ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3263/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3263/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Bacău la data de 29 noiembrie 2012, sub nr. 7199/110/2012,

reclamantul P.A. a chemat în judecată pe pârâții M.F.P., CN I.C. SA, SC A.T.

SRL și SC B.I.C. SRL, solicitând instanței să constate nevalabilitatea titlului

statului cu privire la imobilul din Bacău, str. George Bacovia nr. 84, preluat

abuziv prin expropriere, nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 27 noiembrie 2003 la B.N.P., O.I., pentru suprafața de teren

aflată în litigiu (respectiv 1.014 mp), nulitatea absolută parțială a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 17 octombrie 2006 la B.N.P.,

L.D., pentru aceiași suprafață și nulitatea absolută parțială a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat din 14 martie 2007 la B.N.P., L.D., pentru

aceiași suprafață.

În motivare,

reclamantul a arătat că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru

reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 2.901 mp teren

intravilan și despăgubiri pentru imobilul casă, ambele situate în Bacău. După

mai multe tergiversări și formularea unei acțiuni în justiție, primarul municipiului

Bacău a emis Dispoziția nr. 4240 din 24 august 2007, prin care i-a restituit reclamantului

în natură 382 mp, suprafață ce făcea parte din terenul deținut de Primărie, iar,

în ceea ce privește suprafața de 953 mp (1.014 mp) ce nu a aparținut

Municipiului Bacău, Primăria a dispus trimiterea notificării către A.V.A.S.

Această dispoziție a fost contestată și face obiectul Dosarului nr. 5008/110/2007.

În aceste condiții,

constatând că suprafața de 953 mp (1.014 mp) a fost vândută în cadrul

procedurilor de privatizare, reclamantul a formulat o acțiune în revendicare a

terenului ce nu i-a fost restituit în natură, acțiune ce a fost în mod

irevocabil respinsă, pe motiv că Legea nr. 10/2001, fiind lege specială, are

prioritate și nu poate fi admisă o acțiune întemeiată pe dispozițiile din C.

civ. (Dosar nr. 2347/110/2008).

În urma demersurilor

făcute de reclamant la A.V.A.S. pentru clarificarea situației juridice a

notificării, această instituție a comunicat că a remis notificarea Primăriei

Bacău, dată fiind lipsa sa de competență în soluționare, iar, ulterior,

Primăria a înaintat notificare către CN I.C. SA. Nici până în prezent nu a

primit un răspuns din partea acestei pârâte.

Pentru primul capăt

de cerere, reclamantul a precizat că decretele prin care imobilele au fost

expropriate nu au fost publicate în B. Of., contrar prevederilor Constituției

în vigoare la acea dată. Prin urmare, față de dispozițiile art. 6 alin. (1) din

Legea nr. 213/1998, statul a efectuat o preluare fără titlu valabil.

Referitor la

celelalte capete de cerere, reclamantul a arătat că, față de dispozițiile art. 21

alin. (1) și 5 din Legea nr. 10/2001 și art. 21.1 din Normele de aplicare, CN

I.C. SA avea obligația de a restitui în natură imobilul preluat abuziv, aflat

în patrimoniul său la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar nu de

a-l înstrăina către SC A.T. SRL. Din acel moment s-a instituit o interdicție

legală de înstrăinare a terenurilor preluate abuziv, interdicție in rem, ce

grevează bunul indiferent cui i-a fost adresată notificarea. Din momentul

formulării notificării, reclamantul deține un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol Adițional la C.E.D.O., dreptul de proprietate neieșind niciodată din

patrimoniul autorului său.

Reclamantul a mai

învederat că, față de normele deja citate, contractele de vânzare cumpărare

autentificate din 27 noiembrie 2003 la B.N.P., O.I., din 17 octombrie 2006 la B.N.P.,

L.D. și din 14 martie 2007 la B.N.P., L.D. sunt lovite de nulitate absolută

parțială pentru suprafața de teren aflată în litigiu. De la aceste nulități și

interdicții exprese legea nu prevede nicio derogare, iar buna-credință nu poate

fi reținută în apărare, căci nimeni nu poate invoca necunoașterea legii sau

încălcarea acesteia cu bună-credință. Dimpotrivă, pârâții au dat dovadă de

rea-credință la încheierea contractelor a căror anulare se solicită. Astfel, CN

I.C. SA a încălcat Ordinul M.C.C. nr. 2745 din 14 iulie 2003, care prevede

inventarierea activelor posibil a fi revendicate, iar SC A.T. SRL cunoștea

adresa Primăriei Bacău din 29 octombrie 2006, prin care se arăta că pentru

terenurile din str. M. au fost formulate cereri de restituire în baza Legii nr.

10/2001, iar acestea nu au fost încă soluționate. Toate părțile contractante au

cunoscut legea sau trebuiau să o cunoască, au cunoscut că imobilul este

notificat și că se află în patrimoniul unei entități de stat, fiind interzisă

înstrăinarea lui.

Faptul că imobilul a

fost înstrăinat fraudulos, cu încălcarea dreptului fostului proprietar, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și după ce s-a născut dreptul la

redobândirea în natură a bunului, nu schimbă și stinge dreptul la redobândirea

în natură a bunului, mai ales când legea prevede prioritar acest drept.

Pârâta CN I.C. SA a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca nefondată, invocând și

excepția necompetenței Tribunalului Bacău, excepția netimbrării cererii de

chemare în judecată, excepția lipsei de interes și a inadmisibilității primului

capăt de cerere și excepția prescripției dreptului la acțiune.

Pârâta SC A.T. SRL a

formulat, de asemenea, întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca

neîntemeiată. Odată cu întâmpinarea, această pârâtă a formulat și cerere de

chemare în garanție a CN I.C. SA, solicitând, în subsidiar, în cazul admiterii

acțiunii principale, obligarea acestei societăți la plata sumei corespunzătoare

suprafeței de teren de care va fi evinsă.

