ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3263/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 29 noiembrie 2012, sub nr. 7199/110/2012, reclamantul P.A. a chemat în judecată pe pârâții M.F.P., CN I.C. SA, SC A.T. SRL și SC B.I.C. SRL, solicitând instanței să constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul din Bacău, str. George Bacovia nr. 84, preluat abuziv prin expropriere, nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 27 noiembrie 2003 la B.N.P., O.I., pentru suprafața de teren aflată în litigiu (respectiv 1.014 mp), nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 17 octombrie 2006 la B.N.P., L.D., pentru aceiași suprafață și nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 14 martie 2007 la B.N.P., L.D., pentru aceiași suprafață.

În motivare, reclamantul a arătat că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 2.901 mp teren intravilan și despăgubiri pentru imobilul casă, ambele situate în Bacău. După mai multe tergiversări și formularea unei acțiuni în justiție, primarul municipiului Bacău a emis Dispoziția nr. 4240 din 24 august 2007, prin care i-a restituit reclamantului în natură 382 mp, suprafață ce făcea parte din terenul deținut de Primărie, iar, în ceea ce privește suprafața de 953 mp (1.014 mp) ce nu a aparținut Municipiului Bacău, Primăria a dispus trimiterea notificării către A.V.A.S. Această dispoziție a fost contestată și face obiectul Dosarului nr. 5008/110/2007.

În aceste condiții, constatând că suprafața de 953 mp (1.014 mp) a fost vândută în cadrul procedurilor de privatizare, reclamantul a formulat o acțiune în revendicare a terenului ce nu i-a fost restituit în natură, acțiune ce a fost în mod irevocabil respinsă, pe motiv că Legea nr. 10/2001, fiind lege specială, are prioritate și nu poate fi admisă o acțiune întemeiată pe dispozițiile din C. civ. (Dosar nr. 2347/110/2008). În urma demersurilor făcute de reclamant la A.V.A.S. pentru clarificarea situației juridice a notificării, această instituție a comunicat că a remis notificarea Primăriei Bacău, dată fiind lipsa sa de competență în soluționare, iar, ulterior, Primăria a înaintat notificare către CN I.C.

SA. Nici până în prezent nu a primit un răspuns din partea acestei pârâte. Pentru primul capăt de cerere, reclamantul a precizat că decretele prin care imobilele au fost expropriate nu au fost publicate în B. Of., contrar prevederilor Constituției în vigoare la acea dată. Prin urmare, față de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, statul a efectuat o preluare fără titlu valabil. Referitor la celelalte capete de cerere, reclamantul a arătat că, față de dispozițiile art. 21 alin. (1) și 5 din Legea nr. 10/2001 și art. 21.1 din Normele de aplicare, CN I.C. SA avea obligația de a restitui în natură imobilul preluat abuziv, aflat în patrimoniul său la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar nu de a-l înstrăina către SC A.T.

SRL. Din acel moment s-a instituit o interdicție legală de înstrăinare a terenurilor preluate abuziv, interdicție in rem, ce grevează bunul indiferent cui i-a fost adresată notificarea. Din momentul formulării notificării, reclamantul deține un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., dreptul de proprietate neieșind niciodată din patrimoniul autorului său. Reclamantul a mai învederat că, față de normele deja citate, contractele de vânzare cumpărare autentificate din 27 noiembrie 2003 la B.N.P., O.I., din 17 octombrie 2006 la B.N.P., L.D. și din 14 martie 2007 la B.N.P., L.D. sunt lovite de nulitate absolută parțială pentru suprafața de teren aflată în litigiu. De la aceste nulități și interdicții exprese legea nu prevede nicio derogare, iar buna-credință nu poate fi reținută în apărare, căci nimeni nu poate invoca necunoașterea legii sau încălcarea acesteia cu bună-credință.

Dimpotrivă, pârâții au dat dovadă de rea-credință la încheierea contractelor a căror anulare se solicită. Astfel, CN I.C. SA a încălcat Ordinul M.C.C. nr. 2745 din 14 iulie 2003, care prevede inventarierea activelor posibil a fi revendicate, iar SC A.T. SRL cunoștea adresa Primăriei Bacău din 29 octombrie 2006, prin care se arăta că pentru terenurile din str. M. au fost formulate cereri de restituire în baza Legii nr. 10/2001, iar acestea nu au fost încă soluționate. Toate părțile contractante au cunoscut legea sau trebuiau să o cunoască, au cunoscut că imobilul este notificat și că se află în patrimoniul unei entități de stat, fiind interzisă înstrăinarea lui.

Faptul că imobilul a fost înstrăinat fraudulos, cu încălcarea dreptului fostului proprietar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și după ce s-a născut dreptul la redobândirea în natură a bunului, nu schimbă și stinge dreptul la redobândirea în natură a bunului, mai ales când legea prevede prioritar acest drept. Pârâta CN I.C. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca nefondată, invocând și excepția necompetenței Tribunalului Bacău, excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, excepția lipsei de interes și a inadmisibilității primului capăt de cerere și excepția prescripției dreptului la acțiune. Pârâta SC A.T. SRL a formulat, de asemenea, întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Odată cu întâmpinarea, această pârâtă a formulat și cerere de chemare în garanție a CN I.C. SA, solicitând, în subsidiar, în cazul admiterii acțiunii principale, obligarea acestei societăți la plata sumei corespunzătoare suprafeței de teren de care va fi evinsă. Totodată, pârâta SC B.I.C. SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca nefondată, invocând și excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, excepția lipsei de interes și a inadmisibilității primului capăt de cerere, excepția prescripției dreptului la acțiune pentru a solicita nulitatea contractelor și excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P. și a societății pârâte. Odată cu întâmpinarea, pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție a SC A.T.

