ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 515/2015

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția I civilă, la data de 24 ianuarie 2013, sub nr. 552/110/2013, reclamanta C.M. a chemat în judecată pe pârâții M.F.P., CN I.C. SA, SC A.T. SRL și SC B.I.C. SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul din Bacău, preluat, abuziv, prin expropriere; nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 27 noiembrie 2003 la B.N.P., O.I.; nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 17 octombrie 2006 la B.N.P., L. și D.; nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 14 martie 2007 la B.N.P., L. și D., toate actele juridice vizând suprafața de teren sus-menționată.

Pe parcursul procesului, SC B.I.C. SRL a formulat cerere reconvențională, cu privire la care instanța a constatat că pârâta a renunțat, precum și cerere de chemare în garanție a SC A.T. SRL, solicitând, în cazul admiterii acțiunii principale, obligarea acestei societăți la restituirea prețului plătit, actualizat, și la plata despăgubirilor constând în sporul de valoare al terenului și cheltuielile necesare și utile efectuate de către pârâtă.

Ulterior, a precizat această cerere, în sensul obligării chematei în garanție la plata contravalorii în lei a sumei de 186.192,5 euro, reprezentând prețul terenului, cu dobânda legală de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare și până la data efectuării plății de către intervenientă; la plata sumei de 10.000 lei reprezentând contravaloarea cheltuielilor necesare și utile efectuate de pârâtă pentru conservarea terenului; la plata diferenței dintre prețul datorat în baza contractului și sporul de valoare dobândit de teren; la plata sumei de 10.000 lei, daune interese pentru o posibilă evicțiune și cheltuielile vânzării. Reclamanta a depus o cerere intitulată „precizări”, în care a arătat, în ceea ce privește primul capăt de cerere, că pârât este Statul Român, prin M.F.P., care a fost introdus în cauză în această calitate.

Pârâta SC A.T. SRL a formulat cerere de chemare în garanție a CN I.C. SA, solicitând, în cazul admiterii acțiunii principale, obligarea Companiei la plata sumei corespunzătoare suprafeței de teren de care pârâta a fost evinsă. Prin sentința civilă nr. 1241 din 6 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Bacău, secția I civilă, a fost r espinsă excepția inadmisibilității și a lipsei calității procesuale pasive a SC B.I.C. SRL, pentru primul capăt de cerere. S-a admis excepția lipsei de interes și s-a respins, în consecință, primul capăt de cerere.

S-au disjuns celelalte capete de cerere și s-a dispus formarea unui dosar nou, cu termen la 18 octombrie 2013. În pronunțarea sentinței, prima instanță a reținut următoarele: Reclamanta susține că, prin notificarea din 2 noiembrie 2001, în calitate de moștenitoare de pe urma lui P.V., a solicitat să i se restituie o parte din terenul ce face obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare parțială o cere, respectiv suprafața de 674 mp, și că aceasta a fost preluată de stat în baza a două decrete de expropriere (Decretele nr. 98/1980 și nr. 292/1981), care nu au fost publicate în B. Of. Notificarea a fost soluționată prin dispoziția din 20 decembrie 2011 emisă de primarul municipiului Bacău, prin care s-a dispus restituirea către reclamantă a unei suprafețe de 283,75 mp, pentru restul de 674 mp, notificarea fiind trimisă, spre competentă soluționare, către A.V.A.S.

Cu privire la excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, invocată de către pârâți, față de dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și de existența procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, instanța a constatat că, prin cererea de chemare în judecată, nu se tinde la constatarea unei situații de fapt, ci a inexistenței unui raport juridic, respectiv conformitatea decretelor de expropriere cu dispozițiile constituționale și legale în vigoare la acea dată. Pe de altă parte, nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice contestarea de către persoana interesată și verificarea de către instanță a valabilității constituirii titlului statului; dimpotrivă, art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 prevede, expres, că instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

Pentru aceste motive, instanța a respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității primului capăt de cerere. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a SC B. SA, prima instanță a respins-o raportat la cererea modificatoare a acțiunii, din 12 aprilie 2013, prin care reclamanta a menționat că, pentru primul capăt de cerere, pârât este doar Statul Român, prin M.F.P. În ceea ce privește excepția lipsei de interes, Tribunalul a constatat, mai întâi, că, în lipsa unei reglementări exprese (la data formulării cererii de chemare în judecată), interesul a fost definit de doctrina de specialitate ca fiind folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă. Tot doctrina a stabilit că acesta trebuie să îndeplinească mai multe condiții, printre care și aceea de a fi născut și actual, în sensul că partea s-ar expune unui prejudiciu dacă nu ar recurge, în acel moment, la acțiune.

În speță, față de actele existente la dosar, reclamanta nu are un interes actual în promovarea prezentei acțiuni. Astfel, art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001 stabilește clar că „prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege (…) imobilele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării, în M. Of. al României, Partea I, sau în B. Of.” Apoi, pct. 2.6 din H.G. nr. 250/2007 statuează expres „competența entității învestite cu soluționarea notificării de a califica, în cadrul procedurii administrative de soluționare a notificării, împrejurarea că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, fără a mai fi necesară parcurgerea unei alte proceduri care ar implica preexistența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare.

