ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2023/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la 29 februarie 2016, reclamantele A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, să se constate că sunt proprietarele suprafeței de teren de 369 m.p., situată în București și a suprafeței de teren de 330 m.p., situată în București, str. x, în virtutea uzucapiunii de lungă durată, prin joncțiunea posesiilor, cu cheltuieli de judecată.

Sentința pronunțată în declinarea de competență Prin sentința civilă nr. 7188 din 21 aprilie 2016, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat pricina în favoarea Tribunalului București.

Sentința pronunțată în primă instanță de tribunal Prin sentința civilă nr. 1073 din 4 iunie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel reclamantele A. și B..

Decizia pronunțată în apel de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 564A din 9 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul, a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea în următoarea modalitate: a constatat că reclamantele au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 357 m.p. situat în București, str. x, prin efectul uzucapiunii, teren identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul C., aflat la dosarul tribunalului. A omologat raportul de expertiză efectuat de expert și a respins, în rest, acțiunea.

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primar General. Recurentul a criticat soluția instanței de apel, susținând că au fost aplicate greșit normele de drept material privind uzucapiunea, art. 1846, 1847, 1890 C. civ., Legea nr. 422/2001 și art. 36 din Legea nr. 18/1991. Condițiile prevăzute de lege pentru ca uzucapiunea de lungă durată să-și producă efectele sunt posesia utilă, împlinirea termenului de 30 de ani și existența unui lucru susceptibil de a fi uzucapat. Norma reglementată în art. 1847 C. civ. dispune că posesia trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar. A apreciat corecte statuările primei instanțe în sensul că reclamantele au folosit terenul, dar au cunoscut în permanență că nu au calitatea de proprietar al acestuia, dovadă fiind dobândirea dreptului de proprietate exclusiv asupra contrucției și a folosinței de 100 m.p. de teren. Pe cale de consecință, posesia exercitată nu a fost una utilă în sensul prevederilor enunțate anterior. Curtea de apel a reținut greșit, raportat la situația terenului de 400 m.p. menționat în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1982 și pentru care s-a dispus constituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1992 că, în cazul uzucapiunii de lungă durată, posesorul nu este obligat să producă vreun titlu. Pe linia acestui raționament, a conchis că nu s-ar mai fi impus invocarea uzucapiunii dacă reclamanții ar fi deținut un titlu pentru întreaga suprafață de teren, 757 m.p., dreptul lor de proprietate născându-se la momentul încheierii actului. Recurentul pârât a semnalat diferența între suprafața de teren obiect al uzucapiunii ce măsoară 357 m.p. potrivit constatărilor din raportul de expertiză și cea rezultată din situația juridică reținută de instanță, aspect care conturează ideea că posesia nu a fost una utilă pentru a conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, ținând seama și de împrejurarea că înscrisurile de la dosar au probat achiziționarea doar a construcției și primirea în folosință a suprafețe de 100 m.p. Pentru toate aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

Procedura de filtru Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului de admisibilitate în principiu a recursului, comunicat părților cauzei, care nu au formulat puncte de vedere.

