ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 515/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 515/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe

rolul Tribunalului Bacău, secția I civilă, la data de 24 ianuarie 2013, sub nr.

552/110/2013, reclamanta C.M. a chemat în judecată pe pârâții M.F.P., CN I.C.

SA, SC A.T. SRL și SC B.I.C. SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe

care o va pronunța, să constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la

imobilul din Bacău, preluat, abuziv, prin expropriere; nulitatea absolută

parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 27 noiembrie 2003

la B.N.P., O.I.; nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 17 octombrie 2006 la B.N.P., L. și D.; nulitatea absolută

parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 14 martie 2007 la

B.N.P., L. și D., toate actele juridice vizând suprafața de teren

sus-menționată.

Pe

parcursul procesului, SC B.I.C. SRL a formulat cerere reconvențională, cu

privire la care instanța a constatat că pârâta a renunțat, precum și cerere de

chemare în garanție a SC A.T. SRL, solicitând, în cazul admiterii acțiunii

principale, obligarea acestei societăți la restituirea prețului plătit,

actualizat, și la plata despăgubirilor constând în sporul de valoare al

terenului și cheltuielile necesare și utile efectuate de către pârâtă.

Ulterior, a precizat această cerere, în sensul obligării chematei în garanție

la plata contravalorii în lei a sumei de 186.192,5 euro, reprezentând prețul

terenului, cu dobânda legală de la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare și până la data efectuării plății de către intervenientă; la

plata sumei de 10.000 lei reprezentând contravaloarea cheltuielilor necesare și

utile efectuate de pârâtă pentru conservarea terenului; la plata diferenței

dintre prețul datorat în baza contractului și sporul de valoare dobândit de

teren; la plata sumei de 10.000 lei, daune interese pentru o posibilă evicțiune

și cheltuielile vânzării.

Reclamanta

a depus o cerere intitulată „precizări”, în care a arătat, în ceea ce privește

primul capăt de cerere, că pârât este Statul Român, prin M.F.P., care a fost

introdus în cauză în această calitate.

Pârâta SC

A.T. SRL a formulat cerere de chemare în garanție a CN I.C. SA, solicitând, în

cazul admiterii acțiunii principale, obligarea Companiei la plata sumei

corespunzătoare suprafeței de teren de care pârâta a fost evinsă.

Prin sentința civilă nr.

1241 din 6 septembrie  2013 pronunțată de Tribunalul Bacău, secția I civilă, a

fost r

espinsă excepția inadmisibilității și a lipsei

calității procesuale pasive a SC B.I.C. SRL, pentru primul capăt de cerere.

S-a admis

excepția lipsei de interes și s-a respins, în consecință, primul capăt de

cerere.

S-au

disjuns celelalte capete de cerere și s-a dispus formarea unui dosar nou, cu

termen la 18 octombrie 2013.

În pronunțarea sentinței,

prima instanță a reținut următoarele:

Reclamanta

susține că, prin notificarea din 2 noiembrie  2001, în calitate de moștenitoare

de pe urma lui P.V., a solicitat să i se restituie o parte din terenul ce face

obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare parțială o cere,

respectiv suprafața de 674 mp, și că aceasta a fost preluată de stat în baza a

două decrete de expropriere (Decretele nr. 98/1980 și nr. 292/1981), care nu au

fost publicate în B. Of.

Notificarea

a fost soluționată prin dispoziția din 20 decembrie 2011 emisă de primarul municipiului

Bacău, prin care s-a dispus restituirea către reclamantă a unei suprafețe de

283,75 mp, pentru restul de 674 mp, notificarea fiind trimisă, spre competentă

soluționare, către A.V.A.S.

Cu privire

la excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, invocată de către

pârâți, față de dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și de existența procedurii

speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, instanța a constatat că, prin cererea

de chemare în judecată, nu se tinde la constatarea unei situații de fapt, ci a

inexistenței unui raport juridic, respectiv conformitatea decretelor de

expropriere cu dispozițiile constituționale și legale în vigoare la acea dată.

Pe de

altă parte, nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice contestarea de

către persoana interesată și verificarea de către instanță a valabilității

constituirii titlului statului; dimpotrivă, art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998

prevede, expres, că instanțele judecătorești sunt competente să stabilească

valabilitatea titlului.

Pentru

aceste motive, instanța a respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității

primului capăt de cerere.

Referitor

la excepția lipsei calității procesuale pasive a SC B. SA, prima instanță a respins-o

raportat la cererea modificatoare a acțiunii, din 12 aprilie 2013, prin care reclamanta

a menționat că, pentru primul capăt de cerere, pârât este doar Statul Român, prin

M.F.P.

În ceea

ce privește excepția lipsei de interes, Tribunalul a constatat, mai întâi, că,

în lipsa unei reglementări exprese (la data formulării cererii de chemare în

judecată), interesul a fost definit de doctrina de specialitate ca fiind

folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă. Tot

doctrina a stabilit că acesta trebuie să îndeplinească mai multe condiții,

printre care și aceea de a fi născut și actual, în sensul că partea s-ar expune

unui prejudiciu dacă nu ar recurge, în acel moment, la acțiune.

În speță, față de actele existente la dosar, reclamanta nu are un

interes actual în promovarea prezentei acțiuni. Astfel, art. 2 lit. f) din

Legea nr. 10/2001 stabilește clar că „prin imobile preluate în mod abuziv se

înțelege (…) imobilele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte

normative nepublicate, la data preluării, în M. Of. al României, Partea I, sau

în B. Of.” Apoi, pct. 2.6 din H.G. nr. 250/2007 statuează expres „competența

entității învestite cu soluționarea notificării de a califica, în cadrul

procedurii administrative de soluționare a notificării, împrejurarea că

preluarea s-a făcut fără titlu valabil, fără a mai fi necesară parcurgerea unei

alte proceduri care ar implica preexistența unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile pronunțate în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998,

cu modificările și completările ulterioare. În cadrul procedurii administrative

de rezolvare a notificărilor, entitatea implicată în aplicarea legii are

libertatea de a aprecia, în funcție de circumstanțele fiecărui caz, dacă actul

normativ constituie titlu valabil sau titlu nevalabil pentru preluarea

imobilului respectiv”.