În cadrul procedurii administrative de rezolvare a notificărilor, entitatea implicată în aplicarea legii are libertatea de a aprecia, în funcție de circumstanțele fiecărui caz, dacă actul normativ constituie titlu valabil sau titlu nevalabil pentru preluarea imobilului respectiv”. În prezenta cauză, prin emiterea dispoziției din 20 decembrie 2011, s-a recunoscut că exproprierea imobilelor aparținând autorului reclamantei a fost abuzivă, deci, nelegală, acest aspect nefiind negat de niciuna dintre părțile implicate în soluționarea notificării. În aceste condiții, reclamanta nu poate obține niciun folos practic din formularea prezentei cereri. Susținerile sale, în sensul că prezenta acțiune urmărește să deschidă acțiunea în realizarea dreptului de proprietate, nu pot fi primite.

Astfel, nu există niciun impediment legal pentru ca reclamanta să formuleze acțiunea în realizare, prin care să solicite soluționarea, pe fond, a notificării vizând restul terenului nerestituit, numai în acest cadru procedural urmând a se analiza și stabili modalitatea de restituire a imobilului, în consecință, dreptul său de proprietate. Nici pentru promovarea acțiunii în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, prin care se pretinde că s-a înstrăinat o parte din terenul în litigiu, nu era necesară formularea unei acțiuni în constatarea nevalabilității titlului statului, interesul său legitim fiind justificat atâta timp cât, în favoarea reclamantei, s-a emis o dispoziție prin care i s-a recunoscut, implicit, calitatea sa, de persoană îndreptățită la restituire.

Pentru aceste motive, instanța a admis excepția lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere, pe care l-a respins în consecință, și a dispus disjungerea celorlalte capete de cerere și formarea unui dosar separat. Împotriva hotărârii a promovat recurs și, ulterior, apel, reclamanta, calea de atac fiind calificată de instanță drept apel, în raport cu natura și valoarea obiectului litigiului dedus judecății (fila 83 dosar fond vol. II), în temeiul art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. b) coroborat cu art. 282 alin. (1) C. proc. civ. Prin Decizia civilă nr. 35 din 17 martie 2014, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut următoarele: Prin acțiunea introductivă, apelanta reclamantă a solicitat, pe calea dreptului comun, constatarea nevalabilității titlului Statului Român cu privire la imobilul situat în Bacău, preluat abuziv prin expropriere, precum și nulitatea absolută parțială a trei contracte de vânzare-cumpărare autentice, având ca obiect suprafața de teren în litigiu.

În argumentarea cererii introductive, apelanta reclamantă a invocat, în esență, faptul că terenul în litigiu a fost proprietatea autorului său, P.V., că acest imobil a fost preluat de stat prin Decretul nr. 98/1980 și prin Decretul nr. 292/1981, care nu au fost niciodată publicate în M. Of., ceea ce a fost în contradicție cu prevederile Constituției din anul 1965. A mai arătat apelanta reclamantă, în acțiune, că a notificat Primăria municipiului Bacău cu privire la imobilul în litigiu, că, urmare a unei acțiuni în justiție, primarul municipiului Bacău a emis dispoziția din 20 decembrie 2011, prin care a propus, pentru suprafața de 674 mp (ce nu aparține patrimoniului unității administrativ-teritoriale), transmiterea notificării către A.V.A.S.

pentru despăgubiri și restituirea, în natură, a unei suprafețe de 283,75 mp, situată în Bacău. A mai invocat apelanta reclamantă faptul că, anterior emiterii dispoziției și ulterior notificării, suprafața de 674 mp a fost înstrăinată ca urmare a vânzărilor succesive, în cadrul procesului de privatizare, în prezent, terenul fiind ocupat, parțial, de SC B.I.C. SRL și CN I.C. SA, restul terenului fiind liber de construcții. A mai învederat apelanta reclamantă împrejurarea că A.V.A.S. a returnat notificarea Primăriei Bacău, care, la rândul său, a transmis-o CN I.C. SA, pentru suprafața de 674 mp; aceasta avea obligația să o soluționeze, în sensul restituirii, în natură, a imobilului preluat abuziv, imobil care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, republicată, se afla în patrimoniul său.

Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (1), alin. (5), art. 22 alin. (4), art. 25 alin. (1), art. 2 lit. f), art. 4 alin. (2), art. 9 din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv art. 1, art. 21, art. 27.2. din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 948, 966, 968 C. civ. Ulterior, prin notele depuse la data de 04 septembrie 2013, pentru termenul din 6 septembrie 2013 (fila 82 dosar fond vol. II), apelanta reclamantă a înțeles să își modifice acțiunea, în sensul că obiectul principal al acesteia, reprezentat de pct. 1 al cererii introductive, îl constituie „acțiune în constatare” și nu Legea nr. 10/2001, republicată, capetele 2, 3, 4 ale acțiunii fiind cereri accesorii, modificare cu argumentația potrivit căreia, imobilul, fiind în proprietatea unei societăți private, nu mai intră sub incidența Legii nr. 10/2001, republicată.

Conform modificării primului capăt de cerere, învederat de către apelantă ca fiind principal, acțiunea s-a soluționat, în limitele învestirii, potrivit dreptului comun. În consecință, în mod corect, în funcție de modificarea acțiunii, ce atrage aplicarea normelor de drept comun, instanța de fond, la termenul din 6 septembrie 2013, s-a declarat ca fiind instanță competentă atât material, cât și teritorial, în raport de dispozițiile art. 159 1 , art. 2 lit. b) și f), art. 9 C. proc. civ., în cauză, nefiind incidente dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de fond nu și-a argumentat hotărârea prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, republicată, ci, în raport de precizările aduse de apelanta reclamantă primului capăt de cerere, respectiv „acțiune în constatarea nevalabilității titlurilor statului”, pe calea dreptului comun, și nu pe Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a învederat aceasta prin precizările depuse la fila 82 dosar fond, vol. II. Totodată, sunt de reținut și dispozițiile Legii nr. 202/2010, art. 159 și art. 159 1 , referitoare la competența publică sau privată, înțelesul noțiunilor și termenele în care pot fi invocate. Or, în cauză, în contextul în care acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, iar apelanta reclamantă nu a invocat eventuala necompetență teritorială în condițiile art. 159 1 alin. (3) din Legea nr. 202/2010, în mod corect, instanța de fond s-a declarat ca fiind competentă în soluționarea litigiului.

