ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2439/2015

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin contestația în anulare înregistrată sub nr. de mai sus la 27 iulie 2015, contestatorul P.A. a solicitat în temeiul art. 318 C. proc. civ., anularea deciziei civile nr. 1112 din 24 aprilie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, și, pe cale de consecință, solicită rejudecarea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 991 din 15 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău. În susținerea contestației în anulare, s-a învederat că recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 991 din 15 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău și a încheierii din 23 iunie 2014, a avut ca motiv greșita recalificare a căii de atac exercitate, în condițiile în care apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 199 din 14 februarie 2014, a fost apreciat greșit ca fiind recurs în temeiul art. XII din Legea nr. 202/2010.

Contestatorul a arătat ca, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 318 C. proc. civ. și pentru faptul că instanța nu a observat că încheierea de ședință din 23 iunie 2014 a fost pronunțată de o instanță de apel, iar decizia civilă nr. 991 din 15 decembrie 2014, a fost pronunțată de o instanță de recurs. Pe cale de consecință, caracterul irevocabil al deciziei civile atacate nu poate fi extins și asupra încheierii de ședință, aceasta nefăcând parte din fondul recursului judecat de instanța de recurs de la Curtea de Apel Bacău prin decizia civilă nr. 991 din 15 decembrie 2014. În aceeași idee, se mai susține că instanța a omis să cerceteze motivul de recurs, cu privire la greșita calificare a căii de atac împotriva sentinței tribunalului, ca fiind recursul, prin faptul că dispozițiile legale invocate de instanță în sprijinul respingerii recursului, în loc să infirme demersul promovat de reclamant, confirmă ca fiind just acest demers.

Astfel, se mai învederează că, instanța invocă dispozițiile art. 7 din Legea nr. 76/2012 alin. (1) și (2) pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., dispoziții care prevăd că: „ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este definitivă, aceasta va fi supusă numai apelului Ia instanța superioară. Aceste dispoziții se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță, este supusă recursului”. Ca atare, susține contestatorul instanța, invocând aceste prevederi legale, confirmă și nu infirmă, demersul făcut de reclamant în sensul că, în speță, calea de atac legală este apelul.

Contestatorul a mai arătat că, instanța a omis prevederile legale incidente în cauză, fiind invocate texte de lege ce nu susțin concluzia instanței, astfel că recursul era admisibil pentru că este nerelevant caracterul irevocabil al deciziei atacate, în condițiile în care respectiva hotărâre a fost pronunțată ca urmare a derulării unei proceduri de judecată desfășurată în condiții de nelegalitate, calea de atac fiind dată de lege, motiv pentru care se susține și încălcarea principiului legalității căii de atac. În aceiași timp, nici o dispoziție a C. proc. civ. nu interzice recursul formulat împotriva unei hotărâri pronunțată în recurs. Se susține ca hotărârile fiind irevocabile sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, dar termenul de „susceptibil" are un caracter general, fapt care nu interzice recursul la recurs.

Caracterul irevocabil al unei hotărâri pronunțate în recurs este dat de faptul că, se ia în considerare puterea de lucru judecat al hotărârii, în raport cu motivele invocate de recurent. Contestatorul a mai învederat că, a fost atacată și încheierea de ședință din data de 23 iunie 2014, încheiere care nu putea fi atacată decât odată cu fondul recursului conform dispozițiilor art. 299 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 282 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce înseamnă că, prin recursul declarat nu au fost puse în discuție motivele invocate prin cererea de recurs, deci nu a fost încălcat principiul puterii de lucru judecat și, prin urmare nu s-a contrazis caracterul irevocabil al hotărârii atacate.

