ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1095/2018

După deliberare, asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Zărnești, la data de 12.01.2010, sub nr. x/2010, reclamanții A., B., C. și D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, E., F., G. și H.: să se constate că reclamanții sunt moștenitorii defunctei lor mame, I., decedată la data de 30.11.1992, potrivit certificatului de moștenitor nr. X/11.02.2004, eliberat de BNP J., fiecare dintre ei deținând câte o cotă de 1/4 din imobilul cu destinația de loc de casă, în suprafață de 4.624,344 mp, situat în orașul Predeal (fost Râșnov), parcelarea Izvorul Rece, județul Brașov, identificat cu nr. top. x, înscris în CF nr. x Râșnov; să se constate că imobilul mai sus identificat a fost expropriat în mod abuziv de către pârâtul Statul Român, fără a preveni sau consulta proprietarul și fără a plăti vreo despăgubire; să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate pe care părțile le dețin asupra imobilului, respectiv a titlului reclamanților dobândit prin moștenire și a titlului deținut de pârâții persoane fizice, ce a fost dobândit de către aceștia în temeiul legilor fondului funciar, respectiv prin cumpărare; să se restabilească dreptul lor de proprietate asupra imobilului; să dispună intabularea acestui drept în evidențele de carte funciară; să fie obligat pârâtul Statul Român ca, în termen de 6 luni, să procedeze la predarea imobilului în starea în care acesta s-a aflat anterior exproprierii, prin ridicarea sau dărâmarea pe cheltuiala sa a construcțiilor efectuate de actualii proprietari, care sunt pârâții persoane fizice; să fie obligat același pârât la plata unor daune materiale în cuantum de 1.331.712 RON și a unor daune morale de 400.000 RON, rezultate din exproprierea abuzivă a imobilului, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 67/D/29 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, în Dosar nr. x/2011, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți.

În motivarea hotărârii s-a reținut, în esență, că acțiunea în revendicare este inadmisibilă potrivit Deciziei nr. 33/2008, față de faptul că bunul imobil din litigiu, identificat prin nr. top. x, s-a aflat, în data de 01.01.1990, în patrimoniul fostei K. și a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, intrând în patrimoniul pârâtului E. cu titlu de reconstituire a dreptului de proprietate în conformitate cu legile speciale ale fondului funciar, potrivit titlului de proprietate nr. 36663/2004 emis de Comisia județeană Brașov de aplicare a legilor fondului funciar.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal, reclamanții, arătând că o asemenea abordare a acțiunii nu constituie o soluționare pe fond a acesteia, fiind de fapt o încălcare a accesului liber la justiție, o denegare de dreptate. Documentația nu confirmă deloc că, vreodată, acest teren ar fi intrat în patrimoniul K., fără a fi indicată acea cooperativă. Intabularea dreptului de proprietate pe numele autoarei apelanților, I., a rămas valabilă și nealterată până la data de 12.12.2005, când, în mod nejustificat, apare intabulat Statul Român, ca urmare a unei operațiuni ilegale de contopire. Efectul constitutiv (nu doar de opozabilitate) al intabulării dreptului de proprietate în favoarea autoarei apelanților, a împiedicat orice "transfer" al dreptului către altă persoană, fizică sau juridică, în absența radierii prealabile a dreptului inițial intabulat în favoarea autoarei acestora, pe care au moștenit-o conform certificatului de moștenitor nr. x/11.02.2004, în cuprinsul căruia este prevăzut ca făcând parte din masa succesorală imobilul ce formează obiectul acestui proces. În consecință, apelanții au susținut că dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv nu a fost niciodată pierdut de către autoarea acestora, nefiind necesară folosirea procedurii restituirii dreptului de proprietate sau cea a restituirii pe calea Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 87/30 septembrie 2013, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelul formulat de reclamanți, ca nefondat.

Prin Decizia nr. 985/26 martie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a admis recursul declarat de reclamanți împotriva Deciziei nr. 87/Ap/30 septembrie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

Prin Decizia civilă nr. 309/2 martie 2015 a Curții de Apel Brașov, secția civilă (Dosar nr. x/2011*), a fost respins apelul reclamanților, ca nefondat.

Prin Decizia nr. 2230/15 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamanți împotriva Deciziei nr. 309/2 martie 2015 a Curții de Apel Brașov, secția civilă; a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Prin încheierea din data de 5 ianuarie 2016, Curtea de Apel Brașov, secția civilă (Dosar nr. x/2011**) a constatat că L. are calitatea de succesor al defunctului E., potrivit certificatului de moștenitor nr. x/04.08.2014 emis de BNP M.

Prin Decizia civilă nr. 1584/Ap/09 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă (Dosar nr. x/2011**), s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A., B., C. și D. împotriva Sentinței civile nr. 67/29 martie 2013 a Tribunalului Brașov; a fost stabilit onorariul definitiv pentru expertul tehnic N. la suma de 6.500 RON, diferența de 4.000 RON urmând a fi achitată de apelanți și au fost obligați apelanții la plata către intimații F., G. și H. a cheltuielilor de judecată solicitate de aceștia, în cuantum de 3.000 RON.

Prin Decizia nr. 430/8 martie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamanți împotriva Deciziei civile nr. 1584/Ap/09 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel sub aspectul insuficientei stabiliri a situației de fapt, cât și a faptului că în apel nu s-a răspuns criticilor enunțate cu privire la: stabilirea semnificației juridice a înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, pe numele autoarei reclamanților, I., înscriere care, potrivit susținerii acestora, a rămas "valabilă și nealterată până în anul 2005, când statul s-a intabulat abuziv" stabilirea dacă înscrierea în cartea funciară are valoarea unui bun sau cel puțin a unei speranțe legitime de restituire, în sensul art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de care recurenții reclamanți se pot prevala pentru a determina operațiunea comparării titlurilor de proprietate valabile în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun îndreptată împotriva persoanelor fizice aflate, de asemenea, în posesia unor titluri valabile sau necontestate de proprietate sau care pot îndreptăți reclamanții la restituirea bunului imobil liber, de asemenea, în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun îndreptate împotriva statului; stabilirea regimului juridic al imobilului în litigiu, în sensul de a se tranșa care este legea specială aplicabilă acestuia; expunerea în mod detaliat în succesiune cronologică a tuturor operațiunilor de carte funciară care au fost efectuate cu privire la imobilele înscrise în cartea funciară (dezmembrări, alipiri, transferări în alte cărți funciare), precum și cu privire la imobilele cu care anumite numere topografice din această carte funciară au fost ulterior corelate; situația despăgubirilor solicitate sub forma daunelor materiale și morale; situația onorariului definitiv pentru expertiza efectuată de expertul N.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2011***, iar cu ocazia rejudecării au fost administrate probe constând în înscrisuri.