Totodată, pârâta SC

B.I.C. SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca

nefondată, invocând și excepția netimbrării cererii de chemare în judecată,

excepția lipsei de interes și a inadmisibilității primului capăt de cerere,

excepția prescripției dreptului la acțiune pentru a solicita nulitatea contractelor

și excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P. și a societății

pârâte. Odată cu întâmpinarea, pârâta a formulat și cerere de chemare în

garanție a SC A.T. SRL, solicitând, în subsidiar, în cazul admiterii acțiunii

principale, obligarea acestei societăți să o despăgubească pe pârâtă cu

contravaloarea suprafeței de teren de care ar fi evinsă, la care se adaugă

contravaloarea investiției efectuate pe teren.

La data de 01 aprilie

2013, reclamantul și-a modificat primul capăt de cerere, arătând că pârât este,

pe primul capăt de cerere, Statul Român prin M.F.P., care a fost introdus în cauză

în această calitate.

CN I.C. SA a formulat

întâmpinare la cererea de chemare în garanție a SC A.T. SRL, solicitând

respingerea acesteia.

La termenul din 24

mai 2013, pârâta SC B.I.C. SRL a formulat cerere completatoare și precizatoare

a întâmpinării și cererii de chemare în garanție. A invocat excepția

necompetenței materiale a Tribunalului Bacău, dat fiind că primul capăt de

cerere este de competența judecătoriei (față de temeiul de drept invocat în

susținerea acestuia), iar celelalte trei capete de cerere sunt cereri

accesorii.

Prin notele scrise depuse,

pârâtul Statul Român prin M.F.P. a invocat excepția inadmisibilității cererii

având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, întrucât prin

aceasta se urmărește constatarea unei situații de fapt și nu de drept.

La termenul din 21

iunie 2013, instanța a respins excepția netimbrării acțiunii, s-a declarat

competentă material și teritorial să o soluționeze și a pus în discuție

excepția lipsei de interes, inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive

a SC B.I.C. SRL pentru primul capăt de cerere.

Prin sentința civilă nr.

1094 din 21 iunie 2013, Tribunalul Bacău a respins excepția inadmisibilității

acțiunii, a admis excepția lipsei de interes și a respins, în consecință,

primul capăt de cerere formulat de reclamantul P.A. în contradictoriu cu

pârâții Statul Român prin M.F.P. București, CN I.C. SA, SC A.T. SRL Bacău, SC

B.I.C. SRL și chematele în garanție SC A.T. SRL și CN I.C. SA, având ca

obiect „Legea nr. 10/2001”, a disjuns celelalte capete de cerere și a dispus

formarea unui nou dosar, pentru care a acordat termen la 20 septembrie 2013.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a constatat că reclamantul, prin notificarea

23 august 2001, în calitate de moștenitor al autorului său P.T., a solicitat să

i se restituie o parte din terenul ce face obiectul contractelor de

vânzare-cumpărare a căror anulare parțială o cere, respectiv suprafața de 1.014

mp; aceasta a fost preluată de stat în baza a două Decrete de expropriere (nr. 98/1980

și nr. 292/1981), care nu au fost publicate în B. Of.

Notificarea de mai

sus a fost soluționată prin Dispoziția nr. 4240 din 24 august 2007 emisă de

Primarul municipiului Bacău, prin care s-a dispus restituirea către reclamant a

unei suprafețe de 382 mp, pentru restul de 953 mp notificarea fiind înaintată

spre competentă soluționare către A.V.A.S. Dispoziția a fost contestată și face

obiectul Dosarului nr. 5008/110/2007, aflat pe rolul Tribunalului Bacău

(aspecte necontestate de niciuna dintre părți).

În drept, cu privire

la excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, instanța a reținut mai

întâi că prin această solicitare nu se tinde la constatarea unei situații de

fapt, cum susțin pârâții, ci a inexistenței unui raport juridic, respectiv

conformitatea decretelor de expropriere cu dispozițiile constituționale și

legale în vigoare la acea dată.

Apoi, tribunalul a

observat că nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 (invocată de pârâți ca lege specială)

nu interzice contestarea de către persoana interesată și verificarea de către

instanță a valabilității constituirii titlului statului; dimpotrivă, art. 6 alin.

(3) din Legea nr. 213/1998 prevede expres că instanțele judecătorești sunt

competente să stabilească valabilitatea titlului.

Cu privire la

excepția lipsei de interes, tribunalul a reținut, mai întâi, că, în lipsa unei

reglementări exprese (la data formulării cererii de chemare în judecată),

interesul a fost definit de doctrina de specialitate ca fiind folosul practic

urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă. Tot doctrina a stabilit

că acesta trebuie să îndeplinească mai multe condiții, printre care și aceea de

a fi născut și actual, în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu dacă nu

ar recurge în acel moment la acțiune.

În speță,

față de actele existente la dosar, prima instanță a apreciat că reclamantul nu

are un interes actual în promovarea prezentei acțiuni. Astfel, art. 2 lit. f)

din Legea nr. 10/2001 stabilește clar că prin imobile preluate în mod abuziv se

înțelege (…) imobilele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte

normative nepublicate, la data preluării, în M. Of. al României, Partea I, sau

în B. Of. Apoi, pct. 2.6 din H.G. nr. 250/2007 statuează expres competența

entității învestite cu soluționarea notificării de a califica, în cadrul

procedurii administrative de soluționare a notificării, împrejurarea că

preluarea s-a făcut fără titlu valabil, fără a mai fi necesară parcurgerea unei

alte proceduri care ar implica preexistența unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile pronunțate în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998,

cu modificările și completările ulterioare. În cadrul procedurii administrative

de rezolvare a notificărilor, entitatea implicată în aplicarea legii are

libertatea de a aprecia, în funcție de circumstanțele fiecărui caz, dacă actul

normativ constituie titlu valabil sau titlu nevalabil pentru preluarea

imobilului respectiv.

În prezenta

cauză, prin emiterea Dispoziției nr. 4240 din 24 august 2007 s-a recunoscut

faptul că exproprierea imobilelor aparținând autorului reclamantului a fost

abuzivă, deci nelegală, acest aspect nefiind negat de niciuna dintre părțile

implicate în soluționarea notificării. Contestația la această dispoziție, ce

formează obiectul Dosarul nr. 5008/110/2007, aflat pe rolul aceluiași complet

de judecată, vizează doar persoana competentă să soluționeze notificarea și

modalitatea de restituire, respectiv în natură sau în echivalent, a imobilelor.

