ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2190/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București – secția a II-A civilă, în data de 10 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, reprezentat prin primar general, a solicitat instanței constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 112 mp situat în București, Strada x nr. 21, sector 1 și asupra terenului în suprafață de 221 mp situat în București, Strada x nr. 23. În drept, a invocat dispozițiile art. 1890 și urm. din C. civ. de la 1864, art. 94 și art. 194 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 6261/2017 din 06 septembrie 2017, Judecătoria Sector 1 București, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, în data de 13 octombrie 2017, sub nr. x/2017.

Decizia pronunțată în primă instanță de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 50 din 15 ianuarie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat că reclamanta a dobândit, prin efectul prescripției achizitive de lungă durată, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 112 mp situat în București, strada x, numărul 21 (fostul număr 23), identificat conform planului de amplasament de la expertiza topografică, aflată la filele x ale dosarului întocmit la Tribunalul București și a dispus înscrierea în cartea funciară, pe numele reclamantei, a dreptului de proprietate asupra acestui imobil; a respins cererea de chemare în judecată pentru rest, ca neîntemeiată și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1688 A din 7 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de apelanta reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 50 din 15 ianuarie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2017; a admis apelul declarat de apelantul pârât Municipiul București, prin Primarul general al Municipiului București, împotriva aceleiași sentințe, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a respins în tot acțiunea, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1688 A din 7 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs recurenta-reclamantă A., la data de 06 septembrie 2021. Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 16 septembrie 2021 și a fost repartizat aleatoriu completului filtru nr. 10, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a solicitat casarea în tot a deciziei recurate pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. și trimiterea spre rejudecare, instanței de apel, în temeiul art. 497 C. proc. civ., cu consecința menținerii soluției primei instanțe în privința constatării dobândirii prin uzucapiune de către reclamanta A. a dreptului de proprietate asupra terenului de 112 mp situat în București, str. x, (fost nr. 23), sector 1 și constatarea dobândirii prin uzucapiune de către reclamanta A. a dreptului de proprietate și asupra terenului de 221 mp situat în București, str. x, respectiv dispunerea înscrierii în cartea funciară pe numele reclamantei a dreptului de proprietate asupra terenului dobândit prin uzucapiune în suprafață de 221 mp situat în București, str. x. Printr-un prim motiv de recurs, apreciat de recurentă ca fiind încadrabil în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., aceasta a arătat că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii și motive contradictorii, în raport cu situația juridică reală a terenului de 112 mp. A susținut că situația juridică derivând din atestarea intrării terenului de 112 mp în posesia autorilor reclamantei a fost ignorată total în considerentele deciziei recurate, care nu face nicio referire la situația juridică creată prin contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 25.10.1966, încheiat în aceeași zi cu actul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/25.10.1966 de Notariatul de Stat al Raionului Grivița, prin care autorii săi au dobândit terenul de la proprietarii anteriori, B. și C.. A mai adăugat că instanța de apel a reținut, în mod total necorespunzător realității juridice, că reclamanta și autorii săi ar fi avut un așa-zis drept de folosință asupra terenului ce ar fi fost dobândit de la stat, inexistent în realitate. Înscrisul intitulat contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din data de 25.10.1966 a dobândit și dată certă la data decesului unuia dintre semnatarii săi și conține mențiunea expresă că autorii reclamantei au intrat în posesia terenului de 112 mp cel puțin de la acea dată, exercitând o posesie neîntreruptă, publică, sub nume de proprietar, pe un termen de 30 ani care era demult împlinită la data