În prezenta cauză, prin emiterea dispoziției din 20 decembrie 2011,

s-a recunoscut că exproprierea imobilelor aparținând autorului reclamantei a

fost abuzivă, deci, nelegală, acest aspect nefiind negat de niciuna dintre

părțile implicate în soluționarea notificării.

În aceste condiții, reclamanta nu poate obține niciun folos

practic din formularea prezentei cereri. Susținerile sale, în sensul că

prezenta acțiune urmărește să deschidă acțiunea în realizarea dreptului de

proprietate, nu pot fi primite. Astfel, nu există niciun impediment legal

pentru ca reclamanta să formuleze acțiunea în realizare, prin care să solicite

soluționarea, pe fond, a notificării vizând restul terenului nerestituit, numai

în acest cadru procedural urmând a se analiza și stabili modalitatea de restituire

a imobilului, în consecință, dreptul său de proprietate.

Nici pentru promovarea acțiunii în constatarea nulității

contractelor de vânzare-cumpărare, prin care se pretinde că s-a înstrăinat o

parte din terenul în litigiu, nu era necesară formularea unei acțiuni în

constatarea nevalabilității titlului statului, interesul său legitim fiind

justificat atâta timp cât, în favoarea reclamantei, s-a emis o dispoziție prin

care i s-a recunoscut, implicit, calitatea sa, de persoană îndreptățită la

restituire.

Pentru

aceste motive, instanța a admis excepția lipsei de interes în formularea

primului capăt de cerere, pe care l-a respins în consecință, și a dispus

disjungerea celorlalte capete de cerere și formarea unui dosar separat.

Împotriva

hotărârii a promovat recurs și, ulterior, apel, reclamanta, calea de atac fiind

calificată de instanță drept apel, în raport cu

natura și valoarea obiectului

litigiului dedus judecății (fila 83 dosar fond vol. II), în temeiul art. 2 alin.

(1) pct. 1 lit. b) coroborat cu art. 282 alin. (1) C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr.

35 din 17 martie 2014, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamantă.

În pronunțarea

acestei decizii, Curtea a reținut următoarele:

Prin acțiunea

introductivă, apelanta reclamantă a solicitat, pe calea dreptului comun,

constatarea nevalabilității titlului Statului Român cu privire la imobilul

situat în Bacău, preluat abuziv prin expropriere, precum și nulitatea absolută

parțială a trei contracte de vânzare-cumpărare autentice, având ca obiect

suprafața de teren în litigiu.

În argumentarea

cererii introductive, apelanta reclamantă a invocat, în esență, faptul că

terenul în litigiu a fost proprietatea autorului său, P.V., că acest imobil a

fost preluat de stat prin Decretul nr. 98/1980 și prin Decretul nr. 292/1981,

care nu au fost niciodată publicate în M. Of., ceea ce a fost în contradicție

cu prevederile Constituției din anul 1965.

A mai arătat apelanta

reclamantă, în acțiune, că a notificat Primăria municipiului Bacău cu privire

la imobilul în litigiu, că, urmare a unei acțiuni în justiție, primarul municipiului

Bacău a emis dispoziția din 20 decembrie 2011, prin care a propus, pentru

suprafața de 674 mp (ce nu aparține patrimoniului unității administrativ-teritoriale),

transmiterea notificării către A.V.A.S. pentru despăgubiri și restituirea, în

natură, a unei suprafețe de 283,75 mp, situată în Bacău.

A mai invocat

apelanta reclamantă faptul că, anterior emiterii dispoziției și ulterior

notificării, suprafața de 674 mp a fost înstrăinată ca urmare a vânzărilor

succesive, în cadrul procesului de privatizare, în prezent, terenul fiind

ocupat, parțial, de SC B.I.C. SRL și CN I.C. SA, restul terenului fiind liber

de construcții.

A mai învederat

apelanta reclamantă împrejurarea că A.V.A.S. a returnat notificarea Primăriei

Bacău, care, la rândul său, a transmis-o CN I.C. SA, pentru suprafața de 674 mp;

aceasta avea obligația să o soluționeze, în sensul restituirii, în natură, a

imobilului preluat abuziv, imobil care, la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, republicată, se afla în patrimoniul său.

Acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (1), alin. (5), art. 22 alin. (4), art.

25 alin. (1), art. 2 lit. f), art. 4 alin. (2), art. 9 din Legea nr. 10/2001,

republicată, respectiv art. 1, art. 21, art. 27.2. din Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 948, 966, 968

C. civ.

Ulterior, prin notele

depuse la data de 04 septembrie 2013, pentru termenul din 6 septembrie  2013

(fila 82 dosar fond vol. II), apelanta reclamantă a înțeles să își modifice

acțiunea, în sensul că obiectul principal al acesteia, reprezentat de pct. 1 al

cererii introductive, îl constituie „acțiune în constatare” și nu Legea nr. 10/2001,

republicată, capetele 2, 3, 4 ale acțiunii fiind cereri accesorii, modificare

cu argumentația potrivit căreia, imobilul, fiind în proprietatea unei societăți

private, nu mai intră sub incidența Legii nr. 10/2001, republicată.

Conform modificării

primului capăt de cerere, învederat de către apelantă ca fiind principal, acțiunea

s-a soluționat, în limitele învestirii, potrivit dreptului comun.

În consecință, în mod

corect, în funcție de modificarea acțiunii, ce atrage aplicarea normelor de

drept comun, instanța de fond, la termenul din 6 septembrie  2013, s-a declarat

ca fiind instanță competentă atât material, cât și teritorial, în raport de

dispozițiile art. 159

1

, art. 2 lit. b) și f), art. 9 C. proc. civ.,

în cauză, nefiind incidente dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de fond nu

și-a argumentat hotărârea prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

republicată, ci, în raport de precizările aduse de apelanta reclamantă primului

capăt de cerere, respectiv „acțiune în constatarea nevalabilității titlurilor

statului”, pe calea dreptului comun, și nu pe Legea nr. 10/2001, republicată,

astfel cum a învederat aceasta prin precizările depuse la fila 82 dosar fond,

vol. II.