Totodată, în speță, și primul capăt de cerere, privind „constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului preluat abuziv de la P.V., a primit o soluționare corectă prin respingerea acestuia ca lipsit de interes, atâta vreme cât, astfel cum s-a arătat și de către instanța de fond, prin dispoziția din 20 decembrie 2011 emisă de primarul municipiului Bacău ca urmare a notificării din 2 noiembrie 2001, s-a statuat asupra preluării abuzive de către stat a imobilului notificat, în sensul art. 3 alin. (1), art. 7, art. 11, art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, invocate în preambulul dispoziției anterior menționate, act prin care s-a dispus restituirea, în natură, a suprafeței de 283,75 mp și s-a propus acordarea de despăgubiri pentru diferența de 674 mp teren.

Este nefondată și critica hotărârii, privind disjungerea capetelor de cerere 2-3-4 ale acțiunii introductive, referitoare la constatarea nulității absolute a celor trei contracte de vânzare-cumpărare menționate anterior și judecarea lor separată în contextul în care, ca efect al constatării nevalabilității titlurilor statului asupra imobilului în litigiu, recunoscută prin dispoziția din 20 decembrie 2011 a Primarului municipiului Bacău, acestea nu au caracterul unor cereri accesorii primului capăt de cerere, respins, în speță, ca fiind lipsit de interes. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C.M., criticând-o pentru următoarele motive: I. Motivele de casare a hotărârii recurate, corespunzătoare art. 304 pct. 5 C. proc.

civ.: Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a analizat și nu a răspuns motivelor invocate de reclamantă prin cererea de apel și nu a luat în considerare concluziile formulate prin mandatar. Astfel, Curtea nu a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Nu s-a dat un răspuns, prin hotărârea recurată, următoarelor motive: - instanța de fond a stabilit greșit obiectul cauzei; - hotărârea pronunțată de instanța de fond conține dispoziții contradictorii care nu pot fi aduse la îndeplinire; - instanța de fond a încălcat prevederile art. 129 și 137 C. proc.

civ.; - instanța de fond a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal; - instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii; - hotărârea apelată este dată cu încălcarea prevederilor art. 21 și art. 44 alin. (2) din Constituția României, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenție. II. Motivele de modificare a hotărârii recurate, corespunzătoare art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.: Hotărârea dată de instanța de apel conține motive contradictorii, întrucât, pe de-o parte, reține că prima instanță nu și-a argumentat sentința prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ci a dispozițiilor de drept comun, iar, pe de altă parte, constată că primul capăt de cerere a fost soluționat în mod corect, atâta vreme cât, astfel cum a stabilit și Tribunalul, prin dispoziția din 20 decembrie 2011, s-a statuat asupra preluării abuzive de către stat a imobilului notificat, în sensul art. 3 alin. (1), art. 7, art. 11, art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Instanța de apel omite împrejurarea că prima instanță și-a argumentat respingerea primului capăt de cerere ca lipsit de interes, prin invocarea dispozițiilor art. 2.6.

din H.G. nr. 250/2007, dispoziții care se referă la modul în care se aplică Legea nr. 10/2001. III. Motivele de modificare a hotărârii recurate, corespunzătoare art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.: a) Instanța de apel a interpretat, în mod greșit, actul juridic dedus judecății și a schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia. Prin încheierea din 10 martie 2014, Curtea a stabilit că, prin precizările depuse la dosarul cauzei, fila 267, vol. I, de către reclamantă, aceasta ar fi declarat că, pentru primul capăt de cerere, înțelege să se judece doar cu Statul Român, nu cu persoanele juridice de drept privat. Această interpretare a instanței nu numai că este eronată, dar schimbă înțelesul vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății.

Prin respectivele precizări, reclamanta stabilește că Statul Român are calitate procesuală pasivă doar față de primul capăt de cerere, fără să se facă vreo precizare în raport cu calitatea procesuală a celorlalte pârâte, ceea ce este cu totul altceva față de ce a concluzionat instanța de apel. De asemenea, Curtea a arătat că: „ulterior, prin notele depuse la data de 04 septembrie 2013, pentru termenele din 6 septembrie 2013 (fila 82 dosar fond, vol. II) apelanta reclamantă a înțeles să își modifice acțiunea, în sensul că obiectul principal al acesteia, reprezentat de pct. 1 al cererii introductive, îl constituie „acțiune în constatare”, și nu Legea nr. 10/2001”. În realitate, prin precizările menționate, reclamanta stabilește că acțiunea promovată este o acțiune în constatare, în conformitate cu pretenția dedusă judecății, și nu Legea 10/2001, așa cum a stabilit instanța de fond.