introducerii acțiunii, respectiv la 10 februarie 2017. Nesocotind această situație juridică, hotărârea recurată face referire la o pretinsă stăpânire a acestui teren în calitate de titulari ai unui drept de folosință ce ar rezulta din certificatul de atestare fiscală nr. x/09.08.2016. Înscrierea acestui teren de 112 mp a fost solicitată prin memoriul din 04.08.2016, la Direcția de Taxe și Impozite Locale a Sectorului 1, iar mențiunea de pe certificatul fiscal referitoare la un așa-zis drept de folosință asupra acestui teren, reflectă tocmai posesia reclamantei, neputând fi invocat un drept de proprietate, deoarece nu exista un înscris în acest sens, un titlu de proprietate. Echivocul din certificatul de atestare fiscală a fost de natură să îndrepte instanța de apel pe o pistă falsă, hotărârea fiind nelegală. A mai arătat reclamanta că în privința suprafeței de 112 mp sunt îndeplinite toate condițiile cerute de art. 1847 și urm. din C. civ., pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, însă instanța nu a analizat îndeplinirea acestor condiții, ci a apreciat, prin raportare la evidențele fiscale, că autorii reclamantei nu ar fi fost înscriși drept titulari ai dreptului de proprietate, ci titulari ai unui drept de folosință, or practica judiciară și doctrina au arătat că înscrierea unui imobil în evidențele fiscale nu constituie o condiție pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Printr-un al doilea motiv de recurs, recurenta a criticat nelegalitatea respingerii apelului său privind terenul de 221 mp din str. x, București, în sensul că decizia a fost pronunțată cu încălcarea art. 488 alin. (1) pct. 8 și cuprinde motive contradictorii, motiv circumscris punctului 6 al aceluiași articol. A susținut recurenta că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea legii, respectiv cu încălcarea dispozițiilor legale privind prescripția achizitivă de lungă durată a dreptului de proprietate și asupra terenului de 221 mp, motivele reținute în hotărâre fiind contradictorii, întrucât acest teren a fost stăpânit în mod îndelungat de autorii săi, apoi de reclamantă, prin joncțiunea posesiilor. Lipsa rolului fiscal pentru terenul de 221 mp și neplata impozitului nu reprezintă un impediment legal și nu este de natură a duce la respingerea cererii de constatare a dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate, neechivalând cu lipsa elementului intențional al posesiei. Subsumat acestor motive de recurs a arătat că, dacă terenul ar fi fost în detenția precară a autorului reclamantei, D., cum apreciază eronat instanțele de fond, pe numele acestuia ar fi existat o poziție deschisă de autoritățile fiscale locale în privința taxei dreptului de folosință. A mai susținut că s-a interpretat greșit conținutul adresei nr. x/09.11.1981 a Consiliului Popular al Sectorului 1 București, acest tip de adresă fiind trimis în vederea valorificării parcelelor de teren, aflate în administrarea organizațiilor socialiste, în proprietatea sau folosința persoanelor fizice sau juridice. Astfel, această adresă nu atestă primirea terenului de către autorul reclamantei în anul 1981 din partea municipalității și calitatea acestuia de detentor precar, ce ar fi stăpânit în numele proprietarului, iar nu în nume propriu. Conduita impusă prin acest act privea obligația de a lucra și întreține terenul și nu există nicio mențiune din care să rezulte că acest teren i-ar fi fost atribuit în anul 1981 cu titlu de detenție precară autorului reclamantei. În acest sens, a arătat că motivele instanței de apel în această privință sunt contradictorii și nu configurează situația juridică exactă a modalității de stăpânire a terenului de 221 mp. Conchizând, recurenta-reclamantă a arătat că posesia autorului reclamantei și, ulterior, a acesteia conține ambele elemente, atât cel material, corpus, concretizat prin folosirea efectivă a terenului, cât și cel psihologic, animus, caracterizat prin comportarea lor ca adevărați proprietari, după cum rezultă din declarațiile martorilor, raportate la ceea ce aceștia puteau percepe cu propriile simțuri, sens în care a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la curtea de apel.