În aceeași idee, s-a mai susținut că, este greșită teza conform căreia, de autoritate de lucru judecat se bucură și aspectele dezbătute în proces, diferite de motivele de recurs, în situația în care aceste motive și aspectele respective, au fost judecate de instanțe diferite, în stadii procesuale diferite. În speță, arată contestatorul, încheierea de ședință din 23 iunie 2014 a fost pronunțată de completul A1(02), ca instanță de apel, iar decizia civilă nr. 991 din 15 decembrie 2014 a fost pronunțată de completul A1(C2), ca instanță de recurs. De asemenea, se mai învederează că, prin recurs la recurs nu se încalcă principiul unicității căii de atac, așa cum greșit susține instanța, deoarece cele două recursuri sunt formulate împotriva a două hotărâri judecătorești diferite, iar în condițiile date, fondul cauzei nu este vizat.

A declara recursul ca inadmisibil înseamnă a încălca dispozițiile art. 21 din Constituția României și art. 6 din C.E.D.O, dispoziții care asigură cetățenilor accesul liber la justiție și la un proces echitabil, mai ales dacă se ia în considerare și faptul că reclamantul nu poate utiliza decizia Curții Constituționale și calea de atac a revizuirii în raport cu decizia nr. 991 din 15 decembrie 2014, decizia fiind pronunțată ulterior pronunțării hotărârii respective, motiv pentru care nu pot fi invocate dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, a mai învederat contestatorul, au fost încălcate dispozițiile legale menționate, prin declararea recursului ca inadmisibil, deoarece reclamantul este pus in situația de a nu mai putea ataca încheierea de ședință din data de 23 iunie 2014, cu toate că această încheiere a fost pronunțată în stadiul procesual apel, motiv pentru care se susține că s-a pricinuit reclamantului o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei civile nr. 1112 din 24 aprilie 2015 și admiterea recursului, în speță fiind incidente dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

S-a mai susținut că, admisibilitatea recursului, promovat împotriva deciziei civile nr. 991 din 15 decembrie 2014 și a încheierii de ședința din data de 23 iunie 2014, este susținută și de concluzia la care s-a ajuns în ședința Consiliului Superior al Magistraturii din data de 12 martie 2003 prin Minuta nr. 6/7884/1154/2008, ședință care a avut drept scop discutarea problemelor de practică judiciară neunitară și, în care s-a pus în discuție și admisibilitatea recursului la recurs, in situația în care primul recurs a fost judecat ca urmare a greșitei calificări a căii de atac, iar concluzia majorității participanților a fost că este admisibilă calea de atac a recursului în condițiile menționate.

Examinând hotărârea atacată pe calea extraordinară de atac a contestației în anulare, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin decizia civilă nr. 1112 din 24 aprilie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, Dosarul nr. 5008/110/2007, a fost respins ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul P.A. împotriva deciziei civile nr. 991 din 15 decembrie 2014 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, fiind reținute următoarele considerente: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 03 septembrie 2007, reclamantul P.A. a formulat contestație împotriva dispoziției nr. 4240 din 24 august 2007 emisă de Primarul Municipiului Bacău, solicitând anularea acesteia și obligarea pârâtului la restituirea în natură a terenului în suprafață de 2901 mp situat în Bacău, str. G.B.

nr. 84 și acordarea de despăgubiri pentru casa de locuit compusă din 4 camere, 2 bucătării și 1 baie. La data de 11 octombrie 2012, reclamantul a depus precizări la acțiune, solicitând ca, în conformitate cu Decizia XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, să se dispună anularea dispoziției nr. 4240 din 24 august 2007; restituirea în natură, liber de orice sarcini a terenului liber sau afectat de construcții neautorizate, provizorii, ușoare, dezafectate; precum și obligarea pârâtului Municipiul Bacău, prin primar la achitarea echivalentului bănesc a părții din imobilul preluat abuziv, ce nu poate fi restituită în natură și obligarea la emiterea unei noi dispoziții în baza sentinței pe care instanța o va pronunța.

