ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 511/2021

Ședința publică din data de 17 martie 2021

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 20 ianuarie 2006, sub nr. x/2006, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună restituirea terenului în suprafață de 5529 mp, situat în București, între str. x de Jos, Lacul Pantelimon, Intr. Lacul Lala și Baza Sportivă Mecanica Fină, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că terenul a cărui restituire o solicită a aparținut bunicului său, C., fiind obținut în urma Reformei agrare din anul 1921; suprafața de 5529 mp reprezintă o parte din fosta moșie D. cu o suprafață totală de 3,50 ha, lot. 221, cunoscută sub denumirea de moșia Dudești, care era înregistrată ca aparținând Prefecturii Județului Ilfov (dosar nr. x/1925).

Reclamantul a susținut că terenul a intrat în posesia statului fără nici un titlu, deși ulterior a fost emis un certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru o suprafață de 5529,14 mp în favoarea pârâtei S.C. B. S.A..

A învederat că, deși a adresat în condițiile Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 247/2005, solicitări de restituire a terenului atât Prefecturii Municipiului București, cât și pârâtei S.C. B. S.A., nu a primit nici un răspuns, societatea pârâtă comunicându-i faptul că solicitarea sa a rămas fără obiect ca urmare a faptului că a formulat o acțiune în justiție prin care a cerut anularea titlului de proprietate al acesteia.

Reclamantul a arătat că are calitatea de proprietar al terenului anterior menționat, în calitate de moștenitor al tatălui său, A., decedat la 16 ianuarie 2003.

La data de 24 februarie 2006, reclamantul a depus o cerere de modificare a acțiunii inițiale, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării, a Agenției Domeniilor Statului, Prefecturii Ilfov, Primăriei Ilfov, Oficiului de Cadastru, Geodezie și Cartografie al Municipiului București și Oficiului Județean de Cadastru, Geodezie și Cartografie Ilfov.

Cu privire la motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că preluarea terenului care a aparținut bunicului său este una lipsită de bază legală, motiv pentru care consideră că acesta îi aparține de drept, societatea B. S.A. ocupând abuziv terenul proprietatea sa.

În drept, au fost indicate dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea de ședință din data de 06 octombrie 2006 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Domeniilor Statului.

La data de 08 decembrie 2006, în ședință publică, reprezentantul convențional al reclamantului a arătat că înțelege să conteste hotărârea emisă de pârâta S.C. B. S.A. la data de 30 noiembrie 2015.

La termenul din data de 09 februarie 2007, la solicitarea instanței de a lămuri obiectul cererii de chemare în judecată, reprezentantul convențional al reclamantului a precizat, în ședință publică, faptul că înțelege să conteste hotărârea Consiliului de Administrație din data de 30 noiembrie 2005, emisă de S.C. B. S.A..

Totodată, prin încheierea de ședință de la același termen a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Prefectura Municipiului București, Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, Agenția Domeniilor Statului, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov și Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București.

Prin încheierea de ședință din data de 01 iunie 2007, la solicitarea reclamantului, s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Primăriei Municipiului București.

La data de 26 octombrie 2007, prin cererea completatoare depusă la dosar, reclamantul a arătat că au calitate procesuală pasivă, în calitate de pârâți, Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, Compania Națională de Administrare a Fondului Piscicol și S.C. B. S.A., înțelegând să conteste, în temeiul dispozițiilor art. 21 și ale art. 26 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001, Hotărârea Consiliului de Administrație a B. S.A. din data de 30 noiembrie 2005, precum și răspunsul primit de la aceasta prin adresa cu nr. 269/20 decembrie 2005, adresă prin care i s-a comunicat respingerea cererii sale de restituire în natură a imobilului notificat.

Cauza a parcurs un prim ciclu procesual finalizat prin decizia civilă nr. 849/24 noiembrie 2008, prin care Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței primei instanțe, aceasta fiind desființată, iar cauza trimisă spre rejudecare primei instanțe, soluție menținută, ca efect al constatării perimării recursului, prin decizia civilă nr. 1391/17 februarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În considerentele deciziei de casare s-a arătat că "cererea formulată de către reclamant și înregistrată sub nr. x/17 noiembrie 2005, prin care se solicită restituirea, conform dispozițiilor Legii nr. 247/2005, a suprafeței de 5529 mp are caracterul unei notificări și trebuia soluționată ca atare, prin emiterea unei decizii/dispoziții astfel cum prevede Legea nr. 10/2001", fiind enunțate ulterior cele reținute de către Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. XX/2007 pronunțată în interesul legii și arătându-se că instanța de fond nu a manifestat rol activ față de cererea formulată de reclamant și aflată la dosar, impunându-se ca, în funcție de aceasta, să se lămurească și cadrul procesual pasiv în cauză.

Cauza a fost reînregistrară pe rolul Tribunalului București la data de 31 mai 2011, sub nr. x/2006*.

La data de 02 decembrie 2011, au fost depuse la dosar precizări din partea pârâtei B. S.A., prin care a fost reiterată excepția lipsei calității sale procesuale pasive, învederându-se faptul că această pârâtă a înstrăinat terenul în suprafață de 5529,14 mp pe care îl deținea în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/03 august 2001, eliberat de Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, către E. S.R.L., prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/14 aprilie 2006 de BNP F..

În ceea ce privește fondul cererii de chemare în judecată, s-a susținut că notificarea nr. 249/17 noiembrie 2007 a fost formulată tardiv de reclamant, prin raportare la prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, învederându-se faptul că, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului imperativ de 12 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

S-a susținut, de asemenea, că terenul care face obiectul acțiunii nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, potrivit art. 8 din acest act normativ neputând face obiectul acestei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data formulării notificării, motiv pentru care a solicitat respingerea acțiunii formulate, ca inadmisibilă.

