ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2230/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată formulată la 12 ianuarie 2010, reclamanții G.D., F.A.G., S.A.C., F.I.Ș., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, N.V., M.I., M.E. și I.D., au solicitat să se constate că sunt moștenitorii defunctei lor mame, E.E.F. (conform certificatului de moștenitor din 11 februarie 2004), fiecare dintre ei deținând câte o cotă parte de 1/4 din imobilul cu destinația loc de casă, în suprafață de 4.624,344 mp, situat în orașul Predeal (fosta Râșnov), parcelarea Izvorul Rece, județ Brașov, identificat cu nr. top.

T1/2/2007, înscris în CF nr. 10771 Râșnov, să se constate că imobilul menționat a fost expropriat în mod abuziv de către Stat, fără plata vreunei despăgubiri, să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate pe care le dețin părțile asupra imobilului și la restabilirea dreptului de proprietate al reclamanților, prin dispunerea intabulării acestui drept în evidențele de carte funciară. Prin Sentința civilă nr. 67/D din data de 29 martie 2013, Tribunalul Brașov a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că, din probele administrate în vederea soluționării excepției de fond a inadmisibilității cererii de chemare în judecată, a reieșit că bunul imobil din litigiu, identificat prin numerele topografice T1/2/27, T1/2/28, s-a aflat la data de 1 ianuarie 1990 în patrimoniul fostei C.A.P.

și a făcut obiectul Legii nr. 18/1991. Potrivit înscrisurilor ce compun documentația de carte funciară aferentă imobilului, acesta a intrat în patrimoniul pârâtului N.V. cu titlu de reconstituire a dreptului de proprietate în conformitate cu legile speciale ale fondului funciar, emițându-se titlul de proprietate de către Comisia Județeană Brașov de aplicare a legilor fondului funciar. Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. C1 din 21 februarie 2006, pârâtul N.V. a înstrăinat acest imobil pârâților M.I., M.E. și I.D. S-a reținut că reclamanții, prin nota de ședință de la termenul de judecată din data de 22 martie 2013, au arătat că imobilul în litigiu a ieșit din patrimoniul antecesoarei lor - E.E.F.

- în anul 1960 și a intrat în administrarea fostei C.A.P. și că, pentru reconstituirea în favoarea lor, a dreptului de proprietate asupra acestui imobil, au formulat, în data de 31 martie 1998, o cerere în conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991. Întrucât nu au primit niciun răspuns la cererea astfel formulată, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, au transmis o notificare și în temeiul acestui act normativ. Reclamanții nu au atacat în justiție, în condițiile și în termenele instituite de legile fondului funciar, refuzul comisiei locale de a soluționa cererea de reconstituire a dreptului de proprietate, ci, la un interval de 8 ani de la data respectivei solicitări, au înregistrat pe rolul instanțelor judecătorești prezenta acțiune în revendicare, prin care au pretins ca, în conformitate cu prevederile art. 480 C. civ., pârâții să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul.

A constatat tribunalul, că legile fondului funciar reglementează în mod general modalitatea de restituire a imobilelor preluate de stat, atât cu titlu valabil cât și fără titlu valabil, imobile care, la data de 1 ianuarie 1990, se găseau în patrimoniul cooperativelor agricole de producție, instituind în acest sens o procedură specială, astfel încât, cererile de reconstituire a dreptului de proprietate, inclusiv acțiunile în revendicare a unor asemenea imobile preluate formulate direct la instanțele judecătorești, sunt inadmisibile. În speță, a rezultat că imobilul din litigiu, ce are destinația de teren situat în extravilanul orașului Râșnov, face parte din categoria imobilelor ce formează obiectul de reglementare al legilor fondului funciar.

Or, reclamanții au uzat de procedura specială instituită de legile speciale de reparație pentru a obține reconstituirea dreptului lor de proprietate, astfel că, în conformitate cu regulile non bis in idem, electa una via și cu principul securității juridice, ei nu pot promova, în condițiile reglementate de dreptul comun, o acțiune în revendicare, devenită inadmisibilă. Prin deciZia nr. 87 din 30 septembrie 2013, Curtea de Apei Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelul formulat de reclamanți, ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că soluția tribunalului este dată cu aplicarea și interpretarea corectă a legilor incidente, precum și a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, în ceea ce privește raportul dintre Legea nr. 10/2001, Legea nr. 18/991, ca legi speciale, și C. civ.

ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului ratificată prin Legea nr. 30/1994. Reclamanții, în calitate de moștenitori, au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, atât în temeiul Legii nr. 18/1991, cât și în temeiul Legii nr. 10/2001. Deși demersurile reclamanților pe cele două legi speciale nu au fost finalizate, aceștia nu au atacat în justiție refuzul entităților legal învestite pentru soluționarea cererilor lor. A reținut instanța de apel că, așa cum s-a stabilit și prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 1945 - 1989, s-au adoptat legi speciale de reparație care prevăd în ce condiții aceste bunuri se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, iar reclamanții au ales calea legilor speciale, aceștia nu mai pot recurge la dreptul comun în concurs cu legea specială.

Prin Decizia nr. 985 din 26 martie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de reclamanții G.D., F.A.G., F.(fostă S.)A.C. și F.I.Ș. împotriva Deciziei nr. 87/Ap din 30 septembrie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această decizie, instanța supremă a reținut următoarele considerente: Astfel, exercitând apelul împotriva sentinței de primă instanță - care a respins cererea ca inadmisibilă cu referire la regimul juridic al bunului de natură a-l situa în sfera de reglementare a legilor speciale ale fondului funciar - reclamanții au dedus judecății o serie de critici pretinzând că, deși tribunalul consideră excepția de inadmisibilitate ca fiind una de fond, în realitate nu face deloc referire la fondul dreptului dedus judecății. S-a pretins, de către apelanții-reclamanți, cu referire la regimul juridic al terenului, că acesta nu a ieșit, anterior anului 1989, din patrimoniul autoarei reclamanților, că nu a intrat în patrimoniul C.A.P., astfel încât nu avea de ce să fie supus procedurii reconstituirii prevăzută de legea fondului funciar.

Au susținut totodată că, dovadă a existenței unui alt regim juridic al imobilului - care nu îl făcea susceptibil reconstituirii sau restituirii în temeiul legilor fondului funciar - este și împrejurarea că, potrivit evidențelor de carte funciară, Statul s-a intabulat abia în anul 2005, când a procedat la o contopire ilegală a două parcele (dintre care, cea cu nr. top T1/2/27, aparținând autoarei reclamanților). Toate aceste critici punctuale, formulate de către reclamanți cu trimitere la actele dosarului, au rămas, într-adevăr, neanalizate de către instanța de apel. Pentru a plasa situația imobilului în sfera de aplicare a legilor speciale și a trage, astfel, concluzia inadmisibilității demersului conform normelor dreptului comun, instanța de apel face o simpla referire la cererile de restituire formulate de către reclamanți conform Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 10/2001, ignorând celelalte elemente ale judecății, lăsate neanalizare.

Astfel, instanța de apel nu a examinat criticile conform cărora imobilul nu era susceptibil de restituire în procedura legii fondului funciar sau a Legii nr. 10/2001, tocmai pentru că nu ar fi fost preluat de stat în perioada de referință a acestor acte normative, câtă vreme în cartea funciară autoarea acestora a rămas intabulată până în anul 2005. În acest context, susținerea apelanților a fost că demersurile pe care le-au făcut pentru recuperarea unui bun, acționând inclusiv în temeiul unor legi - care, prin sfera și obiectul de reglementare nu le erau aplicabile - nu sunt apte să modifice regimul juridic al imobilului.

Ignorând inclusiv această apărare, instanța de apel își bazează statuările asupra situației de fapt pe elemente colaterale, indirecte - deduse din formularea unei cereri și transmiterea unei notificări - fără să verifice, în limitele devoluțiunii fixate de părți prin criticile formulate, starea de fapt relevantă în legătură cu preluarea imobilului de către stat, data la care a avut loc, deținătorul acestui bun.