Totodată, sunt de

reținut și dispozițiile Legii nr. 202/2010, art. 159 și art. 159

1

,

referitoare la competența publică sau privată, înțelesul noțiunilor și

termenele în care pot fi invocate.

Or, în cauză, în

contextul în care acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun,

iar apelanta reclamantă nu a invocat eventuala necompetență teritorială în

condițiile art. 159

1

alin. (3) din Legea nr. 202/2010, în mod corect,

instanța de fond s-a declarat ca fiind competentă în soluționarea litigiului.

Totodată, în speță, și

primul capăt de cerere, privind „constatarea nevalabilității titlului statului

asupra imobilului preluat abuziv de la P.V., a primit o soluționare corectă

prin respingerea acestuia ca lipsit de interes, atâta vreme cât, astfel cum s-a

arătat și de către instanța de fond, prin dispoziția din 20 decembrie 2011

emisă de primarul municipiului Bacău ca urmare a notificării din 2 noiembrie 2001,

s-a statuat asupra preluării abuzive de către stat a imobilului notificat, în

sensul art. 3 alin. (1), art. 7, art. 11, art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

invocate în preambulul dispoziției anterior menționate, act prin care s-a

dispus restituirea, în natură, a suprafeței de 283,75 mp și s-a propus

acordarea de despăgubiri pentru diferența de 674 mp teren.

Este nefondată și

critica hotărârii, privind disjungerea capetelor de cerere 2-3-4 ale acțiunii

introductive, referitoare la constatarea nulității absolute a celor trei

contracte de vânzare-cumpărare menționate anterior și judecarea lor separată în

contextul în care, ca efect al constatării nevalabilității titlurilor statului

asupra imobilului în litigiu, recunoscută prin dispoziția din 20 decembrie  2011

a Primarului municipiului Bacău, acestea nu au caracterul unor cereri accesorii

primului capăt de cerere, respins, în speță, ca fiind lipsit de interes.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta C.M., criticând-o pentru următoarele

motive:

I. Motivele de casare

a hotărârii recurate, corespunzătoare art. 304 pct. 5 C. proc. civ.:

Instanța de apel a

încălcat dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a analizat

și nu a răspuns motivelor invocate de reclamantă prin cererea de apel și nu a

luat în considerare concluziile formulate prin mandatar. Astfel, Curtea nu a

verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și

aplicarea legii de către prima instanță. Nu s-a dat un răspuns, prin hotărârea

recurată, următoarelor motive:

- instanța de fond a

stabilit greșit obiectul cauzei;

- hotărârea

pronunțată de instanța de fond conține dispoziții contradictorii care nu pot fi

aduse la îndeplinire;

- instanța de fond a

încălcat prevederile art. 129 și 137 C. proc. civ.;

- instanța de fond a

pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal;

- instanța de fond a

pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii;

- hotărârea apelată

este dată cu încălcarea prevederilor art. 21 și art. 44 alin. (2) din

Constituția României, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenție.

II. Motivele de

modificare a hotărârii recurate, corespunzătoare art. 304 pct. 7 C. proc. civ.:

Hotărârea dată de

instanța de apel conține motive contradictorii, întrucât, pe de-o parte, reține

că prima instanță nu și-a argumentat sentința prin prisma dispozițiilor Legii nr.

10/2001, ci a dispozițiilor de drept comun, iar, pe de altă parte, constată că

primul capăt de cerere a fost soluționat în mod corect, atâta vreme cât, astfel

cum a stabilit și Tribunalul, prin dispoziția din 20 decembrie  2011, s-a statuat

asupra preluării abuzive de către stat a imobilului notificat, în sensul art. 3

alin. (1), art. 7, art. 11, art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel

omite împrejurarea că prima instanță și-a argumentat respingerea primului capăt

de cerere ca lipsit de interes, prin invocarea dispozițiilor art. 2.6. din H.G.

nr. 250/2007, dispoziții care se referă la modul în care se aplică Legea nr. 10/2001.

III. Motivele de

modificare a hotărârii recurate, corespunzătoare art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.:

a) Instanța de apel a

interpretat, în mod greșit, actul juridic dedus judecății și a schimbat

înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia. Prin încheierea din 10 martie 2014, Curtea

a stabilit că, prin precizările depuse la dosarul cauzei, fila 267, vol. I, de

către reclamantă, aceasta ar fi declarat că, pentru primul capăt de cerere,

înțelege să se judece doar cu Statul Român, nu cu persoanele juridice de drept

privat.

Această interpretare

a instanței nu numai că este eronată, dar schimbă înțelesul vădit neîndoielnic

al actului juridic dedus judecății.

Prin respectivele

precizări, reclamanta stabilește că Statul Român are calitate procesuală pasivă

doar față de primul capăt de cerere, fără să se facă vreo precizare în raport

cu calitatea procesuală a celorlalte pârâte, ceea ce este cu totul altceva față

de ce a concluzionat instanța de apel.

De asemenea, Curtea a

arătat că: „ulterior, prin notele depuse la data de 04 septembrie 2013, pentru

termenele din 6 septembrie 2013 (fila 82 dosar fond, vol. II) apelanta reclamantă

a înțeles să își modifice acțiunea, în sensul că obiectul principal al

acesteia, reprezentat de pct. 1 al cererii introductive, îl constituie „acțiune

în constatare”, și nu Legea nr. 10/2001”.

În realitate, prin

precizările menționate, reclamanta stabilește că acțiunea promovată este o

acțiune în constatare, în conformitate cu pretenția dedusă judecății, și nu

Legea 10/2001, așa cum a stabilit instanța de fond. Deci, reclamanta, prin

aceste precizări, nu a modificat acțiunea, ci a încercat să atragă atenția

instanței asupra faptului că, raportat la art. 129 pct. 6 C. proc. civ.,

aceasta a stabilit eronat obiectul cauzei.