Prin încheierea din 18 octombrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2011***, care face parte integrantă din Decizia nr. 1803/Ap/27 octombrie 2017, pronunțată în același dosar (practicaua hotărârii), Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în baza art. 23 din O.G. nr. 2/2000, a stabilit onorariu definitiv pentru expert N. la suma de 6.500 RON și a obligat apelanții-reclamanți să plătească diferența de 4.000 RON.

În considerente instanța de apel, văzând nota de evaluare a onorariului expertului, văzând că în cauză au mai fost întocmite două suplimente de expertiză, a reținut ca fiind real onorariul solicitat de către expertul N., astfel încât a stabilit valoarea decontului final la 6.500 RON, urmând ca diferența de 4.000 RON să fie achitată de către parte.

Prin Decizia civilă nr. 1803/Ap/27 octombrie 2017, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți B., D. și C. în nume propriu și ca succesoare a apelantei A. împotriva Sentinței civile nr. 67/D/29 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2011. Au fost obligați apelanții să plătească intimaților pârâți F., G. și H. suma de 4.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prezenta acțiune a fost calificată de instanța de fond prin încheierea din 22 martie 2013 drept o acțiune în revendicare imobiliară, întemeiată pe compararea titlurilor de proprietate, respectiv a certificatului de moștenitor, deținut de reclamanți, și a titlului de proprietate deținut de pârâtul E. și a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtul E., în calitate de vânzător, cu pârâții F., G. și H., în calitate de cumpărători. în consecință, pentru a se analiza admisibilitatea acțiunii, se impunea analizarea condițiilor de fond privind regimul terenului și a valorii înscrierii din cartea funciară necesare în compararea de titluri, în acest sens fiind îndrumările date în deciziile de casare pronunțate în cauză.

La data formulării acțiunii în revendicare, potrivit certificatului de moștenitor nr. x/11.02.2004, eliberat de BNP J., reclamanții B., C., D. și A. (în prezent decedată) dețineau cota de 1/4 părți fiecare din imobilul cu destinația de loc de casă, în suprafață de 4.624,344 mp, situat în orașul Predeal (fost Râșnov), parcelarea Izvorul Rece, județul Brașov, identificat cu nr. top. x, înscris în CF nr. x Râșnov.

Pârâtul Statul Român era titular tabular al dreptului de proprietate pe terenul de sub nr. top. x pășune de 3.923,156 mp, iar pârâții F., G. și H. erau titularii tabulari ai dreptului de proprietate pe terenul de 1.600 mp cu nr. top. x, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. X/21.02.2006.

Potrivit situațiilor de carte funciară, rezultă că, inițial, în CF nr. x Râșnov, imobilul din litigiu s-a aflat înscris sub nr. top. x ca loc de casă de 4.624,344 mp, iar, la 19.08.1940, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea I. în baza contractului de vânzare-cumpărare din 18.08.1940. Conform extrasului de CF din 23.05.2002, a Figurat ca proprietar I., înscriere care a fost menținută până la intabularea dreptului de proprietate a Statului Român din 12.12.2005.

La data de 12.12.2005, potrivit Încheierii nr. 7296/12.12.2005, se dispune contopirea nr. top. x cu nr. top. x din CF nr. X, rezultând suprafața de 5.523,156 mp ce se notează cu nr. top. x și se renotează dreptul de proprietate în favoarea Statului Român. La aceeași dată, respectiv 12.12.2005, se dezmembrează imobilul în suprafață de 5.523,156 mp în nr. top. x pășune de 3.923,156 mp și nr. top. x pășune de 1.600 mp și se transcrie nr. top. x de 1.600 mp în CF nou x Râșnov.

Potrivit CF x N Râșnov sub nr. top. x pășune de 1.600 mp, s-a dispus la 12.12.2005 intabularea titlului de proprietate nr. 36663/2004 cu titlu reconstituire conform Legii nr. 18/1991 în favoarea lui E., iar, la 22.02.2006, intabularea contractului de vânzare-cumpărare în favoarea noilor proprietari F., G. și H.

Conform extrasului de CF nr. x, nr. vechi x din 17.01.2013, sub nr. top. x pentru 3.923,156 mp figurează ca proprietar Statul Român și sub nr. top. x pentru 1.600 mp figurează ca proprietari F., G. și H.

Rezultă că, începând cu 12.12.2005, autoarea reclamanților nu a mai figurat ca proprietară tabulară, iar reclamanții nu și-au înscris certificatul de moștenitor de care s-au prevalat în dovedirea dreptului lor de proprietate, deși la data emiterii certificatului de moștenitor nr. x/11.02.2004 nu exista o piedică de carte funciară pentru înscrierea dreptului lor de proprietate prin succesiune. Reclamanții au considerat că sunt titularii unui drept extratabular potrivit art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, dobândit prin succesiune începând cu 1992, însă acest drept a coexistat cu dreptul extratabular al Statului Român dobândit prin exproprierea din 1960, apoi cu dreptul tabular al Statului Român începând cu 12.12.2005 și cu dreptul tabular din 2006 al dobânditorilor pârâți pentru porțiunea de 1.600 mp de teren.

