "C." SA, SC A.T.SRL și SC B.I.C. SRL. să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul din Bacău, preluat abuziv prin expropriere, nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 27 noiembrie 2003 la BNP O.I., pentru suprafața de teren aflată în litigiu (respectiv 674 mp), nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 17 octombrie 2006 la BNP L. și D., pentru aceeași suprafață și nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 14 martie 2007 la BNP L. și D., pentru aceeași suprafață.

La data de 2 aprilie 2013, reclamanta și-a modificat primul capăt de cerere în sensul că pârât este Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care a fost introdus în cauză în această calitate. Prin Sentința nr. 1241 din 6 septembrie 2013, Tribunalul Bacău a respins excepția inadmisibilității; a admis excepția lipsei de interes; a respins primul capăt de cerere al acțiunii; a disjuns celelalte capete de cerere dispunând formarea unui nou dosar, care a primit nr. 4425/110/2013. În cadrul acestui din urmă dosar, la termenul din 18 octombrie 2013, reclamanta și-a completat acțiunea, solicitând instanței următoarele: - soluționarea pe fond a notificării nr. 244/2001 și obligarea pârâtei C.C.

SA la emiterea deciziei/dispoziției motivare cu privire la această notificare în sensul restituirii în natură a suprafeței de 1014 mp, ce face obiectul ilegitim. - în subsidiar, în situația constatării lipsei calității procesual pasive a C.C. SA, obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză judiciar depus al dosarul cauzei, obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În motivare, reclamanta a arătat că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 1232 mp teren intravilan situat în Bacău. Primarul Municipiului Bacău a emis Dispoziția nr. 2390 din 20 decembrie 2011, prin care i-a restituit în natură 283,75 mp, iar pentru restul de 674 mp, prin adresa din 18 ianuarie 2012 s-a dispus trimiterea notificării către C.C.

SA, cealaltă deținătoare a imobilului notificat. Notificarea a fost trimisă împreună cu actele doveditoare prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, data recepționării de către C.C. SA fiind la 30 ianuarie 2012. Cu toate acestea, la data formulării completării la acțiune, termenul legal de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a fost depășit. În acest context, devine aplicabilă decizia XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii.

Pentru capătul de cerere subsidiar, reclamanta a arătat că, raportat la obiectul și temeiul pretențiilor formulate, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind titularul obligației de a răspunde în raportul juridic dedus judecății întrucât este singurul răspunzător pentru prejudiciul cauzat prin nefuncționarea mecanismului destinat a asigura plata măsurilor reparatorii prin echivalent datorate în baza Legii nr. 10/2001. Aceiași concluzie se desprinde prin interpretarea per a contrarie a Deciziei nr. 27/2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reclamanta a mai arătat că, în urma completării acțiunii, capetele de cerere care se referă la constatarea nulității absolute parțiale a actelor de înstrăinare a imobilului notificat constituie capetele cererii principale, iar cele ce fac obiceiul cererii completatoare, sunt cereri accesorii, întrucât stabilirea calității procesuale pasive a unității deținătoare depinde de soluția dată cererii în constatarea nulității actelor de înstrăinare. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 9, 10, 21, 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, H.G. nr. 250/2007, Constituția României art. 20, 21 și 44, Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La data de 7 noiembrie 2013, reclamanta a depus precizări, invocând excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Bacău, față de considerentele Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și de faptul că unitatea deținătoare care are obligația de a soluția notificarea, are sediul în București. La termenul din 10 ianuarie 2014, motivat de faptul că prin cererea completatoare s-a formulat un capăt de cerere distinct de cele inițiale, că s-a invocat excepția teritorială exclusivă în soluționarea acestui capăt de cerere și că între capetele de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare și capătul de cerere ce vizează soluționarea notificării pe fond nu există un raport de accesorialitate, Tribunalul Bacău a dispus disjungerea completării la acțiune și formarea unui nou dosar, ce a fost înregistrat sub nr. 4425/110/2013.