În același mod

eronat, instanța de apel menționează că, prin dispoziția primarului municipiului

Bacău, pentru suprafața de 674 mp s-au propus despăgubiri, în situația în care Primăria

nu putea să se pronunțe cu privire la această suprafață, motiv pentru care a și

transmis notificarea, spre competentă soluționare, către SC C.N.I.C. SA. Toate

aceste interpretări eronate conduc la o interpretare greșită a actului juridic

dedus judecății, având drept consecință schimbarea înțelesului vădit

neîndoielnic al acestuia.

b) Instanța de apel a

pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal.

Hotărârea instanței

de apel este lipsită de temei legal, întrucât confirmă soluția primei instanțe,

de admitere a excepției lipsei de interes a reclamantei cu privire la primul

capăt de cerere, reținând că, prin dispoziția din 20 decembrie 2011 a primarului

municipiului Bacău, se statuează asupra preluării abuzive de către stat a

imobilului notificat.

Această afirmație

este lipsită de temei legal, în condițiile în care, prin abrogarea art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, odată cu emiterea deciziei de restituire, în natură,

a imobilului preluat fără titlu valabil, nu se mai recunoaște valabilitatea

vechiului titlu.

Deci, actul normativ

sus-menționat nu conține dispoziții prin care să se poată stabili, din punct de

vedere legal, dacă preluarea abuzivă a imobilelor s-a făcut cu titlu valabil

sau nevalabil.

Soluționarea primului

capăt de cerere trebuia să se facă în conformitate cu dispozițiile C. civ., iar

nu în baza Legii nr. 10/2001.

Este lipsită de temei

legal și motivarea instanței de apel, cu privire la măsura instanței de fond,

de disjungere a dosarului, determinat de împrejurarea că această măsură ar fi consecința

admiterii excepției lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere,

în condițiile în care admiterea excepției este, la rândul său, lipsită de temei

legal.

c) Instanța de apel a

pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.

Curtea a interpretat

greșit noțiunea de „preluare abuzivă”.

Legea nr. 10/2001,

prin art. 2 lit. h) și i), stabilește că preluare abuzivă este considerată și

situația în care preluarea s-a făcut cu titlu valabil, cât și situația în care

preluarea s-a făcut cu titlu nevalabil, astfel că noțiunea de „preluare abuzivă”

este nerelevantă în raport cu admisibilitatea unei acțiuni în constatarea

nevalabilității titlului statului.

În același timp, era

necesar ca unitatea deținătoare a imobilului să recunoască preluarea abuzivă de

către stat a imobilului, iar nu Primăria Bacău, care nu este nici unitate

deținătoare și nici parte în acest proces.

d) Hotărârea recurată

este dată cu încălcarea prevederilor art. 21 și art. 44 alin. (2) din

Constituția României, ale art. 1 al Primului Protocol adițional la C.E.D.O și

ale art. 6 din C.E.D.O.

Prin respingerea

apelului promovat de reclamantă, instanța de apel menține o hotărâre care

desființează o acțiune în constatare admisibilă, care are drept scop să

deschidă calea acțiunii în realizarea dreptului de proprietate al persoanei

îndreptățite la restituire, prin reconstituirea respectivului drept, în

conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În continuare,

reunind mai multe critici pe care le consideră ca fiind „asupra fondului cauzei”,

recurenta susține că a formulat prezenta acțiune în condițiile art. 111 C.

proc. civ., întrucât acțiunea în revendicare ce a format obiectul unui alt

litigiu a fost respinsă în mod irevocabil, stabilindu-se, în consecință,

inadmisibilitatea acțiunii în realizarea dreptului.

În același timp, a

formulat și notificare în baza Legii nr. 10/2001, ale cărei prevederi referitoare

la desfășurarea procedurii administrative au fost încălcate, prin înstrăinarea

imobilului notificat.

Unitatea deținătoare

este, în prezent, entitate învestită cu soluționarea notificării, iar procedura

cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite

este blocată.

Situația juridică a

imobilului notificat a fost modificată ireversibil, încălcându-se, astfel,

principiile stabilității raporturilor juridice și al siguranței circuitului

civil.

În aceste condiții,

promovarea acțiunii de față era obligatorie pentru reclamantă, deoarece

restituirea, în natură, a imobilului presupune, în prealabil, anularea titlurilor

opozabile titlului persoanei îndreptățite la restituire, reconstituirea

dreptului de proprietate fiind subsecventă acțiunii în constatarea nulității respectivelor

titluri.

Urmare a abrogării art.

2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu se mai asigură recunoașterea vechiului

drept de proprietate, esențială, întrucât este singurul drept opozabil

dreptului pârâtelor, care, și ele, dețin un titlu de proprietate prezumat

valabil.

Astfel, acțiunea în constatarea

nulității absolute parțiale este admisibilă dacă reclamantul justifică un

interes legitim, personal, născut și actual în promovarea respectivei acțiuni.

În situația în care

reclamantul s-ar prevala numai de existența notificării, prin care s-a raportat

la situația juridică a imobilului la data depunerii cererii, el nu poate

justifica un interes legitim, născut și actual în promovarea acțiunii mai sus

amintite, față de noua situație juridică, caracterizată de împrejurarea că

imobilul nu se mai află la stat și, ca urmare, nu mai face obiectul Legii nr. 10/2001.

Astfel, soluționarea

notificării presupune reconstituirea dreptului de proprietate și, în

consecință, la data promovării acțiunii în constatarea nulității absolute,

acest drept, practic, nu există, ceea ce determină imposibilitatea justificării

aspectului legitim al interesului; un interes legitim presupune existența unui

titlu valabil pentru persoana îndreptățită.

De asemenea,

reconstituirea dreptului de proprietate presupune și restituirea în natură, pe

un alt amplasament sau prin acordare de puncte, fapt care face imposibilă

justificarea aspectului născut și actual al interesului, cu privire la

promovarea acțiunii mai sus amintite.