La termenul din data de 02 decembrie 2011, la solicitarea pârâtei B. S.A., a fost introdusă în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 57 alin. (1) C. proc. civ., în calitate de intervenient în interes propriu, E. S.R.L..

La data de 07 iunie 2013, reclamantul a depus la dosar o cerere precizatore, în sensul că formulează, în principal, o cerere de revendicare a imobilului în suprafață de 5529 mp, întemeiată pe prevederile art. 480 din C. civ. în subsidiar, a solicitat acordarea de despăgubiri, în ipoteza în care imobilul nu poate fi retrocedat în natură, prin raportare la Legea nr. 10/2001, solicitând, în contradictoriu cu Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, obligarea acestuia la emiterea unei dispoziții de acordare de despăgubiri pentru imobilul ce a format obiectul notificării.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 44 din Constituție și Legea nr. 10/2001.

La același termen de judecată, față de precizările formulate de reclamant, s-a luat act că au calitatea de pârâți în cauză B. S.A., precum și Municipiul București, prin Primar General, iar calitatea de intervenient în interes propriu E. S.R.L..

La data de 13 septembrie 2013, reclamantul a depus la dosar o nouă cerere precizatoare a acțiunii inițiale, învederând faptul că obiectul dedus judecații este soluționarea de către instanță a notificării formulate în legătură cu terenul în suprafață de 5.529 mp, respectiv a notificării nr. 249/17 noiembrie 2005, la care a făcut referire și curtea de apel, prin decizia civilă nr. 849 A/24 noiembrie 2008, temeiul de drept al acțiunii fiind art. 25 și 27 din Legea nr. 10/2001.

Reclamantul a solicitat ca instanța să constate că autorul său a fost proprietar al suprafeței de teren ce face obiectul notificării, fiind deposedat fără titlu de către stat, să se constate faptul că titlul pârâtei B. S.A. nu este valabil și să se dispună obligarea acesteia și a intervenientei E. S.R.L. să restituie suprafața de teren de 5.529 mp, având în vedere că pârâta a vândut această suprafață de teren intervenientei în timpul procesului.

Totodată, în baza art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată, a solicitat ca prin hotărârea ce va fi pronunțată să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între B. S.A. și E. S.R.L., autentificat sub nr. x/14 aprilie 2006, vânzare efectuată în timpul prezentului proces, fără ca notificarea formulată în legătură cu terenul să fi fost soluționată.

În subsidiar, în situația în care restituirea în natură a imobilului nu va fi posibilă, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri în echivalent, în temeiul dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, reclamantul a arătat că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâții B. S.A., E. S.R.L., Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, și Agenția Domeniilor Statului.

La data de 13 septembrie 2013, a fost depusă la dosar de către intervenientul în interes propriu E. S.R.L. o cerere de chemare în garanție a B. S.A., solicitându-se ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată, în situația admiterii acțiunii principale, să se dispună obligarea B. S.A. la plata sumei de 264.000 de euro, echivalentul a 1.183.960 RON, reprezentând prețul plătit pentru terenul ce face obiectul retrocedării din prezentul dosar, obligarea B. S.A. la plata sumei de 14.687 RON, reprezentând cheltuielile efectuate la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare al imobilului, precum și obligarea B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin sentința civilă nr. 1287/23 octombrie 2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă a calificat drept apărare de fond excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților B. S.A. și Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Domeniilor Statului și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. S.A., Municipiul București, prin Primar General și intervenienta E. S.R.L.. Totodată, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, și cererea de chemare în garanție formulată de intervenienta E. S.R.L. împotriva pârâtei B. S.A., ca fiind lipsită de obiect; a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 4340 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, precum și la plata către intervenienta E. S.R.L. a sumei de 20.092 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă de timbru și onorariu de avocat.

Prin decizia nr. 308A din 14 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1287/23 octombrie 2015 și a încheierii de ședință din data de 22 noiembrie 2013, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2006, în contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, Agenția Domeniilor Statului și B. S.A., prin administrator judiciar G., și cu intimata-intervenientă E. S.R.L.. A fost obligat apelantul la plata către intimata-intervenientă a sumei de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut ca fiind judicioase motivele pentru care a tribunalul a apreciat că nu există temeiuri suficiente pentru a considera că, la data preluării de către stat a terenului în discuție, acesta s-ar fi aflat în patrimoniul autorului reclamantului.

S-a reținut că autorului reclamantului (C.) i-a fost atribuită prin reforma agrară din anul 1921 o suprafață de 3,50 ha care a făcut parte din fosta Moșie D., iar, din această suprafață de teren, la nivelul anului 1948, o suprafață de 30.000 mp "teren viran", incluzând-o pe cea în litigiu, era menționată într-o procură autentificată prin care proprietarul C. îl împuternicea pe fiul său A. să o vândă pe parcele.