În aceste

condiții, reclamantul nu poate obține niciun folos practic din formularea

cererii de față. Susținerea sa, în sensul că demersul judiciar urmărește să

deschidă calea acțiunii în realizarea dreptului de proprietate nu poate fi

primită. Acțiunea în realizare, respectiv contestația la dispoziție este în

curs de soluționare și în acest cadru procedural se va analiza și stabili modalitatea

de restituire a imobilului, implicit dreptul de proprietate.

Nici

pentru promovarea acțiunii în constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare prin care se pretinde că s-a înstrăinat o parte din terenul

în litigiu nu era necesară formularea unei acțiuni în constatarea

nevalabilității titlului statului, interesul său legitim fiind justificat atâta

timp cât în favoarea reclamantului s-a emis o dispoziție prin care i s-a

recunoscut implicit calitatea de persoană îndreptățită la restituire.

Față de această

soluție, instanța a apreciat ca fiind inutilă analizarea excepției lipsei calității

procesuale pasive a SC B.I.C. SRL, mai ales că prin cererea modificatoare a

acțiunii, din 01 aprilie 2013, reclamantul a menționat expres că pentru primul

capăt de cerere pârât este doar Statul Român prin M.F.P.

Împotriva sentinței

instanței de fond a formulat apel reclamantul P.A. și pârâta SC B.I.C. SRL.

Reclamantul a arătat,

în esență, că în în mod greșit a fost stabilit obiectul cauzei în raport de

cererea de chemare în judecată, respectiv o acțiune întemeiată pe Legea nr.

10/2001 și nu o acțiune în constatare fondată pe dispozițiile C. civ., cu încălcarea

principiul disponibilității și a prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. Dispozițiile Legii nr. 10/2001 vor deveni incidente în cauză în raport cu

soluționarea notificării abia după soluționarea cererii de chemare în judecată.

A mai precizat că instanța

de fond a încălcat și dispozițiile art. 17 și 165 C. proc. civ., atunci când a

dispus disjungerea celorlalte cereri din dosar, dar și prevederile art. 129

și 137 C. proc. civ., atunci când a invocat din oficiu excepția lipsei de

interes în formularea primului capăt de cerere.

În

cauză, cum imobilul în litigiu este proprietatea unor societăți private, el nu

face obiectul Legii nr. 10/2001 în raport cu soluționarea dreptului de

proprietate. Ca urmare, prevederile art. 2.6 din H.G. nr. 250/2007 nu sunt

incidente, ele fiind aplicabile în faza procedurii administrative, fază care nu

poate avea loc datorită faptului că imobilul teren este în proprietate privată.

Mai mult, acțiunea în constatarea nevalabilității titlului statului este o acțiune

în realizare (deoarece modifică raporturile juridice dintre părți), prin care

reclamantul revendică un drept al său, respectiv recunoașterea dreptului său de

proprietate. Scopul urmărit de acțiunea în realizare trebuie să fie realizat în

respectiva acțiune, fiind irelevantă o posibilă realizare a sa în viitor.

Pârâta SC B.I.C. SRL

a arătat că instanța de fond a soluționat greșit excepția de necompetență

materială, iar, în privința excepției lipsei de interes a reclamantului în

promovarea primului capăt de cerere, în mod neîntemeiat a făcut trimitere la

înscrisuri ce nu sunt la dosar. A mai precizat că instanța de fond a lăsat

nesoluționată excepția lipsei calității procesuale pasive a SC B.I.C. SRL, fapt

ce lezează drepturile și interesele pârâtei. Abuzivă este și disjungerea

capetelor de cerere dispusă în cauză, cu încălcarea principiului

contradictorialității și al disponibilității.

Prin Decizia civilă nr.

106 din 27 mai 2014, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a respins, ca

nefondate, apelurile promovate de reclamantul P.A. și de pârâta SC B.I.C. SRL.

În considerente, instanța

de apel a reținut că reclamantul a formulat o acțiune în constatarea

nevalabilității titlului de proprietate al statului cu privire la imobilul din

Bacău, preluat abuziv prin expropriere, precum și pentru constatarea nulității

absolute a trei contracte de vânzare-cumpărare, în contradictoriu cu M.F.P.,

având calitate procesuală pasivă pe primul capăt de cerere, CN I.C. SA, SC A.T.

SRL și SC B.I.C. SRL. Ulterior, reclamantul și-a modificat cererea

introductivă, indicând pentru primul capăt de cerere ca pârât pe Statul Român

prin M.F.P.

Constatând că cererea

reclamantului

suferă sub aspectul clarității

motivelor de fapt și de drept, având însă în vedere precizările depuse în fața

celor două instanțe de fond, curtea de apel a mai reținut că în mod corect

prima instanță s-a raportat la dreptul comun (în motivarea vizând respingerea

excepției inadmisibilității) în soluționarea acțiunii. Tocmai de aceea, instanța

de apel a calificat calea de atac declarată în cauză ca fiind apel prin

raportare la valoarea imobilului ce face obiectul dezbaterii.

A apreciat instanța

de apel că trimiterile din sentință la Legea nr. 10/2001 sunt în sensul

explicitării soluției adoptate în admiterea excepției lipsei de interes,

neconstituind prin ele însele o modificare a temeiului acțiunii sau o încălcare

a principiului disponibilității.

În plus, este evident

că reclamantul ar avea interes în soluționarea primului capăt de cerere, câtă

vreme, cu privire strict la terenul din cauză, notificarea trebuie soluționată

de către CN I.C. SA (așa cum rezultă din sentința nr. 199 din 14 februarie 2014

a Tribunalului Bacău), iar acestei societăți nu-i este opozabilă mențiunea

din Dispoziția nr. 4240/2007. Prezumtiva susținere că acest aspect ar putea fi

tranșat în viitor într-o eventuală contestație împotriva dispoziției emise de CN

I.C. SA nu poate fi acceptată, fiind contrară principiului neîngrădirii

dreptului la o instanță, iar un formalism excesiv este exclus în contextul în

care de la adoptarea Legii nr. 10/2001 au trecut 13 ani.

