ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1639/2021

Ședința publică din data de 16 septembrie 2021

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 511 din 17 martie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins excepțiile nulității recursului, invocate de intimata-pârâtă A. S.A., prin administrator judiciar B., și de intimata-intervenientă C. S.R.L.. A admis recursul formulat de recurentul-reclamant D. împotriva deciziei nr. 2036 din 17 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a constatat că cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată succesiv, are ca obiect revendicarea suprafeței de teren de 5.229 mp, formulată în condițiile dreptului comun, în contradictoriu cu intimatele persoane juridice, iar, în subsidiar, soluționarea pe fond a notificării depuse la Primăria Municipiului București, respectiv contestație împotriva răspunsului emis de pârâta A. S.A. prin hotărârea din 30 noiembrie 2005, prin care a fost respinsă cererea reclamantului de restituire a terenului.

Înalta Curte a reținut că reclamantul a formulat aceste solicitări în considerarea faptului că este succesorul numitului E., care a fost împroprietărit cu 3,5 ha la reforma agrară din 1921, iar cererea de chemare în judecată nu vizează întreaga suprafață de 3,5 ha de teren, ci doar suprafața de 5229 mp, despre care reclamantul a arătat că ar fi fost preluată de stat, fără titlu legal de la autorul său.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu A. S.A. și cu intervenienta C. S.R.L., a constatat că reclamantul a susținut că suprafața de teren rămasă în proprietatea autorului său este cea pentru care Ministerul Agriculturii, Administrației și Pădurilor a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 3 august 2001.

A observat că, instanța de apel, fiind învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamant (care a criticat modalitatea de administrare și interpretare a probelor, respectiv valorizarea unor prezumții simple în contra unui titlu de proprietate vechi, dar necontestat sub aspectul valabilității, precum și stabilirea în sarcina acestuia a dovedirii faptului negativ conform căruia autorul său nu a înstrăinat întreaga suprafață de teren), a ignorat dezlegările cuprinse în decizia nr. 3780 din 6 noiembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de casație și Justiție, secția I civilă, dar și specificul modalității de soluționare a capătului de cerere formulat în subsidiar, restrângând argumentarea soluției pronunțate la lipsa suprapunerii terenului în suprafață de 5.229 mp, identificată ca amplasament în incinta A. S.A., cu terenul de 3,5 ha, care a aparținut autorului reclamantului.

Dacă în privința capătului de cerere formulat în principal (revendicarea imobiliară) a apreciat că verificarea acestei suprapuneri este esențială, putând determina respingerea cererii de restituire în natură a terenului solicitat, în ceea ce privește soluționarea capătului subsidiar de cerere, Înalta Curte a reținut că instanța de apel a pronunțat un veritabil fine de neprimire, lăsând necercetat acest petit sub pretextul respectării principiului disponibilității.

În acest sens, a considerat că principiul disponibilității obliga, în realitate, instanța de trimitere ca, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată și în limita criticilor de apel, să administreze probele menționate în decizia de casare pentru a stabili întinderea dreptului de proprietate al reclamantului, persoanele care ocupă terenul, actele în baza cărora stăpânesc terenul și succesiunea lor în timp.

De asemenea, a apreciat că era necesar să se stabilească dacă terenul în litigiu, în suprafață de 5.529 mp, a ieșit din patrimoniul autorului reclamantului prin naționalizare sau anterior, în condițiile în care soluția de respingere a cererii de chemare în judecată s-a bazat pe împrejurarea că reclamantul, care a probat dreptul de proprietate al autorului său, "nu a făcut dovada certă a faptului că terenul ce face obiectul notificării a fost în proprietatea bunicului său la data preluării acestuia de către stat", preluare fără titlu legal, care ar fi intervenit la nivelul anilor 1950.