S-a menționat că, deși nu se cunoaște exact modalitatea de preluare a terenului de către stat la nivelul anului 1950, nu există niciun înscris care să ateste că preluarea s-a făcut de la autorul reclamantului, neexistând nici temeiuri solide pentru o prezumție în favoarea tezei pretinse de reclamant în sensul că, la momentul preluării, autorul său era proprietar, în condițiile în care în anul 1948 proprietarul (autorul reclamantului) împuternicea pe unul din fiii săi să lotizeze și să vândă terenul în suprafață de 3,5 ha, coroborat cu faptul că în finalul procurii se menționa dreptul mandatarului de a perfecta vânzarea pentru trei loturi din același corp ce fuseseră deja înstrăinate anterior prin chitanță sub semnătură privată și cu împrejurarea că, în legătură cu această suprafață ce a făcut obiectul procurii s-au derulat între reclamant și numeroși alți posesori de parcele mai multe litigii având ca obiect uzucapiune sau revendicare; în plus, expertul în specialitatea topografie a identificat diferite curți aparținând unor posesori particulari care se situează în interiorul conturului terenului revendicat.

Curtea de apel a menționat că reclamantul este cel căruia îi revine sarcina de a dovedi că autorul său era proprietar la data preluării bunului de către stat; în absența unui înscris care să ateste cu certitudine acest fapt, împrejurările ce rezultă din dovedirea unui titlu de proprietate sau a unor mențiuni legate de aceasta în perioada anterioară preluării, precum și regăsirea ulterior a terenului în posesia statului pot susține o prezumție de preluare a imobilului de către stat de la reclamant (autorul acestuia); totuși, această prezumție este șubrezită în speță și nu mai poate opera atunci când apar elemente probatorii care sunt apte să fundamenteze o prezumție contrară.

Prin urmare, s-a apreciat că în mod corect a reținut tribunalul nu că terenul a fost preluat de stat de la alte persoane, ci că nu există suficiente temeiuri, în lipsa unei dovezi directe, pentru a prezuma că terenul a fost preluat de la autorul reclamantului.

A arătat curtea de apel că, nefiind dovedită preluarea terenului de către stat de la autorul reclamantului și, deci, calitatea autorului reclamantului de a fi fost proprietar la momentul preluării, nu se poate reține nici calitatea reclamantului de a fi persoană îndreptățită la restituirea bunului conform Legii nr. 10/2001, ceea ce face ca soluția de respingere a acțiunii formulate atât împotriva B. S.A., cât și împotriva Municipiului București, reprezentat prin Primarul General, și a intervenientei E. S.R.L., să fie corectă.

În ceea ce privește raportul litigios relativ la intervenienta E. S.R.L. s-a reținut, suplimentar, că atât raportul de expertiză efectuat în fața primei instanțe, cât și cel efectuat în apel, confirmă lipsa unei suprapuneri între terenul intervenientei și cel cu privire la care invocă drepturi reclamantul.

În ceea ce privește încheierea din data de 22 noiembrie 2013, curtea de apel a apreciat că în mod corect a fost respinsă, ca tardiv formulată, completarea ulterioară a acțiunii cu un nou petit (anularea vânzării-cumpărării nr. 749/2006), în condițiile în care această completare a fost făcută fără acordul părților după prima zi de înfățișare și după ce se depusese o cerere precizatoare și se pusese în discuție probarea titlurilor a căror comparare s-a solicitat.

În baza art. 274 și următoarele C. proc. civ. a fost obligat apelantul la plata către intervenientă a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 3780/6 decembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 308A din 14 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că motivarea este de esența hotărârilor și constituie o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție și oferă posibilitatea exercitării controlului judiciar; analiza pe care judecătorul o face, în legătură cu motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea în sensul unei anumite soluții, trebuie să fie clară și simplă, precisă, concisă și fermă, să aibă putere de convingere. La fel de exactă trebuie să fie și motivarea în ceea ce privește cererile pe care le-a respins sau argumentele pe care le-a înlăturat.

A reținut Înalta Curte că acțiunea a fost completată cu un nou petit având ca obiect anularea vânzării-cumpărării nr. 749/14 aprilie 2006, încheiată între B. S.A. și E. S.R.L., completare care a fost respinsă, ca fiind tardiv formulată, întrucât a fost depusă după prima zi de înfățișare.

În motivele de apel s-au invocat argumente care arătau de ce, în opinia apelantului, termenul din 22 noiembrie 2013 nu constituia prima zi de înfățișare. Astfel, apelantul a menționat că, în mod greșit, instanța de judecată, prin încheierea din 22 noiembrie 2013, a constatat tardivitatea cererii, calificând-o ca o cerere modificatoare când, în realitate, aceasta era o cerere precizatoare care era formulată în termen, cu respectarea dispozițiilor art. 132 din C. proc. civ. la acel moment nu era stabilit cadrul procesual deoarece cauza fusese repusă pe rol, iar instanța a dat termen în vederea depunerii de precizări și nu fusese timbrată cererea de chemare în garanție; în plus, părțile formulaseră cereri de amânare pentru a lua la cunoștință de precizare, astfel că nu era atinsă prima zi de înfățișare.

Înalta Curte a constatat că instanța de apel nu a răspuns acestor critici atunci când a reținut că termenul din 22 noiembrie 2013 nu reprezintă prima zi de înfățișare, astfel că a fost găsită fondată critica recurentului potrivit căreia instanța de apel nu a arătat care este elementul la care s-a raportat la stabilirea tardivității și nu a justificat în vreun fel constatarea tardivității cererii.

Totodată, s-a reținut că instanța de apel a omis a analiza aspectele legate de contestarea obligării apelantului la plata cheltuielilor de judecată către E. S.R.L., în calitate de intervenient, de către prima instanță.

În ceea ce privește fondul cauzei, Înalta Curte a constatat că motivele de apel au fost sintetizate de instanța de apel extrem de succint; totodată, s-a apreciat că motivarea deciziei date în apel nu întrunește cerințele unei motivări convingătoare, fiind bazată pe o prezumție la care s-a ajuns în lipsa unei analize riguroase a aspectelor invocate în cuprinsul cererii de apel tocmai pentru a răsturna prezumția reținută de instanță (de vânzare, de către autorul recurentului, a imobilului în litigiu, anterior momentului naționalizării).