SRL, solicitând, în subsidiar, în cazul admiterii acțiunii principale, obligarea acestei societăți să o despăgubească pe pârâtă cu contravaloarea suprafeței de teren de care ar fi evinsă, la care se adaugă contravaloarea investiției efectuate pe teren. La data de 01 aprilie 2013, reclamantul și-a modificat primul capăt de cerere, arătând că pârât este, pe primul capăt de cerere, Statul Român prin M.F.P., care a fost introdus în cauză în această calitate. CN I.C. SA a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție a SC A.T. SRL, solicitând respingerea acesteia. La termenul din 24 mai 2013, pârâta SC B.I.C. SRL a formulat cerere completatoare și precizatoare a întâmpinării și cererii de chemare în garanție.

A invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Bacău, dat fiind că primul capăt de cerere este de competența judecătoriei (față de temeiul de drept invocat în susținerea acestuia), iar celelalte trei capete de cerere sunt cereri accesorii. Prin notele scrise depuse, pârâtul Statul Român prin M.F.P. a invocat excepția inadmisibilității cererii având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, întrucât prin aceasta se urmărește constatarea unei situații de fapt și nu de drept. La termenul din 21 iunie 2013, instanța a respins excepția netimbrării acțiunii, s-a declarat competentă material și teritorial să o soluționeze și a pus în discuție excepția lipsei de interes, inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive a SC B.I.C.

SRL pentru primul capăt de cerere. Prin sentința civilă nr. 1094 din 21 iunie 2013, Tribunalul Bacău a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a admis excepția lipsei de interes și a respins, în consecință, primul capăt de cerere formulat de reclamantul P.A. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin M.F.P. București, CN I.C. SA, SC A.T. SRL Bacău, SC B.I.C. SRL și chematele în garanție SC A.T. SRL și CN I.C.

SA, având ca obiect „Legea nr. 10/2001”, a disjuns celelalte capete de cerere și a dispus formarea unui nou dosar, pentru care a acordat termen la 20 septembrie 2013. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a constatat că reclamantul, prin notificarea 23 august 2001, în calitate de moștenitor al autorului său P.T., a solicitat să i se restituie o parte din terenul ce face obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare parțială o cere, respectiv suprafața de 1.014 mp; aceasta a fost preluată de stat în baza a două Decrete de expropriere (nr. 98/1980 și nr. 292/1981), care nu au fost publicate în B. Of. Notificarea de mai sus a fost soluționată prin Dispoziția nr. 4240 din 24 august 2007 emisă de Primarul municipiului Bacău, prin care s-a dispus restituirea către reclamant a unei suprafețe de 382 mp, pentru restul de 953 mp notificarea fiind înaintată spre competentă soluționare către A.V.A.S.

Dispoziția a fost contestată și face obiectul Dosarului nr. 5008/110/2007, aflat pe rolul Tribunalului Bacău (aspecte necontestate de niciuna dintre părți). În drept, cu privire la excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, instanța a reținut mai întâi că prin această solicitare nu se tinde la constatarea unei situații de fapt, cum susțin pârâții, ci a inexistenței unui raport juridic, respectiv conformitatea decretelor de expropriere cu dispozițiile constituționale și legale în vigoare la acea dată. Apoi, tribunalul a observat că nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 (invocată de pârâți ca lege specială) nu interzice contestarea de către persoana interesată și verificarea de către instanță a valabilității constituirii titlului statului; dimpotrivă, art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 prevede expres că instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

Cu privire la excepția lipsei de interes, tribunalul a reținut, mai întâi, că, în lipsa unei reglementări exprese (la data formulării cererii de chemare în judecată), interesul a fost definit de doctrina de specialitate ca fiind folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă. Tot doctrina a stabilit că acesta trebuie să îndeplinească mai multe condiții, printre care și aceea de a fi născut și actual, în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu dacă nu ar recurge în acel moment la acțiune. În speță, față de actele existente la dosar, prima instanță a apreciat că reclamantul nu are un interes actual în promovarea prezentei acțiuni. Astfel, art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001 stabilește clar că prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege (…) imobilele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării, în M. Of.

al României, Partea I, sau în B. Of. Apoi, pct. 2.6 din H.G. nr. 250/2007 statuează expres competența entității învestite cu soluționarea notificării de a califica, în cadrul procedurii administrative de soluționare a notificării, împrejurarea că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, fără a mai fi necesară parcurgerea unei alte proceduri care ar implica preexistența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare. În cadrul procedurii administrative de rezolvare a notificărilor, entitatea implicată în aplicarea legii are libertatea de a aprecia, în funcție de circumstanțele fiecărui caz, dacă actul normativ constituie titlu valabil sau titlu nevalabil pentru preluarea imobilului respectiv.

În prezenta cauză, prin emiterea Dispoziției nr. 4240 din 24 august 2007 s-a recunoscut faptul că exproprierea imobilelor aparținând autorului reclamantului a fost abuzivă, deci nelegală, acest aspect nefiind negat de niciuna dintre părțile implicate în soluționarea notificării. Contestația la această dispoziție, ce formează obiectul Dosarul nr. 5008/110/2007, aflat pe rolul aceluiași complet de judecată, vizează doar persoana competentă să soluționeze notificarea și modalitatea de restituire, respectiv în natură sau în echivalent, a imobilelor. În aceste condiții, reclamantul nu poate obține niciun folos practic din formularea cererii de față. Susținerea sa, în sensul că demersul judiciar urmărește să deschidă calea acțiunii în realizarea dreptului de proprietate nu poate fi primită.