Esențial, în speță,

este însă faptul că reclamantul nu a formulat primul capăt de cerere în

contradictoriu cu CN I.C. SA, astfel că o soluție de admitere a acestui capăt

de cerere ar fi opozabilă doar Statului Român, nu și CN I.C. SA. Chiar dacă s-a

acreditat ideea unei promovări a primului capăt de cerere în contradictoriu și

cu ceilalți pârâți, instanța de apel a considerat că aceasta este o

susținere „pro causa” prin raportare la noul interes „născut” ca urmare a

soluției adoptate de prima instanță. Atât din acțiune, cât și din cererea

modificatoare rezultă fără putință de tăgadă că intenția reclamantului a fost

aceea de a i se soluționa primul capăt de cerere doar în contradictoriu cu cel

presupus a fi preluat abuziv imobilul prin expropriere. De altfel, așa cum a

reținut și prima instanță, întrucât deja s-a stabilit, în dispoziția emisă

de primar, implicit, caracterul abuziv al preluării, nu există un interes

(actual) în ce privește soluționarea acestui capăt de cerere.

Referitor la excepția

lipsei de interes instanța de apel a mai constatat că prima instanță a

soluționat-o doar în contradictoriu cu Statul Român, cum rezultă din ultimul

aliniat al considerentelor sentinței apelate, în dispozitivul hotărârii fiind

trecute eronat celelalte societăți comerciale.

Instanța de apel

a apreciat că excepția lipsei de interes nu trebuia unită cu fondul, textul art.

137 C. proc. civ. reglementând o situație de excepție, că nu se poate

susține o înrâurire a excepției lipsei interesului - pe primul capăt de cerere

- asupra celorlalte capete de cerere, acestea având obiect/părți diferite,

și că, sub aspectul disjungerii, soluția este corectă date fiind dispozițiile

art. 282 alin. (1) și (2) și art. 255 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la excepția

necompetenței materiale în soluționarea primului capăt de cerere, instanța

de apel a constatat că, față de obiectul acțiunii și valoarea imobilului,

tribunalul era competent să se pronunțe.

Instanța de apel

a mai reținut că motivarea apelului pârâtei SC B.I.C. SRL sub aspectul

opozabilității considerentelor sentinței de fond este în contradicție cu

motivarea vizând greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale

pasive, în primul caz, în opinia apelantei pârâte considerentele având

relevanță, în cel de-al doilea caz fiind irelevante câtă vreme nu s-a prevăzut

în dispozitiv o mențiune vizând lipsa calității procesuale pasive pe primul

capăt de cerere. Or, chiar dacă s-ar avea în vedere că prima instanță s-a

pronunțat pe primul capăt de cerere și în contradictoriu cu SC B.I.C. SRL, cum instanța

de apel a reținut alte motive pentru admiterea unei excepții, acest motiv de

apel nu poate fi primit.

A constatat

instanța de control judiciar că în apel s-a depus sentința nr. 199 sin 14

februarie 2014 a Tribunalului Bacău, pronunțată în Dosarul nr. 5008/110/2007,

astfel încât, față de caracterul devolutiv al apelului, nu se mai poate susține

„lipsa oricăror dovezi în dosar”.

Cât privește greșita

soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC B.I.C. SRL, curtea

de apel a apreciat că, deși, într-adevăr, prima instanță trebuia să o respingă

prin dispozitiv ca rămasă fără obiect, față de precizările neechivoce din dosar

nu se impune schimbarea sentinței de vreme ce instanța a explicitat în

considerente motivul pentru care nu a dispus asupra acesteia.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs, în termen legal, reclamantul P.A., criticând-o pentru

nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7-9 C. proc. civ.

În motivarea recursului,

recurentul a arătat următoarele:

304 pct. 5 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a încălcat

dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., prin faptul că nu a analizat și

nu a răspuns motivelor de apel invocate de reclamant prin cererea de apel și nu

a luat în considerare concluziile formulate. Instanța de apel nu a verificat, în

limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii

de către prima instanță, nu a dat un răspuns, prin hotărârea recurată,

următoarelor critici: instanța de fond a stabilit greșit obiectul cauzei; hotărârea

pronunțată de instanța de fond conține dispoziții contradictorii care nu pot fi

duse la îndeplinire; instanța de fond a pronunțat o hotărâre lipsită de temei

legal; hotărârea apelată este dată cu încălcarea prevederilor art. 21 și 44 alin.

(2) din Constituția României, ale art. 1 al Primului Protocol adițional la

C.E.D.O și ale art. 6 din C.E.D.O.

În realitate, față

de caracterul devolutiv al apelului, instanța de apel trebuia să depună toate

eforturile pentru clarificarea situației din dosar, putea să propună refacerea

materialului probator, respectiv noi probe, să ceară părților să lămurească chestiunile

de fapt și de drept despre care considera că sunt neclare. În același timp,

instanța de apel avea datoria să observe că instanța de fond nu a pus în

discuția părților calitatea procesuală a acestora și obiectul cauzei, condiții în

care, datorită modificării cadrului procesual, hotărârea pronunțată de instanța

de fond era nulă de drept, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a precizat că hotărârea dată de

instanța de apel nu conține motivele pe care se sprijină ori conține motive

străine de natura pricinii.

Astfel, instanța

de apel afirmă că în mod corect prima instanță s-a raportat la dreptul comun în

motivarea vizând respingerea excepției inadmisibilității, însă această

afirmație nu este motivată. În realitate, raportarea s-a făcut la art. 6 din

Legea nr. 213/1998 și la faptul că Legea nr. 10/2001 nu conține dispoziții care

să interzică verificarea de către instanță a valabilității constituirii

titlului statului. Or, trimiterea la dreptul comun presupunea, în condițiile art.

111 C. proc. civ., verificarea posibilității ca reclamantul să aibă deschisă

calea acțiunii în revendicare.