În acord cu principiul aflării adevărului, Înalta Curte a observat că administrarea de probe noi era necesară cu atât mai mult cu cât probatoriul administrat nu a lămurit nici situația juridică a terenului pentru care a fost eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate intimatei A. S.A., respectiv modalitatea în care acesta a intrat în patrimoniul statului.

Aceasta întrucât, prin cererea de apel reclamantul a formulat critici referitoare la proba expertizei judiciare administrate pentru identificarea terenului, pe care instanța de apel le-a înlăturat cu motivarea că instanța de apel, anterior casării, a procedat la administrarea unei noi expertize ale cărei concluzii au fost similare cu cea din primă instanță, iar cel de-al doilea raport a fost supus și avizării de către OCPI, considerente care, în contextul particular al cauzei au fost apreciate ca nefiind pe deplin lămuritoare.

Împotriva deciziei nr. 511 din 17 martie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a exercitat calea extraordinară de atac a contestației în anulare contestatoarea S.C. C. S.R.L..

Invocând incidența dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., contestatoarea a arătat că Înaltei Curți a săvârșit două erori materiale.

Prima eroare materială vizează identitatea terenului care face obiectul litigiului, care a fost, de altfel, lămurită prin încheierea nr. 2107 din camera de consiliu din 14 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată de în dosarul nr. x/2019, prin care a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale a deciziei nr. 3780 din 6 noiembrie 2018 a aceleiași instanțe.

A susținut că în mod eronat a reținut instanța de recurs că terenul care face obiectul capătului de cererii de revendicare - teren care se află în proprietatea contestatoarei în baza contractului nr. x din 14 aprilie 2006 - diferă față de cel vizat de cererea de despăgubire întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, având un alt amplasament.

Contestatoarea a afirmat că terenul care face obiectul acțiunii, precizat în mai multe rânduri, se află în proprietatea sa, nefiind cuprinsă în cele 3,5 ha pe care autorul reclamantului le deținea în anul 1921. Faptul că terenul deținut de contestatoare nu se suprapune cu cel care a aparținut antecesorului reclamantului s-a stabilit și prin raportul de expertiză vizat de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară.

Consideră că eroarea materială a fost săvârșită de instanța de recurs întrucât nu a observat încheierea nr. 2107 din camera de consiliu din 14 noiembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2019, la care nu a făcut referire și nici nu a analizat-o în considerentele deciziei contestate. Or, prin această încheiere s-a reținut că hotărârea care a format obiectul cererii de lămurire se referă la terenul în suprafață de 5.529 mp, iar nu la cel deținut de autorul reclamantului în anul 1921.

Contestatoarea a reclamat confuzia instanței de recurs cu privire la limitele terenului menționat în cererea de chemare în judecată, respectiv Intr. Vișeul de Jos, Lacul Pantelimon, Intr. Lacul Lala și Baza Sportivă Mecanica Fină, limite între care se află, în fapt, imobilul aflat în proprietatea sa. Referitor la terenul care a aparținut autorului reclamantului, a precizat că acesta nu se învecina la nord cu Lacul Pantelimon, iar la sud era situat lângă Șos. Gării Cățelu.

A susținut că o altă eroare materială a instanței de recurs constă în faptul că a reținut greșit că o parte din suprafața de 3,5 ha, pe care autorul reclamantului o deținea în anul 1921, se găsește în posesia statului. Conform adresei emise de OCPI, în perimetrul fostul teren al antecesorului reclamantului există cel puțin 44 de cărți funciare ale unor proprietari care nu și-ar fi putut intabula dreptul de proprietate fără să exhibe un titlu.

A afirmat că greșelile materiale constau și în neobservarea, de către instanța de recurs, a unor înscrisuri esențiale, cum ar fi procesul-verbal de recepție nr. x/2019, raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul F. și planul de amplasament și delimitare din cuprinsul acestuia, avizat de OCPI - BCPI Sector 3, cu mențiunea că nu există erori topologice.