Acțiunea în realizare, respectiv contestația la dispoziție este în curs de soluționare și în acest cadru procedural se va analiza și stabili modalitatea de restituire a imobilului, implicit dreptul de proprietate. Nici pentru promovarea acțiunii în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare prin care se pretinde că s-a înstrăinat o parte din terenul în litigiu nu era necesară formularea unei acțiuni în constatarea nevalabilității titlului statului, interesul său legitim fiind justificat atâta timp cât în favoarea reclamantului s-a emis o dispoziție prin care i s-a recunoscut implicit calitatea de persoană îndreptățită la restituire. Față de această soluție, instanța a apreciat ca fiind inutilă analizarea excepției lipsei calității procesuale pasive a SC B.I.C.

SRL, mai ales că prin cererea modificatoare a acțiunii, din 01 aprilie 2013, reclamantul a menționat expres că pentru primul capăt de cerere pârât este doar Statul Român prin M.F.P. Împotriva sentinței instanței de fond a formulat apel reclamantul P.A. și pârâta SC B.I.C. SRL. Reclamantul a arătat, în esență, că în în mod greșit a fost stabilit obiectul cauzei în raport de cererea de chemare în judecată, respectiv o acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001 și nu o acțiune în constatare fondată pe dispozițiile C. civ., cu încălcarea principiul disponibilității și a prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Dispozițiile Legii nr. 10/2001 vor deveni incidente în cauză în raport cu soluționarea notificării abia după soluționarea cererii de chemare în judecată.

A mai precizat că instanța de fond a încălcat și dispozițiile art. 17 și 165 C. proc. civ., atunci când a dispus disjungerea celorlalte cereri din dosar, dar și prevederile art. 129 și 137 C. proc. civ., atunci când a invocat din oficiu excepția lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere. În cauză, cum imobilul în litigiu este proprietatea unor societăți private, el nu face obiectul Legii nr. 10/2001 în raport cu soluționarea dreptului de proprietate. Ca urmare, prevederile art. 2.6 din H.G. nr. 250/2007 nu sunt incidente, ele fiind aplicabile în faza procedurii administrative, fază care nu poate avea loc datorită faptului că imobilul teren este în proprietate privată. Mai mult, acțiunea în constatarea nevalabilității titlului statului este o acțiune în realizare (deoarece modifică raporturile juridice dintre părți), prin care reclamantul revendică un drept al său, respectiv recunoașterea dreptului său de proprietate.

Scopul urmărit de acțiunea în realizare trebuie să fie realizat în respectiva acțiune, fiind irelevantă o posibilă realizare a sa în viitor. Pârâta SC B.I.C. SRL a arătat că instanța de fond a soluționat greșit excepția de necompetență materială, iar, în privința excepției lipsei de interes a reclamantului în promovarea primului capăt de cerere, în mod neîntemeiat a făcut trimitere la înscrisuri ce nu sunt la dosar. A mai precizat că instanța de fond a lăsat nesoluționată excepția lipsei calității procesuale pasive a SC B.I.C. SRL, fapt ce lezează drepturile și interesele pârâtei. Abuzivă este și disjungerea capetelor de cerere dispusă în cauză, cu încălcarea principiului contradictorialității și al disponibilității.

Prin Decizia civilă nr. 106 din 27 mai 2014, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile promovate de reclamantul P.A. și de pârâta SC B.I.C. SRL. În considerente, instanța de apel a reținut că reclamantul a formulat o acțiune în constatarea nevalabilității titlului de proprietate al statului cu privire la imobilul din Bacău, preluat abuziv prin expropriere, precum și pentru constatarea nulității absolute a trei contracte de vânzare-cumpărare, în contradictoriu cu M.F.P., având calitate procesuală pasivă pe primul capăt de cerere, CN I.C. SA, SC A.T. SRL și SC B.I.C. SRL. Ulterior, reclamantul și-a modificat cererea introductivă, indicând pentru primul capăt de cerere ca pârât pe Statul Român prin M.F.P.

Constatând că cererea reclamantului suferă sub aspectul clarității motivelor de fapt și de drept, având însă în vedere precizările depuse în fața celor două instanțe de fond, curtea de apel a mai reținut că în mod corect prima instanță s-a raportat la dreptul comun (în motivarea vizând respingerea excepției inadmisibilității) în soluționarea acțiunii. Tocmai de aceea, instanța de apel a calificat calea de atac declarată în cauză ca fiind apel prin raportare la valoarea imobilului ce face obiectul dezbaterii. A apreciat instanța de apel că trimiterile din sentință la Legea nr. 10/2001 sunt în sensul explicitării soluției adoptate în admiterea excepției lipsei de interes, neconstituind prin ele însele o modificare a temeiului acțiunii sau o încălcare a principiului disponibilității.

În plus, este evident că reclamantul ar avea interes în soluționarea primului capăt de cerere, câtă vreme, cu privire strict la terenul din cauză, notificarea trebuie soluționată de către CN I.C. SA (așa cum rezultă din sentința nr. 199 din 14 februarie 2014 a Tribunalului Bacău), iar acestei societăți nu-i este opozabilă mențiunea din Dispoziția nr. 4240/2007. Prezumtiva susținere că acest aspect ar putea fi tranșat în viitor într-o eventuală contestație împotriva dispoziției emise de CN I.C. SA nu poate fi acceptată, fiind contrară principiului neîngrădirii dreptului la o instanță, iar un formalism excesiv este exclus în contextul în care de la adoptarea Legii nr. 10/2001 au trecut 13 ani.