De asemenea, instanța

de apel afirmă că referirile din sentința instanței de fond la Legea nr. 10/2001

sunt în sensul explicitării soluției adoptate în admiterea excepției lipsei de

interes, neconstituind prin ele însele o modificare a temeiului acțiunii sau o

încălcare a principiului disponibilității, astfel că sub acest aspect nu sunt

întemeiate criticile apelantului. Această propoziție nu este motivată, pentru

că trimiterile la Legea nr. 10/2001 nu modifică temeiul acțiunii, dar sunt

contrare acestuia.

În același sens,

instanța de apel afirmă că este evident că reclamantul ar avea interes în

soluționarea primului capăt de cerere, câtă vreme, cu privire strict la terenul

în cauză, notificarea trebuie soluționată de către CN I.C. SA. Această

susținere este străină de natura pricinii, deoarece interesul în

formularea primului capăt de cerere nu depinde de persoana juridică care va

soluționa notificarea, ci de faptul că în prezent nu sunt îndeplinite

condițiile pentru o soluționare legală a acesteia. Pe de altă parte, motivarea instanței

de apel este total contradictorie cu acceptul dat de aceeași instanță în sensul

admiterii excepției lipsei de interes.

aplicarea prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanța de

apel a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății și a

schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel, în

speță, instanța de apel sugerează că prima instanță ar fi soluționat cauza

având în vedere că reclamantul ar fi înțeles să se judece pentru primul capăt

de cerere doar cu Statul Român.

Acest fapt nu

corespunde situației din dosar, întrucât prin precizările formulate

reclamantul a indicat că Statul Român are calitate procesuală pasivă doar pe

primul capăt de cerere, fără să facă vreo mențiune în raport cu calitatea

procesuală a celorlalte pârâte, ceea ce este cu totul altceva față de ce a

concluzionat instanța de apel. În același timp, prima instanța a soluționat

primul capăt de cerere în raport de dispozițiile art. 2.6 din H.G. nr. 250/2007

și, interpretând greșit noțiunea de „preluare abuzivă”, se pronunță în sensul

respingerii excepției inadmisibilității acțiunii și admiterii excepției lipsei

de interes. Deci, instanța de fond stabilește faptul că reclamantul a formulat

primul capăt de cerere în contradictoriu cu toți pârâții, pronunțare care este în

conformitate și cu modul în care a fost soluționat primul capăt de cerere, prin

admiterea excepției lipsei de interes în baza motivelor invocate și de pârâți,

respectiv preluarea abuzivă.

Atunci când a

pronunțat hotărârea, instanța de fond dispunea de o singură precizare din

partea reclamantului cu privire la primul capăt de cerere, și anume că Statul

Român are calitate procesuală pasivă față de acesta. Pentru ceilalți pârâți, în

primă instanță, reclamantul nu a făcut altceva decât a precizat că primul capăt

de cerere este principal, în sensul că în baza acestuia se motivează interesul

legitim și actual în promovarea acțiunii generată de celelalte capete de

cerere, cu aplicarea dispozițiilor art. 2.5 lit. b) din H.G. nr. 250/2007,

privind soluționarea notificării.

În acest context, în

care instanța de fond nu a pus în discuția părților calitatea procesuală pârâților

în proces și nu a cerut reclamantului să precizeze cadrul procesual, ceilalți

pârâți își puteau stabili calitatea procesuală în funcție de interesul

fiecăruia și ca intervenienți în interesul Statului Român. Deoarece pârâții au

formulat apărări față de primul capăt de cerere, instanța era obligată să le

ceară acestora să-și precizeze calitatea procesuală față de acest capăt de

cerere, lucru pe care nu l-a făcut. Reclamantul nu a formulat primul capăt de

cerere separat, prin intermediul altei cereri, tocmai pentru că a dorit să se

judece pe acest capăt de cerere și cu ceilalți pârâți.

Pe cale de consecință,

interpretarea instanței de apel nu numai că este eronată, dar schimbă înțelesul

vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, ignorând în același timp

încălcarea, de către prima instanță, a principiului contradictorialității și al

disponibilității.

incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a precizat că instanța de apel a

pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, cât timp aceasta a confirmat, ca

fiind legală, soluția instanței de fond cu privire la admiterea excepției

lipsei de interes pe primul capăt de cerere prin raportare la dispoziția emisă

de primar.

Or, prin abrogarea alin.

(2) al art. 2 din Legea nr. 10/2001, odată cu emiterea deciziei de soluționare

a notificării în cazul unui imobil preluat fără titlu valabil nu se mai

recunoaște valabilitatea vechiului titlu. Deci, în baza dispozițiilor Legii nr.

10/2001 nu se poate stabili, din punct de vedere legal, dacă preluarea abuzivă

a imobilului s-a făcut cu titlu valabil sau nevalabil.

În acest context,

dispoziția primarului nu constituie un suport legal pentru ca o instanță de

judecată să se poată pronunța asupra valabilității titlului cu care statul a

preluat imobilul la expropriere. Soluționarea excepției, cu privire la primul

capăt de cerere, trebuia să se facă în conformitate cu dispozițiile C. civ. și

nu potrivit Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință,

este lipsită de temei legal și motivarea instanței de apel cu privire la măsura

instanței de fond de disjungere a dosarului, prin faptul că aceasta ar fi determinată

de admiterea excepției lipsei de interes în formularea primului capăt de

cerere, în condițiile în care admiterea excepției respective este și ea lipsită

de temei legal.

În cazul în care prin

aceeași acțiune s-au formulat mai multe capete de cerere, din care unele

întemeiate pe dreptul comun, iar altele bazate pe Legea nr. 10/2001, nu operează

prorogarea de competență, ci se impune disjungerea cererii întemeiate pe

dreptul comun de cererea bazată pe legea specială și suspendarea celei din

urmă, până la soluționarea irevocabilă a celei dintâi, (art. 17 C. proc. civ.,

Legea nr. 10/2001, art. 46).

A mai susținut

că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, în

condițiile în care a interpretat greșit noțiunea de preluare abuzivă.

Or, Legea nr. 10/2001,

prin art. 2 lit. h) și i), stabilește că preluare abuzivă este considerată și

situația în care preluarea s-a făcut cu titlu valabil, cât și situația în

care preluarea s-a făcut cu titlul nevalabil, astfel că noțiunea de preluare

abuzivă este nerelevantă în raport cu existenta interesului și cu

admisibilitatea unei acțiuni în constatarea nevalabilității titlului statului.

Ca atare, este

greșită interpretarea instanței de apel conform căreia recunoașterea preluării

abuzive de către stat a imobilului notificat ar implica lipsa interesului în

promovarea unei acțiuni în constatarea nevalabilității titlului cu care statul

a preluat imobilul respectiv.

În același timp,

afirmația instanței de apel, în sensul că reclamantul nu a formulat primul

capăt de cerere în contradictoriu cu CN I.C. SA, astfel că o soluție de

admitere a acestui capăt de cerere ar fi opozabilă doar Statului Român, constituie

o interpretare greșită a legii, deoarece actul jurisdicțional, (ca orice act

juridic, în general) produce, pe lângă efecte obligatorii între părți,

întemeiate pe principiul relativității, și efecte de opozabilitate fată de

terți. Ca element nou apărut în ordinea juridică și în cea socială, hotărârea

nu poate fi ignorată de către terți, sub motiv că nu au participat în procesul

finalizat prin adoptarea ei. Față de aceștia însă, hotărârea se va opune cu

valoarea unui fapt juridic și cu valoarea unui mijloc de probă.

În speță, reclamantul

dorește ca o soluție de admitere a primului capăt de cerere să constituie un

fapt juridic și un mijloc de probă pentru a se putea aplica, în raport cu CN

I.C. SA, dispozițiile art. 2.5 lit. b) din H.G. nr. 250/2007.

A mai arătat că hotărârea

recurată este dată cu încălcarea prevederilor art. 21 și 44 alin. (2) din

Constituția României, ale art. 1 al Primului Protocol adițional la C.E.D.O și

ale art. 6 din C.E.D.O. Prin respingerea apelului, instanța de apel menține o

hotărâre care desființează o acțiune în constatare admisibilă, care are drept

scop să deschidă calea acțiunii în realizarea dreptului de proprietate al

persoanei îndreptățite la restituire, prin reconstituirea respectivului drept, în

conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001. Sunt încălcate dispozițiile

legale mai sus precizate și, ca urmare a acestui fapt, apare conflictul între

legea specială și C.E.D.O, situație în care Convenția are prioritate, așa cum a

statuat Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție.

În cauză, reclamantul

a formulat o acțiune în constatare în condițiile în care acțiunea în realizarea

dreptului său de proprietate întemeiată pe C. civ. este inadmisibilă, iar cererea

pe Legea nr. 10/2001 este împiedicată de înstrăinarea imobilului notificat

către persoane juridice de drept privat.

O soluție de admitere

a primului capăt de cerere este astfel necesară reclamantului pentru ca acesta

să poată motiva interesul legitim și actual în formularea acțiunii în

constatarea nulității absolute parțiale a actelor de înstrăinare a imobilului

notificat, respectivele acte fiind încheiate între pârâtele de drept privat, față

de care notificarea în baza Legii nr. 10/2001 nu poate îndeplini acest rol. Tocmai

de aceea soluționarea cauzei trebuia să se facă păstrând relația dintre primul

capăt de cerere și capetele de cerere prin care reclamantul solicită

instanței ca aceasta să constate nulitatea absolută parțială a actelor de

înstrăinare a imobilului notificat.

Prin hotărârile

nelegale și netemeinice pronunțate de instanțele de fond și apel sunt încălcate

drepturile fundamentale ale reclamantului, drepturi recunoscute de Constituția

României și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și anume dreptul

de proprietate, prin înstrăinarea nelegală a terenului pentru care reclamantul

deține un titlu valabil și pentru care a formulat în termen legal notificare în

baza Legii nr. 10/2001 și, de asemenea, este menținută o situație juridică care

face imposibilă aplicarea în condiții legale a dispozițiilor legilor de

reparație, respectiv Legea nr. 10/2001 și nr. 165/2013.

În raport de toate

aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea recursului așa cum a fost

formulat, casarea Deciziei civile nr. 106 din 27 mai 2014 pronunțată de Curtea

de Apel Bacău, admiterea apelului formulat de reclamant, iar, în conformitate

cu prevederile art. 312 C. proc. civ., pentru a asigura o judecată unitară, trimiterea

cauzei spre rejudecare.

Prin întâmpinare,

intimatele CN I.C. SA și SC B.I.C. SRL au solicitat respingerea recursului, ca

nefondat.

Examinând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

pct. 5 C. proc. civ., recurentul susține, pe de o parte, că hotărârea recurată

nu a respectat dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că

instanța de apel nu s-a pronunțat în limitele învestirii sale, nu a răspuns

tuturor motivelor de apel, iar, pe de altă parte, că instanța de apel nu a

manifestat rol activ, întrucât nu a lămurit situația de fapt, obiectul acțiunii

și calitatea procesuală pasivă în cauză.

Potrivit art. 304 pct.

5 C. proc. civ., „modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere … când,

prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.”

Textul în cauză

instituie regimul de drept comun al nulităților procedurale, nulități condiționate

de existența unei vătămări și imposibilitatea înlăturării ei, altfel decât prin

anularea actului de procedură, și stabilește semnificația nulităților exprese.

În raport de aceste

considerente, Înalta Curte apreciază că singura neregularitate procedurală ce

ar putea fi imputată instanței de apel sub rezerva aplicării sancțiunii

prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. ar fi legată de lipsa de rol

activ, în limitele apelului, în lămurirea obiectului dedus judecății, a

cadrului procesual și a situației de fapt rezultată în urma administrării

probelor de către instanța de fond.

Din această

perspectivă, trebuie verificat dacă instanța de apel, deoarece devoluțiunea

este limitată la două reguli, exprimate în adagiile „tantum devolutum quantum

apellatum” și „tantum devolutum quantum indicatum”, a dat o calificare corectă

cererii de chemare în judecată, dacă a lămurit cadrul procesual fixat de

reclamant, cu respectarea principiului disponibilității, și dacă a pus în

discuția părților aspecte ce țin de clarificarea situației de fapt deduse

judecății.