Deci, reclamanta, prin aceste precizări, nu a modificat acțiunea, ci a încercat să atragă atenția instanței asupra faptului că, raportat la art. 129 pct. 6 C. proc. civ., aceasta a stabilit eronat obiectul cauzei. În același mod eronat, instanța de apel menționează că, prin dispoziția primarului municipiului Bacău, pentru suprafața de 674 mp s-au propus despăgubiri, în situația în care Primăria nu putea să se pronunțe cu privire la această suprafață, motiv pentru care a și transmis notificarea, spre competentă soluționare, către SC C.N.I.C. SA. Toate aceste interpretări eronate conduc la o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, având drept consecință schimbarea înțelesului vădit neîndoielnic al acestuia.

b) Instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal. Hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, întrucât confirmă soluția primei instanțe, de admitere a excepției lipsei de interes a reclamantei cu privire la primul capăt de cerere, reținând că, prin dispoziția din 20 decembrie 2011 a primarului municipiului Bacău, se statuează asupra preluării abuzive de către stat a imobilului notificat. Această afirmație este lipsită de temei legal, în condițiile în care, prin abrogarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, odată cu emiterea deciziei de restituire, în natură, a imobilului preluat fără titlu valabil, nu se mai recunoaște valabilitatea vechiului titlu. Deci, actul normativ sus-menționat nu conține dispoziții prin care să se poată stabili, din punct de vedere legal, dacă preluarea abuzivă a imobilelor s-a făcut cu titlu valabil sau nevalabil.

Soluționarea primului capăt de cerere trebuia să se facă în conformitate cu dispozițiile C. civ., iar nu în baza Legii nr. 10/2001. Este lipsită de temei legal și motivarea instanței de apel, cu privire la măsura instanței de fond, de disjungere a dosarului, determinat de împrejurarea că această măsură ar fi consecința admiterii excepției lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere, în condițiile în care admiterea excepției este, la rândul său, lipsită de temei legal. c) Instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii. Curtea a interpretat greșit noțiunea de „preluare abuzivă”.

Legea nr. 10/2001, prin art. 2 lit. h) și i), stabilește că preluare abuzivă este considerată și situația în care preluarea s-a făcut cu titlu valabil, cât și situația în care preluarea s-a făcut cu titlu nevalabil, astfel că noțiunea de „preluare abuzivă” este nerelevantă în raport cu admisibilitatea unei acțiuni în constatarea nevalabilității titlului statului. În același timp, era necesar ca unitatea deținătoare a imobilului să recunoască preluarea abuzivă de către stat a imobilului, iar nu Primăria Bacău, care nu este nici unitate deținătoare și nici parte în acest proces. d) Hotărârea recurată este dată cu încălcarea prevederilor art. 21 și art. 44 alin. (2) din Constituția României, ale art. 1 al Primului Protocol adițional la C.E.D.O și ale art. 6 din C.E.D.O.

Prin respingerea apelului promovat de reclamantă, instanța de apel menține o hotărâre care desființează o acțiune în constatare admisibilă, care are drept scop să deschidă calea acțiunii în realizarea dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite la restituire, prin reconstituirea respectivului drept, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001. În continuare, reunind mai multe critici pe care le consideră ca fiind „asupra fondului cauzei”, recurenta susține că a formulat prezenta acțiune în condițiile art. 111 C. proc. civ., întrucât acțiunea în revendicare ce a format obiectul unui alt litigiu a fost respinsă în mod irevocabil, stabilindu-se, în consecință, inadmisibilitatea acțiunii în realizarea dreptului.

În același timp, a formulat și notificare în baza Legii nr. 10/2001, ale cărei prevederi referitoare la desfășurarea procedurii administrative au fost încălcate, prin înstrăinarea imobilului notificat. Unitatea deținătoare este, în prezent, entitate învestită cu soluționarea notificării, iar procedura cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite este blocată. Situația juridică a imobilului notificat a fost modificată ireversibil, încălcându-se, astfel, principiile stabilității raporturilor juridice și al siguranței circuitului civil. În aceste condiții, promovarea acțiunii de față era obligatorie pentru reclamantă, deoarece restituirea, în natură, a imobilului presupune, în prealabil, anularea titlurilor opozabile titlului persoanei îndreptățite la restituire, reconstituirea dreptului de proprietate fiind subsecventă acțiunii în constatarea nulității respectivelor titluri.

Urmare a abrogării art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu se mai asigură recunoașterea vechiului drept de proprietate, esențială, întrucât este singurul drept opozabil dreptului pârâtelor, care, și ele, dețin un titlu de proprietate prezumat valabil. Astfel, acțiunea în constatarea nulității absolute parțiale este admisibilă dacă reclamantul justifică un interes legitim, personal, născut și actual în promovarea respectivei acțiuni. În situația în care reclamantul s-ar prevala numai de existența notificării, prin care s-a raportat la situația juridică a imobilului la data depunerii cererii, el nu poate justifica un interes legitim, născut și actual în promovarea acțiunii mai sus amintite, față de noua situație juridică, caracterizată de împrejurarea că imobilul nu se mai află la stat și, ca urmare, nu mai face obiectul Legii nr. 10/2001.

Astfel, soluționarea notificării presupune reconstituirea dreptului de proprietate și, în consecință, la data promovării acțiunii în constatarea nulității absolute, acest drept, practic, nu există, ceea ce determină imposibilitatea justificării aspectului legitim al interesului; un interes legitim presupune existența unui titlu valabil pentru persoana îndreptățită. De asemenea, reconstituirea dreptului de proprietate presupune și restituirea în natură, pe un alt amplasament sau prin acordare de puncte, fapt care face imposibilă justificarea aspectului născut și actual al interesului, cu privire la promovarea acțiunii mai sus amintite. Deci, dreptul de proprietate al reclamantului, obținut prin reconstituire, nu este opozabil dreptului de proprietate al pârâtelor, într-o acțiune în constatarea nulității absolute parțiale a titlurilor acestora, deoarece nu este încă realizat și, de asemenea, nu există siguranța realizării lui pe vechiul amplasament.