Deci, dreptul de

proprietate al reclamantului, obținut prin reconstituire, nu este opozabil dreptului

de proprietate al pârâtelor, într-o acțiune în constatarea nulității absolute parțiale

a titlurilor acestora, deoarece nu este încă realizat și, de asemenea, nu

există siguranța realizării lui pe vechiul amplasament.

În situația în care

Legea nr. 10/2001, odată cu reconstituirea dreptului de proprietate al

persoanei îndreptățite, nu recunoaște și valabilitatea vechiului drept de

proprietate, persoana îndreptățită este obligată să recurgă la acțiunea în constatarea

nevalabilității titlului cu care statul a preluat imobilul notificat,

pentru a putea să justifice interesul în raport cu anularea tuturor celor trei

contracte și să creeze condițiile pentru a putea revendica, în baza Legii nr.

10/2001, respectivul imobil, revendicare impusă de faptul că imobilul a fost

înstrăinat înainte de soluționarea notificării.

Este evidentă, astfel,

relația dintre capetele de cerere, primul capăt de cerere reprezentând cererea

principală, iar celelalte capete de cerere fiind capete de cerere accesorii.

În aceste condiții,

reclamanta a promovat prezenta acțiune, prin care urmărește restabilirea

dreptului său de proprietate asupra imobilului notificat, astfel încât, în situația

în care acesta a fost înstrăinat, să poată obține reîntoarcerea imobilului în patrimoniul

entității învestite cu soluționarea notificării, pentru ca aceasta să redevină

unitate deținătoare și, conform art. 2.5. lit. b) din H.G. nr. 250/2007, să

restituie, în natură, imobilul notificat.

Concluzând, recurenta

menționează că interesul în formularea acțiunii de față se justifică pentru

următoarele motive:

- dreptul de

proprietate al reclamantei a fost încălcat prin înstrăinarea imobilului pentru

care deține titlu de proprietate, astfel că, în prezent, bunul notificat se

găsește în proprietate privată;

- situația juridică a

imobilului aflat în litigiu a fost modificată ireversibil, situație în care

procedura administrativă cu privire la soluționarea notificării în baza Legii

nr. 10/2001 este compromisă, notificarea formulată în baza acestei legi fiind

neconformă cu situația juridică actuală a terenului;

- restabilirea

dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite la restituire are drept

consecință reconstituirea dreptului de proprietate al persoanei respective, în baza

Legii nr. 10/2001, în funcție de dreptul real de proprietate al acesteia și de

situația juridică actuală a imobilului aflat în litigiu, în conformitate cu

dispozițiile art. 2.5. lit. b) din H.G. nr. 250/2007.

Admisibilitatea

acțiunii este confirmată și de Decizia civilă nr. 636 din 09 aprilie 2009 a

Curții de Apel București, depusă la dosarul cauzei.

Prima instanță era

obligată să se pronunțe pe fondul cauzei în cadrul acestei acțiuni, cu privire

la dreptul de proprietate al reclamantei, situație care nu s-a realizat, astfel

că hotărârea dată se încadrează în dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ.

Legea nr. 10/2001,

prin dispozițiile sale, nu a împiedicat înstrăinarea imobilului notificat,

astfel că art. 21 alin. (5) din Lege implică, din partea persoanei îndreptățite

la restituire, promovarea separată, în raport cu procedura administrativă de

soluționare a notificării, a unei acțiuni în constatarea nulității absolute

parțiale a actelor de înstrăinare, care este parte a acestei acțiuni și care,

numai împreună cu acțiunea în constatarea nevalabilității titlului cu care

statul a preluat imobilul aflat în litigiu, constituie o acțiune care poate

realiza restabilirea dreptului de proprietate al reclamantei.

În acest context,

instanțele de fond și apel nu au înțeles că, prin modificarea situației juridice

a imobilului notificat, au fost modificate și condițiile de aplicabilitate a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate al

persoanei îndreptățite la restituire, notificarea fiind golită de conținut.

Recurenta reclamantă

a cerut admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei,

spre rejudecare.

Intimatele pârâte SC

B.I.C. SRL și SC C.N.I.C. SA au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în

esență, respingerea recursului declarat de reclamantă.

Încadrarea în drept

de către reclamantă a motivelor de recurs este greșită în ceea ce privește primul

motiv al căii de atac, respectiv motivul indicat la pct. III lit. a). Astfel,

necercetarea unui motiv de apel se circumscrie cazului de modificare prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar nu pct. 5 din același text de lege;

indicarea cazului de modificare reglementat de art. 304 pct. 8 este eronată,

deoarece dispoziția legală enunțată se referă la „act juridic” în sensul

dreptului substanțial (convenție, act juridic unilateral), iar nu la actele

juridice de drept procesual.

Din această

perspectivă, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat,

pentru următoarele considerente:

I. În cadrul căii de

atac declarate de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe, aceasta a

susținut, printre altele, că:

- instanța de fond a

stabilit, în mod greșit, obiectul cauzei față de cererea de chemare în judecată,

obiect care constă într-o acțiune în constatare fundamentată pe C. civ., iar nu

o acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001. Subsecvent, reclamanta a criticat

sentința pentru încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât

instanța nu a pus în discuția părților obiectul cauzei (pct. II, lit. a) din

cererea intitulată „recurs”; lit. b) din cererea de apel).

- hotărârea

pronunțată conține dispoziții contradictorii, care nu pot fi aduse la

îndeplinire. Prima instanță a admis excepția lipsei de interes în formularea

primului capăt de cerere în raport cu dispozițiile art. 111 C. proc. civ., față

de existența acțiunii în realizarea dreptului. Argumentul instanței, privind

acțiunea în realizare, ține de admisibilitatea acțiunii, iar nu de lipsa

interesului. În acest context, Tribunalul trebuia să admită excepția,

prioritară, a inadmisibilității primului capăt de cerere, excepție care a fost

respinsă, iar nu să admită excepția lipsei de interes (pct. II, lit. c) din

„recurs”; lit. d) din cererea de apel).