Astfel, prin motivele de apel s-a cerut: să se țină seama de adresa Administrației Financiare aflată la dosar, din care rezultă că din anul 1952 nu s-a mai plătit impozit de către A. (ceea ce, într-o interpretare per a contrario, înseamnă că până la acea dată acesta s-a considerat proprietar și a achitat impozit pentru terenul în litigiu, dovedindu-se, implicit, că naționalizarea s-a realizat de la acesta, de vreme ce nu apar alte persoane plătitoare de impozit, care să fie menționate în Cartea Funciară); că o eventuală înstrăinare a imobilului nu putea privi întreaga suprafață a imobilului de 3,5 ha, ci doar o parte a acestuia; că nu s-a dovedit că din suprafața înstrăinată făcea parte terenul ocupat de E. S.R.L.; că motivarea acțiunii nu se poate întemeia pe prezumția vânzării terenului de către autorul apelantului, anterior momentului naționalizării, întrucât apelantul nu poate fi obligat să facă dovada unui fapt negativ, anume lipsa vânzării, câtă vreme titlul de proprietate al autorului său dovedește deținerea dreptului de proprietate până la momentul naționalizării; faptul că terenul a fost dat B. S.A. dovedește preluarea abuzivă de la bunicul apelantului deoarece, dacă era în posesia unor terți-cumpărători, terenul nu mai putea fi dat de Ministerul Agriculturii acestei societăți.

De asemenea, apelantul a solicitat efectuarea unei noi expertize în faza procesuală a apelului pentru identificarea suprafeței de 3,5 ha, a persoanelor care ocupă această suprafață de teren și a titlurilor de proprietate existente cu privire la această suprafață de teren, motivându-și cererea în raport de împrejurarea că prima instanță și-a încălcat rolul activ, întemeindu-și greșit soluția pe o prezumție, cu privire la suprafața de 5529 mp, care face parte din suprafața totală de 3,5 ha teren.

Înalta Curte a constatat că instanța de apel nu a analizat aceste critici, deși aspectele supuse dezbaterii puneau în discuție tocmai răsturnarea prezumției la care a ajuns prima instanță.

A arătat Înalta Curte că motivarea hotărârii judecătorești presupune, în primul rând, stabilirea corectă, în formă concisă și clară, a situației de fapt, în ordine logică sau cronologică, pentru fiecare din faptele reținute urmând a se arăta probele pe baza cărora au fost stabilite, pentru a nu se înțelege că este vorba de simple afirmații sau presupuneri, ci de probe legal administrate în cadrul procesului. Dacă probele sunt contradictorii, acestea trebuie examinate în mod comparativ și motivat de ce au fost reținute unele și înlăturate celelalte, în acest fel judecătorul stabilind adevăratele raporturi dintre părțile aflate în conflict.

Aceste exigențe nu au fost respectate de instanța de apel care a pronunțat soluția bazându-se pe o prezumție neconvingător motivată, în absența analizei criticilor din apel și a concludenței și pertinenței tuturor probelor administrate în cauză.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., care are ca efect casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

A arătat Înalta Curte că, în acest context, celelalte critici, încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 din C. proc. civ., nu se impun a fi analizate, în rejudecare, instanța de apel urmând a se preocupa de stabilirea și întinderea dreptului de proprietate al reclamantului în raport de titlul său de proprietate cu privire la suprafața de 3,5 ha teren, în sensul de a identifica dacă alte persoane au ocupat acest teren, care sunt actele de proprietate ale acestor persoane și succesiunea lor în timp; se va stabili, în concret, în raport de această împrejurare și de toate probele dosarului, dacă suprafața de teren în litigiu, de 5529 mp, a ieșit sau nu din patrimoniul autorului reclamantului, anterior momentului naționalizării.

În rejudecarea apelului, după casarea cu trimitere, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 2036/17 decembrie 2019, a respins apelul declarat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 1287/23 octombrie 2015 și încheierii de ședință din data de 22 noiembrie 2013, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2006, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. S.A., prin Administrator judiciar G., și Municipiul București, prin Primarul General, și cu intimata-intervenientă E. S.R.L., ca nefondat; a fost obligat apelantul să plătească intimatei E. S.R.L. suma de 6.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reținut că primul motiv de apel care vizează soluția adoptată de prima instanță asupra excepției tardivității cererii formulate de reclamant la 13 septembrie 2013 (cerere cu privire la care, prin încheierea de ședință de la 22 noiembrie 2013, a fost admisă excepția tardivității), este nefondat.

În acest sens s-a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 134 C. proc. civ., prima zi de înfățișare este cea la care părțile, legal citate, pot pune concluzii.

Acesta este momentul procesual până la care, potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul își poate modifica cererea. Prin modificarea cererii urmează a se înțelege adăugarea unui nou capăt de cerere, indicarea unui nou pârât sau a unei noi cauze a cererii de chemare în judecată; față de cele expuse, cererea reclamantului din 13 septembrie 2013 reprezintă o modificare a cererii, în condițiile în care a formulat un nou capăt de cerere, reprezentat de solicitarea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2006.

Reclamantul a formulat cererea prin care a solicitat și anularea contractului de vânzare autentificat sub nr. x/14 aprilie 2006 la data de 13 septembrie 2013.