Prin sentința civilă nr. 199 din 14 februarie 2014, Tribunalul Bacău a admis în parte contestația astfel cum a fost completată și precizată, a anulat în parte dispoziția nr. 4240 din 24 august 2007 emisă de Primarul municipiului Bacău, respectiv alin. (2) art. 1 privind transmiterea către A.V.A.S. a notificării pentru suprafața de 953 mp., precum și art. 4, privind respingerea cererii de restituire în natură pentru suprafața de 60 rn.p. situată în Bacău str. G.B. nr. 70, aferentă clădirii anexă la PT 96, fiind obligat pârâtul să restituie în natură contestatorului, în condițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, suprafața e 60 mp situată în Bacău str. G.B. nr. 70, aferenta clădirii anexă la PT 96, astfel cum a fost identificată prin suplimentul de expertiză construcții P. Celelalte capete de cerere au fost respinse ca nefondate, iar pârâtul a fost obligat să plătească contestatorului suma de 3250 RON parte din cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei sentințe reclamantul a declarat atât apel cât și recurs, cereri identice, fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel Bacău sub nr. 5008/110/2007 la completul de apeluri. La termenul din 19 mai 2014, instanța a pus în discuție recalificarea căii de atac din apel în recurs, iar pentru respectarea principiului contradictorialității și, a dreptului la apărare, s-a acordat termen pentru ca părțile sa formuleze concluzii. Raportat la dispozițiile art. XII și XXVI din Legea nr. 202/2010 Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a recalificat, la 23 iunie 2014, calea de atac din apel în recurs, iar prin decizia nr. 991 din 15 decembrie 2014, a respins, ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.A.

Împotriva sus-menționatei decizii, irevocabile, reclamantul a declarat un nou recurs, susținând că atât încheierea de ședință din 23 iunie 2014, prin care instanța de apel a recalificat calea de atac, cât și decizia nr. 991 din 15 decembrie 2014 sunt nelegale, întrucât instanța a fost legal investită să judece apelul împotriva sentinței tribunalului și, nu recursul. S-a învederat că, prin soluționarea greșită a căii de atac cu care a fost legal învestită, instanța de apel l-a lipsit de un grad de jurisdicție și, l-a privat de o cale de atac prevăzută de lege.

La data de 24 aprilie 2015, Înalta Curte din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității recursului, ce a fost analizată datorită caracterului său peremptoriu, constându-se următoarele: În ceea ce privește critica vizând greșita recalificare de către Curtea de Apel Bacău, prin încheierea din 23 iunie 2014, a căii de atac din apel în recurs, Înalta Curte a constatat că recalificarea căii de atac s-a întemeiat pe dispozițiile art. XII și XXVI din Legea nr. 202/2010, astfel cum rezultă din motivarea încheierii de ședință de la acea dată. În această situație, Înalta Curte a constatat că în mod legal instanțele de fond au analizat cererea în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și al deciziei nr. XX/2007, în speță nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 165/2013.

S-a reținut că, art. XII al Legii nr. 202/2010 stabilește că „alin. (3) al art. 26 din Legea nr. 10/2001 se modifică și va avea următorul cuprins: decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel”.

Ca atare, reținând că a fost corect calificată de către curtea de apel calea de atac prin încheierea de ședință din 23 iunie 2014, Înalta Curte a constatat că, recursul declarat în cauză este inadmisibil, pentru argumentele următoare: Potrivit prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea specială nr. 10/2001, hotărârea tribunalului de soluționare a contestației împotriva deciziei sau a dispoziției motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură este supusă recursului, fiind de competența curții de apel. Totodată, alin. (1) și (2) ale art. 7 Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în M. Of. nr. 365/30.05.2012, prevăd că: „(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este „definitivă", de la data intrării în vigoare a C. proc.

civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este ”supusă recursului” sau că „poate fi atacată cu recurs” ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară.” Conform art. 299 C. proc. civ., sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege. De asemenea, dispozițiile art. 377 alin. (2) C. proc. civ. enumera categoriile de hotărâri irevocabile, ca fiind hotărârile date în recurs (pct. 4), precum și orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs (pct. 5). Împotriva acestora nu se mai poate exercita încă o dată apel sau recurs, potrivit principiului unicității căii de atac.