- prima instanță a

încălcat prevederile art. 129 și art. 137 C. proc. civ. Reclamanta a susținut

că excepția lipsei de interes trebuia unită cu fondul cauzei. De asemenea, au

fost încălcate dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., întrucât a

fost omisă discutarea interesului față de scopul urmărit de acțiunea în sine, respectiv

constatarea nulității absolute a celor trei contracte de vânzare-cumpărare. În

aceste condiții, acțiunea rămasă în urma disjungerii dosarului devine lipsită

de interes. Arată că interesul îndeplinește toate condițiile în cazul

proprietarului lipsit de dreptul de proprietate și care are posibilitatea

restituirii, în natură, a imobilului preluat (pct. II, lit. d) din „recurs”, lit.

e) din cererea de apel).

- instanța a

pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal. Obiectul Legii nr. 10/2001 îl

constituie imobilele deținute de stat sau de o societate cu capital de stat sau

de o societate privatizată, cu capital mixt, fiind excluse de la incidența

legii societățile constituite din inițiativă privată. Imobilul în litigiu este

proprietatea unor societăți private, deci nu face obiectul legii speciale,

nefiind, astfel incidente dispozițiile art. 2.6. din H.G. nr. 250/2007 (pct. II,

lit. b) din „recurs”; lit. f) din apel). În cererea de apel înregistrată la 9

octombrie 2013, reclamanta arată în plus că este lipsit de temei legal și

argumentul primei instanțe, în sensul că nu există impedimente la soluționarea,

pe fond, a notificării, de vreme ce bunul nu se mai găsește în posesia unității

deținătoare, fiind proprietatea unor societăți private și, ca atare, situația

juridică a bunului nu mai poate fi adusă la cea de la data notificării. În

aceste condiții, acțiunea privind soluționarea notificării nu asigură „soluționarea

corectă” a dreptului de proprietate, în funcție de situația juridică reală a

imobilului revendicat, prezenta acțiune urmărind tocmai un asemenea scop.

- instanța de fond a

pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii. Dispozițiile art. 2.6. nu

garantează că unitatea deținătoare se va pronunța cu privire la valabilitatea

titlului statului, nefiind obligată să procedeze în acest sens. Deci, în mod

greșit, a considerat prima instanță că dispozițiile enunțate pot constitui un

motiv pentru soluția pronunțată în ceea ce privește cererea de constatare a

nevalabilității titlului statului. Aceste prevederi nu au caracter imperativ,

spre deosebire de dispozițiile art. 2.5. lit. b) din H.G. nr. 250/2007, care

pot constitui baza juridică a motivării interesului reclamantei în anularea

actelor de înstrăinare a imobilului.

În mod greșit, prima

instanță a motivat excepția lipsei de interes prin aplicarea dispozițiilor art.

111 C. proc. civ., deoarece acțiunea în constatarea nevalabilității titlului

statului reprezintă o acțiune în realizare, care nu trebuie raportată la acest

text de lege, ci la scopul urmărit de însăși acțiunea respectivă. Astfel, reclamanta

nu are niciun folos în a obține o pronunțare asupra valabilității titlului

statului, ulterior respingerii acțiunii în nulitatea actelor de înstrăinare, ca

lipsită de interes. Mai susține că imobilul poate fi restituit în natură, ceea

ce justifică interesul în formularea cererii de constatare a nevalabilității

titlului statului.

Arată, în continuare,

că interesul actual în anularea parțială a actelor de înstrăinare a imobilului

poate fi motivat printr-o hotărâre definitivă de constatare a nevalabilității

titlului statului, de care unitatea deținătoare este obligată să țină seama și

să restituie bunul, în temeiul art. 2.5. lit. b) din H.G. nr. 250/2007.

Legea nr. 10/2001 nu

asigură realizarea dreptului de proprietate, întrucât, determinat de

tergiversarea procedurii de soluționare a notificării și a încălcării

prevederilor acestei legi, situația juridică a imobilului s-a modificat, astfel

încât notificarea depusă în 2001 nu mai corespunde situației juridice actuale.

În acest context, unitatea

deținătoare ar putea să se raporteze la cerințele formulate prin notificare și

nu la situația juridică actuală, ceea ce ar conduce la soluționarea incorectă a

pretențiilor referitoare la dreptul de proprietate al persoanei îndreptățite.

Prin formularea

primului capăt de cerere, reclamanta urmărește să determine unitatea

deținătoare la o raportare corectă.

Hotărârea este dată cu

aplicarea greșită a legii, deoarece prima instanță nu a luat în considerare

situația juridică modificată a imobilului, care, prin anularea actelor de

înstrăinare, nu mai poate reveni la cea din anul 2001.

Deci, dacă imobilul

nu ar fi părăsit patrimoniul unei societăți cu capital de stat, ar fi fost

irelevant dacă statul are sau nu un titlu valabil. Alta este situația în cazul art.

29 din Lege, când imobilul este evidențiat în patrimoniul unei societăți

integral privatizate și când Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 830/2008,

a decis că, pentru restituirea în natură, este necesar ca statul să nu fi

preluat bunul cu titlu valabil. Cu atât mai mult, în cazul unei societăți

private, se impune formularea unei acțiuni de constatare a nevalabilității

titlului statului, Legea nr. 10/2001 nefiind aplicabilă în ipoteza acestor

societăți (pct. III, lit. c) din cererea de „recurs”; lit. g) din cererea de

apel).

- hotărârea recurată

este dată cu încălcarea art. 21 și 44 alin. (2) din Constituția României, a art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.

6 din Convenție.

Prin respingerea primului

capăt de cerere, reclamanta nu poate justifica un interes născut și actual în promovarea

acțiunii în constatarea nulității absolute parțiale a actelor de înstrăinare a

imobilului.

În acest fel,

reclamanta este lipsită de principalul mijloc de apărare în promovarea acțiunii

sale, încălcându-se art. 21 și 44 alin. (2) din Constituție și art. 1 din

Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, prin

hotărârea instanței de fond, se încalcă dreptul reclamantei la un proces

echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (pct.