Sub un prim aspect, instanța de apel a constatat că la 13 septembrie 2013 cauza se afla în al doilea ciclu procesual. În primul ciclu procesual, cauza a fost soluționată prin sentința civilă nr. 849/24 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, pentru ca ulterior, prin decizia civilă nr. 849/14 martie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, să fie admis apelul declarat de reclamant, cu consecința desființării sentinței și trimiterii cauzei, spre rejudecare, primei instanțe.

Or, prima zi de înfățișare, ca moment procesual al desfășurării procesului în primă instanță este unic și poate fi marcat de un singur termen în fața primei instanțe. În măsura în care, urmare admiterii căii de atac a apelului sau a recursului, cauza este trimisă spre rejudecare, în al doilea ciclu procesual este exclusă, în principiu, existența unui alt moment procesual care să poată fi considerat prima zi de înfățișare. O singură excepție este admisă, care nu se regăsește însă în cauza de față, în care cauza de nulitate de care este afectată hotărârea primei instanțe influențează întreaga desfășurare a procesului, astfel încât acesta urmează a fi reluat integral, inclusiv în ceea ce privește prima zi de înfățișare. În cauză de față, însă, nu ne regăsim într-o astfel de situație de excepție, căci motivele care au stat la baza desființării primei sentințe pronunțate în cauză nu a vizat o astfel de cauză de nulitate, astfel cum rezultă din decizia nr. 849/2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă. Cauza a fost trimisă spre rejudecare ca urmare a constatării greșitei calificări a cererii de chemare în judecată și pentru lipsa de rol activ a judecătorului primei instanțe în lămurirea cadrului procesual.

Prin urmare, formularea cererii modificatoare, în al doilea ciclu procesual, este tardivă, fiind formulată cu depășirea termenului imperativ prevăzut de lege, reprezentat de prima zi de înfățișare.

În subsidiar, curtea de apel a arătat că și în măsura în care s-ar considera că, urmare desființării primei sentințe și a trimiterii cauzei spre rejudecare, procesul în primă instanță se reia în integralitate, inclusiv în ceea ce privește prima zi de înfățișare, cererea depusă la 13 septembrie 2013 apare ca fiind tardiv formulată.

S-a reținut de către instanța de apel că după trimitere cauzei spre rejudecare, la termenul de judecată din 10 februarie 2012, reclamantului i s-au solicitat lămuriri privind obiectul și cadrul procesual al cererii de chemare în judecată. La termenul din data de 9 martie 2012 reclamantul a depus în acest sens o cerere precizatoare, care era însă nesemnată, motiv pentru care la următorul termen de judecată, din 4 mai 2012, cererea precizatoare a fost anulată, iar cauza a fost suspendată. Cauza a fost repusă pe rol, termenul din 7 iunie 2013, fiind primul termen după repunerea cauzei pe rol, când reclamantul a depus precizările solicitate de instanță.

Prin urmare, și în această ipoteză subsidiară, prima zi de înfățișare a fost marcată de termenul de judecată din 7 iunie 2013, căci la acel moment toate părțile erau legal citate și puteau pune concluzii. Reclamantul a depus, însă, cererea prin care a solicitat pentru prima dată în cadrul litigiului anularea contractului de vânzare-cumpărare la data de 13 septembrie 2013, așadar cu depășirea termenului imperativ prevăzut de lege sub sancțiunea decăderii.

Examinând, în continuare, motivele de apel privitoare la fondul cauzei, instanța de apel le-a apreciat a fi nefondate.

Sub aspectul limitelor judecății din perspectiva obiectului cererii de chemare în judecată, instanța de apel a reținut că terenul în litigiu este cel cu suprafața de 5529 mp, aflat în patrimoniul pârâtei B. S.A., înstrăinat ulterior către intervenienta E. S.R.L., o asemenea concluzie rezultând din cererea de chemare în judecată în care s-a menționat că se solicită "restituirea, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, a întregii suprafețe de 5529 mp", cerere formulată inițial numai în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

A mai constatat curtea de apel că în cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamantul a susținut că terenul ar fi fost situat în București, între străzile Intr. Vișeul de Jos, Lacul Pantelimon, Intr. Lacul Lala și Baza Sportivă Mecanica Fină, fără a arăta însă dacă acestea sunt limitele terenului de 3,5 ha (în care ar fi fost inclus și terenul de 5529 mp) sau sunt limitele terenului de 5529 mp. Față de contradicțiile din cuprinsul cererii de chemare în judecată (având în vedere trimiterile pe care reclamantul le-a făcut la titlul de proprietate al pârâtei B., reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Alimentației și Pădurilor la 3 august 2001), curtea de apel a reținut că obiectul litigiului este terenul în suprafață de 5529 mp care a făcut parte din patrimoniul pârâtei B. S.A., vândut ulterior intervenientei E..

Instanța de apel a apreciat că din considerentele deciziei de casare, precum și din considerentele încheierii prin care a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale, rezultă că obiectul litigiului este reprezentat de suprafața de 5529 mp.

Sub un alt aspect, curtea de apel a arătat că în cauză prezintă relevanță nu numai suprafața de teren asupra căruia poartă litigiul, dar și amplasarea acestuia; pentru aceleași considerente, a conchis că litigiul de față vizează exclusiv terenul pentru care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate în favoarea pârâtei B. S.A..

Cât privește pretenția concretă a reclamantului, astfel cum a fost precizată prin cererile succesive depuse la dosar, curtea de apel a arătat că pricina are ca obiect soluționarea pe fond a notificării depuse la Primăria Municipiului București, precum și contestație împotriva răspunsului emis de pârâta B. S.A. prin hotărârea din 30 noiembrie 2005, prin care a fost respinsă cererea reclamantului de restituire a terenului, precum și revendicarea terenului în condițiile dreptului comun.