Esențial, în speță, este însă faptul că reclamantul nu a formulat primul capăt de cerere în contradictoriu cu CN I.C. SA, astfel că o soluție de admitere a acestui capăt de cerere ar fi opozabilă doar Statului Român, nu și CN I.C. SA. Chiar dacă s-a acreditat ideea unei promovări a primului capăt de cerere în contradictoriu și cu ceilalți pârâți, instanța de apel a considerat că aceasta este o susținere „pro causa” prin raportare la noul interes „născut” ca urmare a soluției adoptate de prima instanță. Atât din acțiune, cât și din cererea modificatoare rezultă fără putință de tăgadă că intenția reclamantului a fost aceea de a i se soluționa primul capăt de cerere doar în contradictoriu cu cel presupus a fi preluat abuziv imobilul prin expropriere.

De altfel, așa cum a reținut și prima instanță, întrucât deja s-a stabilit, în dispoziția emisă de primar, implicit, caracterul abuziv al preluării, nu există un interes (actual) în ce privește soluționarea acestui capăt de cerere. Referitor la excepția lipsei de interes instanța de apel a mai constatat că prima instanță a soluționat-o doar în contradictoriu cu Statul Român, cum rezultă din ultimul aliniat al considerentelor sentinței apelate, în dispozitivul hotărârii fiind trecute eronat celelalte societăți comerciale. Instanța de apel a apreciat că excepția lipsei de interes nu trebuia unită cu fondul, textul art. 137 C. proc. civ.

reglementând o situație de excepție, că nu se poate susține o înrâurire a excepției lipsei interesului - pe primul capăt de cerere - asupra celorlalte capete de cerere, acestea având obiect/părți diferite, și că, sub aspectul disjungerii, soluția este corectă date fiind dispozițiile art. 282 alin. (1) și (2) și art. 255 alin. (1) C. proc. civ. Cu privire la excepția necompetenței materiale în soluționarea primului capăt de cerere, instanța de apel a constatat că, față de obiectul acțiunii și valoarea imobilului, tribunalul era competent să se pronunțe. Instanța de apel a mai reținut că motivarea apelului pârâtei SC B.I.C.

SRL sub aspectul opozabilității considerentelor sentinței de fond este în contradicție cu motivarea vizând greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, în primul caz, în opinia apelantei pârâte considerentele având relevanță, în cel de-al doilea caz fiind irelevante câtă vreme nu s-a prevăzut în dispozitiv o mențiune vizând lipsa calității procesuale pasive pe primul capăt de cerere. Or, chiar dacă s-ar avea în vedere că prima instanță s-a pronunțat pe primul capăt de cerere și în contradictoriu cu SC B.I.C. SRL, cum instanța de apel a reținut alte motive pentru admiterea unei excepții, acest motiv de apel nu poate fi primit. A constatat instanța de control judiciar că în apel s-a depus sentința nr. 199 sin 14 februarie 2014 a Tribunalului Bacău, pronunțată în Dosarul nr. 5008/110/2007, astfel încât, față de caracterul devolutiv al apelului, nu se mai poate susține „lipsa oricăror dovezi în dosar”.

Cât privește greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC B.I.C. SRL, curtea de apel a apreciat că, deși, într-adevăr, prima instanță trebuia să o respingă prin dispozitiv ca rămasă fără obiect, față de precizările neechivoce din dosar nu se impune schimbarea sentinței de vreme ce instanța a explicitat în considerente motivul pentru care nu a dispus asupra acesteia. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul P.A., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7-9 C. proc. civ. În motivarea recursului, recurentul a arătat următoarele: 1. Cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., prin faptul că nu a analizat și nu a răspuns motivelor de apel invocate de reclamant prin cererea de apel și nu a luat în considerare concluziile formulate. Instanța de apel nu a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, nu a dat un răspuns, prin hotărârea recurată, următoarelor critici: instanța de fond a stabilit greșit obiectul cauzei; hotărârea pronunțată de instanța de fond conține dispoziții contradictorii care nu pot fi duse la îndeplinire; instanța de fond a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal; hotărârea apelată este dată cu încălcarea prevederilor art. 21 și 44 alin. (2) din Constituția României, ale art. 1 al Primului Protocol adițional la C.E.D.O și ale art. 6 din C.E.D.O.

În realitate, față de caracterul devolutiv al apelului, instanța de apel trebuia să depună toate eforturile pentru clarificarea situației din dosar, putea să propună refacerea materialului probator, respectiv noi probe, să ceară părților să lămurească chestiunile de fapt și de drept despre care considera că sunt neclare. În același timp, instanța de apel avea datoria să observe că instanța de fond nu a pus în discuția părților calitatea procesuală a acestora și obiectul cauzei, condiții în care, datorită modificării cadrului procesual, hotărârea pronunțată de instanța de fond era nulă de drept, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. 2. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a precizat că hotărârea dată de instanța de apel nu conține motivele pe care se sprijină ori conține motive străine de natura pricinii.

Astfel, instanța de apel afirmă că în mod corect prima instanță s-a raportat la dreptul comun în motivarea vizând respingerea excepției inadmisibilității, însă această afirmație nu este motivată. În realitate, raportarea s-a făcut la art. 6 din Legea nr. 213/1998 și la faptul că Legea nr. 10/2001 nu conține dispoziții care să interzică verificarea de către instanță a valabilității constituirii titlului statului. Or, trimiterea la dreptul comun presupunea, în condițiile art. 111 C. proc. civ., verificarea posibilității ca reclamantul să aibă deschisă calea acțiunii în revendicare. De asemenea, instanța de apel afirmă că referirile din sentința instanței de fond la Legea nr. 10/2001 sunt în sensul explicitării soluției adoptate în admiterea excepției lipsei de interes, neconstituind prin ele însele o modificare a temeiului acțiunii sau o încălcare a principiului disponibilității, astfel că sub acest aspect nu sunt întemeiate criticile apelantului.

Această propoziție nu este motivată, pentru că trimiterile la Legea nr. 10/2001 nu modifică temeiul acțiunii, dar sunt contrare acestuia. În același sens, instanța de apel afirmă că este evident că reclamantul ar avea interes în soluționarea primului capăt de cerere, câtă vreme, cu privire strict la terenul în cauză, notificarea trebuie soluționată de către CN I.C. SA. Această susținere este străină de natura pricinii, deoarece interesul în formularea primului capăt de cerere nu depinde de persoana juridică care va soluționa notificarea, ci de faptul că în prezent nu sunt îndeplinite condițiile pentru o soluționare legală a acesteia. Pe de altă parte, motivarea instanței de apel este total contradictorie cu acceptul dat de aceeași instanță în sensul admiterii excepției lipsei de interes.

3. Cât privește aplicarea prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia. Astfel, în speță, instanța de apel sugerează că prima instanță ar fi soluționat cauza având în vedere că reclamantul ar fi înțeles să se judece pentru primul capăt de cerere doar cu Statul Român. Acest fapt nu corespunde situației din dosar, întrucât prin precizările formulate reclamantul a indicat că Statul Român are calitate procesuală pasivă doar pe primul capăt de cerere, fără să facă vreo mențiune în raport cu calitatea procesuală a celorlalte pârâte, ceea ce este cu totul altceva față de ce a concluzionat instanța de apel.

În același timp, prima instanța a soluționat primul capăt de cerere în raport de dispozițiile art. 2.6 din H.G. nr. 250/2007 și, interpretând greșit noțiunea de „preluare abuzivă”, se pronunță în sensul respingerii excepției inadmisibilității acțiunii și admiterii excepției lipsei de interes. Deci, instanța de fond stabilește faptul că reclamantul a formulat primul capăt de cerere în contradictoriu cu toți pârâții, pronunțare care este în conformitate și cu modul în care a fost soluționat primul capăt de cerere, prin admiterea excepției lipsei de interes în baza motivelor invocate și de pârâți, respectiv preluarea abuzivă. Atunci când a pronunțat hotărârea, instanța de fond dispunea de o singură precizare din partea reclamantului cu privire la primul capăt de cerere, și anume că Statul Român are calitate procesuală pasivă față de acesta.

Pentru ceilalți pârâți, în primă instanță, reclamantul nu a făcut altceva decât a precizat că primul capăt de cerere este principal, în sensul că în baza acestuia se motivează interesul legitim și actual în promovarea acțiunii generată de celelalte capete de cerere, cu aplicarea dispozițiilor art. 2.5 lit. b) din H.G. nr. 250/2007, privind soluționarea notificării. În acest context, în care instanța de fond nu a pus în discuția părților calitatea procesuală pârâților în proces și nu a cerut reclamantului să precizeze cadrul procesual, ceilalți pârâți își puteau stabili calitatea procesuală în funcție de interesul fiecăruia și ca intervenienți în interesul Statului Român. Deoarece pârâții au formulat apărări față de primul capăt de cerere, instanța era obligată să le ceară acestora să-și precizeze calitatea procesuală față de acest capăt de cerere, lucru pe care nu l-a făcut.

Reclamantul nu a formulat primul capăt de cerere separat, prin intermediul altei cereri, tocmai pentru că a dorit să se judece pe acest capăt de cerere și cu ceilalți pârâți. Pe cale de consecință, interpretarea instanței de apel nu numai că este eronată, dar schimbă înțelesul vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, ignorând în același timp încălcarea, de către prima instanță, a principiului contradictorialității și al disponibilității. 4. Referitor la incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a precizat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, cât timp aceasta a confirmat, ca fiind legală, soluția instanței de fond cu privire la admiterea excepției lipsei de interes pe primul capăt de cerere prin raportare la dispoziția emisă de primar.

Or, prin abrogarea alin. (2) al art. 2 din Legea nr. 10/2001, odată cu emiterea deciziei de soluționare a notificării în cazul unui imobil preluat fără titlu valabil nu se mai recunoaște valabilitatea vechiului titlu. Deci, în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 nu se poate stabili, din punct de vedere legal, dacă preluarea abuzivă a imobilului s-a făcut cu titlu valabil sau nevalabil. În acest context, dispoziția primarului nu constituie un suport legal pentru ca o instanță de judecată să se poată pronunța asupra valabilității titlului cu care statul a preluat imobilul la expropriere. Soluționarea excepției, cu privire la primul capăt de cerere, trebuia să se facă în conformitate cu dispozițiile C. civ.

și nu potrivit Legii nr. 10/2001. Pe cale de consecință, este lipsită de temei legal și motivarea instanței de apel cu privire la măsura instanței de fond de disjungere a dosarului, prin faptul că aceasta ar fi determinată de admiterea excepției lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere, în condițiile în care admiterea excepției respective este și ea lipsită de temei legal. În cazul în care prin aceeași acțiune s-au formulat mai multe capete de cerere, din care unele întemeiate pe dreptul comun, iar altele bazate pe Legea nr. 10/2001, nu operează prorogarea de competență, ci se impune disjungerea cererii întemeiate pe dreptul comun de cererea bazată pe legea specială și suspendarea celei din urmă, până la soluționarea irevocabilă a celei dintâi, (art. 17 C. proc.

civ., Legea nr. 10/2001, art. 46). A mai susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, în condițiile în care a interpretat greșit noțiunea de preluare abuzivă. Or, Legea nr. 10/2001, prin art. 2 lit. h) și i), stabilește că preluare abuzivă este considerată și situația în care preluarea s-a făcut cu titlu valabil, cât și situația în care preluarea s-a făcut cu titlul nevalabil, astfel că noțiunea de preluare abuzivă este nerelevantă în raport cu existenta interesului și cu admisibilitatea unei acțiuni în constatarea nevalabilității titlului statului. Ca atare, este greșită interpretarea instanței de apel conform căreia recunoașterea preluării abuzive de către stat a imobilului notificat ar implica lipsa interesului în promovarea unei acțiuni în constatarea nevalabilității titlului cu care statul a preluat imobilul respectiv.

În același timp, afirmația instanței de apel, în sensul că reclamantul nu a formulat primul capăt de cerere în contradictoriu cu CN I.C. SA, astfel că o soluție de admitere a acestui capăt de cerere ar fi opozabilă doar Statului Român, constituie o interpretare greșită a legii, deoarece actul jurisdicțional, (ca orice act juridic, în general) produce, pe lângă efecte obligatorii între părți, întemeiate pe principiul relativității, și efecte de opozabilitate fată de terți. Ca element nou apărut în ordinea juridică și în cea socială, hotărârea nu poate fi ignorată de către terți, sub motiv că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei. Față de aceștia însă, hotărârea se va opune cu valoarea unui fapt juridic și cu valoarea unui mijloc de probă.

În speță, reclamantul dorește ca o soluție de admitere a primului capăt de cerere să constituie un fapt juridic și un mijloc de probă pentru a se putea aplica, în raport cu CN I.C. SA, dispozițiile art. 2.5 lit. b) din H.G. nr. 250/2007. A mai arătat că hotărârea recurată este dată cu încălcarea prevederilor art. 21 și 44 alin. (2) din Constituția României, ale art. 1 al Primului Protocol adițional la C.E.D.O și ale art. 6 din C.E.D.O. Prin respingerea apelului, instanța de apel menține o hotărâre care desființează o acțiune în constatare admisibilă, care are drept scop să deschidă calea acțiunii în realizarea dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite la restituire, prin reconstituirea respectivului drept, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Sunt încălcate dispozițiile legale mai sus precizate și, ca urmare a acestui fapt, apare conflictul între legea specială și C.E.D.O, situație în care Convenția are prioritate, așa cum a statuat Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În cauză, reclamantul a formulat o acțiune în constatare în condițiile în care acțiunea în realizarea dreptului său de proprietate întemeiată pe C. civ. este inadmisibilă, iar cererea pe Legea nr. 10/2001 este împiedicată de înstrăinarea imobilului notificat către persoane juridice de drept privat. O soluție de admitere a primului capăt de cerere este astfel necesară reclamantului pentru ca acesta să poată motiva interesul legitim și actual în formularea acțiunii în constatarea nulității absolute parțiale a actelor de înstrăinare a imobilului notificat, respectivele acte fiind încheiate între pârâtele de drept privat, față de care notificarea în baza Legii nr. 10/2001 nu poate îndeplini acest rol.

Tocmai de aceea soluționarea cauzei trebuia să se facă păstrând relația dintre primul capăt de cerere și capetele de cerere prin care reclamantul solicită instanței ca aceasta să constate nulitatea absolută parțială a actelor de înstrăinare a imobilului notificat. Prin hotărârile nelegale și netemeinice pronunțate de instanțele de fond și apel sunt încălcate drepturile fundamentale ale reclamantului, drepturi recunoscute de Constituția României și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și anume dreptul de proprietate, prin înstrăinarea nelegală a terenului pentru care reclamantul deține un titlu valabil și pentru care a formulat în termen legal notificare în baza Legii nr. 10/2001 și, de asemenea, este menținută o situație juridică care face imposibilă aplicarea în condiții legale a dispozițiilor legilor de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001 și nr. 165/2013.

În raport de toate aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea Deciziei civile nr. 106 din 27 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, admiterea apelului formulat de reclamant, iar, în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., pentru a asigura o judecată unitară, trimiterea cauzei spre rejudecare. Prin întâmpinare, intimatele CN I.C. SA și SC B.I.C. SRL au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Examinând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: 1. În temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul susține, pe de o parte, că hotărârea recurată nu a respectat dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., în sensul că instanța de apel nu s-a pronunțat în limitele învestirii sale, nu a răspuns tuturor motivelor de apel, iar, pe de altă parte, că instanța de apel nu a manifestat rol activ, întrucât nu a lămurit situația de fapt, obiectul acțiunii și calitatea procesuală pasivă în cauză. Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., „modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere … când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.” Textul în cauză instituie regimul de drept comun al nulităților procedurale, nulități condiționate de existența unei vătămări și imposibilitatea înlăturării ei, altfel decât prin anularea actului de procedură, și stabilește semnificația nulităților exprese.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că singura neregularitate procedurală ce ar putea fi imputată instanței de apel sub rezerva aplicării sancțiunii prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. ar fi legată de lipsa de rol activ, în limitele apelului, în lămurirea obiectului dedus judecății, a cadrului procesual și a situației de fapt rezultată în urma administrării probelor de către instanța de fond. Din această perspectivă, trebuie verificat dacă instanța de apel, deoarece devoluțiunea este limitată la două reguli, exprimate în adagiile „tantum devolutum quantum apellatum” și „tantum devolutum quantum indicatum”, a dat o calificare corectă cererii de chemare în judecată, dacă a lămurit cadrul procesual fixat de reclamant, cu respectarea principiului disponibilității, și dacă a pus în discuția părților aspecte ce țin de clarificarea situației de fapt deduse judecății.

În recurs, recurentul, pe lângă faptul că invocă nelămurirea situației de fapt, susține că instanța de apel nu a observat că prima instanță a încălcat toate aceste aspecte procedurale și, în plus, nu a răspuns tuturor criticilor, acest din urmă motiv încadrându-se, de fapt, în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. („modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate (…) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”). Înalta Curte reține, sub un prim aspect, că instanța de apel a stabilit obiectul acțiunii, constatând că instanța de fond a fost sesizată cu o cerere în constatarea nevalabilității titlului statului cu privire la imobilul din Bacău, preluat abuziv prin expropriere.

Această cerere a fost analizată în raport de temeiurile de drept invocate, cu referire la dreptul comun în materie. Spre deosebire de obiectul acțiunii, care nu poate fi schimbat și nici depășit, temeiul ei juridic nu leagă instanța de judecată, care este îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului activ și pentru a ajuta efectiv părțile în ocrotirea intereselor lor legitime, să dea acțiunii calificarea juridică exactă. În speță, astfel cum a reținut și curtea de apel, trimiterile făcute la dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu constituie, în sine, o modificare a temeiului acțiunii ori o încălcare a principiului disponibilității, ci vin să sprijine și să justifice motivarea soluției adoptate privind excepția lipsei de interes.

De asemenea, în apel a fost lămurit și cadrul procesual dedus judecății în acord cu principiul disponibilității, reclamantul fiind cel care a modificat cererea de chemare în judecată în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă pe capătul de cerere ce viza constatarea nevalabilității titlului statului. Instanța de apel a constatat că reclamantul ar fi avut interes în soluționarea primului capăt de cerere numai în măsura în care ar fi fost opus pârâtei CN I.C. SA, însă acest lucru nu reiese din poziția părții în cauză (de unde rezultă că a apreciat că legitimare procesuală pasivă pe acest capăt de cerere are doar Statul Român prin M.F.P.). De altfel, într-o acțiune întemeiată pe dispozițiile dreptului comun cererea nu ar fi putut fi formulată decât în contradictoriu cu cel presupus că a preluat abuziv imobilul în litigiu prin expropriere.

În plus, instanța de apel a analizat și motivele de apel formulate de pârâta SC B.I.C. SRL, singura parte în cauză care a contestat soluția adoptată de instanța de fond sub aspectul greșitei determinări a calității procesuale pasive în raportul juridic dedus judecății. Cât privește lipsa de rol activ a instanței de apel în stabilirea situației de fapt, Înalta Curte apreciază că această instanță nu avea obligația, ci posibilitatea de a dispune administrarea de noi probe, întrucât exercitarea rolului activ nu implică o atingere adusă principiului disponibilității în procesul civil. Obligația de a-și proba pretențiile revenea reclamantului în condițiile art. 1169 C. civ. În consecință, constatând că nu au fost încălcate dispoziții procedurale de natură a aduce vreo vătămare recurentului de față, Înalta Curte reține că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. Referitor la sancțiunea impusă de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu ar fi răspuns tuturor motivelor de apel invocate, Înalta Curte constată că, în speță, curtea de apel a verificat, conform art. 295 C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Trebuie astfel reținut că instanța de apel, așa cum s-a arătat mai sus, a cenzurat criticile legate de greșita stabilire a obiectului cauzei, a analizat soluția primei instanțe prin prisma excepției inadmisibilității acțiunii, cât și cea a lipsei de interes, fără a sesiza că hotărârea cuprinde dispoziții contradictorii, și a aplicat normele legale în raport de cererea cu care a fost sesizată instanța de fond.

Or, judecătorul are obligația de a motiva soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină aceste capete de cerere, astfel încât nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns fiecărui considerent din cererea de apel. 2. Recurentul mai susține, de această dată făcând trimitere expresă la dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că hotărârea instanței de apel nu conține motivele pe care se sprijină (când se afirmă că prima instanță în mod corect s-a raportat la dreptul comun atunci când a respins excepția inadmisibilității acțiunii, precum și atunci când se arată că referirile la dispozițiile legii speciale nu aduc prin ele însele o modificare a temeiurilor acțiunii) ori cuprinde motive străine de natura pricinii (când se precizează că reclamantul ar avea interes în soluționarea primului capăt de cerere câtă vreme notificarea trebuie soluționată de pârâta CN I.C.

SA). Înalta Curte, verificând considerentele expuse de instanța de apel, apreciază că hotărârea recurată are în vedere cerințele impuse de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că aceasta redă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, astfel încât consideră că nu este fondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Cum motivarea este opera judecătorului care trebuie să demonstreze, în mod logic, deplina concordanță dintre soluția din cauza respectivă și situația de fapt și de drept reținută, rezultă că analiza pe care o face acesta trebuie să fie clară și simplă, precisă și să aibă putere de convingere.

În cauză, întregul raționament logico-juridic al instanței de apel este motivat, coerent și conduce la o concluzie legală, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată (capătul principal), cerere, care, chiar dacă este întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, nu poate fi analizată fără referiri la prevederile legii speciale, Legea nr. 10/2001, împrejurare, pe care, de altfel, recurentul o contestă. În speță, instanța de apel a constatat că reclamantul, în condițiile în care și-a întemeiat cererea pe dreptul comun (în situația de față, conform precizărilor făcute de acesta, pe art. 111 C. proc. civ.), are deschisă calea acțiunii în constatare, însă pretenția sa apare ca lipsită de interes în măsura în care cererea a fost formulată, cât privește constatarea nevalabilității titlului statului, în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P.

(astfel cum s-a reținut anterior în considerente), așa încât nu se poate vorbi de o nemotivare a hotărârii. În același sens, nu se poate constata lipsa motivării ori o motivare străină de natura pricinii în situația în care instanța de apel a formulat considerente legate de modalitatea în care instanța de fond a făcut trimitere la normele speciale în materie. Nu este reală afirmația recurentului, în sensul că referirile la Legea nr. 10/2001 sunt contrare temeiului acțiunii sale (art. 111 C. proc. civ.), întrucât ceea ce trebuie stabilit, cu prioritate, este dacă reclamantul, cel ce tinde să aibă deschisă acțiunea în realizarea unui drept (în speță, dreptul de proprietate), mai are interes să formuleze o acțiune în constatare în legătură cu un imobil ce face obiectul de reglementare al unei legi speciale în materia restituirii imobilelor preluate abuziv.

Or, interesul în cazul de față trebuie raportat la scopul pe care reclamantul îl urmărește, în exercitarea ulterioară a unei acțiuni în realizarea dreptului, în contradictoriu cu deținătorii actuali ai imobilului. 3. În speță, recurentul a făcut vorbire de incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”. Înalta Curte constată că prin motivul de recurs prevăzut de textul citat se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Ca atare, pentru a fi incident acest motiv de recurs este necesar ca „interpretarea greșită” făcută de instanță să vizeze un act juridic, unilateral sau bilateral, dedus judecății, iar nu temeiul de drept în baza căruia instanța de judecată s-a pronunțat, calificarea obiectului acțiunii ori modalitatea de stabilire a cadrului procesual. Înalta Curte reține că părțile litigante nu s-au aflat niciodată în raporturi juridice generate de încheierea unui act juridic (negotium iuris), care să permită, în raport de dezlegările și interpretarea dată de instanțele de fond respectivului act juridic, formularea unor critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Interpretarea dată naturii juridice a obiectului acțiunii în lipsa unui act juridic încheiat între părțile în litigiu, precum și asupra cadrului procesual în cauză, constituie o problemă de drept care însă nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecății. În cauză, recurentul nu a contestat prin motivele de recurs expuse interpretarea unei convenții juridice, ci este nemulțumit, în principal, de soluția adoptată de instanța de apel în raport de temeiul de drept pe care acesta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată analizată în această etapă procesuală. 4. Cât privește aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că este nelegală soluția instanței de apel cât timp aceasta a confirmat sentința primei instanțe, referitoare la admiterea excepției lipsei de interes pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, și măsura disjungerii.

Totodată, este nelegală hotărârea recurată întrucât a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor ce definesc noțiunea de „preluare abuzivă”, respectiv a prevederilor art. 21 și 44 alin. (2) din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Înalta Curte, reține că, în speță, prima instanță a apreciat că reclamantul nu are un interes actual în promovarea cererii privind constatarea nevalabilității titlului statului, cât timp dispozițiile art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 26 din H.G. nr. 250/2007 statuează ce se înțelege prin imobile preluate abuziv. În opinia instanței de fond, prin emiterea Dispoziției nr. 4240 din 24 august 2007, în procedura Legii nr. 10/2001, s-a recunoscut faptul că exproprierea imobilului ce a aparținut autorului reclamantului a fost abuzivă, aspect ce nu a fost contestat.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că, deși măsura adoptată de prima instanță privind admiterea excepției lipsei de interes în acțiunea având ca obiect constarea nevalabilității titlului statului a fost menținută în apel, instanța de apel a considerat, în principal, că reclamantul ar avea interes în soluționarea primului capăt de cerere câtă vreme notificarea trebuie soluționată de intimata CN I.C. SA, iar acestei societăți nu-i este opozabilă decizia emisă în procedura legii speciale. Argumentul pentru care instanța de apel a apreciat că reclamantul nu justifică un interes în ceea ce privește formularea primului capăt de cerere rezidă în faptul că acest petit al acțiunii a fost promovat doar în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P.

În acest context, cum soluția asupra excepției lipsei de interes nu s-a bazat, exclusiv, pe existența unei dispoziții date în temeiul Legii nr. 10/2001, ci a privit verificarea condițiilor de exercițiu ale acțiunii civile, respectiv îndeplinirea cerințelor interesului în raport de obiectului cererii deduse judecății și a cadrului procesual astfel determinat în cauză, rezultă că nu au fost încălcate dispozițiile din dreptul comun față de temeiul de drept al acțiunii și de principiul disponibilității, ce guvernează dreptul procesual civil în materie, pentru a fi aplicabile prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. („modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere (…) când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”).

Înalta Curte observă că instanța de apel nu a realizat o analiză de fond a caracterului abuziv al preluării, ci doar a constatat că reclamantul nu ar avea un interes actual în ceea ce privește soluționarea cererii de constatare a nevalabilității titlului statului, întrucât acest aspect s-a stabilit anterior printr-o dispoziție emisă de primar în procedura legii speciale, act juridic în temeiul căruia se vor soluționa pretențiile ulterioare ale părții în cauză în vederea valorificării drepturilor dobândite de la autorul său. În consecință, față de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., nu poate fi considerată o interpretare greșită a dispozițiilor legale incidente în cauză împrejurarea invocată de reclamant, potrivit căreia recunoașterea caracterului preluării abuzive într-o altă procedură decât cea de drept comun nu ar putea justifica constatarea lipsei interesului actual în promovarea unei acțiuni în constatarea nevalabilității titlului statului (acțiune care tinde, de altfel, la realizarea aceluiași scop, cel al recunoașterii preluării imo