ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2086/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2086/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 24 ianuarie 2013 pe rolul Tribunalului Bacău,

secția I civilă, sub nr. 279/110/2014, reclamanta C.M. a solicitat în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâții Ministerul

Finanțelor Publice, Compania Națională a Imprimeriilor "C." SA, SC A.T.SRL

și SC B.I.C. SRL. să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire

la imobilul din Bacău, preluat abuziv prin expropriere, nulitatea absolută

parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 27 noiembrie 2003

la BNP O.I., pentru suprafața de teren aflată în litigiu (respectiv 674 mp),

nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în

17 octombrie 2006 la BNP L. și D., pentru aceeași suprafață și nulitatea

absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 14 martie

2007 la BNP L. și D., pentru aceeași suprafață.

La data de 2 aprilie 2013, reclamanta și-a

modificat primul capăt de cerere în sensul că pârât este Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, care a fost introdus în cauză în această

calitate.

Prin Sentința nr. 1241 din 6 septembrie 2013,

Tribunalul Bacău a respins excepția inadmisibilității; a admis excepția lipsei

de interes; a respins primul capăt de cerere al acțiunii; a disjuns celelalte

capete de cerere dispunând formarea unui nou dosar, care a primit nr.

4425/110/2013.

În cadrul acestui din urmă dosar, la termenul

din 18 octombrie 2013, reclamanta și-a completat acțiunea, solicitând instanței

următoarele:

- soluționarea pe fond a notificării nr.

244/2001 și obligarea pârâtei C.C. SA la emiterea deciziei/dispoziției motivare

cu privire la această notificare în sensul restituirii în natură a suprafeței

de 1014 mp, ce face obiectul ilegitim.

- în subsidiar, în situația constatării

lipsei calității procesual pasive a C.C. SA, obligarea Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor în cuantumul stabilit

prin raportul de expertiză judiciar depus al dosarul cauzei, obligarea la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că a formulat

notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru reconstituirea dreptului de

proprietate asupra suprafeței de 1232 mp teren intravilan situat în Bacău.

Primarul Municipiului Bacău a emis Dispoziția nr. 2390 din 20 decembrie 2011,

prin care i-a restituit în natură 283,75 mp, iar pentru restul de 674 mp, prin

adresa din 18 ianuarie 2012 s-a dispus trimiterea notificării către C.C. SA,

cealaltă deținătoare a imobilului notificat.

Notificarea a fost trimisă împreună cu actele

doveditoare prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, data

recepționării de către C.C. SA fiind la 30 ianuarie 2012. Cu toate acestea, la

data formulării completării la acțiune, termenul legal de 60 de zile prevăzut

de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a fost depășit. În acest context,

devine aplicabilă decizia XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție într-un recurs în interesul legii.

Pentru capătul de cerere subsidiar,

reclamanta a arătat că, raportat la obiectul și temeiul pretențiilor formulate,

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală

pasivă în cauză, fiind titularul obligației de a răspunde în raportul juridic

dedus judecății întrucât este singurul răspunzător pentru prejudiciul cauzat

prin nefuncționarea mecanismului destinat a asigura plata măsurilor reparatorii

prin echivalent datorate în baza Legii nr. 10/2001. Aceiași concluzie se

desprinde prin interpretarea per a contrarie a Deciziei nr. 27/2001 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Reclamanta a mai arătat că, în urma

completării acțiunii, capetele de cerere care se referă la constatarea

nulității absolute parțiale a actelor de înstrăinare a imobilului notificat

constituie capetele cererii principale, iar cele ce fac obiceiul cererii

completatoare, sunt cereri accesorii, întrucât stabilirea calității procesuale

pasive a unității deținătoare depinde de soluția dată cererii în constatarea

nulității actelor de înstrăinare.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.

9, 10, 21, 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, H.G. nr. 250/2007, Constituția

României art. 20, 21 și 44, Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din

Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La data de 7 noiembrie 2013, reclamanta a

depus precizări, invocând excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului

Bacău, față de considerentele Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție și de faptul că unitatea deținătoare care are obligația de a soluția

notificarea, are sediul în București.

La termenul din 10 ianuarie 2014, motivat de

faptul că prin cererea completatoare s-a formulat un capăt de cerere distinct

de cele inițiale, că s-a invocat excepția teritorială exclusivă în soluționarea

acestui capăt de cerere și că între capetele de cerere privind anularea

contractelor de vânzare-cumpărare și capătul de cerere ce vizează soluționarea

notificării pe fond nu există un raport de accesorialitate, Tribunalul Bacău a

dispus disjungerea completării la acțiune și formarea unui nou dosar, ce a fost

înregistrat sub nr. 4425/110/2013.

În cadrul acestui ultim dosar, la termenul

din 7 februarie 2014, reclamanta a depus o cerere de suspendare a judecății și

a arătat că renunță la excepția necompetenței teritoriale invocată anterior.

Instanța, constatând că excepția

necompetenței a fost invocată și de Statul Român și că aceasta este o excepție

de ordine publică ce poate fi invocată și din oficiu, a pus-o în discuție la

același termen, considerând că soluționarea acesteia este prioritară

soluționării cererii de suspendare a cauzei.

Prin Sentința nr. 166 din 7 februarie 2014

pronunțată în Dosar nr. 279/110/2014, Tribunalul Bacău, secția I civilă, a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București,

reținând că obiceiul prezentei cauze este constituit de cererea completatoare

formulată de reclamantă în Dosarul nr. 4425/110/2013, prin care aceasta a

solicitat soluționarea pe fond a notificării nr. 244/2001 și, în subsidiar,

obligarea statului la despăgubiri.

S-a reținut, potrivit Deciziei nr. XX/2007,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul

legii, instanța competentă să soluționeze pe fond contestația formulată

împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a

solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, este competentă

să soluționeze și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Prin urmare, din punct de vedere teritorial, sunt aplicabile dispozițiile art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora competența aparține secției

civile a tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul unitatea

deținătoare, în speță, C.C. SA, ce are sediul în București, sens în care

competența de soluționare a cauzei aparține acestei instanțe.

Prin Sentința nr. 695 din 28 mai 2015

pronunțată în Dosar nr. 9509/3/2014, Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Bacău, a constatat ivit conflictul negativ și a înaintat cauza către Înalta

Curte de Casație și Justiție, reținând că în cauza de față cererea cu care a

fost sesizată instanța de judecată, respectiv, cererea completatoare formulată

de reclamantă pe rolul Tribunalului Bacău, are cerere accesoriu față de

celelalte capete de cerere cu care fusese învestit acest din urmă tribunal.

În justificarea soluției s-a reținut că

cererea având ca obiect soluționarea pe fond a notificării nr. x/2001 formulate

de reclamantă cu privire la imobilul situat în Bacău, nu poate fi soluționată

decât după soluționarea cererilor referitoare la nulitatea contractelor de

vânzare încheiate cu privire la același imobil. Că rezolvarea capătului de

cerere având ca obiect soluționarea pe fond a notificării nr. x/2001 depinde

indisolubil de soluția care se va da în privința capetelor principale de cerere

rezultă în mod fără echivoc, deoarece dacă cererea privind declararea nulității

este respinsă, atunci se va respinge și cererea privind soluționarea

notificării, în sensul restituirii în natură, urmând a se analiza temeinicia

cererii subsidiare, iar în cazul admiterii cererii de declarare a nulității

contractelor de vânzare-cumpărare se va putea analiza în ce măsură sunt

întrunite condițiile legii speciale pentru restituirea în natură.

Prin urmare, existând acest raport de

accesorialitate între cererile care formează obiectul prezentei cauze și cele

care au rămas pe rolul Tribunalului Bacău în Dosarul nr. 4425/110/2013, acest

tribunal nu avea posibilitatea declinării de competență în urma disjungerii

cererilor accesorii, deoarece prorogarea legală de competență care operează cu

privire la cererile accesorii își produce efectele și în cazul disjungerii

cererii accesorii. Într-un atare caz, se poate analiza în ce măsura este util

să se dispună măsura suspendării judecății cererii accesorii, însă în niciun

caz prin disjungere cererea accesorie nu devine cerere principală, chiar dacă

ea ar fi putut fi formulată astfel de reclamant. În această privință, rolul

voinței reclamantului este determinant, criteriul procedural al căii urmate de

reclamant fiind și criteriul principal de diferențiere între cererile

principale, incidentale și accesorii, criteriu strict de ordin procedural care

obligă instanța să acorde prevalentă voinței reclamantului în privința căii

alese pentru formularea cererii sale.

În speță, întrucât reclamanta alesese să

formuleze cererea sa având ca obiect soluționarea pe fond a notificării pe

calea unei cereri accesorii, instanța sesizată cu această cerere nu avea

posibilitatea de a mai declina competența în privința acesteia, chiar dacă în

cazul în care ar fi fost formulată pe cale principală, cererea ar fi fost de

competența altei instanțe. Și aceasta, așa cum s-a arătat mai sus, nici chiar

după disjungerea cererii accesorii.

Înalta Curte, competentă să soluționeze

conflictul conform art. 22 alin. (3) C. proc. civ., stabilește competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru argumentele ce

succed:

Potrivit art. 17 C. proc. civ. "Cererile

accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea

principală".