Apărările în recurs Intimatele reclamante A. și B., prin întâmpinarea depusă, au invocat, în principal, excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, au învederat că recursul este nefondat. Prin încheierea din 10 iunie 2021 s-a admis în principiu recursul pârâtului împotriva deciziei civile nr. 564/A din 09 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și s-a stabilit termen în sedință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâtul Municipiul București, reprezentat prin Primar General, este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Susținerile recurentului dezvoltate în memoriul de recurs înglobează o singură critică, anume că instanța de apel a pronunțat decizia cu aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează condițiile legale pentru constatarea uzucapiunii, respectiv a dispozițiilor art. 1847 și 1890 C. civ. Se invocă faptul că, în cauză, nu erau îndeplinite condițiile pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, întrucât partea adversă nu a exercitat posesia sub nume de proprietar, ci în calitate de detentor precar. Reclamanții au folosit terenul și au cunoscut că nu sunt proprietari ai acestuia de vreme ce prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.04.1982 au dobândit în proprietate exclusiv construcția și un drept de folosință asupra suprafeței de teren de 100 m.p. din totalul de 400 m.p. În prealabil analizării motivului de casare enunțat, Înalta Curte consideră necesar să evoce situația de fapt definitiv stabilită de cele două instanțe de fond, urmând, ulterior, să verifice corecta îndeplinire de către reclamante a exigențelor legale pentru constatarea uzucapiunii, chestiune de legalitate care intră sub incidența controlului judiciar din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. S-a reținut astfel că la 15.04.1982, reclamanta A. și soțul său, D., au cumpărat de la vânzătorii E. și F., potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x și transcris sub nr. x la fostul Notariat de Stat al sectorului 1 București, locuința situată în București, str. x, compusă din 2 camere, bucătărie, cămară, baie, două vestibuluri, marchiză și anexe, 2 magazii și W.C., situate pe partea stângă, bucătărie de vară și spălătorie situate pe partea dreaptă. S-a stipulat, prin același act, că suprafața de 100 m.p. din suprafața totală de 400 m.p. este proprietate de stat și urmează a fi atribuită în folosință cumpărătorilor. Suprafața de 400 m.p. a fost dobândită în proprietate de soții Poenariu ca urmare a cererii formulate în temeiul Legii nr. 18/1991, având ca temei prevederile art. 35 alin. (3) din acest act normativ. S-a mai stabilit, în raport de situația juridică învederată prin adresa nr. x/29.12.2015 a Primăriei Municipiului București, că imobilul din str. x, are un teren în suprafață totală de 769 m.p. Terenul ce face obiect al uzucapiunii în cauză figurează la aceeași adresă poștală și are o suprafață de 357 m.p., astfel cum reiese din concluziile raportului de expertiză întocmit în cursul judecății la prima instanță. În concret, acesta face parte dintr-o suprafață mai mare de teren folosită de reclamante - 757 m.p. (ce include suprafața de 400 m.p. menționată în contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1982). Înalta Curte notează că pentru dobândirea dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiunea de 30 de ani așa cum este reglementat în art. 1890 C. civ. este necesar să fie îndeplinite cumulativ două condiții: 1.posesia propriu-zisă să fie utilă, adică neviciată și 2.să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună-credință sau de rea-credință. În acest sens, art. 1846 alin. (1) C. civ. prevede că orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii, iar potrivit art. 1847 C. civ., ca să se poată prescrie se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică si sub nume de proprietar. Așadar, ceea ce trebuie să dovedească reclamantul care invocă în favoarea sa efectele uzucapiunii de 30 de ani, este că stăpânirea pe care a exercitat-o pe toată durata termenului respectiv a fost o adevărată posesie, respectiv că reunea cele două elemente constitutive (animus și corpus) și toate calitățile cerute pentru ca posesia să fie utilă. Caracterul util al posesiei este prezent numai în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ toate condițiile referitoare la o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică si sub nume de proprietar, iar în cazul în care una dintre aceste condiții nu este satisfăcută, uzucapiunea nu poate opera. Pentru existența posesiei, ca stare de fapt producătoare de efecte juridice, trebuie îndeplinite cumulativ două elemente constitutive: elementul material - corpus, ce presupune contactul direct, material cu lucrul, și elementul psihologic, intentional - animus, constând în intenția celui care are contactul direct cu bunul, care îl stăpânește în fapt, de a efectua această deținere pentru sine și de a se comporta ca un adevărat proprietar exclusiv al bunului. Lipsa elementului psihologic face ca cel care deține lucrul să nu aibă calitatea de posesor, ci pe aceea de detentor precar. Analizând toate aceste condiții, statuând pe tărâmul probei testimoniale, instanța de apel a constatat în mod judicios că posesia invocată de reclamante pentru întreaga suprafață de 757 m.p. de teren este una utilă, nefiind afectată de vreun viciu în sensul art. 1847 C. civ. Reclamantele și autorul lor au exercitat de la momentul achiziționării construcției cu titlu de locuință, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/15.04.1982, posesia asupra terenului continuu, neîntrerupt, public, pe o perioadă de 30 ani și fără să fie tulburați în stăpânirea bunului. Percepția asupra reclamanților în zonă drept proprietari ai întregii suprafețe de teren, inexistența unei cărți funciare deschise pentru cei 357 m.p. și a unor demersuri în scopul revendicării acesteia sunt indicii solide în sensul întrunirii tuturor calităților pentru a conferi caracterul unei posesii propriu-zise, argumente la care s-a referit și Curtea în motivarea deciziei. Contrar aserțiunilor din cuprinsul recursului, nu se poate reține calitatea de detentor precar a reclamantelor, împreună cu autorul lor, calitate ce este incompatibilă cu cea de posesor, raportat la împrejurarea că, prin contractul încheiat în 1982, au dobândit dreptul de proprietate exclusiv asupra construcției și de folosință a suprafeței 100 m.p. din cei 400 m.p. Terenul aferent construcției a fost stăpânit sub nume de proprietar, împrejmuit, cultivat cu pomi fructiferi și viță de vie, iar G. a fost cunoscută ca fiind proprietar, prin urmare nu se poate constata lipsa elementului intențional al posesiei, cum sugerează recurentul. Se semnalează și o neconcordanță între suprafața de teren obiect al uzucapiunii, rezultată din expertiză, și cea potrivit situației juridice reținute, 757 m.p., însă acest aspect nu îmbracă o chestiune de legalitate, cu referire la nesocotirea condițiilor pentru constatarea uzucapiunii, ci de temeinicie a hotărârii, care excede controlului judiciar al instanței de recurs, deoarece potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.’’ În considerarea tuturor argumentelor expuse, instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 1847 și 1890 C. civ. la situația de fapt reliefată de reclamante și confirmată prin probatoriul cauzei, în sensul constatării dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului de 357 m.p. din str. x, București, astfel că recursul pârâtului Municipiul București, reprezentat prin Primar General, împotriva deciziei civile nr. 564/A din 09 aprilie 2019 va fi respins, ca nefondat.