În privința încheierii de CF nr. 7296/12.12.2005, care a stat la baza înscrierii dreptului de proprietate al Statului Român, se constată că aceasta a vizat cererea numitului P. pentru intabularea titlurilor de proprietate, actului de partaj, contractului vânzare-cumpărare, actului de dezmembrare și partaj pentru imobilul fâneață și pășune înscris în CF nr. x, inclusiv pentru nr. top din litigiu nr. x. Interesul petentului P. în formularea cererii era legat de intabularea dreptului său de proprietate obținut în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 24.09.2004 pentru nr. top. cadastral x din tarlaua x, în suprafață de 23.200 mp. Cu ocazia lucrării de intabulare a dreptului său de proprietate, documentația a vizat și tarlaua x cu parcelele x ce se refereau la nr. top. x pășune de 1.600 mp, pentru care s-a dispus intabularea titlului de proprietate nr. x/2004 cu titlu reconstituire conform Legii nr. 18/1991 în favoarea lui E. Motivul pentru care lucrarea cadastrală a cuprins și tarlaua x nu este cert, însă probabil că pentru identificarea terenului de 23.200 mp aparținând petentului P., verificările s-au extins și la această parcelă ce a fost cuprinsă în documentație, cu atât mai mult cu cât era emis deja titlul de proprietate al pârâtului E. și erau aplicabile dispozițiile art. 40 alin. (4) din Legea nr. 7/1996, care impuneau înscrierea din oficiu a titlurilor de proprietate.

În cadrul documentației ce a stat la baza intabulării s-a arătat că înscrierea dreptului de proprietate al Statului Român s-a făcut cu titlu de expropriere conform Legii reformei agrare nr. 187/1945, referința având la bază adresa nr. x/23.11.2005 emisă de Primăria Râșnov, potrivit cu care terenul de la nr. top. x se afla la 1.01.1990 pe teritoriul DD..

În ceea ce privește situația faptică actuală a imobilului, potrivit expertizei judiciare întocmite de expert N., rezultă că pe terenul cu nr. top. x, aparținând tabular de Statul Român, se află construcții edificate ce ocupă 75% din teren, respectiv pe suprafața de 857 mp identificat eronat cu nr. top. x se află 2 construcții cu destinație rezidențială, blocuri de locuit, pe suprafața de 1.094 mp cu nr. top eronat y o parte a complexului CC., pe suprafața de 193 mp terenul cu nr. cad. x, pe suprafața de 656 mp cu nr. cad. x, se află o clădire pensiune turistică. Conform extraselor CF depuse, la nr. top. x, nr. top. x și nr. top. x se află intabulat dreptul de proprietate a SC Q., iar la nr. top. x figurează proprietari R. și N. Potrivit aceleiași expertize, pe nr. top. x, aflat în proprietatea tabulară a pârâților F., G. și H., nu se află construcții, iar valoarea de piață a suprafeței de 1.600 mp era de 56.000 euro la 16.05.2016. Reclamanții au solicitat predarea terenului în suprafață de 4.624,344 mp și dărâmarea construcțiilor fără să formuleze însă acțiunea în contradictoriu și cu ceilalți posesori și proprietari ai construcțiilor existente pe teren.

În consecință, se constată că situația de carte funciară la data formulării acțiunii și în prezent se prezintă diferit de situația menționată în certificatul de moștenitor exhibat de reclamanți, în sensul că s-a operat o comasare de terenuri, o renotare de nr. top, o dezmembrare, formare de 2 loturi noi, o transcriere în altă carte funciară și înscrieri de noi titulari ai dreptului de proprietate, respectiv Statul Român și pârâții F., G. și H.

În acest context, urmează a se stabili care este semnificația juridică a înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, pe numele autoarei reclamanților, I. Se constată că această înscriere s-a bucurat de prezumția legală relativă de proprietate prevăzută de art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, potrivit căruia, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei. Caracterul relativ al prezumției este dat de dispozițiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, potrivit cu care drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită și expropriere, dar titularul nu va putea însă dispune de ele prin carte funciară decât după ce s-a făcut înscrierea, ceea ce înseamnă că prezumția de proprietate poate fi răsturnată în cazul intervenirii unui mod de dobândire a dreptului de proprietate recunoscut și fără înscriere în carte funciară. În consecință, prezumția relativă de proprietate recunoscută autoarei reclamanților a operat până la dobândirea dreptului de proprietate extratabular în condițiile art. 26 din decretul lege menționat de către un alt titular, respectiv Statul Român în 1960. Nu se poate reține că exproprierea ar fi avut loc la 12.12.2005, întrucât la acea dată s-a înscris doar dreptul ce a fost anterior dobândit fără înscriere în cartea funciară. Prevederile tezei finale a art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 au permis înscrierea dreptului extratabular indiferent de perioada de timp scursă între dobândirea dreptului și cererea de înscriere.

În legătură cu valoarea înscrierii în cartea funciară ca bun sau ca speranță legitimă de restituire, se constată că reclamanții au urmărit să obțină recunoașterea dreptului lor de proprietate care nu a fost exercitat o perioadă lungă de timp, care a rămas înscris în cartea funciară în ceea ce privește autoarea lor până în 2005 și pentru care au achitat impozit începând cu 19.06.2003. Speranța de a se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, care nu a fost exercitat efectiv de multă vreme nu a fost considerată de jurisprudența europeană drept un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. l. În cauză, până la data promovării acțiunii în revendicare nicio instanță internă sau autoritate administrativă nu a recunoscut caracterul abuziv al preluării terenului în 1960 și nici nu le-a recunoscut reclamanților în mod definitiv dreptul de a li se restitui terenurile în litigiu, demersurile administrative efectuate potrivit legilor speciale de restituire fiind finalizate în detrimentul acestora. Rezultă că înscrierea în cartea funciară a autoarei reclamanților nu avea valoarea unui "bun actual" în sensul jurisprudenței europene, cu atât mai mult cu cât, la data introducerii acțiunii, dreptul acesteia nu mai figura în cartea funciară, însă se apreciază că înscrierea avea valoarea unei "speranțe legitime" în recunoașterea dreptului de proprietate asupra bunului potrivit procedurii prevăzute de legislația în vigoare, întrucât, împreună cu certificatul de moștenitor exhibat și cu plata impozitului pe teren, oferea reclamanților speranța legitimă că interesul lor patrimonial bazat pe dreptul extratabular dobândit prin succesiune se putea concretiza într-o acțiune în revendicare dacă imobilul nu era supus procedurii speciale de reconstituire a dreptului de proprietate.

În legătură cu modul de dobândire a dreptului de proprietate a Statului Român, în formă extratabulară până la data de 12.12.2005, se constată că la momentul preluării terenului de către Statul Român, în jurul anului 1960, erau incidente prevederile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, care permiteau "dobândirea" dreptului de proprietate rezultat din succesiune, accesiune, vânzare silită și expropriere și fără înscriere în cartea funciară. Această dobândire a dreptului nu presupunea radierea distinctă a dreptului de proprietate al titularul anterior, cum greșit apreciază apelanții, întrucât atât dobândirea, cât mai ales înscrierea unui drept tabular includea lipsirea de eficiență a titlului anterior, fără a fi nevoie de o radiere expresă a dreptului fostului titular.

În cauză, într-adevăr, nu a fost depus titlul de preluare a terenului de către Statul Român pentru a se stabili momentul preluării și temeiul juridic, astfel că se conchide că a avut loc o preluare abuzivă. Potrivit susținerilor reclamanților și a actelor de la dosar, terenul s-a aflat în posesia defunctei I. până în anul 1960, când a fost expropriat și preluat abuziv de Statul Român, el regăsindu-se, la 1.01.1990, în evidențele DD., care, prin H.G. nr. 266/28.05.1991, s-a reorganizat în SC "U." Râșnov SA (pct. 22, Anexa I la H.G.). SC U. SA a predat la rândul său aceste terenuri la data de 15.02.2002 către Primăria Orașului Zărnești, care a dispus de ele în baza Legii nr. 18/1991 (adresa nr. x/23.11.2015).

Prin urmare, dacă la 1.01.1990 terenul din litigiu s-a aflat în proprietatea fostei întreprinderi agricole de stat, se prezumă faptul că acesta a făcut obiectul procesului de colectivizare și expropriere început prin reforma agrară realizată prin Legea nr. 187/1945, care a vizat și terenurile absenteiștilor sau a celor care nu și-au cultivat terenul, posibil și cazul autoarei reclamanților care a fost plecată din localitate, aspect necontestat de către părți și care rezultă și din corespondența purtată de autoarea reclamanților cu numitul E. între 1947 - 1949. Regimul juridic al terenului a fost reglementat apoi prin Decretul nr. 712/1960, potrivit cu care bunurile aflate în posesia unei organizații socialiste sunt proprietate de stat, de la data intrării lor în posesia statului sau a oricărei organizații socialiste. Terenul a fost supus ulterior incidenței Hotărârii nr. 2930/1967 privind organizarea și funcționarea întreprinderilor agricole de stat, text de lege în vigoare de la 01.12.1967 până la 31.12.1978. Cum reforma agrară inițiată prin Legea nr. 187/1945 s-a realizat prin expropriere, rezultă că la momentul preluării terenului de către Statul Român, în jurul anului 1960, acesta din urmă a dobândit un drept de proprietate extratabular valabil și fără înscriere în cartea funciară. Intabularea ulterioară a dreptului de proprietate a Statului Român în cartea funciară s-a realizat în condițiile art. 26 teza finală a Decretul-lege nr. 115/1938, care au permis titularului dreptului extratabular să-și înscrie dreptul de proprietate în situația în care urma să dispună de dreptul său de proprietate. Operațiunea de comasare prin alăturarea celor două terenuri aparținând autoarei reclamanților și fostei titulare V. a fost posibilă întrucât ambele terenuri figurau la 1.01.1990 ca fiind în administrarea DD., deci în proprietatea Statului Român, care putea dispune de ele.

În legătură cu regimul juridic aplicabil terenului sub aspectul identificării legii speciale, se constată că dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 au prevăzut că terenurile preluate abuziv de către stat, fără niciun titlu, revin de drept proprietarilor care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane. De asemenea, dispozițiile art. 37 din Legea nr. 18/1991 au reglementat situația terenurilor trecute în proprietate de stat, ca efect al unor legi speciale, altele decât cele de expropriere, și care se aflau în administrarea unităților agricole de stat, respectiv a întreprinderilor agricole de stat, cum este și cazul terenului din litigiu care a aparținut, după exproprierea din 1960, de DD., unitate agricolă care s-a reorganizat în SC U. SA potrivit Legii nr. 15/1990. Conform acestor prevederi legale, persoanele ale căror terenuri s-au aflat la unitățile agricole de stat devin, la cerere, acționari la societățile comerciale înființate conform Legii nr. 15/1990 din actualele unități agricole de stat și pot primi, în condițiile art. 38 din lege, la cerere, o suprafață de 5.000 mp de familie, în echivalent arabil, din terenurile proprietatea statului.

În consecință, pentru că terenul în suprafață de 4.624,344 mp s-a aflat în administrarea DD., rezultă că era supus dispozițiilor art. 11 alin. (2) și art. 37 din Legea nr. 18/1991, astfel că legea specială aplicabilă în cauză era Legea nr. 18/1991. Faptul că, prin adresa din 17.06.2003, Primăria Predeal a arătat că în zonă și-a exercitat atributele W., nu este de natură a conchide că terenul ar fi supus Legii nr. 10/2001, întrucât mențiunea făcută "în acea zonă" este foarte generală și nu identifică exact terenul din litigiu. Doar adresa nr. x/23.11.2005 a Primăriei Râșnov a menționat situația juridică exactă a terenului la 1.01.1990 ca aparținând de DD., fiind singurul act care a indicat regimul terenului.

Reclamanții în mod corect au inițiat demersurile potrivit acestei legi speciale prin cererea formulată către Primăria Râșnov la 30.03.1998 pentru 4.600 mp, respectiv cererea nr. 625/1.04.1998, care este identică în conținut cu cea din 30.03.1998. Conform adresei nr. 9749/7.09.2017, emisă de Primăria Râșnov, cererea nr. 625/1.04.1998 a fost respinsă conform adresei nr. 5470/13.06.2005, prin care Comisia locală de fond funciar solicita completarea documentelor în termen de 10 zile și conform mențiunilor de respingere a cererii de la poziția 235 din tabelul afișat de comisia locală de fond funciar.

Reclamanții nu au continuat demersurile pentru obținerea titlului de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991, nu au formulat contestație la propunerea Comisiei locale de respingere a cererii lor și nici nu au formulat acțiune față de refuzul Comisiei locale de soluționare a cererii în termen. Este adevărat că, la 6.10.2005, data afișării tabelului întocmit de Comisia locală, erau incidente dispozițiile art. 27 alin. (2) ale Hotărârii nr. 890/2005, care impuneau înștiințarea prin scrisoare recomandată a persoanelor care nu aveau domiciliul în localitate, însă întreaga procedură de reconstituire a dreptului de proprietate atât pentru reclamanți, cât și pentru pârâtul E. s-a derulat potrivit Hotărârii nr. 131/1991 și nr. 1172/2001, care nu impuneau condiția comunicării soluției prin scrisoare recomandată în cazul persoanelor cărora li s-a respins cererea. O analiză a soluției de respingere a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate formulată de apelanți potrivit Legii nr. 18/1991 nu se circumscrie obiectului pricinii și limitelor învestirii prezentei instanțe.

De asemenea, chiar dacă adresa nr. x/13.06.2005 și afișarea listei la 6.10.2005 s-au realizat ulterior emiterii titlului de proprietate al pârâtului E., acest aspect nu este de natură a invalida titlul pârâtului a cărui anulare nu a mai fost solicitată în apel. Prin necomunicarea soluției de respingere a cererii formulate pe Legea nr. 18/1991, apelanții s-au aflat în imposibilitate de a exercita procedura specială a contestației prevăzute de art. 54 din Legea nr. 18/1991, însă o repunere în termen sau o analizare a admisibilității cererii lor potrivit legii speciale nu poate face obiectul prezentului litigiu, instanța nefiind învestită în acest sens.

Demersurile realizate de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001 și nesoluționate de autoritățile locale față de înscrierea lor în evidențele fiscale nu sunt de natură a valida dreptul lor de proprietate, cu atât mai mult cu cât terenul era supus Legii nr. 18/1991, fiind exceptat, potrivit art. 8, de la aplicarea Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea pârâtului E. după X., se constată că cererea acestuia a fost înregistrată la 25.02.1991 și i s-a eliberat adeverința de proprietate nr. 720/29.11.1991 pentru suprafața de 0,66 ha potrivit anexei 19 la poziția 163 în baza Hotărârii nr. 55/18.09.1991 a Comisiei județene, deci anterior emiterii certificatului de moștenitor nr. x/11.02.2004 exhibat de reclamanți. Pârâtul E. a figurat în tabelul întocmit în baza art. 38 din Legea nr. 18/1991 cu suprafața de 0,5 ha în echivalent arabil și cu 0.16 ha în acțiuni pentru terenul aflat în administrarea DD. și a fost pus în posesie doar pentru o parte din teren, respectiv pe 0,16 ha, la 6.12.2004, potrivit procesului-verbal nr. x/6.12.2004. Procesul-verbal privind lista persoanelor validate înscrise în temeiul Legii nr. 18/1991 în care figurează E. a fost afișat de Comisia locală Râșnov la 6.10.2005 și situația a fost definitivată prin Hotărârea nr. 180/25.10.2005 a Comisiei Județene de aplicare a legii fondului funciar. Dreptul de proprietate al pârâtului E. pentru 0,16 ha de teren a fost înscris în cartea funciară potrivit titlului de proprietate nr. 36663 din 20.12.2004, prin încheierea nr. 7296/12.12.2005 în urma intabulării titlului Statului Român, fiind incidente dispozițiile art. 40 alin. (4) din Legea nr. 7/1996, conform cărora titlurile de proprietate emise în baza legilor de restituire a proprietăților funciare se vor înscrie din oficiu în cartea funciară pe baza planurilor parcelare validate de comisia județeană de aplicare a legilor de restituire a proprietăților funciare și recepționate de către oficiul teritorial. În consecință, intabularea dreptului de proprietate a Statului Român se putea realiza doar ulterior emiterii titlului de proprietate a lui E., întrucât doar la momentul emiterii titlului de proprietate Statul Român a dispus de dreptul său extratabular dobândit din 1960.

Aspectele legate de presupusa reaua credință a pârâtului E. în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate puteau fi analizate doar în situația solicitării de anulare a titlului de proprietate. Pe de altă parte, conform adeverinței de proprietate nr. 720/29.11.1991, rezultă că acestuia i s-a reconstituit dreptul de proprietate potrivit anexei 19 aplicabile în cazul persoanelor aflate în situația prevăzută de art. 32 din Hotărârea nr. 131/1991, respectiv a persoanelor care aveau terenuri aflate în administrarea fostelor unități agricole de stat și care puteau primi, în condițiile art. 38 din lege, la cerere, o suprafață de 5.000 mp de familie, în echivalent arabil, din terenurile proprietatea statului. Potrivit art. 35 din Legea nr. 18/1991, terenurile proprietatea statului erau acele suprafețe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990, cât și terenurile neatribuite rămase la dispoziția comisiei potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 18/1991. Terenul din litigiu aflat inițial la DD., apoi la SC U. SA a fost predat la data de 15.02.2002 către primărie, care a dispus de el în baza Legii nr. 18/1991. Astfel, nu se confirmă bănuielile reclamanților, care au susținut că pârâtul E. ar fi urmărit reconstituirea dreptului său de proprietate pe terenul autoarei reclamantei profitând de absența acesteia din localitate, atâta timp cât la data la care i s-a eliberat adeverința de proprietate (29.11.1991) terenul nu se afla încă la dispoziția autorităților administrative locale, fiind primit doar la 15.02.2002.

Împrejurarea că la data de 5.12.2003 pârâtul E. a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare doar în baza adeverinței de proprietate nr. 720/29.11.1991 nu este de natură a reliefa reaua credință a vânzătorului în condițiile în care în cuprinsul antecontractului s-a menționat că localizarea terenurilor se va face după punerea în posesie, iar încheierea actului în formă autentică se va face după eliberarea titlului de proprietate. Prin urmare, în lipsa localizării terenului, părțile contractante nu aveau posibilitatea de consultare a evidențelor de carte funciară pentru a vedea cine figurează ca titular al dreptului de proprietate. De asemenea, încheierea procurii din 5.12.2003 și împuternicirea dată de vânzătorul E. către beneficiarul pârât F. nu e de natură a pune în discuție reaua-credință a părților, întrucât antecontractul prin care mandatarul încheie actul cu sine însuși putea fi anulat doar la cererea mandantului în cazul unui doi prin reticență, ceea ce în cauză nu s-a cerut. Pe de altă parte, contractul de vânzare-cumpărare nr. 336/21.02.2006 în formă autentică nu a mai fost încheiat de pârâtul E. prin mandatar, ci în nume propriu, astfel că se exclude orice doi.

În privința contractului de vânzare-cumpărare nr. 336/21.02.2006 încheiat în favoarea celorlalți pârâți, se constată că acesta a avut la bază extrasul de carte funciară nr. x/21.02.2006, în care figura ca proprietar E., astfel că nu se poate reține reaua-credință a părților contractante în legătură cu neconsultarea evidențelor de carte funciară cu privire la titularul dreptului de proprietate, pentru că la acea dată autoarea reclamanților nu mai figura cu drept de proprietate în cartea funciară și nici nu era notat certificatul de moștenitor al reclamanților.

Referitor la prețul de cumpărare al terenului stabilit de părți la suma de 1.250 dolari SUA la nivelul anului 2003, se constată că acesta nu poate fi raportat la evaluarea făcută de expert cu referire la piața imobiliară din 2016, valoarea de piață fiind diferită în decursul acestei perioade.

În ceea ce privește titlul dobândit de reclamanți necesar a fi analizat în cazul admisibilității acțiunii în revendicare bazată pe comparația de titluri, respectiv, pe de-o parte, certificatul de moștenitor ce evidențiază un drept extratabular și, pe de altă parte, titlul tabular al Statului Român pentru terenul înscris sub nr. top. x și titlul tabular al pârâților pentru o porțiune de 701 mp din terenul înscris sub nr. top. x, se constată că titlul reclamanților neînscris în cartea funciară nu este mai preferabil față de titlul pârâților care nu a fost anulat, este înscris în cartea funciară, se bucură de prezumția de proprietate, iar imobilul se află în posesia și folosința pârâților.

Certificatul de atestare fiscală nr. 7170/2.07.2003 obținut de reclamanți în vederea eliberării suplimentului certificatului de moștenitor nr. x/11.02.2004 nu ține loc de titlu de proprietate, iar înscrierea apelanților în evidențele fiscale, la cererea acestora, și plata impozitului pentru teren începând cu 19.06.2003 și până în prezent, nu validează dreptul lor de proprietate care nu a fost recunoscut nici prin hotărâre judecătorească, nici prin hotărâre administrativă în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 18/1991.

Prin urmare, nu este întemeiată nici cererea de restabilire a situației de carte funciară și nici înscrierea dreptului de proprietate al reclamanților în baza certificatului de moștenitor, întrucât există o piedică de carte funciară față de titlurile valide și operațiunile înscrise și notate după 12.12.2005 și care au modificat atât suprafața, cât și nr. top. menționate în certificatul de moștenitor.

Despăgubirile formulate de apelanți, constând în contravaloarea terenului revendicat, reprezintă un petit subsidiar al cererii și care poate fi analizat doar în situația admiterii acțiunii în revendicare și imposibilității de restituire în natură a terenului. De asemenea, pentru despăgubirile constând în contravaloarea folosinței terenului începând cu 12.12.2005 și până la 12.05.2016, cererea reclamanților nu poate fi analizată atâta timp nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate pe teren după data de 12.12.2005.

În baza art. 274 C. proc. civ., față de culpa procesuală a reclamanților, aceștia urmează a fi obligați la plata cheltuielilor de judecată solicitate de pârâți în cuantum de 4.500 RON, onorariu avocațial constând în 1.500 RON din primul ciclu de apel, în 3.000 RON al doilea ciclu de apel și 1.500 RON ultimul ciclu de apel.

Împotriva Deciziei nr. 1803Ap/27 octombrie 2017, inclusiv a încheierii din data de 18 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă în Dosarul nr. x/2011***, au formulat recurs reclamanții.

În motivarea recursurilor, recurenții-reclamanții au arătat următoarele:

Prin recursul declarat împotriva încheierii din data de 18 octombrie 2017, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, modificarea încheierii atacate și stabilirea onorariului definitiv la un cuantum situat între 2500 RON și 3000 RON.

În drept, au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu trimitere la prevederile art. 23 din O.G. nr. 2/2000.

Au susținut că majorarea onorariului definitiv până la suma de 6500 RON este excesivă, prin aceasta fiind încălcate normele legale invocate, în sensul că instanța de apel nu a avut în vedere criteriile stabilite de art. 23 din O.G. nr. 2/2000, orientându-se strict după solicitarea expertului și evaluarea tăcută de acesta, precum și după existența a două suplimente la raportul de expertiză, a căror complexitate și grad de profesionalism nu au fost analizate în apel. În cauză, expertul nu a făcut decât o singură deplasare pe teren, în condițiile în care actele i-au fost puse la dispoziție de către părțile în litigiu.

Recurenții-reclamanți au invocat, cât privește recursul formulat împotriva Deciziei nr. 1803Ap/27 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.. în speță, instanța de apel, cu încălcarea legii, motivând contradictoriu și/sau ignorând ori înțelegând greșit dezlegările/indicațiile date de instanța de casare în cuprinsul celor trei decizii anterioare, a pronunțat o hotărâre nelegală, a cărei reformare se impune.

Au arătat că întregul raționament al instanței de apel pleacă de la prezumția simplă potrivit căreia "dacă la 01.01.1990 terenul în litigiu s-a aflat în proprietatea fostei întreprinderi agricole de stat, se prezumă faptul că acesta a făcut obiectul procesului de colectivizare și expropriere început prin reforma realizată prin Legea nr. 187/1945, care a vizat și terenurile absenteiștilor sau ale celor care nu și-au cultivat terenul, posibil și cazul autoarei reclamanților, care a plecat din localitate, aspect necontestat de părți și care rezultă și din corespondența purtată de aceasta cu numitul E. între 1947 - 1949".

Un asemenea raționament constituie o aplicare greșită a legii, câtă vreme parcela de 4.624 mp cumpărată de I. de la Y. avea destinația de "loc de casă", făcând parte din parcelarea Izvorul Rece (în prezent localitatea Pârâul Rece, parte a orașului Predeal), astfel cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare din 18 august 1940 și din CF nr. 10771- A+l. 1 număr topo x. Aceeași constatare se regăsește și în expertiza întocmită de expert N.

Or, Legea nr. 187/1945 (reforma agrară) a avut ca obiect terenurile agricole, nicidecum terenurile cu destinație "loc de casă", aparținând parcelărilor intravilane, destinate construcțiilor.

Din această perspectivă, considerațiile instanței de apel sunt lipsite de sens, dat fiind că nu poate fi considerat absenteism faptul că proprietarul locuiește în alt oraș (dar preocupat să-și plătească impozitele, astfel cum rezultă din corespondența cu numitul E., de care instanța de apel a luat act); de altfel, pretinsa necultivare a unui teren cu destinația de "loc de casă", care nici nu depășea suprafața de 10 ha [art. 3 lit. e) din Legea nr. 187/1945], nu putea duce la expropriere în temeiul legii privind reforma agrară. În plus. nu era vorba de un teren cultivabil, nefiind nici agricol și nici excedentar celor 50 ha la care se referea Legea nr. 187/1945.

În cauză, aplicarea eventuală a Legii nr. 187/1945 ar trebui să rezulte dintr-un act concret al organelor desemnate de lege cu înfăptuirea reformei agrare, act care însă nu există, lucru constatat chiar de instanța de apel atunci când statuează că nu a fost depus titlul de preluare a terenului de către Statul Român pentru a se stabili momentul preluării și temeiul juridic, dar conchide că a avut loc o preluare abuzivă.

În condițiile inexistenței unui titlu, instanța de apel speculează asupra temeiului juridic de preluare, afirmând că terenul a fost preluat în baza Legii nr. 187/1945. Este o greșeală gravă de aplicare a legii, care se încadrează în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au susținut că nelegală este și constatarea instanței de apel potrivit căreia "regimul juridic al terenului a fost reglementat apoi prin Decretul nr. 712/1960".

Afirmația nu are nicio bază probatorie, știut fiind că, și în cazul aplicării de drept total abuzive a Decretului nr. 712/1966 (nu 1960), trebuia să fie exhibat un act din care să rezulte că autoritățile au făcut aplicațiunea acelui decret, ceea ce însă nu există, așa cum recunoaște însăși instanța de apel. în lipsa unei asemenea probe, instanța de apel a decis să aplice ea, în anul 2017, acest act normativ cu privire la terenul respectiv, în condițiile în care Statul Român, parte în acest proces prin Ministerul Finanțelor, nu l-a invocat.

Distinct de aceste argumente, trebuie adăugat că atât Decretul nr. 218/1960, cât și Decretul nr. 712/1966 sunt declarate inaplicabile în sistemul legislativ și constituțional actual, cum rezultă, de exemplu, din considerentele Deciziei nr. 2434/2000 a Curții Supreme de Justiție.

Prin urmare, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, întemeindu-și hotărârea pe un act normativ neinvocat în cauză, care este și inaplicabil, întrucât contravine Constituției și art. 6 și 7 din Legea nr. 213/1998 și nu poate constitui un titlu valabil de preluare.

Aceeași concluzie poate fi trasă și în legătură cu invocarea de către instanța de apel a Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 2930/1967 privind organizarea și funcționarea întreprinderilor agricole de stat. Instanța de apel nu arată care ar fi conținutul acestui act normativ și cum a putut în mod concret acest act să vizeze terenul în suprafață de 4.624 mp aparținând I., cu destinația "loc de casă", ceea ce constituie o aplicare greșită a legii.

Recurenții-reclamanți au mai învederat că instanța de apel, plecând de la premiza greșită potrivit căreia terenul ar fi făcut obiectul reformei agrare, consideră că terenul a fost expropriat, ceea ce ar face aplicabile dispozițiile art. 26 teza finală a Decretului nr. 115/1938, în sensul constatării că Statul Român ar fi dobândit un drept de proprietate extratabular, valabil și fără înscriere în cartea funciară.

Statul nu poate fi considerat proprietar extratabular, întrucât el nu a putut exhiba un titlu de preluare care să probeze vreo operație de expropriere, lucru stabilit de însăși instanța de apel. În plus, invocarea din oficiu de către instanță a unor așa zise acte de expropriere s-a dovedit complet nelegală, întrucât niciuna din legile indicate nu sunt aplicabile în speță.

Recurenții-reclamanți au precizat că, în acest context, se observă și incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece considerentul potrivit căruia statul nu a depus titlul de preluare intră în contradicție cu concluzia instanței conform căreia terenul a fost totuși preluat cu titlu de expropriere.

Preluarea fără titlu, faptică, nu constituie expropriere în sensul art. 26 din Decretul nr. 115/1938, care a avut în vedere exproprierile realizate în conformitate cu legea, pentru utilitatea publică și cu dreaptă despăgubire, nicidecum preluările fără titlu.

Ca atare, urmează a se constata că statul nu poate fi considerat proprietar extratabular, ceea ce duce la concluzia că proprietar tabular deplin asupra terenului a fost, începând cu anul 1940 și până la moartea sa, autoarea I.. Beneficiari ai dispozițiilor art. 26 din Decretul nr. 115/1938 au fost și sunt recurenții de față, în calitate de moștenitori ai proprietarilor tabulari (soții I., conform certificatului de moștenitor).

În cauză, instanța de apel trage o concluzie greșită atunci când statuează că statul a procedat corect când, la 12.12.2005, și-a înscris dreptul în cartea funciară, întrucât în calitate de proprietar extratabular nu a făcut altceva decât să-și înscrie dreptul "anterior dobândit fără înscriere în cartea funciară".

Or, concluzia urmează a fi înlăturată, întrucât este rezultatul unui raționament bazat pe aplicarea greșită a legii de către instanța de apel. Intabularea dreptului statului ar fi trebuit să se facă după ce dreptul I. ar fi fost radiat, însă intabularea dreptului autoarei recurenților există și astăzi. În lipsa consimțământului I. de a i se radia dreptul, statul ar fi trebuit să aibă o hotărâre judecătorească sau un act administrativ [art. 17 alin. (4) din Decretul nr. 115/1938]. Nu poate fi considerat "act administrativ" adresa Primăriei Brașov, folosită de expert atunci când a realizat alipirea celor două parcele, x cu parcela 7513/2/28, care afirmă ca respectivele parcele s-au aflat pe teritoriul DD. Comasarea unor parcele nu se poate face decât la cererea proprietarului acelor parcele, potrivit art. 131 din Decretul nr. 115/1938, or comasarea s-a realizat la cererea unei persoane care nu era proprietar tabular, în folosul unei persoane care nu figura intabulată (Statul Român), acesta "devenind" proprietar tabular abia după ce s-a operat dezmembrarea parcelelor.

În legătura cu valoarea înscrierii în cartea funciară ca "bun" sau ca "speranță legitimă" de restituire, instanța de apel a dat un răspuns contradictoriu, statuând că recurenții-reclamanți nu dețin un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece "nicio instanță internă sau autoritate administrativă nu a recunoscut caracterul abuziv al preluării terenului în anul 1960 și nici nu le-a recunoscut reclamanților în mod definitiv dreptul de a li se restitui terenurile în litigiu, demersurile administrative efectuate potrivit legilor speciale de restituire fiind finalizate în detrimentul acestora".

În schimb, aceeași instanță de apel statuează că înscrierea avea valoarea unei "speranță legitimă" în recunoașterea dreptului de proprietate asupra bunului potrivit procedurii prevăzute de legislația în vigoare, întrucât, împreună cu certificatul de moștenitor exhibat și cu plata impozitului pe teren, oferea speranța legitimă că interesul lor patrimonial bazat pe dreptul extratabular dobândit prin succesiune se putea concretiza într-o acțiune în revendicare, dacă imobilul nu era supus procedurii speciale de reconstituire a dreptului de proprietate.

Din această perspectivă, considerentele sunt contradictorii și încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, deoarece jurisprudența constantă a instanței europene este în sensul că atât existența unui "bun actual", cât și "speranță legitimă" îndreptățesc pe cei vătămați să acționeze în realizarea dreptului lor, iar statul rămâne răspunzător în ambele ipoteze.

În cauză, chiar instanța de casare, în cuprinsul Deciziei nr. 430/8 martie 2017, în conformitate cu art. 315 C. proc. civ., a statuat că în cazul în care instanța de apel stabilește că înscrierea în cartea funciară are valoarea cel puțin a unei "speranțe legitime", atunci recurenții-reclamanți se pot prevala de aceasta pentru a determina operațiunea comparării titlurilor, adică acțiunea în revendicare este admisibilă.

Ajungând la concluzia că recurenții-reclamanți au o "speranță legitimă", dar statuând că nu au dreptul de a formula acțiune în revendicare, instanța de apel a pronunțat o hotărârea contradictorie și nelegală, întrucât a ales să nu urmeze dezlegările de drept stabilite de instanța de casare, încălcând în felul acesta și dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Or, înscrierea în cartea funciară avea valoarea unui "bun" până la nivelul anului 2005, deoarece, în regim de carte funciară supus dispozițiilor Decretului nr. 115/1938, intabularea este constitutivă de proprietate, fiind confirmată și de înscrierea pe rolul fiscal. Nu în ultimul rând, dreptul a fost recunoscut de o autoritate administrativă, respectiv Primăria Predeal, pe raza căreia bunul a fost evidențiat, atunci când, răspunzând instanței de apel, Primăria Brașov a comunicat faptul că, întrucât I. era înscrisă din anul 1940 în cartea funciară, consideră că reclamanții "pot să își înscrie în CF și evidențele fiscale dreptul respectivului teren CF x top x, ca succesori ai lui I.", iar notificarea nr. 8834/2001 rămâne "fără obiect".

De aici rezultă că acțiunea de față este perfect admisibilă ca acțiune în revendicare de drept comun, formulată de succesorii proprietarului tabular, în mod ilegal privați de dreptul lor în anul 2005, sub Constituția din 1991, de către Statul Român, întrucât la momentul de referință ei aveau un "bun actual" sau cel puțin o "speranță legitimă" în legătură cu bunul respectiv.

Recurenții-reclamanți au susținut că, de asemenea, în privința reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea lui E. după X., instanța de apel folosește considerente contradictorii atunci când afirmă că "intabularea dreptului de proprietate al statului se putea realiza doar ulterior emiterii titlului de proprietate a lui E., întrucât doar la momentul emiterii titlului de proprietate statul român a dispus de dreptul sau extratabular dobândit din 1960".

În speță, titlul de proprietate în favoarea lui E. a fost emis la 29.10.2004, iar statul s-a intabulat (după contopirea celor doua parcele) la 12.12.2005. Or, pentru a dispune de pretinsul drept de proprietate, statul ar fi trebuit să-și fi intabulat dreptul înainte de 29.10.2004, pentru a putea dispune. Instanța de apel trage însă concluzia contrară, și anume că statul a procedat corect când și-a intabulat dreptul după ce mai întâi a dispus de el prin emiterea titlului în favoarea lui E.

Instanța de casare a sesizat inadvertența sus menționată atunci când a statuat, în cuprinsul Deciziei nr. 430/08.03.2017, că statul nu