S-a reținut că, deși notificarea depusă la Primăria Municipiului București sub nr. 5043/13 noiembrie 2011 a avut ca obiect întregul teren în suprafață de 3,5 ha, în cauza de față solicitarea de soluționare pe fond a acestei notificări vizează numai suprafața de 5229 mp, identificată ca amplasament în incinta B. S.A..

Pe fondul cauzei s-a reținut că reclamantul a notificat Primăria Municipiului București pentru întregul terenul în suprafață de 3,5 ha și pe B. S.A., pentru terenul de 5229 mp, solicitând, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau acordarea măsurilor reparatorii în echivalent.

Curtea de apel a constatat că în mod corect prima instanță a reținut că reclamantul a făcut dovada că autorul său, C., a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 3,5 ha, lotul x, din fosta moșie D., cunoscută ca moșia Dudești, astfel cum rezultă din "tabloul de locuitori din satul Dudești împroprietăriți în moșia d-lui D. după ordinea numerică a sorților trași, dosar nr. x/1925, fila nr. x, poziția nr. 221."

Totodată, prin certificatul de moștenitor nr. 2403/2 noiembrie 1993, eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 3 București, reclamantul a dovedit că este moștenitorul defunctului C..

În ceea ce privește preluarea imobilului, curtea de apel a constatat că nu există dovezi privind preluarea de către stat a terenului în suprafață de 3,5 ha.

Este real că în noțiunea de preluarea abuzivă se includ și preluările realizate fără niciun titlu, astfel cum rezultă neechivoc din cuprinsul dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, însă, pentru a putea conchide în sensul unei preluări abuzive, fără titlu, dedusă chiar din situația juridică actuală a terenului, este obligatoriu ca raportarea să se facă la terenul ce face obiectul litigiului, astfel cum acesta este amplasat în prezent.

S-a arătat că în măsura în care acesta a făcut parte din terenul în suprafață de 3,5 ha, care la nivelul anului 1921 a devenit proprietatea defunctului C., prezintă relevanță continuarea analizei cu privire la caracterul abuziv al preluării, dovada calității de proprietar a defunctului la momentul preluării și, în consecință, calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii.

Or, din probele administrate în cauză, reprezentate de rapoartele de expertiză administrate atât în primă instanță, cât și în apel, cel de al doilea fiind avizat de OCPI prin procesul-verbal de recepție nr. x/29 octombrie 2019, rezultă că terenul în suprafață de 5229 mp ce face obiectul prezentei cauze, nu a făcut parte din terenul în suprafață de 3,5 ha.

Instanța de apel a reținut că, deși notificarea depusă la Primăria Municipiului București vizează întregul teren de 3,5 ha, în prezenta cauză această notificare nu poate fi analizată sub restul aspectelor (preluarea abuzivă, calitate de persoană îndreptățită) în limita a 5229 mp cuprinși în interiorul suprafeței fostului lot x de 3,5 ha, căci o astfel de abordare ar însemna încălcarea principiului disponibilității în sensul depășirii limitelor cererii de chemare în judecată.

S-a arătat că analiza pe fond a notificării în limita a 5229 mp din totalul de 3,5 ha este împiedicată și de faptul că reclamantul nu a indicat, în concret, o astfel de suprafață, în afara celei anterior analizate și care este în afara terenului de 3,5 ha. O astfel de precizare era absolut necesară pentru că numai prin raportare la situația din prezent a terenului, astfel cum este indicat de notificator, poate fi stabilită situația juridică a acestuia, dacă poate fi restituit în natură, precum și dacă există probe care să conducă la aplicabilitatea dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la criticile aduse de apelant hotărârii primei instanțe, cu referire la caracterul deficitar al raportului de expertiză administrat în primă instanță, s-a constatat că instanța de apel, înainte de casare, a procedat la administrarea unei noi expertize, ale cărei concluzii au fost similare cu cea din primă instanță. Mai mult, cel de al doilea raport a fost supus și avizării de către OCPI, la dosar fiind depus procesul-verbal de recepție la care s-a făcut anterior referire.

Cât privește motivul de apel prin care a fost criticată măsura obligării reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către intervenienta E. S.R.L., curtea de apel a constatat că nu este fondat.

În acest sens, a reținut că intervenienta a devenit parte în proces ca urmare a cererii formulate de B. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 57 C. proc. civ., dobândind calitatea de intervenient propriu în temeiul dispozițiilor art. 58 C. proc. civ., potrivit cărora "cel chemat în judecată dobândește calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă".

Hotărârea primei instanțe, de respingere a cererii de chemare în judecată, este favorabilă intervenientei în interes propriu, în condițiile în care, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14 aprilie 2006, aceasta a devenit proprietarul terenului care face obiectul prezentului litigiu. În plus, atragerea în proces a intervenientei a fost determinată de reclamant care, prin cererea de chemare în judecată, a pus în discuție dreptul de proprietate asupra acestui teren.

Cele de mai sus reprezintă temeiuri pentru a constata că în mod corect prima instanță a reținut culpa procesuală a reclamantului în raport cu intervenienta în interes propriu și, astfel, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., ca parte căzută în pretenții, reclamantul a fost obligat la suportarea cheltuielilor de judecată avansate de această parte.

Pentru toate aceste motive, instanța de apel a respins apelul, ca nefondat, și l-a obligat pe apelant să plătească intimatei-interveniente cheltuieli de judecată în sumă de 6.000 de RON.

Împotriva deciziei civile nr. 2036 din 17 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A..

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. și ale art. 312 alin. (3) și 315 alin. (1) din același act normativ, recurentul-reclamant a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel; în subsidiar, a solicitat casarea deciziei și reținerea cauzei, spre rejudecare, de către Înalta Curte de Casație și Justiție ori modificarea deciziei, admiterea apelului, iar, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel nu s-a conformat deciziei anterioare de casare, prin care s-a statuat cu privire la administrarea de probe în vederea corectei stabiliri a situației de fapt.

Astfel, prin decizia civilă nr. 3780/06 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a pus în vedere instanței de apel să administreze probe pentru a stabili: întinderea dreptului de proprietate al reclamantului, persoanele care ocupă terenul, actele în baza cărora stăpânesc terenul și succesiunea lor în timp. Totodată, s-a pus în vedere instanței de apel să stabilească dacă terenul în litigiu, de 5529 mp, a ieșit din patrimoniul autorului reclamantului prin naționalizare sau anterior.

Prin încheierea din data de 16 septembrie 2019, instanța de apel a încuviințat probe în acest sens, asupra cărora a revenit ulterior, reținând cauza spre soluționare. Cum decizia de casare este obligatorie pentru instanța apel, a cărei hotărâre a fost casată, aceasta nu avea posibilitatea de a opta în sensul administrării sau nu a unor probe, ci era obligată să lămurească situația de fapt, conform îndrumărilor obligatorii ale Înaltei Curți.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia supusă controlului judiciar cuprinde considerente străine de natura pricinii.

În opinia recurentului-reclamant, adoptarea motivelor hotărârii primei instanțe presupune arătarea într-o manieră clară și explicită a acestui fapt, nefiind suficient, pentru a satisface cerința referitoare la motivarea hotărârii judecătorești, prevăzută de dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., aprecierea în sensul că:

"(...) Or, sintetizând motivele de apel și analizându-le în raport de motivarea fondului se concluzionează că acestea au fost avute în vedere de prima instanță, care le-a analizat și le-a dat o soluție argumentată, sentința fiind legală și temeinică. Nu se mai reiau amplu și detaliat fiecare motiv de apel pentru a se răspunde la acestea ... ci instanța de apel le sintetizează și din analiza lor se constată că nu pot fi primite (...)".

Or, această modalitate de motivare poate fi adoptată atunci când chestiunile de fapt și problemele de drept care au fost supuse judecății prin motivele de apel sunt identice cu cele discutate la judecata în primă instanță, iar, prin hotărârea pronunțată, aceasta le-a analizat în mod efectiv, nu și în cazul în care, în apel au fost invocate apărări noi sau critici privind omisiunea primei instanțe de a analiza, în cuprinsul hotărârii pronunțate, apărările invocate la judecata în fond.

A mai arătat recurentul că instanța de judecată nu este ținută de concluziile raportului de expertiză, însă acesta nu ar putea fi înlăturat decât printr-un mijloc de probă de o valoare științifică egală, astfel cum s-a statuat în decizia nr. 1230/2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În opinia recurentului, motivarea instanței de apel cu privire la restituirea prin echivalent a suprafeței de 5529 mp este una străină de natura pricinii și aceasta deoarece cererea dedusă judecății a avut, în esență, două capete de cerere, unul de revendicare și unul de restituire în echivalent, suprapunerea dintre terenul recurentului și terenul deținut de E. S.R.L. fiind relevantă doar pentru primul capăt de cerere, nu și pentru cererea de restituire prin echivalent întrucât pentru restituirea prin echivalent instanța de apel trebuia să cerceteze dacă pe terenul de 3,5 ha, identificat de raportul de expertiză din apel, există o suprafață liberă de 5529 mp care să poată fi restituită în natură, iar, dacă nu, să dispună restituirea prin echivalent, acesta fiind și motivul pentru care în procesul anterior s-a dispus casarea cu trimitere și completarea probatoriului.

S-a arătat că motivarea instanței de fond în sensul că reclamantul nu a indicat ca sursă a restituirii decât terenul de 5529 mp aparținând lui E. S.R.L. este o motivare străină de natura unei restituiri prin echivalent, unde contează numai dovada dreptului de proprietate, pe care și instanța de apel a reținut-o ca fiind probată, obiectul dedus judecații fiind stabilit în mod irevocabil de către instanța de fond.

Recurentul a învederat că prin cererea de chemare în judecată a menționat că terenul intervenientei E. S.R.L. se suprapune cu terenul său, ceea ce, dacă s-ar fi dovedit, ar fi permis restituirea în natură prin revendicarea terenului și deposedarea E. S.R.L. și ar fi făcut inutilă analizarea cererii privind restituirea de către Municipiul București, în echivalent; a impune condiția suprapunerii de terenuri, susținând că doar acest teren a fost solicitat reprezintă o contradicție în sine deoarece înseamnă, practic, că restituirea prin echivalent nu s-ar admite decât dacă s-ar admite restituirea în natură.

Totodată, a considerat că admiterea acțiunii ar însemna să se dea mai mult decât ceea ce s-a cerut, considerent care nu are susținere față de obiectul acțiunii deoarece prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat echivalentul unei suprafețe de teren în natură sau prin echivalent (unde plasarea concretă a terenului nu contează decât sub aspectul analizei cerințelor Legii nr. 10/2001).