Apărările formulate în cauză Intimatul nu a formulat întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22 iunie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1688 A din 07 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 27 octombrie 2022, ora 9:00, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Verificând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte constată că unele dintre motivele de recurs ale reclamantei sunt fondate, astfel că va admite recursul, în limitele și pentru considerentele arătate în continuare: II.1. Cel dintâi motiv de casare vizează situația juridică a terenului în suprafață de 112 mp, situat administrativ în București, str. x, recurenta afirmând că motivele deciziei instanței de apel, în considerarea cărora a fost admis apelul pârâtului, cu privire la acest imobil, sunt total străine de natura cauzei, ignorată fiind situația reală a terenului, astfel cum rezultă aceasta din contractul de vânzare-cumpărare sub semnătura privată, anexat cererii de chemare în judecată. Mai mult decât atât, instanța de apel nu a analizat, în privința acestui teren, condițiile legale pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, în raport cu art. 1847 și urm. din C. civ. de la 1864, incidente în speță. Criticile formulate de reclamantă pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. și ele sunt întemeiate. Astfel, Înalta Curte observă că, prin cererea introductivă de instanță, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul general al Municipiului București, solicitând primei instanțe să constate că a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 112 mp. situat în București, strada x nr. 21, precum și asupra terenului în suprafață de 221 mp. situat în București, Strada x nr 23. În cuprinsul motivelor de fapt și de drept menite să justifice formularea acestei pretenții concrete, reclamanta arată că cele două imobilele au fost stăpânite sub nume de proprietar, începând cu anul 1980 de către autorii săi, posesia fiind continuată prin joncțiunea posesiilor, astfel încât a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, în condițiile C. civ. de la 1864. Judecând în fond, prima instanță constată că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin efectul prescripției achizitive de lungă durată, asupra terenului în suprafață de 112 mp situat în București, strada x, numărul 21 (fostul număr 23), identificat conform planului de amplasament de la expertiza topografică, aflată la filele x – 35 ale dosarului întocmit la Tribunalul București și dispune înscrierea acestui drept în cartea funciară, pe numele reclamantei. Se reține, în esență, că reclamanta, împreună cu autorii săi, stăpânesc prin joncțiunea posesiilor terenul din str. x, în suprafață de 112 mp, "din anii 1970, de la preluarea acestuia de către autorii săi, din declarațiile martorilor rezultând că aceștia erau percepuți ca proprietari și că dreptul de a stăpâni bunul nu a fost contestat". Posesia exercitată a fost una continuă, publică și pașnică. Cu privire la această soluție a primei instanțe a declarat apel pârâtul, Municipiul București prin Primarul general, susținând textual: Se poate observa cu ușurință că instanța de judecată se raportează în permanență la adresa poștală str. x (pag. 2), iar în finalul considerentelor are în vedere și adresa poștală str. x (pag. 3) în condițiile în care, așa cum s-a menționat prin adresa nr. x/28.12.2018 a Direcției Patrimoniu Serviciul Cadastru din cadrul instituției pârâte, imobilul identificat potrivit planului de situație întocmit de expert tehnic judiciar ing. E., pentru imobilul din str. x anexat solicitării reprezintă, în limita preciziei grafice o secțiune din imobilul consemnat cu nr. 23 pe strada x, având dosar de carte funciară nr. x (potrivit planului întocmit la nivelul anului 1940); o secțiune din imobilul marcat cu nr. 17 pe str. x, potrivit planului topografic întocmit la nivelul anului 1986, cu suprafața de 1354 mp teren, ca proprietate de stat, categoria de folosință alte terenuri, cu posesori de parcela la data întocmirii evidențelor Consiliul Popular sector 1 București. De asemenea, prin adresa nr. x/09.11.2018 a aceleiași Direcții, se arată că potrivit planurilor existente, în arhiva direcției, deținute în copie xerox de lucru, imobilul identificat potrivit planului de situație aferent expertizei tehnice, respectiv imobilul pentru care se folosește adresa poștală str. x (fost nr. 23) sector 1 București este distinct de imobilul din str. x. Totodată, imobilul situat la adresa poștală din str. x a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 200/19.05.1979, la poziția 123 figurând expropriat imobilul situat în str. x, București, cu suprafața de teren de 252 mp și construcții în suprafață desfășurată de 79 mp pe numele C.. Mai mult decât atât, reclamanta, prin acțiunea introductivă pretinde că terenul de 112 mp situat în str. x, fost nr. 23 a intrat în posesia defuncților F. și G. la data de 25.10.1966, conform celor ce rezultă din înscrisul intitulat "contract de vânzare cumpărare" sub semnătură privată, încheiat de aceștia cu B. și C., iar suprafața respectivă ar fi reprezentat un drum de trecere la proprietatea cumpărătorilor ce a fost alipită proprietăților din str. x, iar instanța de fond (în pag. 2 din considerente) nu face absolut nicio referire la acest înscris (actul sub semnătură datată 25.10.1966), la pagina 2 din acțiunea reclamantei susținându-se prima dată că s-a încheiat un act (contract) sub semnătură privată la 25.10.1996, iar a doua oară (în fraza următoare) ci s-ar fi dobândit proprietatea printr-un un act autentic nr. 6526/25.10.1966 (încheiat în aceeași zi ca actul sub semnătură privată). Avem așadar, aparent, două înscrisuri (unul sub semnătură privată și unul autentic) cu privire la imobilul din str. x, despre care nu se vorbește deloc în considerente și care nu au fost nici atașate cererii de chemare în judecată pentru a fi avut în vedere la soluționarea pricinii (...)". Judecând apelul pârâtului, instanța de apel îl găsește fondat și îl admite, cu consecința respingerii în tot a acțiunii civile exercitate de reclamantă. Înalta Curte constată că instanța de apel a judecat apelul pârâtului ignorând motivele acestuia, circumscrise în esență, următoarele două chestiuni: a) identificarea cu precizie a imobilului din str. x (fostul nr. 23); b) stabilirea situației juridice corecte a terenului în suprafață de 112 mp. situat în str. x, București, conform înscrisurilor probatorii depuse de reclamantă, care relevă existenta unei vânzări, realizată în anul 1966, în privința acestui teren. Înalta Curte reamintește că art. 1890 C. civ. din1864 recunoaște posesorului posibilitatea de a prescrie, prin trecerea unui timp de 30 de ani, fără a fi obligat la a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua-credință. Uzucapiunea de lungă durată este, astfel, singurul mod originar de dobândire a proprietății imobiliare, pentru acele regiuni ale țării care au fost supuse dispozițiilor C. civ. din 1864. Ceea ce trebuie să dovedească posesorul care invocă în favoarea sa efectele acestei uzucapiuni este că posesia pe care a exercitat-o, pe durata termenului de 30 de ani, a fost una "utilă", în sensul prevederilor art. 1847 și urm. C. civ. din 1864, adică continuă, neîntreruptă, publică și sub nume de proprietar; legea admite ca cel care invocă, în favoarea sa, uzucapiunea de 30 ani să fi exercitat singur o posesie utilă ori să invoce joncțiunea posesiilor, prin unirea actualei posesii cu aceea a autorului său (art. 1860 C. civ. 1864). Invocând uzucapiunea, ca mod distinct și originar de dobândire a dreptului de proprietate (cf. art. 645 C. civ. din 1864), o "veritabilă sancțiune" îndreptată împotriva celui care a pierdut posesia asupra bunului, lăsând ca aceasta să fie exercitată de o altă persoană, reclamantul acțiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate trebuie să justifice calitatea procesuală pasivă a persoanei chemate în judecată, căci o astfel de acțiune nu poate fi formulată decât în contradictoriu cu adevăratul proprietar al imobilului în litigiu conform art. 1890 C. civ. 1864. Mai mult decât atât, existența unui titlu translativ de proprietate, valabil constituit, conduce la dobândirea în acest mod a proprietății și face cu neputință invocarea simultană a uzucapiunii. În prezentul proces, apelurile exercitate de cele două părți aflate în litigiu au provocat o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel, în virtutea efectului integral devolutiv al apelului, fiind chemată să statueze atât în fapt, cât și în drept, printr-o nouă judecată în fond (art. 476 C. proc. civ.). Pentru a putea să soluționeze litigiul conform textelor normative incidente, instanța de apel, raportându-se la motivele celor două apeluri, avea obligația să stăruie pentru clarificarea tuturor împrejurărilor de fapt esențiale în prezentul proces, referitoare la idenficarea terenului în suprafață de 112 mp, situat în str. x ("fost nr. 23") în condițiile în care se solicită în mod distinct și constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate cu privire la imobilul din str. x, iar apelantul pârât formulează critici sub acest aspect; circumstanțele în care autorii reclamantei, soții F. și G. au intrat în posesia terenului în suprafață de 112 mp, în condițiile în care aceștia au anexat cererii de chemare în judecată un înscris sub semnătură privată denumit "Contract de vânzare-cumpărare" datat "25.10.1966", precum și un contract de vânzare-cumpărare încheiat în forma solemnă a înscrisului autentic, nr. 6526 din 25 octombrie 1966. Or, niciunul dintre aceste mijloace de probă nu a fost analizat de către instanța de apel, pentru a se putea stabili cu certitudine ce efecte juridice au produs, în ce măsură ele vizează imobilul teren cu privire la care se pretinde, în prezent, constatarea dobândirii aceluiași drept de proprietate, prin uzucapiune. Mai mult decât atât, instanțele de fond aveau obligația să verifice cum justifică reclamanta chemarea în judecată a unității administrativ-teritoriale, cât vreme pretinde că autorii săi au dobândit posesia prin vânzare, de la soții B. și C., lipsind din considerentele instanței de apel orice referire la acești pretinși proprietari și la starea lor actuală. Instanța de apel ignoră, în cvasitotalitatea lor, motivele de apel ale pârâtului, cele care pun în discuție identificarea și situația juridică a imobilului teren în suprafață de 112 mp, la data începerii pretinsei posesii de 30 de ani, susceptibilă de a face dovada absolută a dobândirii dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei. În motivarea propriu-zisă a hotărârii, instanța de apel se axează într-un mod excesiv și nejustificat pe mențiunile din evidențele fiscale și conferă certificatului de atestare fiscală o valoare probatorie absolută, pentru a reține calitatea de "detentor precar a reclamantei". Or, o astfel de analiză putea și trebuia făcută de instanță prin raportare la una din condițiile posesiei utile, aceea ca ea să fie publică, având în vedere data înscrierii imobilului în evidențele fiscale, temeiul înscrierii, precum și celelalte probe administrate, menite să susțină sau nu exercitarea unei posesii publice și sub nume de proprietar. Se va reține că înscrierea imobilului în evidențele fiscale, de către cel care invocă dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, nu este, prin ea însăși, suficientă pentru a justifica exercitarea unei posesii utile, în sensul legii. Tot astfel, omisiunea unei astfel de înscrieri nu poate să nege posesorului, în mod absolut, posibilitatea dobândirii proprietății printr-un mod originar, cum este uzucapiunea, câtă vreme condițiile legale pot fi probate prin alte mijloace procedurale; înscrierea imobilului în evidențele fiscale nu este o condiție prescrisă de lege, așa încât informația are doar valoare probatorie și poate fi valorificată numai prin coroborare cu celelalte probe care se impune a fi administrate. În scopul efectuării unei riguroase și complete cercetări judiciare, în exercitarea rolului activ al judecătorului în procesul civil și cu respectarea efectului devolutiv al apelului, cercetare menită să asigure garanțiile unei corecte aplicări a legii substanțiale incidente, în speță, a textelor normative care reglementează uzucapiunea de 30 de ani, sub imperiul C. civ. de la 1864, Înalta Curte va admite acest motiv de recurs și va dispune casarea cu trimitere spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. II.2. Criticile circumscrise celui de-al doilea motiv de recurs susținut de reclamantă vizează situația juridică a imobilului teren în suprafață de 221 mp, situat administrativ în București, str. x și au fost întemeiate în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta afirmând o greșită aplicare a legii și existența unor motive contradictorii. Toate aceste critici sunt nefondate. Înalta Curte observă că prin hotărârea de primă instanță, confirmată în apel, a fost respinsă acțiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate, cu privire la acest teren, reținându-se, în esență, că probele administrate pun în evidență o atribuire a terenului în folosință, în favoarea autorilor reclamantei, printr-un act al municipalității datând din anul 1981, posesia nefiind exercitată de către aceștia în calitate de proprietari, ci pe baza unui alt titlu. Cât privește intervertirea posesiei, transformarea detenției precare într-o posesie utilă, începând cu anul 1983, instanța de apel relevă că aceasta era posibilă numai în condițiile art. 1858 din C. civ. 1864 or, niciuna dintre acestea nu se verifică, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei. Enunțând anterior condițiile legale ale posesiei utile, neafectate de vreun viciu, susceptibilă să conducă la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiunea de lungă durată, prezenta instanță de recurs sublinia că aceasta trebuie să fie exercitată "sub nume de proprietar". Per a contrario, atunci când posesia este lipsită de elementul ei intențional și psihologic, adică nu este exercitată ca și un veritabil proprietar, ci în baza unui titlu ori cu îngăduința proprietarului, ea este viciată, precară și nu poate produce efectele achizitive dorite. Posesia "sub nume de proprietar" creează o aparență de proprietate în favoarea celui care o exercită pe parcursul perioadei de uzucapiune. Rezultă că exercitarea în fapt a unor acte asupra bunului, adică simpla detenție, poate avea loc în numele detentorului însuși sau în numele altuia și echivalează cu lipsa posesiei, în absența elementului intențional al acesteia. În acest sens, prin art. 1853 din C. civ. din 1864 se prevede textual: "actele ce exercităm sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precariu, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea destinațiunei legale a aceluia, nu constituiesc o posesiune sub nume de proprietar." Prin urmare, posesia utilă, aceea apărată de lege "ca manifestare exterioară a unui drept", presupune atât un exercițiu de fapt a unor acte materiale concrete asupra bunului, cât și posibilitatea de a exercita aceste acte, ca manifestare a pretenției că cel ce le exercită are un drept de proprietate asupra bunului respectiv. În prezentul proces, instanțele fondului au stabilit cu certitudine, sub aspect probator, că terenul a fost predat autorului reclamantei, cu titlu de folosință, printr-o deciziei a Consiliului popular al sectorului 1 București, emisă în anul 1981. Or, aceasta înseamnă că autorul reclamantei nu ar fi putut exercita acte de folosință asupra terenului în nume de proprietar ci în calitatea acestuia de detentor precar. Totodată, instanțele de fond au stabilit că reclamanta nu a făcut proba unei transformări a detenției precare în posesie utilă, ulterior anului 1983, pentru a putea primi incidență art. 1858, C. civ. din 1864. Așa fiind, concret instanța de apel a constatat că, în privința acestui imobil, reclamanta nu a probat o posesie utilă, susceptibilă de a conduce la dobândirea dreptului de proprietate. II.3. Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta afirmă contrarietatea motivelor deciziei de apel, fără a argumenta și a indica care sunt, în concret, motivele contradictorii și/sau în ce constă contradictorialitatea acestora. Recurenta susține că, în pofida celor reținute de către instanța de apel, exercitarea posesiei sub nume de proprietar a fost dovedită prin declarațiile de martori; că adresa emisă în anul 1981 de către Consiliul popular al sectorului 1 București nu atestă primirea terenului cu titlu de detenție precară, cum eronat a fost stabilit în fapt; că declarația unuia dintre martori în sensul că terenul a fost primit în folosință este "doar o speculație a acestuia"; că din analiza raportului de expertiză, unde se precizează că acest teren se află în continuarea suprafeței de 221 mp. teren se putea deduce voința autorilor reclamantei și a reclamantei înseși de a stăpâni acest teren ca tot unitar, ca adevărați proprietari. Toate împrejurările menționate de recurentă pun sub semnul îndoielii interpretarea pe care instanțele de fond au dat-o probelor ce au fost administrate și, implicit, realitatea juridică a celor stabilite în fapt, tinzându-se la reaprecierea probelor pentru o modificare a împrejurărilor de fapt esențiale în această cauză. Acestea sunt, însă, aspecte evidente de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, iar caracterul excepțional al recursului face cu neputință o reabordare în recurs a împrejurărilor de netemeinicie – atribuit prin excelență conferit celor două instanțe de fond (prima instanță și instanța de apel). În raport cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, cele expres și limitativ prezentate la pct. 1-8 al alin. (2), art. 488 C. proc. civ., iar aspectele invocate de recurentă nu pot fi circumscrise acestora. În consecință, vor fi înlăturate aceste motive de netemeinicie, ca inadmisibile, în recurs. Față de toate cele ce preced, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., făcând aplicarea art. 496 rap. la art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantei și va casa în parte decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu privire la apelul declarat de pârâtul Municipiul București. Cu prilejul rejudecării, instanța de apel va ține seama de toate cele statuate anterior cu prilejul judecării celui dintâi motiv de casare(II.1), referitor la situația juridică a terenului în suprafață de 112 mp, situat administrativ în București, str. x, precum și de motivele invocate de apelantul-pârât, prin declarația de apel.