Decizia nr. 2704/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 12020/2018 a Judecătoriei Sectorului 2

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, în data de 25 mai 2018, sub nr. x/2018, astfel cum a fost precizată, reclamanții A., B. și C. au solicitat să se constate, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, că au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată asupra terenului de 290 mp, situat în București, str. x, iar prin accesiunea imobiliară artificială asupra construcției de 40 mp edificată pe teren. În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1837, art. 1846, art. 1847, art. 1860, art. 1890, art. 488 și art. 492 din C. civ. Prin sentința civilă nr. 12020 din 04 decembrie 2018, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – secția a IV-a civilă, în data de 21 decembrie 2018, sub același număr de dosar.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 516 din 14 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, și s-a constatat că reclamanții au dobândit, prin efectul prescripției achizitive (uzucapiunea de 30 ani), dreptul de proprietate asupra terenului de 274 mp, delimitat prin punctele 1-2-3-4-5-6-7-1, conform schiței anexa nr. 1 la raportul de expertiză topografie și cadastru - refăcut, întocmit de dl. expert tehnic ing. D.; a respins cererea privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiunea imobiliară asupra construcțiilor, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 842A din 27 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București– secția a IV-a civilă, a fost respins apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 516 din 14 aprilie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 842A din 27 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București– secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea recursului, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 1846, art. 1847, art. 1890 din C. civ. de la 1864, respectiv a dispozițiilor din Legea nr. 422/2001, a art. 36 din Legea nr. 18/1991 și a art. 680 din C. civ. În ceea ce privește suprafața de 200 mp, pentru ca reclamantul să poată solicita constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, trebuia să facă mai întâi dovada că Municipiul București este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu, respectiv că acesta aparține domeniului privat al statului sau al unității administrativ-teritoriale. Acesta întrucât doar după dovedirea calității procesuale pasive a Municipiului București se va dovedi posesia utilă de 30 de ani, posesie raportată pârâtului. În adresa nr. x/16.07.2018, emisă de Primăria Municipiului București- Direcția de Urbanism și Cadastru, se menționează că, în lipsa unei schițe a imobilului, se apreciază că acesta figurează inventariat în favoarea Municipiului București, fiind cuprins în anexa 6 a H.G. nr. 401/2013 pentru aprobarea normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013, privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, pentru punerea în aplicarea acestei legi. Recurentul a opinat că, deși nu rezultă explicit caracterul public al acestui imobil, faptul că este prevăzut în anexele Hotărârii nr. 401/2013 determină apartenența la domeniul public nefiind susceptibil de a fi uzucapat. Mai mult, din adresa nr. x/22.02.2019, rezultă că reclamanții nu plătesc impozit pentru acest imobil. În acest context, curtea de apel a reținut greșit că reclamanții au început a poseda pentru sine și au continuat să exercite o posesie utilă, sub nume de proprietar, cu toate că, potrivit dispozițiilor art. 1847 din C. civ. de la 1864, posesia trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar. Or, faptul că reclamanții nu au declarat imobilul la autoritatea administrativă competentă, neplătind impozitul, duce la concluzia că aceștia nu au exercitat posesia sub nume de proprietar, deținând cu bună-știință imobilul ce aparține unității administrativ-teritoriale. Singura probă administrată este proba testimonială, care în lipsa coroborării cu alte dovezi, nu poate duce la reținerea unei posesii valabile. Chiar dacă reclamanții fac dovada formală a posesiei, aceasta este exercitată pentru altul, în speță, pentru pârâtul Municipiul București. Or, pentru a exista o posesie utilă sunt necesare doua elemente, unul material (corpus) și altul psihologic, intențional (animus). În ceea ce privește suprafața de 90 mp solicitată de către reclamanți ca fiind o continuare a suprafeței de 200 mp și redusă de către instanță la suprafața de 74 mp din motive de suprapunere, recurentul a arătat că nu există niciun înscris sub semnătură privată pentru această suprafață, afimațiile reclamanților și aprecierile instanțelor de fond în legătură cu această suprafață fiind contradictorii. Astfel, reclamantele au afirmat în cadrul concluziilor în fața primei instanțe că această suprafață de teren a fost cumpărată în anul 1990, iar în motivarea curții de apel se arată că în anul 1980 reclamanta a mai cumpărat de la vecina sa încă 90 mp, aflați lângă terenul său de 200 mp, pentru care nu a depus înscrisuri. Prin urmare, pentru această suprafață de teren nu s-au administrat probe din care să rezulte o posesie utilă de 30 de ani, necunoscându-se nici măcar anul de început al vreunei eventuale posesii, iar terenul nu a fost declarat la autoritatea competentă în vederea achitării taxelor și impozitelor, reclamanții neîndeplinind cumulativ cele două elemente ale posesiei, animus și corpus, pentru ca posesia să fie considerată sub nume de proprietar.