Față de dispozițiile legale sus-menționate, s-a constatat că recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs, atâta timp cât unul din principiile de drept procesual privește unicitatea dreptului de a folosi calea de atac. Cum, împotriva unei hotărâri irevocabile nu poate fi exercitat un nou recurs, cale extraordinară de atac, recursul declarat în cauză a fost respins ca inadmisibil. Decizia civilă nr. 1112 din 24 aprilie 2015 pronunțată de Înalta Curte, secția I civilă, a fost atacată prin prezenta contestație în anulare în temeiul art. 318 C. proc. civ. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi promovată numai pentru motivele anume prevăzute de lege.

Astfel, potrivit art. 318 C. proc. civ., invocat de contestator ca temei de drept, hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de recurs. Primul motiv prevăzut de art. 318 C. proc. civ., are în vedere greșeli materiale în legătură cu aspectele formale ale judecății recursului. Este vorba de acele greșeli pe care le comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale. Textul vizează greșeli, de fapt, involuntare și, nu greșeli de judecată.

Astfel, prin greșeală materială, ca temei al unei contestații în anulare, se înțelege orice eroare evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv, sau anularea lui ca insuficient timbrat, ori făcut de o persoană fără calitate, deși la dosar se găsesc dovezi din care rezultă că a fost depus în termen, a fost legal timbrat, ori formulat de o persoană îndreptățită a-l declara și, pentru verificarea acestor situații nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. În cauză, se constată că, greșala materială invocată de contestator ca fiind săvârșită de instanța de recurs, nu poate fi încadrată în dispozițiile art. 318 C. proc.

civ., respingerea recursului ca inadmisibil nefiind rezultatul unei erori sau greșeli materiale, ci a modului în care instanța de recurs a înțeles să aplice dispozițiile legale privitoare la căile de atac prevăzute de lege și respectiv la legalitatea căilor de atac. În ce privește nemulțumirea contestatorului legată de greșita recalificare de către Curtea de Apel Bacău, prin încheierea din 23 iunie 2014, a căii de atac din apel în recurs, este de reținut că a acest aspect a tăcut obiectul de analiză al instanței de recurs, constatându-se că recalificarea căii de atac s-a întemeiat pe dispozițiile art. XII și XXVI din Legea nr. 202/2010, astfel cum rezultă din motivarea încheierii de ședință de la acea dată.

Or, așa cum s-a arătat deja, prin prezenta contestație, se invocă de fapt greșeli de judecată ce vizează interpretarea unor dispoziții legale privind căile de atac, nefiind vorba de greșeli materiale în sensul prevăzut de art. 318 C. proc. civ. În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 318 teza II C. proc. civ., legată de neexaminarea tuturor motivelor de recurs, Înalta Curte reține că, acest aspect nu poate fi imputat instanței de recurs, în condițiile în care recursul a fost respins pe excepția dirimantă și absolută a inadmisibilității căii de atac a recursului, situație în care cercetarea motivelor de recurs invocate nu mai putea face obiect al examinării cauzei pe fond. Cum, contestația în anulare specială reglementată de art. 318 C. proc.

civ., urmărește de fapt neregularități privind actele de procedură și, nu cele referitoare la interpretarea unor dispoziții legale, ori de aplicare a uneia sau alteia dintre prevederile legale în vigoare, Înalta Curte reține că niciunul din motivele invocate de contestator nu se încadrează în dispozițiile art. 318 C. proc. civ., motiv pentru care contestația în anulare formulată de contestatorul P.A. împotriva deciziei nr. 1112 din 24 aprilie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul P.A. împotriva deciziei nr. 1112 din 24 aprilie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 octombrie 2015.