Lipsa suprapunerii celor două terenuri rezultă din adresa Primăriei Municipiului București nr. x din 22 aprilie 2002, precum și din schița depusă de ADS, iar conform planului din anul 1924 rezultă că pe latura N-NE, parcela x, nu se învecinează cu Lacul Pantelimon, ci cu un teren neexpropriat, aflat în proprietatea numitului G.. Or, terenul contestatoarei se învecinează la N-NE cu Lacul Pantelimon.

Contestatoarea a susținut că, până în anul 1948, autorul reclamantului înstrăinase 5.000 mp, potrivit procurii nr. 7389 din 9 iunie 1948, prin care recunoștea că mai deține doar 30.000 mp și împuternicea pe fiul său să vândă restul moșiei care fusese parcelată și să perfecteze trei vânzări pentru care încheiase acte sub semnătură privată. Această procură naște, în opinia contestatoarei, o prezumție rezonabilă de înstrăinare a terenului, care se coroborează cu orice act de preluare, precum și cu lipsa din orice evidență fiscală a mențiunilor referitoare la autorul reclamantului.

Cât privește prima decizie de casare pronunțată în cauză, contestatoarea a menționat că prin intermediul acesteia s-a pus în vedere instanței de apel să stabilească situația de fapt, pe baza unor probe noi, dar și a unei ample și coerente motivări. Procedând în acest sens, curtea de apel a concluzionat că terenul în suprafață de 5.529 mp, aflat în proprietatea contestatoarei, nu face parte din suprafața de 3,5 ha care a aparținut autorului reclamantului. A afirmat contestatoarea că din eroare instanța de recurs nu a observat înscrisurile aflate la dosarul cauzei, precum și încheierea din 16 septembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2006, prin care Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a dispus, în urma concluziilor exprimate de părți, emiterea unei adrese către Primăria Municipiului București în vederea comunicării dosarului administrativ constituit în baza Legii nr. 10/2001, precum și a unor adrese către experții care au întocmit rapoartele de expertiză la fond și apel pentru avizarea lor de către OCPI.

Calea extraordinară de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 31 mai 2021, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 8, prin rezoluție administrativă stabilindu-se termen la 16 septembrie 2021.

În cauză, deși legal citați cu această mențiune, intimații nu au depus întâmpinare.

Examinând contestația în anulare formulată în cauză, din perspectiva dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., pe care contestatoarea și-a întemeiat cererea, Înalta Curte constată următoarele:

Conform textului legal menționat "hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale…".

Art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. vizează hotărârile instanțelor de recurs a căror dezlegare este rezultatul unei greșeli materiale. Această ipoteză are în vedere erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, care au condus la pronunțarea unei soluții greșite, rezultate din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale, determinante pentru soluția pronunțată.

Pentru a învesti instanța cu soluționarea contestației în anulare, se impune ca și criticile formulate să se circumscrie ipotezei prevăzute de textul legal pe care aceasta este întemeiată, în speță art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, prin contestația în anulare, petenta a susținut, în esență, că statuările instanței de recurs sunt consecința unor erori materiale izvorâte din modalitatea de interpretare a probelor administate în cauză, erori ce au condus la concluzia greșită că obiectul cererii de revendicare formulate de intimatul D. vizează terenul de 5.529 mp, care face parte din suprafața de 3,5 ha care a aparținut autorului său, E..

Prin argumentele expuse în cererea dedusă judecății, petenta contestă aspectele reținute de instanța de recurs cu privire la imobilul care a făcut obiectul litigiului, reclamând greșita identificare a acestuia, ce rezultă din interpretarea eronată a probatoriului administrat și ignorării încheierii nr. 2107 din camera de consiliu din 14 noiembrie 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2019, prin care pretinde că s-a stabilit că litigiul vizează terenul în suprafață de 5.529 mp, iar nu la cel deținut de autorul reclamantului în anul 1921.