Apărările formulate în cauză În data de 16 noiembrie 2022, intimații-reclamanți A., B. și C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților, iar prin încheierea pronunțată în data de 15 iunie 2023, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar General, împotriva deciziei civile nr. 842A din 27 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă, și a acordat termen în ședință publică, cu citarea părților, în data de 14 decembrie 2023, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Sub un prim aspect, se constată că, prin memoriul de recurs, recurentul a criticat greșita aplicare și interpretare a prevederilor art. 1846, art. 1847, art. 1890 din C. civ. de la 1864, respectiv a dispozițiilor din Legea nr. 422/2001 și a art. 36 din Legea nr. 18/1991, din perspectiva modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, criticând, totodată, și posesia exercitată de reclamanți, în sensul că nu a fost efectuată sub nume de proprietar, ci pentru altul, respectiv pentru pârât. Înalta Curte constată, referitor la critica privind soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive, că, raportat la dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 483 din același cod, această critică este inadmisibilă, întrucât nu a făcut obiectul analizei în etapa procesuală a apelului, fiind invocată omisso medio, direct în recurs. În litigiul pendinte, prin sentința civilă nr. 516 din 14 aprilie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în considerentele hotărârii, s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârât, reținând că, în cauză, legitimarea procesuală pasivă aparține Municipiului București, deoarece nu s-a putut identifica un alt proprietar al imobilului, având în vedere înscrisurile depuse la dosarul cauzei, dar și faptul că în situația în care este cu neputință stabilirea titularului dreptului de proprietate la momentul începerii posesiei de către o altă persoană decât proprietarul terenului, se poate aprecia că devin aplicabile dispozițiile art. 646 din C. civ., potrivit cu care bunurile fără stăpân aparțin statului, dreptul de proprietate asupra acestor bunuri făcând parte din domeniul privat al statului. Prin urmare, atât timp cât nu aparțin domeniului public al statului sau al unității administrativ teritoriale, s-a apreciat corect că ele sunt susceptibile de a fi dobândite prin uzucapiune. Împotriva acestei hotărâri a exercitat calea de atac a apelului pârâtul Municipiul București, prin Primar General, iar din analiza cererii de apel se constată că pârâtul a criticat hotărârea primei instanțe doar cu privire la soluția dată uzucapiunii, fără a critica și legitimarea procesuală pasivă reținută de prima instanță. Învestită cu soluționarea căii de atac a apelului, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă s-a pronunțat în limitele învestirii, reținând că motivele de apel privesc neîndeplinirea condițiilor uzucapiunii sub aspectul domeniului de aplicare și lipsa elementului intențional al posesiei. În acest context, având în vedere că aspectele privitoare la soluția dată de prima instanță excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului nu au fost criticate pe calea apelului, aceste critici nu pot fi formulate și analizate direct în recurs, în raport cu prevederile art. 457 alin. (1) și art. 483 din C. proc. civ. Luând în examinare, în continuare, cererea de recurs, se observă că printr-o altă critică, recurentul a susținut că imobilul în cauză nu poate fi uzucapat, întrucât, deși nu rezultă explicit caracterul public, faptul că este prevăzut în anexele Hotărârii nr. 401/2013 denotă apartenența bunului la domeniul public. Critica este nefondată. Analizând actele dosarului, se observă că obiectul acțiunii deduse judecății și asupra căruia au statuat instanțele devolutive poartă asupra recunoașterii dreptului de proprietate al reclamanților, ca fiind dobândit prin prescripția achizitivă