A conchis recurentul-reclamant că în speță sunt incidente dispozițiile art. 304 punctul 7 C. proc. civ., în sensul că hotărârea recurată conține motive contradictorii și străine de natură pricinii în sensul că:

a) instanța de apel, fără a respecta principiul contradictorialității, a interpretat greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și a pronunțat o hotărâre cuprinzând motive străine de natură pricinii;

b) i-a creat apelantului-reclamant o situație mai grea în propria cale de atac-deoarece doar acesta a declarat atât apel, cât și recurs, singura critică în apel fiind aceea că în mod greșit instanța de fond a apreciat că terenul nu se afla în patrimoniul autorilor săi la momentul preluării, toate celelalte aspecte fiind tranșate în mod irevocabil de către instanța de fond prin respingerea excepțiilor invocate de intimatele-pârâte;

c) toate celelalte elemente aduse cu titlu de noutate pe cale motivării de către instanța de apel nu au legătură cu hotărârea instanței de fond, cu criticile din cererea de apel și cu hotărârea instanței de casare, în sensul în care instanța de apel, prin motivare, a menționat că se impune respingerea apelului ținând seama de faptul că suprafața de teren solicitată nu se suprapune cu cea a pârâtului - ori identificarea obiectului cererii nu reprezentă o critică în apel decât cu privire la restituirea în natură, cu privire la restituirea prin echivalent fiind tranșată cu titlu definitiv și irevocabil de către instanța de fond, care a stabilit obiectul dedus judecății.

Față de criticile expuse în dezvoltarea primului motiv de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 304 punctul 5 coroborate cu cele ale art. 304 punctul 7 C. proc. civ. se impune casarea hotărârii recurate deoarece:

i) instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 1201 din vechiul C. civ. având în vedere că, în ceea ce privește acțiunea în revendicare (atât în natură cât și prin echivalent), obiectul acțiunii a fost stabilit de către instanța de fond;

ii) instanța de apel i-a înrăutățit apelantului-reclamant situația în propria cale de atac deoarece a recercetat obiectul revendicării în condițiile în care avea de cercetat dacă, sub aspectul restituirii în natură, terenul solicitat se suprapune cu terenul intervenientei, iar, sub al doilea aspect, restituirea prin echivalent dacă terenul solicitat ca echivalent valoric mai era în patrimoniul autorilor acestora la momentul preluării (aspecte reținute și de către instanța de casare) și iii) instanța de apel a creat un nou obiect dedus judecății, încălcând principiul disponibilității, principiul contradictorialității și al oralității, precum și limitele învestirii instanței.

În ceea ce privește tardivitatea cererii modificatoare cu referire la care instanța de apel a apreciat că modificarea cererii nu poate fi realizată în al doilea ciclu procesual în rejudecare după casare, recurentul a arătat că în mod greșit instanța de apel a apreciat că, prin raportare la dispozițiile art. 132 coroborate cu cele ale art. 134 C. proc. civ., termenul din 13 septembrie 2013 nu reprezintă prima zi de înfățișare, deoarece chiar dacă la dată de 07 iunie 2013 părțile au fost legal citate, la această dată nu era îndeplinită și cea de-a doua condiție imperativă, respectiv aceea ca părțile să poată pună concluzii, la acea dată dispunându-se amânarea judecății.

Cu referire la capătul de cerere având că obiect constatarea nulității actului de proprietate al celor două pârâte, în opinia recurentului-reclamant excepția tardivității a fost greșit reținută de către instanța de apel, deoarece la termenul la care a fost invocată părțile erau legal citate, însă nu puteau pune concluzii.

Cu privire la capătul de cerere având ca obiect acțiunea în revendicare, recurentul-reclamant a învederat că revendicarea în natură a fost solicitată în contradictoriu cu posesorii neproprietari E. S.R.L. și B. S.A. care au tranzacționat în timpul procesului, ca urmare a identificării unei suprapuneri de teren.

Revendicarea prin echivalent a fost solicitată în contradictoriu cu Municipiul București, reprezentat prin Primarul General. Astfel, instanța de apel ar fi trebuit să verifice, în principal, dacă sunt îndeplinite condițiile revendicării în natură și, în subsidiar, dacă sunt îndeplinite condițiile revendicării prin echivalent în raport de cele reținute de instanța de fond; sigurul lucru care este de analizat vizează împrejurarea dacă imobilul se afla în patrimoniul autorilor reclamantului la momentul preluării, celelalte aspecte intrând sub autoritatea de lucru judecat.

În opinia recurentului, considerentele cuprinse în încheierea de îndreptare eroare materială nu au relevanță juridică și nu pot înlătura caracterul obligatoriu al hotărârii de casare căci ar însemna să se nesocotească întreaga judecată din etapa recursului, lucru care s-a întâmplat la ultimul termen de judecată, când instanța de apel a nesocotit decizia de casare și a dat o valoare absolută încheierii de respingere a cererii de îndreptare eroare materială.

În dezvoltarea motivului de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că a formulat notificarea nr. 249/17 noiembrie 2005, în temeiul Legii nr. 10/2001, precum și notificarea nr. 5043/13 noiembrie 2001, formulată tot în baza Legii nr. 10/2001, către Primăria Municipiului București, prin intermediul executorului judecătoresc, prin care a solicitat restituirea în natură a întregului imobil de 3,5 ha, delimitat de Șos. Gării Cățelu, str. x de Sus, Lacul Pantelimon și Intrarea Lacul Lala, deci inclusiv a terenului de 5529 mp, aflat în patrimoniul pârâtei, teren care a fost ulterior vândut, în cursul procesului, către intervenienta E. S.R.L., deși aceasta avea cunoștință că titlul de proprietate al vânzătorului este contestat.

Recurentul-reclamant a învederat că la