În recurs,

recurentul, pe lângă faptul că invocă nelămurirea situației de fapt, susține că

instanța de apel nu a observat că prima instanță a încălcat toate aceste

aspecte procedurale și, în plus, nu a răspuns tuturor criticilor, acest din

urmă motiv încadrându-se, de fapt, în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct.

7 C. proc. civ. („modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în

următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate (…) când hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii”).

Înalta Curte reține,

sub un prim aspect, că instanța de apel a stabilit obiectul acțiunii,

constatând că instanța de fond a fost sesizată cu o cerere în constatarea

nevalabilității titlului statului cu privire la imobilul din Bacău, preluat

abuziv prin expropriere. Această cerere a fost analizată în raport de

temeiurile de drept invocate, cu referire la dreptul comun în materie.

Spre deosebire de

obiectul acțiunii, care nu poate fi schimbat și nici depășit, temeiul ei

juridic nu leagă instanța de judecată, care este îndreptățită și chiar

obligată, în exercitarea rolului activ și pentru a ajuta efectiv părțile în

ocrotirea intereselor lor legitime, să dea acțiunii calificarea juridică

exactă.

În speță, astfel cum

a reținut și curtea de apel, trimiterile făcute la dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu constituie, în sine, o modificare a temeiului acțiunii ori o încălcare a

principiului disponibilității, ci vin să sprijine și să justifice motivarea

soluției adoptate privind excepția lipsei de interes.

De asemenea, în apel

a fost lămurit și cadrul procesual dedus judecății în acord cu principiul

disponibilității, reclamantul fiind cel care a modificat cererea de chemare în

judecată în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă pe capătul de cerere

ce viza constatarea nevalabilității titlului statului.

Instanța de apel a

constatat că reclamantul ar fi avut interes în soluționarea primului capăt de

cerere numai în măsura în care ar fi fost opus pârâtei CN I.C. SA, însă acest

lucru nu reiese din poziția părții în cauză (de unde rezultă că a apreciat că

legitimare procesuală pasivă pe acest capăt de cerere are doar Statul Român

prin M.F.P.). De altfel, într-o acțiune întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun cererea nu ar fi putut fi formulată decât în contradictoriu cu cel

presupus că a preluat abuziv imobilul în litigiu prin expropriere.

În plus, instanța de

apel a analizat și motivele de apel formulate de pârâta SC B.I.C. SRL, singura

parte în cauză care a contestat soluția adoptată de instanța de fond sub

aspectul greșitei determinări a calității procesuale pasive în raportul juridic

dedus judecății.

Cât privește lipsa de

rol activ a instanței de apel în stabilirea situației de fapt, Înalta Curte

apreciază că această instanță nu avea obligația, ci posibilitatea de a dispune

administrarea de noi probe, întrucât exercitarea rolului activ nu implică o

atingere adusă principiului disponibilității în procesul civil. Obligația de

a-și proba pretențiile revenea reclamantului în condițiile art. 1169 C. civ.

În consecință,

constatând că nu au fost încălcate dispoziții procedurale de natură a aduce

vreo vătămare recurentului de față, Înalta Curte reține că nu sunt incidente

dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la

sancțiunea impusă de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât

instanța de apel nu ar fi răspuns tuturor motivelor de apel invocate, Înalta

Curte constată că, în speță, curtea de apel a verificat, conform art. 295 C.

proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și

aplicarea legii de către prima instanță. Trebuie astfel reținut că instanța de

apel, așa cum s-a arătat mai sus, a cenzurat criticile legate de greșita stabilire

a obiectului cauzei, a analizat soluția primei instanțe prin prisma excepției

inadmisibilității acțiunii, cât și cea a lipsei de interes, fără a sesiza că hotărârea

cuprinde dispoziții contradictorii, și a aplicat normele legale în raport de

cererea cu care a fost sesizată instanța de fond.

Or, judecătorul are

obligația de a motiva soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă

separat diferitelor argumente ale părților care sprijină aceste capete de

cerere, astfel încât nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns

fiecărui considerent din cererea de apel.

de această dată făcând trimitere expresă la dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., că hotărârea instanței de apel nu conține motivele pe care se

sprijină (când se afirmă că prima instanță în mod corect s-a raportat la

dreptul comun atunci când a respins excepția inadmisibilității acțiunii,

precum și atunci când se arată că referirile la dispozițiile legii speciale nu

aduc prin ele însele o modificare a temeiurilor acțiunii) ori cuprinde motive

străine de natura pricinii (când se precizează că reclamantul ar avea interes

în soluționarea primului capăt de cerere câtă vreme notificarea trebuie

soluționată de pârâta CN I.C. SA).

Înalta Curte,

verificând considerentele expuse de instanța de apel, apreciază că hotărârea

recurată are în vedere cerințele impuse de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ., în sensul că aceasta redă motivele de fapt și de drept care au

format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile

părților, astfel încât consideră că nu este fondat motivul de recurs întemeiat

pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Cum motivarea este

opera judecătorului care trebuie să demonstreze, în mod logic, deplina

concordanță dintre soluția din cauza respectivă și situația de fapt și de drept

reținută, rezultă că analiza pe care o face acesta trebuie să fie clară și

simplă, precisă și să aibă putere de convingere.

În cauză, întregul

raționament logico-juridic al instanței de apel este motivat, coerent și

conduce la o concluzie legală, raportat la obiectul cererii de chemare în

judecată (capătul principal), cerere, care, chiar dacă este întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun, nu poate fi analizată fără referiri la

prevederile legii speciale, Legea nr. 10/2001, împrejurare, pe care, de altfel,

recurentul o contestă.

În speță, instanța de

apel a constatat că reclamantul, în condițiile în care și-a întemeiat cererea

pe dreptul comun (în situația de față, conform precizărilor făcute de acesta, pe

art. 111 C. proc. civ.), are deschisă calea acțiunii în constatare, însă

pretenția sa apare ca lipsită de interes în măsura în care cererea a fost

formulată, cât privește constatarea nevalabilității titlului statului, în

contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. (astfel cum s-a reținut anterior în

considerente), așa încât nu se poate vorbi de o nemotivare a hotărârii.