de 30 ani, cu privire la un teren, pe care îl stăpânesc din anul 1977, când a fost cumpărat cu chitanță sub semnătură privată, în suprafață de cca 220 mp împreună cu o construcție de cca 40 mp, dar și cu privire la un alt teren de 90 mp, pe care l-au cumpărat în anul 1990 și care se află în continuarea terenului pe care deja îl posedau. În cauză, s-a stabilit de către instanțele fondului că reclamanții au făcut dovada că au posedat terenul în litigiu pe toată durata prevăzută de lege, respectiv existența unei posesii utile, publice, neîntrerupte, continue și sub nume de proprietar, astfel încât posesia exercitată de aceștia este aptă să conducă la intervenirea uzucapiunii de lungă durată, privind terenul în suprafață de 274 mp (după eliminarea suprafeței de suprapunere menționată în procesul-verbal întocmit de OCPI), delimitat prin punctele 1-2-3-4-5-6-7-1 conform schiței anexa nr. 1 la raportul de expertiză topografie și cadastru – refăcut, întocmit de expert tehnic ing. D.. S-a mai apreciat că terenul în litigiu nu formează obiectul dreptului de proprietate publică, deoarece din probele administrate în cauză nu a rezultat că ar fi îndeplinite condițiile fostului art. 3 din Legea nr. 213/1998 privind domeniul public al statului, al județelor și/sau al comunelor, al orașelor și al municipiilor. Tot astfel, s-a stabilit, pe baza probelor administrate în cauză, că bunul imobil nu face obiectul legilor speciale de reparație. În acest context, contrar susținerilor recurentului-pârât, se reține că, în litigiul pendinte, nu s-a demonstrat că terenul se află în domeniul public al statului sau al unității administrativ-teritoriale. Pentru a răspunde criticii recurentului este necesar a se arăta că până la momentul intrării în vigoare a noului C. civ., domeniul public a cunoscut o reglementare în cuprinsul dispozițiilor Legii nr. 213/1998. Potrivit art. 3 alin. (4) din această lege, domeniul public al comunelor, al orașelor și al municipiilor era alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă și din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național ori județean. Totodată, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale era alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. În noul C. civ., proprietatea publică beneficiază de o reglementare de principiu în cuprinsul art. 554 alin. (1), potrivit cu care bunurile statului și ale unităților administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz sau de interes public formează obiectul proprietății publice, însă numai dacă au fost legal dobândite de către acestea. Aplicând aceste dispoziții legale cauzei de față, se constată că nici din perspectiva criteriilor de delimitare prevăzute de Legea nr. 213/1998 (pentru perioada sa de aplicabilitate) și nici din perspectiva dispozițiilor relative la proprietatea publică cuprinse în noul C. civ. (art. 554, art. 858-859), în cauză nu se poate reține că terenul cu privire la care se invocă uzucapiunea ar aparține sau ar fi aparținut proprietății publice. Așadar, în acord cu soluțiile pronunțate în cauză, se impune concluzia că terenul aparține domeniului privat al unității administrativ teritoriale și, astfel, cu privire la acesta putea fi exercitată posesia, aptă să conducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Instanța de apel a analizat conținutul adresei nr. x/16.07.2018, la care face referire recurentul prin cererea de recurs, emisă de Primăria Municipiului București - Direcția de Urbanism Cadastru și Gestionare Teritoriu - Serviciul Fond Funciar Cadastru, în cuprinsul căreia s-a indicat că, în lipsa unei schițe a imobilului, suprafața de teren ce formează obiectul cauzei este inclusă în suprafața de teren ce a fost inventariată ca domeniul privat al Municipiului București, fiind cuprinsă în anexa nr. 6 a Hotărârii Guvernului nr. 401/2013, și a apreciat că această împrejurare nu reprezintă un impediment pentru constatarea