Dispozițiile legale anterior citate stabilesc

expres prorogarea legală de competență asupra cererilor accesorii sau

incidentale, care se află într-o legătură de dependență față de cererea

principală conform principiului accesorium sequitur principale (accesoriul

urmează soarta principalului), ceea ce înseamnă că instanța învestită cu cererea

principală și competentă a o soluționa își va păstra această competență, de a

soluționa cererea incidentală/accesorie aferentă, chiar și după disjungere.

Pentru a fi incidente dispozițiile art. 17 C.

proc. civ. și a califica o cerere ca fiind accesorie ori incidentală este

necesară existența unui raport de dependență între pretenția principală și

solicitările ulterioare, ipoteză care însă nu se regăsește însă în cauza de

față.

În speță, Tribunalul Bacău a fost învestit cu

mai multe capete de cerere, și anume; să se constate nevalabilitatea titlului

statului cu privire la imobilul din Bacău, preluat abuziv prin expropriere; să

se constate nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare

autentificat în 27 noiembrie 2003 la BNP O.I., pentru suprafața de teren aflată

în litigiu (respectiv 674 mp); să se constate nulitatea absolută parțială a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 17 octombrie 2006 la BNP L.

și D., pentru aceeași suprafață; să se constate nulitatea absolută parțială a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 14 martie 2007 la BNP L. și

D., pentru aceeași suprafață; să fie soluționată pe fond notificarea nr.

244/2001 și să fie obligată pârâta C.C. SA la emiterea deciziei/dispoziției

motivate în sensul restituirii în natură a suprafeței de 1014 mp; în subsidiar,

în situația constatării lipsei calității procesuale pasive a C.C. SA, să fie

obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata

despăgubirilor în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză judiciar depus

la dosarul cauzei, obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Ultimele două capete de cerere, respectiv,

soluționarea pe fond a notificării nr. 244/2001 și în subsidiar, obligarea

statului la despăgubiri, au fost formulate printr-o solicitare distinctă,

respectiv, prin completarea la acțiune din data de 18 octombrie 2013, obiect al

prezentei cauze.

Chiar dacă aparent această completare ar avea

caracter accesoriu față de cererea principală, în realitate, se constată că

cele două solicitări apar ca cereri distincte, de sine stătătoare, fără a se

afla într-un raport de dependență ori de subordonare una față de cealaltă,

pentru a justifica incidența art. 17 C. proc. civ.

Faptul că modalitatea de acordare a

despăgubirilor (în natură sau prin echivalent) depinde de constatarea

valabilității/nevalabilității contractelor de înstrăinare nu înseamnă că

cererea de soluționare a notificării are caracter accesoriu, deoarece atât

temeiul juridic al celor două cereri cât și cadrul procesual în care se

desfășoară sunt diferite.

Astfel, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001 competența de soluționarea a contestației împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv aparține secției civile a

tribunalului în circumscripția căruia își are sediul unitatea deținătoare și se

judecă în contradictoriu cu emitentul actului contestat.

Prin decizia în interesul legii nr. 20/2007

s-a stabilit că aceeași competență este valabilă și în cazul refuzului

nejustificat al unității deținătoare de a răspunde părții interesate la

notificare în termenul prevăzut de lege, cum este și cazul în speță.

Spre deosebire de asemenea contestații,

cererile în nulitatea contractelor presupun un alt cadru procesual, în care să

fie atrase părțile actului a cărui nulitate se pretinde.

Împrejurarea că natura măsurilor reparatorii

ce pot fi acordate cu ocazia judecării contestației poate fi influențată de

soluția dată în cererea vizând nulitatea nu transformă cererea într-una cu

caracter accesoriu. În realitate, ceea ce se află în raport de accesorialitate

este dreptul subiectiv valorificat prin intermediul celor două căi procedurale,

iar nu cele două acțiuni deduse judecății, rezolvarea acestui raport de

accesorialitate putându-se realiza prin măsura de suspendare a judecății, iar

nu prin prorogarea de competență.

Dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 instituie o competență teritorială specială, exclusivă și de ordine

publică de la care nu se poate deroga.

Pretențiile deduse judecații prin cererea

completatoare se circumscriu acestui text de lege, impunând o abordare de

soluționare distinctă și de sine stătătoare.

Cum unitatea deținătoare ce a refuzat

soluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv,

C.C. SA are sediul în București, potrivit considerentelor anterior prezentate,

competența de soluționare a cauzei aparține secției civile a tribunalului în

circumscripția căruia se află această entitate, în speță, Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7

octombrie 2015.

Procesat

de GGC - CL