III, lit. d) din cererea de „recurs”; lit. h) din cererea de apel).

În esență, potrivit

considerentelor deciziei recurate, expuse anterior, instanța de apel și-a

fundamentat soluția pe patru mari argumente, și anume:

- Tribunalul a

judecat în limitele învestirii, ca urmare a „modificării” acțiunii de către

reclamantă, aceasta specificând că este „o acțiune în constatare” întemeiată pe

dreptul comun, iar nu pe Legea nr. 10/2001;

- prima instanță era

competentă material și teritorial să soluționeze cauza;

- în mod corect a

fost admisă excepția lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere

față de statuarea caracterului abuziv al preluării imobilului de către

emitentul dispoziției din 20 decembrie  2011;

- în mod corect s-a

dispus disjungerea cererilor în constatarea nulității absolute parțiale a

actelor de înstrăinare a bunului, care nu pot fi considerate ca fiind accesorii

în raport cu cererea de constatare a nevalabilității titlului statului,

respinsă ca lipsită de interes.

Ca atare, dintre

toate motivele de apel, enumerate mai sus și care au caracter de sine-stătător,

neputând fi considerate simple argumente în sprijinul unui unic motiv, Curtea

de Apel l-a examinat doar pe primul dintre ele, cel referitor la greșita

stabilire a obiectului juridic dedus judecății, pe care l-a înlăturat în raport

de precizările reclamantei în legătură cu cererea de constatare a

nevalabilității titlului statului ca fiind o acțiune în constatare întemeiată

pe dreptul comun, iar nu pe legea specială.

Celelalte critici nu

au primit niciun răspuns, ceea ce va determina admiterea recursului, casarea

deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel,

pentru ca aceasta să se pronunțe în limitele învestirii, asupra tuturor

motivelor de apel. În absența examinării criticilor respective de către

instanța anterioară, nu este posibilă examinarea, în recurs, a legalității

deciziei recurate. În plus, analiza, direct, în calea extraordinară de atac a

motivelor neverificate de instanța de apel ar determina lipsirea părții de

exercițiul unei căi de atac prevăzute de lege, împrejurare incompatibilă cu dreptul

la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Cu ocazia

rejudecării, în examinarea motivelor de apel necercetate prin decizia atacată,

Curtea va răspunde și apărărilor formulate în recurs de către intimate, prin

întâmpinare, cu privire la inadmisibilitatea unor motive, determinat de

formularea lor direct în calea de atac și la netemeinica acelor critici care

fac referire la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, ce nu

formează obiect de discuție în cauza de față.

II. Nu se poate

reține motivarea contradictorie a deciziei recurate.

Din perspectiva art. 304

pct. 7 C. proc. civ., aceasta înseamnă fie că argumentele instanței de apel

conduc la o anumită soluție, iar Curtea s-a oprit, în dispozitivul hotărârii,

la soluția contrară, fie că diferitele considerente generează soluții diferite,

în sensul că, din unele, se desprinde soluția de admitere a pretențiilor deduse

judecății, iar, din altele, cea de respingere a acelorași pretenții. Nu este

cazul deciziei recurate, întrucât instanța de apel nu aplică ea însăși, pe

fondul cauzei, dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci consideră că soluția dată de

prima instanță asupra cererii de constatare a nevalabilității titlului statului

este corectă în raport de dispoziția din 20 decembrie 2011, emisă în procedura

legii speciale. Cu alte cuvinte, instanța de apel confirmă natura, de drept

comun, a cererii de constatare a nevalabilității titlului statului, stabilită

de Tribunal, și, totodată, și soluția pronunțată de această instanță, determinat

de dezlegarea dată printr-un act emis în procedura legii speciale asupra

naturii preluării imobilului de către stat, ceea ce, în opinia, instanței de

control judiciar, conduce la lipsa de interes a reclamantei în promovarea

primului capăt de cerere. În consecință, nu este nicio contradicție între

considerentele deciziei recurate, hotărârea instanței de apel cuprinzând un

raționament juridic bazat pe legătura dintre soluția dată cererii care formează

obiectul dosarului de față, considerată ca fiind de drept comun, și cele stabilite

într-o altă procedură, prevăzută de o lege specială, și care, în opinia

instanței, prezintă relevanță în analiza condiției de exercițiu a interesului

în formularea cererii cu care a fost învestită.

Cât privește omisiunea

instanței de apel, de a avea în vedere că prima instanță s-a raportat, în

soluționarea excepției lipsei de interes, la dispozițiile art. 2.6. din H.G. nr.

250/2007, acest aspect nu se circumscrie unei motivări contradictorii a

deciziei atacate, încadrabilă în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci, vizează, eventual,

o greșeală de judecată a instanței de control judiciar, cenzurabilă din

perspectiva pct. 9 al aceluiași articol.

Critica nu poate fi

primită. Împrejurarea că Tribunalul s-a raportat la dispozițiile art. 2.6. din H.G.

nr. 250/2007, în soluționarea excepției lipsei de interes, nu înseamnă că prima

instanță a schimbat obiectul și temeiul juridic al acțiunii. Dimpotrivă, a

făcut referire la textul de lege sus-menționat tocmai pentru a evidenția că, în

opinia sa, nu este necesară formularea unei acțiuni de drept comun pentru

constatarea nevalabilității titlului statului, raportându-se, în consecință, la

o acțiune de natura celei indicate de reclamantă în cererea de chemare în

judecată, astfel cum a fost precizată la 22 aprilie 2013. În ce măsură, însă, prima

instanță a soluționat în mod corect sau nu excepția lipsei de interes,

referindu-se la dispozițiile art. 2.6. din H.G. nr. 250/2007, reprezintă o altă

chestiune, care nu poate fi verificată de această instanță, față de soluția de

casare cu trimitere, determinată, inclusiv, de nepronunțarea Curții asupra

motivului de apel privind aplicarea greșită a legii, inclusiv a dispozițiilor art.

2.6. din H.G. nr. 250/2007. Prin urmare, instanța de rejudecare urmează a

verifica legalitatea sentinței din perspectiva textului de lege menționat.