Contestatoarea a susținut că instanța de recurs a apreciat eronat limitele terenului care a făcut obiectul cererii de chemare în judecată (Intr. Vișeul de Jos, Lacul Pantelimon, Intr. Lacul Lala și Baza Sportivă Mecanica Fină), întrucât, în realitate, acestea delimitează imobilul aflat în proprietatea sa, suprafața care a aparținut autorului reclamantului învecinându-se în partea de sud cu Șos. Gării Cățelu, iar pe una din laturi cu un teren neexpropriat, aflat în proprietatea numitului G..

De asemenea, a afirmat că în mod greșit a considerat instanța de recurs că o parte din suprafața de 3,5 ha, pe care autorul reclamantului o deținea în anul 1921, se găsește în posesia statului și că terenul deținut de contestatoare de suprapune cu această suprafață.

Or, potrivit susținerilor contestatoarei, aceste erori au fost cauzate de neobservarea, de către instanța de recurs, a unor înscrisuri esențiale, cum ar fi procesul-verbal de recepție nr. x/2019, raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul F. și planul de amplasament și delimitare din cuprinsul acestuia, avizat de OCPI - BCPI Sector 3, în care s-a menționat că nu există erori topologice.

Contestatoarea a afirmat că din eroare instanța de recurs nu a observat nici încheierea din 16 septembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2006, prin care Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a dispus, în urma concluziilor exprimate de părți, emiterea unei adrese către Primăria Municipiului București în vederea comunicării dosarului administrativ format urmare formulării notificării în baza legii nr. 10/2001 de către autorul reclamantului, precum și a unor adrese către experții care au întocmit rapoartele de expertiză la fond și apel pentru avizarea lor de către OCPI.

Expunând aceste motive, prin contestația în anulare petenta solicitat anularea în parte a deciziei nr. 511 din 17 martie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2006, cu consecința respingerii recursului declarat de reclamantul D. împotriva deciziei nr. 2036 din 17 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Înalta Curte constată însă că aspectele invocate de contestatoare nu se circumscriu dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., întrucât vizează, în realitate, greșeli de judecată, pretins rezultate din neobservarea corectă a unor înscrisuri și lucrări ale cauzei.

Or, eroarea materială la care face referire textul de lege poate consta în neobservarea de către instanță a unui act de procedură cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată.

În speță, însă, nu este incidentă această ipoteză, întrucât instanța de recurs, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, a pronunțat decizia contestată, dispunând casarea hotărârii curții de apel pe motiv că aceasta nu a respectat îndrumările deciziei anterioare de casare, în sensul că nu a administrat probele necesare stabilirii întinderii dreptului de proprietate al reclamantului, a persoanelor care ocupă terenul, a actelor în baza cărora stăpânesc terenul și succesiunea lor în timp, dacă terenul în litigiu, în suprafață de 5.529 mp, a ieșit din patrimoniul autorului reclamantului prin naționalizare sau anterior, în raport de soluția pronunțată asupra cererii de chemare în judecată sau situația juridică a terenului pentru care a fost eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate intimatei A. S.A. și modalitatea în care acesta a intrat în patrimoniul statului.

În acest caz, Înalta Curte nu sesizează săvârșirea de către instanța de recurs a unor erori materiale în sensul reglementat de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. și care ar fi putut fi reținute în judecata contestației în anulare pendinte.

Dimpotrivă, se constată că petenta a readus în discuție chestiuni referitoare la fondul cauzei, ce nu pot fi valorificate prin contestația în anulare, întrucât legiuitorul nu a urmărit, prin instituirea acestei căi extraordinare de atac, să deschidă părților calea recursului la recurs pentru motivul stabilirii eronate a situației de fapt.

Or, contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, care poate fi primită numai pentru motivele prevăzute exclusiv de lege, iar nu pentru greșita apreciere a probelor. Acest ultim motiv reprezintă un caz de reformare a hotărârii, care nu este posibil în cadrul contestației în anulare.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 511 din 17 martie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2006.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 511 din 17 martie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2006.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 septembrie 2021.