În cadrul acestui ultim dosar, la termenul din 7 februarie 2014, reclamanta a depus o cerere de suspendare a judecății și a arătat că renunță la excepția necompetenței teritoriale invocată anterior. Instanța, constatând că excepția necompetenței a fost invocată și de Statul Român și că aceasta este o excepție de ordine publică ce poate fi invocată și din oficiu, a pus-o în discuție la același termen, considerând că soluționarea acesteia este prioritară soluționării cererii de suspendare a cauzei. Prin Sentința nr. 166 din 7 februarie 2014 pronunțată în Dosar nr. 279/110/2014, Tribunalul Bacău, secția I civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că obiceiul prezentei cauze este constituit de cererea completatoare formulată de reclamantă în Dosarul nr. 4425/110/2013, prin care aceasta a solicitat soluționarea pe fond a notificării nr. 244/2001 și, în subsidiar, obligarea statului la despăgubiri.

S-a reținut, potrivit Deciziei nr. XX/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, instanța competentă să soluționeze pe fond contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, este competentă să soluționeze și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Prin urmare, din punct de vedere teritorial, sunt aplicabile dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora competența aparține secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul unitatea deținătoare, în speță, C.C.

SA, ce are sediul în București, sens în care competența de soluționare a cauzei aparține acestei instanțe. Prin Sentința nr. 695 din 28 mai 2015 pronunțată în Dosar nr. 9509/3/2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, a constatat ivit conflictul negativ și a înaintat cauza către Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că în cauza de față cererea cu care a fost sesizată instanța de judecată, respectiv, cererea completatoare formulată de reclamantă pe rolul Tribunalului Bacău, are cerere accesoriu față de celelalte capete de cerere cu care fusese învestit acest din urmă tribunal.

În justificarea soluției s-a reținut că cererea având ca obiect soluționarea pe fond a notificării nr. x/2001 formulate de reclamantă cu privire la imobilul situat în Bacău, nu poate fi soluționată decât după soluționarea cererilor referitoare la nulitatea contractelor de vânzare încheiate cu privire la același imobil. Că rezolvarea capătului de cerere având ca obiect soluționarea pe fond a notificării nr. x/2001 depinde indisolubil de soluția care se va da în privința capetelor principale de cerere rezultă în mod fără echivoc, deoarece dacă cererea privind declararea nulității este respinsă, atunci se va respinge și cererea privind soluționarea notificării, în sensul restituirii în natură, urmând a se analiza temeinicia cererii subsidiare, iar în cazul admiterii cererii de declarare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare se va putea analiza în ce măsură sunt întrunite condițiile legii speciale pentru restituirea în natură.

Prin urmare, existând acest raport de accesorialitate între cererile care formează obiectul prezentei cauze și cele care au rămas pe rolul Tribunalului Bacău în Dosarul nr. 4425/110/2013, acest tribunal nu avea posibilitatea declinării de competență în urma disjungerii cererilor accesorii, deoarece prorogarea legală de competență care operează cu privire la cererile accesorii își produce efectele și în cazul disjungerii cererii accesorii. Într-un atare caz, se poate analiza în ce măsura este util să se dispună măsura suspendării judecății cererii accesorii, însă în niciun caz prin disjungere cererea accesorie nu devine cerere principală, chiar dacă ea ar fi putut fi formulată astfel de reclamant.

În această privință, rolul voinței reclamantului este determinant, criteriul procedural al căii urmate de reclamant fiind și criteriul principal de diferențiere între cererile principale, incidentale și accesorii, criteriu strict de ordin procedural care obligă instanța să acorde prevalentă voinței reclamantului în privința căii alese pentru formularea cererii sale. În speță, întrucât reclamanta alesese să formuleze cererea sa având ca obiect soluționarea pe fond a notificării pe calea unei cereri accesorii, instanța sesizată cu această cerere nu avea posibilitatea de a mai declina competența în privința acesteia, chiar dacă în cazul în care ar fi fost formulată pe cale principală, cererea ar fi fost de competența altei instanțe.