Or, pentru a stabili incidența legilor speciale, instanța era obligată să stabilească valoarea înscrierii în cartea funciară pe numele autoarei reclamanților, E.E.F., înscriere care, potrivit susținerii acestora, a rămas "valabilă și nealterată până în anul 2005, când Statul s-a intabulat abuziv". De asemenea, a rămas fără răspuns din partea instanței de apel critica reclamanților conform căreia intabularea Statului la nivelul anului 2005 a fost rezultatul unei operațiuni ilegale de contopire a nr. top T1/2/27 (proprietatea autoarei lor) cu nr. top T1/2/28, urmată de intabularea Statului asupra celor două parcele contopite sub nr. top T1/2/27.

Cu referire la această operațiune de "comasare" s-a susținut, prin motivele de apel, că ea nu a respectat dispozițiile art. 17 și 19 din Decretul - Lege nr. 115/1938 și că, în plus, înscrierea în cartea funciară a statului s-a făcut în baza unei cereri formulată de o persoană fizică, F.G.E., cu domiciliul în Germania, conform înscrisurilor aflate în dosarul instanței de fond. Nici acest motiv de apel nu a fost analizat, deși el era subsumabil aceleiași chestiuni de drept legate de regimul juridic al terenului și de caracterul admisibil sau inadmisibil al acțiunii în instanță. Tot astfel, a rămas fără cercetare din partea instanței de apel aspectul învederat de către reclamanți, cu referire punctuală la probatoriul administrat, vizând modificarea evidențelor de carte funciară în anul 2005, faptul că reclamanții sunt și în prezent, ca moștenitori ai fostului proprietar, cei care apar în evidențele fiscale ale imobilului, precum și plătitorii de impozite.

În felul acesta, decizia din apel care stabilește că bunului în litigiu îi sunt incidente dispozițiile unor legi speciale, ceea ce face ca demersul întemeiat pe dreptul comun să fie inadmisibil, este lipsită de argumentele justificative. Determinarea regimului juridic al unui bun - pentru a putea fi stabilită legea aplicabilă - nu se poate face doar prin luarea în considerare a unor elemente exterioare, decurgând din transmiterea unor cereri sau notificări, ignorându-se probatoriul administrat care, în opinia reclamanților, ar fi demonstrat o altă situație, motiv pentru care au dedus judecății în apel toate aspectele arătate. Fiind vorba, așadar, de o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină, devine incident în cauză art. 304 pct. 7 teza 1 C. proc.

civ. În același timp, modalitatea de redactare a deciziei face imposibilă exercitarea controlului judiciar, deoarece lasă neelucidate elementele de fapt ale pricinii. Întrucât, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăște asupra fondului pricinii numai atunci când împrejurările de fapt sunt pe deplin stabilite, față de cele menționate anterior, recursul a fost admis, iar decizia a fost casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. La reluarea judecății, instanța va avea în vedere analiza tuturor criticilor ce au învestit-o, astfel încât hotărârea acesteia să conțină, într-o argumentare punctuală, motivele de fapt și de drept care să justifice soluția, determinarea situației de fapt și pe baza acesteia, stabilirea legii incidente.

În ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a constatat că argumentele dezvoltate în susținerea acestuia vizează aspecte de fond ale pricinii, legate de deținerea unui drept actual, de un bun în sensul Convenției, de către reclamanți, ceea ce ar trebui să aibă drept consecință admiterea acțiunii în revendicare. Față de aspectul de ordin formal legat de redactarea hotărârii, ce s-a impus examinării cu prioritate în instanța de recurs, cele care vizează fondul pricinii urmau a fi avute în vedere la rejudecare (în măsura în care în urma devoluării fondului, se va fi constatat depășit impedimentul inadmisibilității). Prin Decizia civilă nr. 309/Ap din data de 2 martie 2015 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 67/D din 29 martie 2013 a Tribunalului Brașov.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: Din probele administrate rezultă că, în fapt, imobilul în litigiu a aparținut antecesoarei reclamanților, E.E.F., fiind cumpărat de aceasta la data de 18 august 1940, astfel cum rezultă din menținea de la B+1 din CF nr. 10771 Râșnov, iar, în perioada regimului comunist, acest imobil a fost preluat de către Statul Român, fără ca această preluare să fi fost înscrisă în cartea funciară. Susținerea reclamanților că antecesoarea lor nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, având în vedere că a rămas intabulată în cartea funciară nu poate fi primită, față de dispozițiile art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, în conformitate cu care, în caz de expropriere drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară.

Ca urmare, chiar dacă autoarea reclamanților a figurat în cartea funciară ca proprietar tabular asupra imobilului în litigiu până în anul 2005, dreptul său a fost golit de conținut, întrucât nu era beneficiara prerogativelor dreptului de proprietate. Lipsa intabulării în CF a dreptului de proprietate al Statului Roman, nu impietează asupra existenței dreptului în patrimoniul acestuia, întrucât el a dobândit un drept de proprietate extratabular, ca o excepție de la principiul efectului constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, consacrat de art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938. Apelanții-reclamanți nu au dovedit că în perioada în care terenul a fost în posesia C.A.P.-ului aceștia, respectiv autoarea lor, au achitat impozit pe acest teren.

Nici împrejurarea că nu a fost emis vreun act administrativ de preluare a imobilului în litigiu nu îl scoate de sub incidența legilor speciale de reconstituire a dreptului de proprietate. Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, această lege se aplică imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar art. 2 lit. i) include în noțiunea de imobile preluate în mod abuziv de stat orice imobile preluate fără titlu valabil.

De asemenea, art. 11 alin. (2 1 ) din Legea nr. 18/1991 prevede că "Terenurile preluate abuziv de cooperativele agricole de producție de la persoanele fizice, fără înscriere în cooperativele agricole de producție sau de către stat, fără nici un titlu, revin de drept proprietarilor care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane." Or, terenul în litigiu se află tocmai în această situație. Aplicabilitatea în speță a legilor speciale de reconstituire a dreptului de proprietate a fost recunoscută chiar de către apelanții-reclamanți, care au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, inițial în temeiul Legii nr. 18/1991 și ulterior, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Demersurile reclamanților pe cele două legi speciale nu au fost finalizate, iar aceștia nu au continuat demersul în contradictoriu cu entitățile legal instituite, în justiție, în vederea soluționării cererilor. În această situație, instanța de fond, în mod corect a reținut că promovarea unei acțiuni în revendicare imobiliară, pe dreptul comun, a unui imobil ce face obiectul legilor speciale de retrocedare, după parcurgerea parțială a procedurii reglementate de dispozițiile speciale, este inadmisibilă.

În același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii, statuând că în situația în care pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-au adoptat legi speciale, care reglementează procedura ce trebuie parcursă, respectiv condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca imobilele să poată fi restituite în natură persoanelor îndreptățite, legea speciala derogatorie nu se poate aplica în concurs cu dreptul comun. Nu pot fi exercitate acțiuni în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr 18/1991 respectiv a Legii 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din acestă lege specială.

Curtea a constat că, în speță, nu a fost îngrădit accesul reclamanților la justiție și nici nu a fost încălcat dreptul acestora la un proces, fiind respectate dispozițiile legale și principiile de drept potrivit cărora aplicarea dreptului comun în materia revendicării, cu ignorarea efectelor create prin aplicarea legilor speciale de reparație, ar aduce grave atingeri principiului securității raporturilor juridice precum și drepturilor de proprietate ale terților dobânditori de bună-credință ale căror titluri de proprietate nu au fost desființate în vreun fel. Referitor la critica apelanților ce vizează ilegala contopire a nr. top. T1/2/27 (proprietatea autoarei lor) cu nr. top. T1/2/28, urmată de intabularea Statului asupra celor două parcele contopite sub nr. top.

T1/2/27 s-au reținut următoarele: La data de 12 decembrie 2005 s-au efectuat anumite notări în cartea funciară, respectiv s-a notat la A+2 nr. top. T1/2/27, în suprafața de 5523,156 mp pășune, provenită, astfel cum rezultă din mențiunea de la B+2, prin contopirea imobilului de la A+1 cu nr. top T1/2/28 din CF nr. 10705, proprietar fiind statul român. Această mențiune a pus în acord realitatea cu evidențele de carte funciară. Ulterior, imobilul de la A+2 s-a dezmembrat în A+3 nr. top. T1/2/27/1 pășune în suprafață de 3923,156 mp și A+4 nr. top. T1/2/27/2 pășune în suprafață de 1600 mp. Imobilul de la A+4 s-a transcris în CF nou 12192 N Râșnov, iar imobilul de la A+3 s-a convertit în CF 104076 Râșnov.

Imobilul transcris în CF nr. 12192 Râșnov a fost intabulat cu titlu de reconstituire, în temeiul Legii nr. 18/1991, în favoarea lui N.V. și ulterior, ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în favoarea intimaților pârâți M.I., M.E., cota de 1/2 și I.D., cota de 1/2. De altfel, în contextul în care acțiunea în revendicare este inadmisibilă, pentru motivele mai sus-expuse, reclamanții nu justifică interesul de a ataca operațiunea de contopire a numerelor topo, urmate de intabularea dreptului de proprietate al Statului Român. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, solicitând admiterea căii de atac formulate, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ. Arată că, așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia de casare, elementul esențial de care depinde chestiunea de a ști dacă acțiunea de față este inadmisibilă sau nu, este legat de stabilirea regimului juridic al imobilului ce formează obiectul judecății în această cauză, Reclamanții au susținut, că terenul - loc de casă, în suprafață de 4624,344 mp, situat în Predeal, parcelarea Pârâul Rece, județul Brașov identificat cu nr. top. T1/2/27 în CF 10771 a comunei Râșnov, jud. Brașov, a fost proprietatea mamei lor, E.E.F., pe care ei au moștenit-o, devenind proprietari ai imobilului. Prin. urmare, din data de 19 august 1940 și până în 12 decembrie 2005 când Statul Român, printr-o operațiune frauduloasă, și-a intabulat un pretins drept de proprietate asupra terenului, în CF nr. 10771 a comunei Râșnov a figurat ca proprietară și, de fapt, mai figurează, încă, în această calitate, E.E.F., dreptul ei nefiind radiat.

Reclamanții susțin că regimul juridic al terenului este acela de bun aliat în proprietatea autoarei lor și, apoi, în proprietatea lor, ca moștenitori, iar momentul exproprierii abuzive se situează la nivelul anului 2005, când Statul Român, în mod ilegal, s-a intabulat ca proprietar al acestui bun, după care o suprafață de 1.600 mp a atribuit-o unei persoane (N.V.), care avea înregistrată o cerere de reconstituire întemeiată pe Legea nr. 18/1991.

În sensul celor sus-menționate, recurenții-reclamanți au susținut că, atât instanța de fond, cât și instanța care a soluționat apelul în primul ciclu procesual, au greșit atunci când au considerat că atitudinea reclamanților, de a fi formulat o cerere în procedura Legii nr. 18/1991 și apoi o notificare în procedura Legii 10/2001, ar constitui o dovadă a faptului ca imobilul a fost trecut în proprietatea Statului în timpul regimului comunist, ceea ce conduce la concluzia ca reclamanții erau obligați să utilizeze până la capăt procedurile prevăzute de legile speciale. Instanța de recurs a admis acest punct de vedere, care a constituit și una din criticile esențiale formulate în recurs și a statuat că determinarea regimului juridic al unui bun - pentru a putea stabili legea aplicabilă - nu se poate face doar prin luarea în considerare a unor elemente exterioare, decurgând din transmiterea unor cereri sau notificări.

Aceasta dezlegare dată de instanța supremă era obligatorie pentru instanța de trimitere, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dar ea nu a fost respectată, dimpotrivă a fost contrazisă de către instanța de trimitere. Astfel, contrar îndrumărilor obligatorii ale instanței de recurs, instanța de apel a reținut, ca argument al respingerii apelului, că aplicabilitatea în speță a legilor speciale de reconstituire a dreptului de proprietate a fost recunoscută chiar de către apelanții-reclamanți prin efectuarea demersurilor în baza legilor speciale, demersuri nefinalizate.

Recurenții au susținut că instanța de apel, cu ocazia rejudecării, a aplicat greșit și dispozițiile art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, întrucât a apreciat că, susținerea reclamanților în sensul că autoarea lor nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate nu poate fi primită față de aceste dispoziții legale, care prevăd că în caz de expropriere, drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară, și că, chiar dacă autoarea reclamanților a figurat ca proprietar tabular asupra imobilului în litigiu până în 2005, dreptul său a fost golit de conținut, nefiind beneficiară a prerogativelor dreptului de proprietate. S-a încălcat, de asemenea, și art. 17 din același decret, care prevede că drepturile reale se vor stinge numai dacă radierea s-a înscris în cartea funciară cu consimțământul titularului, ceea ce nu este cazul, întrucât nu există decizie administrativă din care să rezulte că bunul a fost preluat astfel.

Instanța de apel a reținut greșit că, din moment ce art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 prevede că bunurile preluate fără titlu valabil pot fi incluse în prevederile acestei legi, astfel se justifică intabularea Statului în 2005. Este greșită și aplicarea art. 11 alin. (2 1 ) din Legea nr. 18/1991, pentru că reclamanții nu au solicitat în această acțiune decât să se constate că, în anul 2005, înscrierea Statului în Cartea Funciară, peste înscrierea autoarei acestora, fără radierea acesteia și fără bază legală, constituie o preluare abuzivă și o încălcare a dreptului de proprietate. De asemenea, potrivit art. 18 din Decretul-Lege nr. 115/1938, dispozițiile referitoare la dobândirea sau stingerea drepturilor, se vor aplica și în cazul modificărilor lor.

Statul a făcut o operațiune de comasare a două parcele în Cartea Funciară, după care s-a înscris ca proprietar fără nici un act la bază iar după aceea, o parte din teren a fost atribuită în baza legii fondului funciar unei persoane care nu a fost niciodată proprietar. Instanța de apel justifică această situație, reținând că această comasare a fost făcută pentru a fi pusă în acord Cartea Funciară cu realitatea, însă, în cartea funciară nu se pot înscrie decât drepturi care rezultă din titlul de proprietate, din acte, din hotărâri judecătorești sau din acte administrative valabile. Instanța de apel invocă Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care prevede că nu se poate face acțiune de drept comun dacă este aplicabilă legea fondului funciar sau Legea nr. 10/2001.

Consideră că aceste legi speciale nu sunt aplicabile, întrucât obiectul acestei acțiuni este constatarea că o preluare sau o înscriere a Statului în anul 2005 nu este valabilă și nu poate să-și producă efectele. Arată că imobilul în speță nu a fost preluat în perioada 1945 - 1990, ci a fost preluat abuziv în anul 2005. Susțin că au un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și urmează a se vedea ce fel de bun au subdobânditorii de la Stat, care a făcut o operațiune frauduloasă de înscriere în cartea funciară. Analizând recursul din prisma criticilor formulate, care se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit deciziei de casare, în rejudecare, instanța de apel trebuia să stabilească regimul juridic al terenului, câtă vreme reclamanții au pretins că acesta nu a ieșit, anterior anului 1989, din patrimoniul autoarei lor, că nu a intrat în patrimoniul C.A.P., astfel încât nu avea de ce să fie supus procedurii reconstituirii prevăzută de legea fondului funciar, iar, pe de altă parte, potrivit evidențelor de carte funciară, Statul s-a intabulat abia în anul 2005, când a procedat la o contopire ilegală a două parcele, astfel că imobilul nu ar fi fost preluat de către stat în perioada de referință a legilor speciale de reparație; să verifice, în limitele devoluțiunii fixate de părți, starea de fapt relevantă în legătură cu preluarea imobilului de către stat și data la care aceasta a avut loc; să examineze criticile conform cărora imobilul nu era susceptibil de restituire în procedura legilor speciale, întrucât autoarea acestora a rămas intabulată în cartea funciară până în anul 2005; să stabilească care este valoarea înscrierii în cartea funciară pe numele autoarei reclamanților, înscriere care, potrivit susținerii acestora, a rămas "valabilă și nealterată până în anul 2005, când statul s-a intabulat abuziv", dar și să verifice legalitatea intabulării statului din anul 2005,

intabulare despre care reclamanții au susținut că a fost rezultatul unei operațiuni ilegale de contopire a nr. top. T1/2/27 (proprietatea autoarei lor) cu nr. top T1/2/28, urmată de intabularea statului asupra celor două parcele contopite sub nr. top T1/2/27. Cu referire la această operațiune de "comasare" s-a susținut, prin motivele de apel, că ea nu a respectat dispozițiile art 17 și 19 din Decretul-Lege nr. 115/1938 și că, în plus, înscrierea în cartea funciară a statului s-a făcut în baza unei cereri formulată de o persoană fizică, F.G.E., cu domiciliul în Germania, conform înscrisurilor aflate în dosarul instanței de fond. În rejudecare, instanța trebuia să cerceteze și aspectul învederat de către reclamanți ce vizează faptul că aceștia apar în evidențele fiscale ale imobilului, fiind și plătitorii de impozite.

S-a statuat, totodată, că, determinarea regimului juridic al unui bun nu poate decurge doar din transmiterea unor cereri sau notificări în baza legilor speciale, cu ignorarea întregului probatoriu administrat. Față de aceste dezlegări obligatorii pentru instanța de trimitere, potrivit art. 315 C. proc.

civ., date de instanța de recurs, la reluarea judecății, instanța de apel urma a avea în vedere analiza tuturor criticilor cu care a fost învestită, astfel încât hotărârea acesteia să conțină, într-o argumentare punctuală, motivele de fapt și de drept care să justifice soluția, determinarea situației de fapt și pe baza acesteia, stabilirea legii incidente, Or, prin decizia atacată, instanța de apel a reținut cu privire la situația de fapt că: imobilul a fost preluat de către statul român în perioada regimului comunist, fără ca această preluare să fi fost înscrisă în cartea funciară; că sunt incidente dispozițiile art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, întrucât imobilul a fost preluat prin expropriere; că terenul a fost în posesia C.A.P.-ului, iar reclamanții, respectiv autoarea lor, nu au achitat impozit pentru acest imobil în acea perioadă; că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 11 alin. (2 1 ) din Legea nr. 18/1991, dar și cele ale Legii nr. 10/2001, imobilul fiind preluat abuziv de stat în perioada de referință a acestui act normativ; demersurile reclamanților în baza legilor speciale nefiind finalizate, iar aceștia nu au făcut demersuri în acest sens.

S-a concluzionat, că, în mod corect, prima instanță a reținut că acțiunea în revendicare este inadmisibilă în situația de față, câtă vreme imobilul face obiectul legilor speciale de reparație, iar reclamanții au parcurs, parțial, procedura reglementată de dispozițiile speciale. În ceea ce privește critica reclamanților referitoare la ilegala contopire a două parcele, urmată de întabutarea statului, instanța de apel a făcut un istoric al evidențelor de CF și a concluzionat că mențiunea că statul figurează ca proprietar din anul 2005 a pus în acord "realitatea cu evidențele de carte funciară", iar reclamanții nu justifică interesul de a ataca operațiunea de contopire a numerelor topo, respectiv intabularea statului, câtă vreme acțiunea în revendicare este inadmisibilă.

Prin urmare, în speță, rezultă că, în rejudecare, instanța de apel nu a stabilit pe deplin situația de fapt care să permită instanței de recurs, ca instanță de control judiciar, aplicarea corectă a legii. Astfel, s-a reținut că imobilul a fost preluat abuziv de stat, că a fost expropriat, fiind incidente dispozițiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, că terenul s-a aflat în posesia C.A.P.-ului, dar și că situația în speță se circumscrie dispozițiilor art. 11 alin. (2 1 ) din Legea nr. 18/1991. Prin urmare, contrar îndrumărilor date de către instanța supremă, în rejudecare, instanța de apel nu a stabilit care este temeiul și titlul preluării, data preluării și nici modul de preluare a bunului.

Mai mult, s-a reținut, într-un mod confuz, că imobilul este supus atât Legii nr. 18/1991, dar și Legii nr. 10/2001, fără să se facă verificări din care să rezulte stadiul soluționării demersurilor efectuate în baza acestor legi speciale și nici nu s-a solicitat părților să depună dovezi în acest sens, nu s-a cerut dosarul administrativ care s-a format în urma acestor petiții, pentru a se verifica dacă pretențiile reclamanților au fost sau nu satisfăcute în procedura administrativă sau judiciară a acestor legi speciale de reparație. De asemenea, s-a reținut că regimul juridic al bunului este dat de demersurile inițiate, dar nefinalizate, de către reclamanți în contradictoriu cu entitățile legal învestite, pe care aceștia au înțeles să le formuleze în baza celor două legi speciale de reparație.

Or, prin decizia de casare s-a statuat că determinarea regimului juridic al unui bun nu poate decurge doar din transmiterea unor cereri sau notificări în baza legilor speciale.

Așadar, în speță, instanța de apel era chemată să stabilească regimul juridic al acestui bun, respectiv, să stabilească data la care imobilul a fost preluat, modul de preluare, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea - circumstanțele preluării, aspecte pe care instanța de casare a stabilit că urmează a fi dezlegate în rejudecare, respectiv ca, în rejudecare, să se "verifice, în limitele devoluțiunii fixate de părți prin criticile formulate, starea de fapt relevantă în legătură cu preluarea imobilului de către Stat, data la care a avut loc, deținătorul acestui bun". Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în privința datei preluării imobilului, se constată că nici reclamanții nu au avut un punct de vedere constant cu privire la acest aspect, susținând, prin cererea de chemare în judecată, că bunul a fost preluat în anul 1960, că, în mod eronat s-a reținut că bunul se afla în administrarea C.A.P.-ului în anul 1990, iar, ulterior, în fața instanței de recurs au arătat că bunul a fost preluat abuziv de către stat în anul 2005. Totodată, instanța de apel nu a clarificat, în mod cert, care a fost deținătorul acestui bun de-a lungul timpului și nu a analizat nici modul de intabulare a statului, în raport de criticile reclamanților, care au susținut că aceasta este rezultatul unei contopiri ilegale,

iar înscrierea în cartea funciară în anul 2005 s-a făcut în baza unei cereri formulată de un terț, F.E.G., domiciliat în Germania. Din contră, într-un mod superfluu, instanța de apel a reținut că operațiunile din CF din anul 2005 s-au efectuat pentru a se pune în acord realitatea cu evidențele de carte funciară, iar reclamanții nu au nici un interes de a ataca aceste operațiuni.

În ceea ce privește reținerile instanței de apel potrivit cărora acțiunea în revendicare este inadmisibilă întrucât bunul a făcut obiectul legilor speciale de reparație, sunt lipsite de argumente justificative, câtă vreme instanța de recurs din primul ciclu procesual a stabilit, cu caracter obligatoriu pentru instanța de trimitere, că "pentru a stabili incidența legilor speciale", instanța era obligată să stabilească valoarea înscrierii în cartea funciară pe numele autoarei reclamanților, E.E.F., înscriere care, potrivit susținerii acestora, a rămas "valabilă și nealterată până în anul 2005, când Statul s-a intabulat abuziv", iar instanța de trimitere nu a clarificat această situație de fapt.

Prin urmare, instanța de apel nu a clarificat situația de fapt, în sensul determinării certe a titlului de preluare a bunului și stabilirii valabilității sale, din perspectiva respectării Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării terenului de către stat. În consecință, întrucât modul în care instanța de control judiciar a soluționat problema de drept pusă în discuție era obligatoriu pentru instanța de trimitere, în condițiile art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că neconformarea acesteia atrage casarea hotărârii pronunțate, ca fiind dată cu încălcarea legii. Ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamanți, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

În rejudecare, vor fi avute în vedere statuările și problemele de drept dezlegate prin deciziile de casare, cât și celelalte critici înserate în motivarea recursului în măsura și în ordinea în care acestea se vor impune la reluarea dezbaterilor asupra apelului, raportat și la criticile dezvoltate prin motivele de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții G.D.a, F.A.G., F.(fostă S.)A.C. și F.I.Ș. împotriva Deciziei nr. 309/Ap din data de 2 martie 2015 a Curții de Apel Brașov, secția civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel Brașov. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2015. Procesat de GGC - MI