În același sens, nu

se poate constata lipsa motivării ori o motivare străină de natura pricinii în

situația în care instanța de apel a formulat considerente legate de modalitatea

în care instanța de fond a făcut trimitere la normele speciale în materie. Nu

este reală afirmația recurentului, în sensul că referirile la Legea nr. 10/2001

sunt contrare temeiului acțiunii sale (art. 111 C. proc. civ.), întrucât ceea

ce trebuie stabilit, cu prioritate, este dacă reclamantul, cel ce tinde să aibă

deschisă acțiunea în realizarea unui drept (în speță, dreptul de proprietate),

mai are interes să formuleze o acțiune în constatare în legătură cu un imobil

ce face obiectul de reglementare al unei legi speciale în materia restituirii

imobilelor preluate abuziv. Or, interesul în cazul de față trebuie raportat la

scopul pe care reclamantul îl urmărește, în exercitarea ulterioară a unei

acțiuni în realizarea dreptului, în contradictoriu cu deținătorii actuali ai

imobilului.

recurentul a făcut vorbire de incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., potrivit cărora modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere „când

instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”.

Înalta Curte constată

că prin motivul de recurs prevăzut de textul citat se invocă încălcarea

principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile

legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Ca atare, pentru a

fi incident acest motiv de recurs este necesar ca „interpretarea greșită”

făcută de instanță să vizeze un act juridic, unilateral sau bilateral, dedus

judecății, iar nu temeiul de drept în baza căruia instanța de judecată s-a

pronunțat, calificarea obiectului acțiunii ori modalitatea de stabilire a

cadrului procesual.

Înalta Curte reține

că părțile litigante nu s-au aflat niciodată în raporturi juridice generate de

încheierea unui act juridic (negotium iuris), care să permită, în raport de

dezlegările și interpretarea dată de instanțele de fond respectivului act

juridic, formularea unor critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art.

304 pct. 8 C. proc. civ.

Interpretarea dată

naturii juridice a obiectului acțiunii în lipsa unui act juridic încheiat între

părțile în litigiu, precum și asupra cadrului procesual în cauză, constituie o problemă

de drept care însă nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe

denaturarea actului juridic dedus judecății.

În cauză, recurentul

nu a contestat prin motivele de recurs expuse interpretarea unei convenții

juridice, ci este nemulțumit, în principal, de soluția adoptată de instanța de

apel în raport de temeiul de drept pe care acesta și-a întemeiat cererea de

chemare în judecată analizată în această etapă procesuală.

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că este

nelegală soluția instanței de apel cât timp aceasta a confirmat sentința primei

instanțe, referitoare la admiterea excepției lipsei de interes pe capătul de

cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, și măsura

disjungerii. Totodată, este nelegală hotărârea recurată întrucât a fost

pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor ce definesc noțiunea de

„preluare abuzivă”, respectiv a prevederilor art. 21 și 44 alin. (2) din

Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Înalta Curte, reține

că, în speță, prima instanță a apreciat că reclamantul nu are un interes actual

în promovarea cererii privind constatarea nevalabilității titlului

statului, cât timp dispozițiile art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001, respectiv

art. 26 din H.G. nr. 250/2007 statuează ce se înțelege prin imobile preluate

abuziv. În opinia instanței de fond, prin emiterea Dispoziției nr. 4240 din 24

august 2007, în procedura Legii nr. 10/2001, s-a recunoscut faptul că

exproprierea imobilului ce a aparținut autorului reclamantului a fost abuzivă,

aspect ce nu a fost contestat.

Contrar susținerilor

recurentului, Înalta Curte constată că, deși măsura adoptată de prima instanță

privind admiterea excepției lipsei de interes în acțiunea având ca obiect

constarea nevalabilității titlului statului a fost menținută în apel, instanța

de apel a considerat, în principal, că reclamantul ar avea interes în soluționarea

primului capăt de cerere câtă vreme notificarea trebuie soluționată de intimata

CN I.C. SA, iar acestei societăți nu-i este opozabilă decizia emisă în

procedura legii speciale. Argumentul pentru care instanța de apel a apreciat că

reclamantul nu justifică un interes în ceea ce privește formularea primului

capăt de cerere rezidă în faptul că acest petit al acțiunii a fost promovat

doar în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P.

În acest context, cum

soluția asupra excepției lipsei de interes nu s-a bazat, exclusiv, pe existența

unei dispoziții date în temeiul Legii nr. 10/2001, ci a privit verificarea

condițiilor de exercițiu ale acțiunii civile, respectiv îndeplinirea cerințelor

interesului în raport de obiectului cererii deduse judecății și a cadrului

procesual astfel determinat în cauză, rezultă că nu au fost încălcate

dispozițiile din dreptul comun față de temeiul de drept al acțiunii și de

principiul disponibilității, ce guvernează dreptul procesual civil în materie,

pentru a fi aplicabile prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. („modificarea

sau casarea unor hotărâri se poate cere (…) când hotărârea pronunțată este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii”).

Înalta Curte observă

că instanța de apel nu a realizat o analiză de fond a caracterului abuziv al

preluării, ci doar a constatat că reclamantul nu ar avea un interes actual în

ceea ce privește soluționarea cererii de constatare a nevalabilității titlului

statului, întrucât acest aspect s-a stabilit anterior printr-o dispoziție emisă

de primar în procedura legii speciale, act juridic în temeiul căruia se vor

soluționa pretențiile ulterioare ale părții în cauză în vederea valorificării

drepturilor dobândite de la autorul său.

În consecință, față

de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi considerată o

interpretare greșită a dispozițiilor legale incidente în cauză împrejurarea

invocată de reclamant, potrivit căreia recunoașterea caracterului preluării

abuzive într-o altă procedură decât cea de drept comun nu ar putea justifica

constatarea lipsei interesului actual în promovarea unei acțiuni în constatarea

nevalabilității titlului statului (acțiune care tinde, de altfel, la realizarea

aceluiași scop, cel al recunoașterii preluării imo