În situația în care Legea nr. 10/2001, odată cu reconstituirea dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite, nu recunoaște și valabilitatea vechiului drept de proprietate, persoana îndreptățită este obligată să recurgă la acțiunea în constatarea nevalabilității titlului cu care statul a preluat imobilul notificat, pentru a putea să justifice interesul în raport cu anularea tuturor celor trei contracte și să creeze condițiile pentru a putea revendica, în baza Legii nr. 10/2001, respectivul imobil, revendicare impusă de faptul că imobilul a fost înstrăinat înainte de soluționarea notificării. Este evidentă, astfel, relația dintre capetele de cerere, primul capăt de cerere reprezentând cererea principală, iar celelalte capete de cerere fiind capete de cerere accesorii.

În aceste condiții, reclamanta a promovat prezenta acțiune, prin care urmărește restabilirea dreptului său de proprietate asupra imobilului notificat, astfel încât, în situația în care acesta a fost înstrăinat, să poată obține reîntoarcerea imobilului în patrimoniul entității învestite cu soluționarea notificării, pentru ca aceasta să redevină unitate deținătoare și, conform art. 2.5. lit. b) din H.G. nr. 250/2007, să restituie, în natură, imobilul notificat.

Concluzând, recurenta menționează că interesul în formularea acțiunii de față se justifică pentru următoarele motive: - dreptul de proprietate al reclamantei a fost încălcat prin înstrăinarea imobilului pentru care deține titlu de proprietate, astfel că, în prezent, bunul notificat se găsește în proprietate privată; - situația juridică a imobilului aflat în litigiu a fost modificată ireversibil, situație în care procedura administrativă cu privire la soluționarea notificării în baza Legii nr. 10/2001 este compromisă, notificarea formulată în baza acestei legi fiind neconformă cu situația juridică actuală a terenului; - restabilirea dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite la restituire are drept consecință reconstituirea dreptului de proprietate al persoanei respective, în baza Legii nr. 10/2001, în funcție de dreptul real de proprietate al acesteia și de situația juridică actuală a imobilului aflat în litigiu, în conformitate cu dispozițiile art. 2.5.

lit. b) din H.G. nr. 250/2007. Admisibilitatea acțiunii este confirmată și de Decizia civilă nr. 636 din 09 aprilie 2009 a Curții de Apel București, depusă la dosarul cauzei. Prima instanță era obligată să se pronunțe pe fondul cauzei în cadrul acestei acțiuni, cu privire la dreptul de proprietate al reclamantei, situație care nu s-a realizat, astfel că hotărârea dată se încadrează în dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Legea nr. 10/2001, prin dispozițiile sale, nu a împiedicat înstrăinarea imobilului notificat, astfel că art. 21 alin. (5) din Lege implică, din partea persoanei îndreptățite la restituire, promovarea separată, în raport cu procedura administrativă de soluționare a notificării, a unei acțiuni în constatarea nulității absolute parțiale a actelor de înstrăinare, care este parte a acestei acțiuni și care, numai împreună cu acțiunea în constatarea nevalabilității titlului cu care statul a preluat imobilul aflat în litigiu, constituie o acțiune care poate realiza restabilirea dreptului de proprietate al reclamantei. În acest context, instanțele de fond și apel nu au înțeles că, prin modificarea situației juridice a imobilului notificat, au fost modificate și condițiile de aplicabilitate a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite la restituire, notificarea fiind golită de conținut.

Recurenta reclamantă a cerut admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare. Intimatele pârâte SC B.I.C. SRL și SC C.N.I.C. SA au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului declarat de reclamantă. Încadrarea în drept de către reclamantă a motivelor de recurs este greșită în ceea ce privește primul motiv al căii de atac, respectiv motivul indicat la pct. III lit. a). Astfel, necercetarea unui motiv de apel se circumscrie cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar nu pct. 5 din același text de lege; indicarea cazului de modificare reglementat de art. 304 pct. 8 este eronată, deoarece dispoziția legală enunțată se referă la „act juridic” în sensul dreptului substanțial (convenție, act juridic unilateral), iar nu la actele juridice de drept procesual.

Din această perspectivă, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: I. În cadrul căii de atac declarate de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe, aceasta a susținut, printre altele, că: - instanța de fond a stabilit, în mod greșit, obiectul cauzei față de cererea de chemare în judecată, obiect care constă într-o acțiune în constatare fundamentată pe C. civ., iar nu o acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001. Subsecvent, reclamanta a criticat sentința pentru încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanța nu a pus în discuția părților obiectul cauzei (pct. II, lit. a) din cererea intitulată „recurs”; lit. b) din cererea de apel).

- hotărârea pronunțată conține dispoziții contradictorii, care nu pot fi aduse la îndeplinire. Prima instanță a admis excepția lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere în raport cu dispozițiile art. 111 C. proc. civ., față de existența acțiunii în realizarea dreptului. Argumentul instanței, privind acțiunea în realizare, ține de admisibilitatea acțiunii, iar nu de lipsa interesului. În acest context, Tribunalul trebuia să admită excepția, prioritară, a inadmisibilității primului capăt de cerere, excepție care a fost respinsă, iar nu să admită excepția lipsei de interes (pct. II, lit. c) din „recurs”; lit. d) din cererea de apel). - prima instanță a încălcat prevederile art. 129 și art. 137 C. proc.

civ. Reclamanta a susținut că excepția lipsei de interes trebuia unită cu fondul cauzei. De asemenea, au fost încălcate dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., întrucât a fost omisă discutarea interesului față de scopul urmărit de acțiunea în sine, respectiv constatarea nulității absolute a celor trei contracte de vânzare-cumpărare. În aceste condiții, acțiunea rămasă în urma disjungerii dosarului devine lipsită de interes. Arată că interesul îndeplinește toate condițiile în cazul proprietarului lipsit de dreptul de proprietate și care are posibilitatea restituirii, în natură, a imobilului preluat (pct. II, lit. d) din „recurs”, lit. e) din cererea de apel). - instanța a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal.