III. a) Criticile

privind greșelile instanței de apel în interpretarea cererii reclamantei, de la

fila 267, vol. I din dosarul primei instanțe, precum și asupra naturii

precizărilor formulate de aceasta prin notele depuse la 4 septembrie  2013 vor

fi examinate din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează

pretinse nereguli procedurale, prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin.

(2), art. 304 pct. 8 nefiind incident.

Referitor la

interpretarea greșită a dispoziției emise de primarul municipiului Bacău, în

legătură cu despăgubirile acordate pentru suprafața de teren în litigiu, această

critică pune în discuție un aspect de interpretare a unui mijloc de probă,

deci, un aspect de netemeinicie a deciziei, incompatibil cu structura actuală a

recursului, față de abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C.

proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Pe de altă parte,

critica este și nerelevantă față de soluția ce se va pronunța asupra

recursului, de casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare,

astfel încât, și din acest punct de vedere, nu se impune a fi examinată.

În ceea ce privește prima

dintre susținerile evocate mai sus, aceasta nu poate fi primită. Contrar celor

afirmate de reclamantă, prin încheierea din 10 martie 2014, Curtea de Apel nu a

procedat la nicio interpretare proprie a cererii înregistrate în dosarul primei

instanțe la 22 aprilie 2013, ci doar a redat, în cuprinsul deciziei recurate, soluția

pronunțată de Tribunal asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a SC

B.I.C. SRL în primul capăt din cererea de chemare în judecată, soluție fundamentată

pe interpretarea realizată de prima instanță a cererii respective. Or,

examinarea instanței de recurs nu poate viza decât hotărârea Curții de Apel, în

care nu se regăsește, însă, niciun argument referitor la cererea din 22 aprilie

2013, al cărei conținut este contestat de reclamantă.

În concluzie,

susținerile recurentei nu au legătură cu decizia atacată și nu vor forma obiect

de analiză din partea prezentei instanțe.

Referitor la interpretarea

dată de Curte notelor depuse de reclamantă la 4 septembrie  2013 și intitulate

„precizări”, în sensul că primul capăt de cerere a fost modificat prin aceste

note într-o acțiune în constatare de drept comun, critica recurentei, prin care

a contestat interpretarea Curții este corectă, dar fără efecte asupra deciziei

atacate.

Astfel, este real că

indicând, prin notele respective, că acțiunea de față reprezintă o acțiune de

drept comun, iar nu o acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001, reclamanta nu a

modificat niciun element al cererii de chemare în judecată, în sensul art. 132 alin.

(1) C. proc. civ., de vreme ce obiectul cererilor a rămas același cu cel din

acțiunea introductivă de instanță, iar dispozițiile de drept comun în materie

au fost indicate și prin acțiunea inițială (art. 6 din Legea nr. 213/1998, art.

948, 966 și 968 C. civ.). În realitate, reclamanta a renunțat la temeiul

juridic determinat de Legea nr. 10/2001, păstrându-l doar pe cel de drept

comun, existent și în cererea introductivă, ceea ce nu constituie o modificare

de acțiune, în sensul textului de lege sus-menționat, cum, în mod greșit, a

considerat instanța de apel. Cu toate acestea, decizia nu va fi casată pentru

acest motiv, întrucât calificarea dată de instanță notelor depuse la 4

septembrie  2013 nu produce efecte în ceea ce privește legalitatea deciziei

atacate. Curtea a avut în vedere, în examinarea hotărârii apelate, exact

intenția părții exprimată în cererea respectivă, și anume ca aceasta să fie

soluționată pe calea dreptului comun, indiferent de calificarea juridică pe

care a dat-o cererii.

În consecință,

eroarea instanței în aprecierea naturii procesuale a notelor depuse la 4

septembrie 2013 nu produce recurentei nicio vătămare în sensul art. 105 alin.

(2) C. proc. civ., nefiind, astfel, incident motivul de casare prevăzut de art.

304 pct. 5 din același cod.

b)-d) Cu excepția

criticii referitoare la greșita confirmare a măsurii de disjungere a cererilor

din litigiul de față, susținerile subsumate acestor puncte din cererea de

recurs nu vor fi examinate de Înalta Curte, în raport de împrejurarea că

acestea formează și motive de apel neanalizate, care au determinat admiterea

recursului și casarea deciziei atacate, urmând ca instanța de apel, în

rejudecare, să se pronunțe și asupra criticilor respective.

De asemenea, afirmațiile

calificate de parte ca fiind „de fond” vor fi examinate de instanța de

trimitere în măsura în care combat soluția dată de prima instanță asupra

primului capăt din cererea de chemare în judecată.

Cât privește măsura

disjungerii cererii de constatare a nevalabilității titlului statului, confirmată

în apel, reclamanta contestă decizia sub acest aspect în strânsă legătură cu

criticile aduse hotărârii, prin care Curtea a menținut soluția dată primului

capăt de cerere. Or, argumentul instanței de apel în păstrarea măsurii disjungerii

dispuse de prima instanță nu a vizat soluția dată primului capăt de cerere,

soluție pe care doar a redat-o în cuprinsul considerentelor, ci împrejurarea că

cererile rămase în soluționarea primei instanțe, în urma disjungerii, nu au

caracter accesoriu față de cererea disjunsă și soluționată prin admiterea

excepției lipsei de interes. Recurenta nu a combătut raționamentul Curții privind

înlăturarea caracterului accesoriu al cererilor în nulitate în raport cu

cererea de constatare a nevalabilității titlului statului, astfel încât

instanța de recurs nu va examina criticile formulate sub aspectul legalității

măsurii disjungerii, deoarece nu au legătură cu argumentele instanței de apel

în păstrarea acestei măsuri.

Având în vedere

aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct.

7 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă, va

casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță

de apel, pentru a se pronunța asupra motivelor de apel neanalizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta C.M. împotriva Deciziei nr. 35 din 17 martie 2014 a Curții

de Apel Bacău, secția I civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 19 februarie 2015.