Și aceasta, așa cum s-a arătat mai sus, nici chiar după disjungerea cererii accesorii. Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 22 alin. (3) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru argumentele ce succed: Potrivit art. 17 C. proc. civ. "Cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală". Dispozițiile legale anterior citate stabilesc expres prorogarea legală de competență asupra cererilor accesorii sau incidentale, care se află într-o legătură de dependență față de cererea principală conform principiului accesorium sequitur principale (accesoriul urmează soarta principalului), ceea ce înseamnă că instanța învestită cu cererea principală și competentă a o soluționa își va păstra această competență, de a soluționa cererea incidentală/accesorie aferentă, chiar și după disjungere.

Pentru a fi incidente dispozițiile art. 17 C. proc. civ. și a califica o cerere ca fiind accesorie ori incidentală este necesară existența unui raport de dependență între pretenția principală și solicitările ulterioare, ipoteză care însă nu se regăsește însă în cauza de față.

În speță, Tribunalul Bacău a fost învestit cu mai multe capete de cerere, și anume; să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul din Bacău, preluat abuziv prin expropriere; să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 27 noiembrie 2003 la BNP O.I., pentru suprafața de teren aflată în litigiu (respectiv 674 mp); să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 17 octombrie 2006 la BNP L. și D., pentru aceeași suprafață; să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 14 martie 2007 la BNP L. și D., pentru aceeași suprafață; să fie soluționată pe fond notificarea nr. 244/2001 și să fie obligată pârâta C.C.

SA la emiterea deciziei/dispoziției motivate în sensul restituirii în natură a suprafeței de 1014 mp; în subsidiar, în situația constatării lipsei calității procesuale pasive a C.C. SA, să fie obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză judiciar depus la dosarul cauzei, obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Ultimele două capete de cerere, respectiv, soluționarea pe fond a notificării nr. 244/2001 și în subsidiar, obligarea statului la despăgubiri, au fost formulate printr-o solicitare distinctă, respectiv, prin completarea la acțiune din data de 18 octombrie 2013, obiect al prezentei cauze.

Chiar dacă aparent această completare ar avea caracter accesoriu față de cererea principală, în realitate, se constată că cele două solicitări apar ca cereri distincte, de sine stătătoare, fără a se afla într-un raport de dependență ori de subordonare una față de cealaltă, pentru a justifica incidența art. 17 C. proc. civ. Faptul că modalitatea de acordare a despăgubirilor (în natură sau prin echivalent) depinde de constatarea valabilității/nevalabilității contractelor de înstrăinare nu înseamnă că cererea de soluționare a notificării are caracter accesoriu, deoarece atât temeiul juridic al celor două cereri cât și cadrul procesual în care se desfășoară sunt diferite.

Astfel, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 competența de soluționarea a contestației împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv aparține secției civile a tribunalului în circumscripția căruia își are sediul unitatea deținătoare și se judecă în contradictoriu cu emitentul actului contestat. Prin decizia în interesul legii nr. 20/2007 s-a stabilit că aceeași competență este valabilă și în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde părții interesate la notificare în termenul prevăzut de lege, cum este și cazul în speță. Spre deosebire de asemenea contestații, cererile în nulitatea contractelor presupun un alt cadru procesual, în care să fie atrase părțile actului a cărui nulitate se pretinde.

Împrejurarea că natura măsurilor reparatorii ce pot fi acordate cu ocazia judecării contestației poate fi influențată de soluția dată în cererea vizând nulitatea nu transformă cererea într-una cu caracter accesoriu. În realitate, ceea ce se află în raport de accesorialitate este dreptul subiectiv valorificat prin intermediul celor două căi procedurale, iar nu cele două acțiuni deduse judecății, rezolvarea acestui raport de accesorialitate putându-se realiza prin măsura de suspendare a judecății, iar nu prin prorogarea de competență. Dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie o competență teritorială specială, exclusivă și de ordine publică de la care nu se poate deroga. Pretențiile deduse judecații prin cererea completatoare se circumscriu acestui text de lege, impunând o abordare de soluționare distinctă și de sine stătătoare.

Cum unitatea deținătoare ce a refuzat soluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv, C.C. SA are sediul în București, potrivit considerentelor anterior prezentate, competența de soluționare a cauzei aparține secției civile a tribunalului în circumscripția căruia se află această entitate, în speță, Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 octombrie 2015. Procesat de GGC - CL