Obiectul Legii nr. 10/2001 îl constituie imobilele deținute de stat sau de o societate cu capital de stat sau de o societate privatizată, cu capital mixt, fiind excluse de la incidența legii societățile constituite din inițiativă privată. Imobilul în litigiu este proprietatea unor societăți private, deci nu face obiectul legii speciale, nefiind, astfel incidente dispozițiile art. 2.6. din H.G. nr. 250/2007 (pct. II, lit. b) din „recurs”; lit. f) din apel). În cererea de apel înregistrată la 9 octombrie 2013, reclamanta arată în plus că este lipsit de temei legal și argumentul primei instanțe, în sensul că nu există impedimente la soluționarea, pe fond, a notificării, de vreme ce bunul nu se mai găsește în posesia unității deținătoare, fiind proprietatea unor societăți private și, ca atare, situația juridică a bunului nu mai poate fi adusă la cea de la data notificării.

În aceste condiții, acțiunea privind soluționarea notificării nu asigură „soluționarea corectă” a dreptului de proprietate, în funcție de situația juridică reală a imobilului revendicat, prezenta acțiune urmărind tocmai un asemenea scop. - instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii. Dispozițiile art. 2.6. nu garantează că unitatea deținătoare se va pronunța cu privire la valabilitatea titlului statului, nefiind obligată să procedeze în acest sens. Deci, în mod greșit, a considerat prima instanță că dispozițiile enunțate pot constitui un motiv pentru soluția pronunțată în ceea ce privește cererea de constatare a nevalabilității titlului statului. Aceste prevederi nu au caracter imperativ, spre deosebire de dispozițiile art. 2.5.

lit. b) din H.G. nr. 250/2007, care pot constitui baza juridică a motivării interesului reclamantei în anularea actelor de înstrăinare a imobilului. În mod greșit, prima instanță a motivat excepția lipsei de interes prin aplicarea dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., deoarece acțiunea în constatarea nevalabilității titlului statului reprezintă o acțiune în realizare, care nu trebuie raportată la acest text de lege, ci la scopul urmărit de însăși acțiunea respectivă. Astfel, reclamanta nu are niciun folos în a obține o pronunțare asupra valabilității titlului statului, ulterior respingerii acțiunii în nulitatea actelor de înstrăinare, ca lipsită de interes. Mai susține că imobilul poate fi restituit în natură, ceea ce justifică interesul în formularea cererii de constatare a nevalabilității titlului statului.

Arată, în continuare, că interesul actual în anularea parțială a actelor de înstrăinare a imobilului poate fi motivat printr-o hotărâre definitivă de constatare a nevalabilității titlului statului, de care unitatea deținătoare este obligată să țină seama și să restituie bunul, în temeiul art. 2.5. lit. b) din H.G. nr. 250/2007. Legea nr. 10/2001 nu asigură realizarea dreptului de proprietate, întrucât, determinat de tergiversarea procedurii de soluționare a notificării și a încălcării prevederilor acestei legi, situația juridică a imobilului s-a modificat, astfel încât notificarea depusă în 2001 nu mai corespunde situației juridice actuale. În acest context, unitatea deținătoare ar putea să se raporteze la cerințele formulate prin notificare și nu la situația juridică actuală, ceea ce ar conduce la soluționarea incorectă a pretențiilor referitoare la dreptul de proprietate al persoanei îndreptățite.

Prin formularea primului capăt de cerere, reclamanta urmărește să determine unitatea deținătoare la o raportare corectă. Hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece prima instanță nu a luat în considerare situația juridică modificată a imobilului, care, prin anularea actelor de înstrăinare, nu mai poate reveni la cea din anul 2001. Deci, dacă imobilul nu ar fi părăsit patrimoniul unei societăți cu capital de stat, ar fi fost irelevant dacă statul are sau nu un titlu valabil. Alta este situația în cazul art. 29 din Lege, când imobilul este evidențiat în patrimoniul unei societăți integral privatizate și când Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 830/2008, a decis că, pentru restituirea în natură, este necesar ca statul să nu fi preluat bunul cu titlu valabil.

Cu atât mai mult, în cazul unei societăți private, se impune formularea unei acțiuni de constatare a nevalabilității titlului statului, Legea nr. 10/2001 nefiind aplicabilă în ipoteza acestor societăți (pct. III, lit. c) din cererea de „recurs”; lit. g) din cererea de apel). - hotărârea recurată este dată cu încălcarea art. 21 și 44 alin. (2) din Constituția României, a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenție. Prin respingerea primului capăt de cerere, reclamanta nu poate justifica un interes născut și actual în promovarea acțiunii în constatarea nulității absolute parțiale a actelor de înstrăinare a imobilului. În acest fel, reclamanta este lipsită de principalul mijloc de apărare în promovarea acțiunii sale, încălcându-se art. 21 și 44 alin. (2) din Constituție și art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, prin hotărârea instanței de fond, se încalcă dreptul reclamantei la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (pct. III, lit. d) din cererea de „recurs”; lit. h) din cererea de apel).

În esență, potrivit considerentelor deciziei recurate, expuse anterior, instanța de apel și-a fundamentat soluția pe patru mari argumente, și anume: - Tribunalul a judecat în limitele învestirii, ca urmare a „modificării” acțiunii de către reclamantă, aceasta specificând că este „o acțiune în constatare” întemeiată pe dreptul comun, iar nu pe Legea nr. 10/2001; - prima instanță era competentă material și teritorial să soluționeze cauza; - în mod corect a fost admisă excepția lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere față de statuarea caracterului abuziv al preluării imobilului de către emitentul dispoziției din 20 decembrie 2011; - în mod corect s-a dispus disjungerea cererilor în constatarea nulității absolute parțiale a actelor de înstrăinare a bunului, care nu pot fi considerate ca fiind accesorii în raport cu cererea de constatare a nevalabilității titlului statului, respinsă ca lipsită de interes.

Ca atare, dintre toate motivele de apel, enumerate mai sus și care au caracter de sine-stătător, neputând fi considerate simple argumente în sprijinul unui unic motiv, Curtea de Apel l-a examinat doar pe primul dintre ele, cel referitor la greșita stabilire a obiectului juridic dedus judecății, pe care l-a înlăturat în raport de precizările reclamantei în legătură cu cererea de constatare a nevalabilității titlului statului ca fiind o acțiune în constatare întemeiată pe dreptul comun, iar nu pe legea specială. Celelalte critici nu au primit niciun răspuns, ceea ce va determina admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel, pentru ca aceasta să se pronunțe în limitele învestirii, asupra tuturor motivelor de apel.

În absența examinării criticilor respective de către instanța anterioară, nu este posibilă examinarea, în recurs, a legalității deciziei recurate. În plus, analiza, direct, în calea extraordinară de atac a motivelor neverificate de instanța de apel ar determina lipsirea părții de exercițiul unei căi de atac prevăzute de lege, împrejurare incompatibilă cu dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu ocazia rejudecării, în examinarea motivelor de apel necercetate prin decizia atacată, Curtea va răspunde și apărărilor formulate în recurs de către intimate, prin întâmpinare, cu privire la inadmisibilitatea unor motive, determinat de formularea lor direct în calea de atac și la netemeinica acelor critici care fac referire la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, ce nu formează obiect de discuție în cauza de față.

II. Nu se poate reține motivarea contradictorie a deciziei recurate. Din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., aceasta înseamnă fie că argumentele instanței de apel conduc la o anumită soluție, iar Curtea s-a oprit, în dispozitivul hotărârii, la soluția contrară, fie că diferitele considerente generează soluții diferite, în sensul că, din unele, se desprinde soluția de admitere a pretențiilor deduse judecății, iar, din altele, cea de respingere a acelorași pretenții. Nu este cazul deciziei recurate, întrucât instanța de apel nu aplică ea însăși, pe fondul cauzei, dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci consideră că soluția dată de prima instanță asupra cererii de constatare a nevalabilității titlului statului este corectă în raport de dispoziția din 20 decembrie 2011, emisă în procedura legii speciale.

Cu alte cuvinte, instanța de apel confirmă natura, de drept comun, a cererii de constatare a nevalabilității titlului statului, stabilită de Tribunal, și, totodată, și soluția pronunțată de această instanță, determinat de dezlegarea dată printr-un act emis în procedura legii speciale asupra naturii preluării imobilului de către stat, ceea ce, în opinia, instanței de control judiciar, conduce la lipsa de interes a reclamantei în promovarea primului capăt de cerere. În consecință, nu este nicio contradicție între considerentele deciziei recurate, hotărârea instanței de apel cuprinzând un raționament juridic bazat pe legătura dintre soluția dată cererii care formează obiectul dosarului de față, considerată ca fiind de drept comun, și cele stabilite într-o altă procedură, prevăzută de o lege specială, și care, în opinia instanței, prezintă relevanță în analiza condiției de exercițiu a interesului în formularea cererii cu care a fost învestită.

Cât privește omisiunea instanței de apel, de a avea în vedere că prima instanță s-a raportat, în soluționarea excepției lipsei de interes, la dispozițiile art. 2.6. din H.G. nr. 250/2007, acest aspect nu se circumscrie unei motivări contradictorii a deciziei atacate, încadrabilă în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci, vizează, eventual, o greșeală de judecată a instanței de control judiciar, cenzurabilă din perspectiva pct. 9 al aceluiași articol. Critica nu poate fi primită. Împrejurarea că Tribunalul s-a raportat la dispozițiile art. 2.6. din H.G. nr. 250/2007, în soluționarea excepției lipsei de interes, nu înseamnă că prima instanță a schimbat obiectul și temeiul juridic al acțiunii.

Dimpotrivă, a făcut referire la textul de lege sus-menționat tocmai pentru a evidenția că, în opinia sa, nu este necesară formularea unei acțiuni de drept comun pentru constatarea nevalabilității titlului statului, raportându-se, în consecință, la o acțiune de natura celei indicate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată la 22 aprilie 2013. În ce măsură, însă, prima instanță a soluționat în mod corect sau nu excepția lipsei de interes, referindu-se la dispozițiile art. 2.6. din H.G. nr. 250/2007, reprezintă o altă chestiune, care nu poate fi verificată de această instanță, față de soluția de casare cu trimitere, determinată, inclusiv, de nepronunțarea Curții asupra motivului de apel privind aplicarea greșită a legii, inclusiv a dispozițiilor art. 2.6.

din H.G. nr. 250/2007. Prin urmare, instanța de rejudecare urmează a verifica legalitatea sentinței din perspectiva textului de lege menționat. III. a) Criticile privind greșelile instanței de apel în interpretarea cererii reclamantei, de la fila 267, vol. I din dosarul primei instanțe, precum și asupra naturii precizărilor formulate de aceasta prin notele depuse la 4 septembrie 2013 vor fi examinate din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează pretinse nereguli procedurale, prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2), art. 304 pct. 8 nefiind incident.

Referitor la interpretarea greșită a dispoziției emise de primarul municipiului Bacău, în legătură cu despăgubirile acordate pentru suprafața de teren în litigiu, această critică pune în discuție un aspect de interpretare a unui mijloc de probă, deci, un aspect de netemeinicie a deciziei, incompatibil cu structura actuală a recursului, față de abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Pe de altă parte, critica este și nerelevantă față de soluția ce se va pronunța asupra recursului, de casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât, și din acest punct de vedere, nu se impune a fi examinată.

În ceea ce privește prima dintre susținerile evocate mai sus, aceasta nu poate fi primită. Contrar celor afirmate de reclamantă, prin încheierea din 10 martie 2014, Curtea de Apel nu a procedat la nicio interpretare proprie a cererii înregistrate în dosarul primei instanțe la 22 aprilie 2013, ci doar a redat, în cuprinsul deciziei recurate, soluția pronunțată de Tribunal asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a SC B.I.C. SRL în primul capăt din cererea de chemare în judecată, soluție fundamentată pe interpretarea realizată de prima instanță a cererii respective. Or, examinarea instanței de recurs nu poate viza decât hotărârea Curții de Apel, în care nu se regăsește, însă, niciun argument referitor la cererea din 22 aprilie 2013, al cărei conținut este contestat de reclamantă.

În concluzie, susținerile recurentei nu au legătură cu decizia atacată și nu vor forma obiect de analiză din partea prezentei instanțe. Referitor la interpretarea dată de Curte notelor depuse de reclamantă la 4 septembrie 2013 și intitulate „precizări”, în sensul că primul capăt de cerere a fost modificat prin aceste note într-o acțiune în constatare de drept comun, critica recurentei, prin care a contestat interpretarea Curții este corectă, dar fără efecte asupra deciziei atacate. Astfel, este real că indicând, prin notele respective, că acțiunea de față reprezintă o acțiune de drept comun, iar nu o acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001, reclamanta nu a modificat niciun element al cererii de chemare în judecată, în sensul art. 132 alin. (1) C. proc.

civ., de vreme ce obiectul cererilor a rămas același cu cel din acțiunea introductivă de instanță, iar dispozițiile de drept comun în materie au fost indicate și prin acțiunea inițială (art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 948, 966 și 968 C. civ.). În realitate, reclamanta a renunțat la temeiul juridic determinat de Legea nr. 10/2001, păstrându-l doar pe cel de drept comun, existent și în cererea introductivă, ceea ce nu constituie o modificare de acțiune, în sensul textului de lege sus-menționat, cum, în mod greșit, a considerat instanța de apel. Cu toate acestea, decizia nu va fi casată pentru acest motiv, întrucât calificarea dată de instanță notelor depuse la 4 septembrie 2013 nu produce efecte în ceea ce privește legalitatea deciziei atacate.

Curtea a avut în vedere, în examinarea hotărârii apelate, exact intenția părții exprimată în cererea respectivă, și anume ca aceasta să fie soluționată pe calea dreptului comun, indiferent de calificarea juridică pe care a dat-o cererii. În consecință, eroarea instanței în aprecierea naturii procesuale a notelor depuse la 4 septembrie 2013 nu produce recurentei nicio vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nefiind, astfel, incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din același cod. b)-d) Cu excepția criticii referitoare la greșita confirmare a măsurii de disjungere a cererilor din litigiul de față, susținerile subsumate acestor puncte din cererea de recurs nu vor fi examinate de Înalta Curte, în raport de împrejurarea că acestea formează și motive de apel neanalizate, care au determinat admiterea recursului și casarea deciziei atacate, urmând ca instanța de apel, în rejudecare, să se pronunțe și asupra criticilor respective.

De asemenea, afirmațiile calificate de parte ca fiind „de fond” vor fi examinate de instanța de trimitere în măsura în care combat soluția dată de prima instanță asupra primului capăt din cererea de chemare în judecată. Cât privește măsura disjungerii cererii de constatare a nevalabilității titlului statului, confirmată în apel, reclamanta contestă decizia sub acest aspect în strânsă legătură cu criticile aduse hotărârii, prin care Curtea a menținut soluția dată primului capăt de cerere. Or, argumentul instanței de apel în păstrarea măsurii disjungerii dispuse de prima instanță nu a vizat soluția dată primului capăt de cerere, soluție pe care doar a redat-o în cuprinsul considerentelor, ci împrejurarea că cererile rămase în soluționarea primei instanțe, în urma disjungerii, nu au caracter accesoriu față de cererea disjunsă și soluționată prin admiterea excepției lipsei de interes.

Recurenta nu a combătut raționamentul Curții privind înlăturarea caracterului accesoriu al cererilor în nulitate în raport cu cererea de constatare a nevalabilității titlului statului, astfel încât instanța de recurs nu va examina criticile formulate sub aspectul legalității măsurii disjungerii, deoarece nu au legătură cu argumentele instanței de apel în păstrarea acestei măsuri. Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, pentru a se pronunța asupra motivelor de apel neanalizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva Deciziei nr. 35 din 17 martie 2014 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 februarie 2015.