incidenței acestui mod de dobândire a proprietății. În consecință, raportat la cele expuse anterior, se constată caracterul nefondat al criticii recurentului cu privire la imposibilitatea reclamanților de a uzucapa terenul, ca urmare a apartenenței acestuia la domeniul public, și cu privire la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1846, art. 1847, art. 1890 și art. 680 din C. civ. de la 1864, a Legii nr. 422/2001 și a art. 36 din Legea nr. 18/1991. Referitor la critica că reclamanții nu au declarat terenul la autoritatea administrativă competentă și nu au plătit impozitul, ceea ce determină concluzia că aceștia nu au stăpânit sub nume de proprietar, se observă că nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, ci echivalează cu o critică adusă modului în care instanța de apel a apreciat asupra probatoriului administrat în cauză. Cu privire la acest aspect al neplății impozitelor, instanța de apel a reținut judicios că achitarea taxelor și impozitelor pentru terenul stăpânit nu este o condiție a existenței elementului animus al posesiei, iar neplata lor nu echivalează cu lipsa elementului intențional și, chiar în lipsa acestei dovezi, reclamanții au făcut dovada elementului intențional (animus domini) al posesiei cu alte probe, probând că au început a poseda pentru sine, sub nume de proprietar, iar nicio dovadă contrară prezumției instituite de art. 1854 din C. civ. din 1864 nu a fost adusă în cauză de pârât, reclamanții continuând să se comporte, după intrarea în stăpânirea terenului, ca posesori, iar nu ca detentori precari. Astfel, împrejurarea că recurentul a formulat critici care tind a provoca o reevaluare a probelor, și respectiv a situației de fapt, nu poate determina legala învestire a instanței de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale ce reglementează această cale de atac și a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecății în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 din C. proc. civ. Procedând în continuare la analiza criticii privind posesia exercitată de reclamanți, în sensul că aceștia nu au făcut dovada exercitării unei posesii utile care să cuprindă cele două elemente, corpus și animus, ci posesia a fost exercitată pentru altul, respectiv pentru pârât, se reține că aspectele de ordin generic, invocate în conținutul cererii de recurs, privind îndeplinirea elementului material sau intențional al posesiei, nu sunt susținute de argumente de nelegalitate și privesc exclusiv reaprecierea probelor și a situației de fapt, stabilite de instanța de apel, incompatibile cu actuala structură a recursului, cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate, natură consacrată în mod expres prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., motiv pentru care nu se impun a fi analizate. Nici cu privire la suprafața de 90 mp, redusă de instanță la 74 mp din motive de suprapunere, recurentul nu a formulat veritabile critici de nelegalitate, întrucât a susținut că relativ la această suprafață nu au fost administrate probe din care să rezulte o posesie utilă și nu a fost declarată în vederea achitării impozitelor, sens în care nu poate fi considerată posesie sub nume de proprietar. Întrucât această critică a fost invocată strict din perspectiva aprecierii de către instanța de apel asupra probatoriului și pentru că nu aduce în discuție chestiuni legate de modul în care instanța a aplicat sau interpretat dispozițiile legale în materie cu privire la această suprafață de teren, se constată că nu poate fi examinată, excedând obiectului de analiză în recurs. Pentru aceste considerente, constatând că motivele de casare sunt nefondate în ansamblul lor, iar aspectele de netemeinicie nu pot analizate prin prezenta cale extraordinară de atac, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar General, împotriva deciziei civile nr. 842A din 27 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă.