ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 430/2017
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 430/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Decizia nr. 430/2017
Asupra cauzei
civile de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în
judecată formulată la data de 12 ianuarie 2010, înregistrată pe
rolul Judecătoriei Zărnești, sub nr. x/33/2010, reclamanții
A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat de E.,
F., G., H. și I., au solicitat să se constate că sunt
moștenitorii defunctei lor mame, J., (conform certificatului de
moștenitor din 11 februarie 2004), fiecare dintre ei deținând câte o
cotă parte de ¼ din imobilul cu destinația loc de casă, în
suprafață de 4.624,344 mp, situat în orașul Predeal (fosta
Râșnov), parcelarea Izvorul Rece, județ Brașov, înscris în C.F.
Râșnov, să se constate că imobilul menționat a fost expropriat
în mod abuziv de către stat, fără plata vreunei
despăgubiri, să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate
pe care le dețin părțile asupra imobilului și la
restabilirea dreptului de proprietate al reclamanților, prin dispunerea
intabulării acestui drept în evidențele de carte funciară.
Prin
sentința civilă nr. 378 din 22 februarie 2011, pronunțată
de Judecătoria Zărnești, în Dosar nr. x/338/2010, s-a admis
excepția necompetenței materiale invocată de pârâții G.
și s-a declinat competența de soluționare a cererii formulate de
reclamanți, în favoarea Tribunalului Brașov.
Prin
sentința civilă nr. 67/D din 29 martie 2013, pronunțată în Dosarul
nr. x/62/2011, Tribunalul Brașov a respins, ca inadmisibilă, cererea
de chemare în judecată.
Pentru a se
pronunța astfel, tribunalul a reținut că, din probele
administrate în vederea soluționării excepției de fond a
inadmisibilității cererii de chemare în judecată, a reieșit
că bunul imobil în litigiu, identificat prin numere topografice, s-a aflat
la data de 01 ianuarie 1990 în patrimoniul fostei Cooperative Agricole de
Producție și a făcut obiectul Legii nr. 18/1991. Potrivit
înscrisurilor ce compun documentația de carte funciară aferentă
imobilului, acesta a intrat în patrimoniul pârâtului F., cu titlu de
reconstituire a dreptului de proprietate, în conformitate cu legile speciale
ale fondului funciar, emițându-se titlul de proprietate din 2004 de
către Comisia județeană Brașov de aplicare a legilor
fondului funciar. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21
februarie 2006, pârâtul F. a înstrăinat acest imobil pârâților G., H.
și I.
S-a
reținut că reclamanții, prin nota de ședință de
la termenul de judecată din 22 martie 2013, au arătat că
imobilul în litigiu a ieșit din patrimoniul antecesoarei lor - J. - în
anul 1960 și a intrat în administrarea fostei Cooperative Agricole de Producție
și că pentru reconstituirea, în favoarea lor, a dreptului de
proprietate asupra acestui imobil, au formulat, în data de 31 martie 1998, o
cerere în conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991, la care nu au primit
niciun răspuns astfel încât, au transmis o notificare și în temeiul Legii
nr. 10/2001.
Reclamanții
nu au atacat în justiție, în condițiile și în termenele
instituite de legile fondului funciar, refuzul comisiei locale de a
soluționa cererea de reconstituire a dreptului de proprietate, ci, la un
interval de 8 ani de la data respectivei solicitări, au înregistrat pe rolul
instanțelor judecătorești prezenta acțiune în revendicare,
prin care au pretins ca, în conformitate cu prevederile art. 480 C. civ.,
pârâții să le lase în deplină proprietate și posesie
imobilul.
A constatat
tribunalul că legile fondului funciar reglementează în mod general
modalitatea de restituire a imobilelor preluate de stat, atât cu titlu valabil,
cât și fără titlu valabil, care, la data de 1 ianuarie 1990, se
găseau în patrimoniul cooperativelor agricole de producție,
instituind în acest sens o procedură specială, astfel încât cererile
de reconstituire a dreptului de proprietate, inclusiv acțiunile în revendicare
a unor asemenea imobile, formulate direct la instanțele
judecătorești, sunt inadmisibile.
În
speță, a rezultat că imobilul din litigiu, ce are
destinația de teren situat în extravilanul orașului Râșnov, face
parte din categoria imobilelor ce formează obiectul de reglementare al
legilor fondului funciar.
Or,
reclamanții au uzat de procedura specială instituită de legile
speciale de reparație pentru a obține reconstituirea dreptului lor de
proprietate, astfel că, în conformitate cu regulile non bis în idem,
electa una via și cu principiul securității juridice, ei nu pot
promova, în condițiile reglementate de dreptul comun, o acțiune în
revendicare, devenită inadmisibilă.
Împotriva
acestei sentințe au declarat apel reclamanții
A., B., C., D.
Prin Decizia nr.
87 din 30 septembrie 2013, Curtea de Apel Brașov, secția civilă
și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă
și asigurări, a respins apelul formulat de reclamanți, ca
nefondat.
Pentru a
decide astfel, instanța de apel a reținut că soluția
tribunalului este dată cu aplicarea și interpretarea corectă a
legilor incidente, precum și a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, în
ceea ce privește raportul dintre Legea nr. 10/2001, Legea nr. 18/991, ca
legi speciale, și C. civ., ca lege generală, precum și a
raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994.
Reclamanții,
în calitate de moștenitori, au formulat cerere de reconstituire a
dreptului de proprietate, atât în temeiul Legii nr. 18/1991, cât și în
temeiul Legii nr. 10/2001. Deși demersurile reclamanților pe cele
două legi speciale nu au fost finalizate, aceștia nu au atacat în
justiție refuzul entităților legal învestite pentru
soluționarea cererilor lor.
A
reținut instanța de apel că, așa cum s-a stabilit și
prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, câtă vreme, pentru imobilele
preluate abuziv de către stat în perioada 1945-1989, s-au adoptat legi
speciale de reparație care prevăd în ce condiții aceste bunuri
se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, iar
reclamanții au ales calea legilor speciale, aceștia nu mai pot
recurge la dreptul comun în concurs cu legea specială.
Împotriva
acestei decizii, au declarat recurs reclamanții, solicitând admiterea
căii de atac formulate, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei
spre rejudecare instanței de apel, invocând motivele de nelegalitate
prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.
Prin Decizia nr.
985 din 26 martie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație
și Justiție, s-a admis recursul declarat de reclamanții A., B., C.
și D. împotriva Deciziei nr. 87/Ap din 30 septembrie 2013 a Curții de
Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori
și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale,
s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecarea
apelului la aceeași instanță.
Pentru a
pronunța această decizie, instanța supremă a reținut
următoarele:
Exercitând
apelul împotriva sentinței de primă instanță - care a
respins cererea ca inadmisibilă, cu referire la regimul juridic al
bunului, de natură a-l situa în sfera de reglementare a legilor speciale
ale fondului funciar - reclamanții au dedus judecății o serie de
critici, pretinzând că, deși tribunalul consideră excepția
de inadmisibilitate ca fiind una de fond, în realitate, nu face deloc referire
la fondul dreptului dedus judecății.
S-a pretins
de către apelanții-reclamanți, cu referire la regimul juridic al
terenului, că acesta nu a ieșit, anterior anului 1989, din
patrimoniul autoarei reclamanților, că nu a intrat în patrimoniul
Cooperativei Agricole de Producție, astfel încât nu avea de ce să fie
supus procedurii reconstituirii prevăzută de legea fondului funciar.
Au
susținut, totodată, că dovadă a existenței unui alt
regim juridic al imobilului - care nu îl făcea susceptibil reconstituirii
sau restituirii în temeiul legilor fondului funciar - este și împrejurarea
că, potrivit evidențelor de carte funciară, statul s-a intabulat
abia în anul 2005, când a procedat la o contopire ilegală a două
parcele (dintre care, cea, aparținând autoarei reclamanților).
Toate aceste
critici punctuale, formulate de către reclamanți cu trimitere la
actele dosarului, au rămas neanalizate de către instanța de
apel.
Pentru a
plasa situația imobilului în sfera de aplicare a legilor speciale și
a trage, astfel, concluzia inadmisibilității demersului, conform
normelor dreptului comun, instanța de apel a făcut o simplă
referire la cererile de restituire formulate de către reclamanți,
conform Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 10/2001, ignorând celelalte
elemente ale judecății, lăsate neanalizate.
Astfel,
instanța de apel nu a examinat criticile conform cărora imobilul nu
era susceptibil de restituire în procedura legii fondului funciar sau a Legii nr.
10/2001, tocmai pentru că nu ar fi fost preluat de stat în perioada de
referință a acestor acte normative, câtă vreme în cartea
funciară autoarea acestora a rămas intabulată până în anul
2005.
În acest
context, susținerea apelanților a fost că demersurile pe care
le-au făcut pentru recuperarea unui bun, acționând inclusiv în
temeiul unor legi - care, prin sfera și obiectul de reglementare nu le
erau aplicabile - nu sunt apte să le modifice regimul juridic al
imobilului.
Ignorând
inclusiv această apărare, instanța de apel și-a bazat
statuările asupra situației de fapt pe elemente colaterale, indirecte
- deduse din formularea unei cereri și transmiterea unei notificări -
fără să verifice, în limitele devoluțiunii fixate de
părți prin criticile formulate, starea de fapt relevantă în
legătură cu preluarea imobilului de către stat, data la care a
avut loc, deținătorul acestui bun.
Or, pentru a
stabili incidența legilor speciale, instanța era obligată
să stabilească valoarea înscrierii în cartea funciară pe numele
autoarei reclamanților, J., înscriere care, potrivit susținerii
acestora, a rămas „valabilă și nealterată până în anul
2005, când statul s-a intabulat abuziv”.
De asemenea,
a rămas fără răspuns din partea instanței de apel
critica reclamanților conform căreia intabularea statului la nivelul
anului 2005 a fost rezultatul unei operațiuni ilegale de contopire a nr. top
7513/2/27 (proprietatea autoarei lor) cu nr. top 7513/2/28, urmată de
intabularea statului asupra celor două parcele, contopite sub nr. top
7513/2/27.
Cu referire
la această operațiune de „comasare”, s-a susținut, prin motivele
de apel, că ea nu a respectat dispozițiile art. 17 și 19 din
Decretul - Lege nr. 115/1938 și că, în plus, înscrierea în cartea
funciară a statului s-a făcut în baza unei cereri (din 12 decembrie 2005),
formulată de o persoană fizică, K., cu domiciliul în Germania,
conform înscrisurilor aflate în dosarul instanței de fond.
Nici acest
motiv de apel nu a fost analizat, deși el era subsumabil aceleiași
chestiuni de drept legate de regimul juridic al terenului și de caracterul
admisibil sau inadmisibil al acțiunii în instanță.
Tot astfel, a
rămas fără cercetare din partea instanței de apel aspectul
învederat de către reclamanți, cu referire punctuală la
probatoriul administrat, vizând modificarea evidențelor de carte
funciară în anul 2005, faptul că reclamanții sunt și în
prezent, ca moștenitori ai fostului proprietar, cei care apar în
evidențele fiscale ale imobilului, precum și plătitori de
impozite. În felul acesta, decizia din apel care stabilește că
bunului în litigiu îi sunt incidente dispozițiile unor legi speciale, ceea
ce face ca demersul întemeiat pe dreptul comun să fie inadmisibil, este
lipsită de argumente justificative.
Determinarea
regimului juridic al unui bun - pentru a putea fi stabilită legea
aplicabilă - nu se poate face doar prin luarea în considerare a unor
elemente exterioare, decurgând din transmiterea unor cereri sau
notificări, ignorându-se probatoriul administrat care, în opinia
reclamanților, ar fi demonstrat o altă situație, motiv pentru
care au dedus judecății în apel toate aspectele arătate.
Fiind vorba,
așadar, de o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se
sprijină, devine incident în cauză art. 304 pct. 7 teza I C. proc.
civ.
În
același timp, modalitatea de redactare a deciziei face imposibilă
exercitarea controlului judiciar, deoarece lasă neelucidate elementele de
fapt ale pricinii.
Întrucât,
potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăște asupra
fondului pricinii numai atunci când împrejurările de fapt sunt pe deplin
stabilite, față de cele menționate anterior, recursul a fost
admis, iar decizia a fost casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare
aceleiași instanțe de apel. La reluarea judecății,
instanța va avea în vedere analiza tuturor criticilor ce au învestit-o, de
fapt și de drept care să justifice soluția, determinarea
situației de fapt și pe raza acesteia, stabilirea legii incidente.
În ce
privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., s-a constatat că argumentele dezvoltate în susținerea acestuia
vizează aspecte de fond ale pricinii, legate de deținerea unui drept
actual, a unui bun, în sensul Convenției, de către reclamanți,
ceea ce ar trebui să aibă drept consecință admiterea
acțiunii în revendicare.
Față
de aspectul de ordin formal legat de redactarea hotărârii, ce s-a supus
examinării cu prioritate în instanța de recurs, cele care
vizează fondul pricinii vor fi avute în vedere la rejudecare, (în
măsura în care, în urma devoluării fondului, se va fi constatat
depășit impedimentul inadmisibilității).
Prin Decizia
nr. 309 din 2
martie 2015 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, a fost
respins apelul reclamanților, ca nefondat.
Pentru a decide
astfel, instanța de apel a reținut, în esență,
următoarele:
Din probele
administrate, rezultă că, în fapt, imobilul în litigiu a
aparținut antecesoarei reclamanților, J., fiind cumpărat de
aceasta la data de august 1940, astfel cum rezultă din menținea de la
B+l din C.F. Râșnov, iar, în perioada regimului comunist, acest imobil a
fost preluat de către Statul Român, fără ca această
preluare să fi fost înscrisă în cartea funciară.
Susținerea
reclamanților că antecesoarea lor nu a pierdut niciodată dreptul
de proprietate asupra imobilului, având în vedere că a rămas
intabulată în cartea funciară, nu poate fi primită,
față de dispozițiile art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, în
conformitate cu care, în caz de expropriere, drepturile reale se vor dobândi
fără înscriere în cartea funciară.
Ca urmare,
chiar dacă autoarea reclamanților a figurat în cartea funciară
ca proprietar tabular asupra imobilului în litigiu până în anul 2005,
dreptul său a fost golit de conținut, întrucât nu era beneficiara
prerogativelor dreptului de proprietate. Lipsa intabulării în cartea
funciară a dreptului de proprietate al Statului Român nu impietează
asupra existentei dreptului în patrimoniul acestuia, întrucât el a dobândit un
drept de proprietate extratabular, ca o excepție de la principiul
efectului constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară,
consacrat de art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938.
Apelanții-reclamanți
nu au dovedit că, în perioada în care terenul a fost în posesia Cooperativei
Agricole de Producție, aceștia, respectiv autoarea lor, au achitat
impozit pe acest teren.
Nici
împrejurarea ca nu a fost emis vreun act administrativ de preluare a imobilului
în litigiu nu îl scoate de sub incidența legilor speciale de reconstituire
a dreptului de proprietate. Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001,
această lege se aplica imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de
organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada
6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar art. 2 lit. i) include în noțiunea
de „imobile preluate în mod abuziv de stat” orice imobile preluate
fără titlu valabil.
De asemenea, art.
11 alin. (2)
1
din Legea nr. 18/1991 prevede că „Terenurile
preluate abuziv de cooperativele agricole de producție de la persoanele
fizice, fără înscriere în cooperativele agricole de producție
sau de către stat, fără nici un titlu, revin de drept
proprietarilor care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, pe
vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane.”
Or, terenul în litigiu se află tocmai în această situație.
Aplicabilitatea
în speță a legilor speciale de reconstituire a dreptului de
proprietate a fost recunoscută chiar de către apelanții
reclamanți care au formulat cerere de reconstituire a dreptului de
proprietate, inițial, în temeiul Legii nr. 18/1991 și, ulterior, în
temeiul Legii nr. 10/2001. Demersurile reclamanților pe cele două
legi speciale nu au fost finalizate, iar aceștia nu au continuat demersul
în contradictoriu cu entitățile legal instituite, în justiție,
în vederea soluționării cererilor.
În
această situație, instanța de fond, în mod corect, a
reținut că promovarea unei acțiuni în revendicare
imobiliară, pe dreptul comun, a unui imobil ce face obiectul legilor
speciale de retrocedare, după parcurgerea parțială a procedurii
reglementate de dispozițiile speciale, este inadmisibilă.
În
același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație
și Justiție prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în
recursul în interesul legii, statuând că, în situația în care, pentru
imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,
s-au adoptat legi speciale care reglementează procedura ce trebuie
parcursă, respectiv condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca
imobilele să poată fi restituite în natură persoanelor
îndreptățite, legea specială derogatorie nu se poate aplica în
concurs cu dreptul comun.
Nu pot fi
exercitate acțiuni în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr.
18/1991, respectiv a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura
din această lege specială.
Curtea a
constatat că, în speță, nu a fost îngrădit accesul
reclamanților la justiție și nici nu a fost încălcat
dreptul acestora la un proces echitabil, fiind respectate dispozițiile
legale și principiile de drept, potrivit cărora aplicarea dreptului
comun în materia revendicării, cu ignorarea efectelor create prin
aplicarea legilor speciale de reparație, ar aduce grave atingeri
principiului securității raporturilor juridice, precum și
drepturilor de proprietate ale terților dobânditori de
bună-credință, ale căror titluri de proprietate nu au fost
desființate în vreun fel.
Referitor la
critica apelanților ce vizează ilegala contopire a nr. topo 7513/2/27
(proprietatea autoarei lor) cu nr. top. 7513/2/28, urmată de intabularea
statului asupra celor două parcele contopite sub nr. top. 7513/2/27, s-au
reținut următoarele:
La data de 12
decembrie 2005, s-au efectuat anumite notări în cartea funciară,
respectiv s-a notat la A+2 nr. topo 7513/2/27, în suprafață de 5.523,156
mp, pășune, provenită, astfel cum rezultă din
mențiunea de la B+2, prin contopirea imobilului de la A+l cu nr. topo
7513/2/28 din C.F., proprietar fiind Statul Român. Această mențiune a
pus în acord realitatea cu evidențele de carte funciară. Ulterior,
imobilul de la A+2 s-a dezmembrat în A+3 nr. topo 7513/2/27/1,
pășune, în suprafață de 3923.156 mp și A+4 nr. topo
7513/2/27/2, pășune în suprafață de 1.600 mp. Imobilul de
la A+4 s-a transcris în C.F. nou Râșnov, iar imobilul de la A+3 s-a convertit
în C.F. Râșnov.
Imobilul
transcris în C.F. Râșnov a fost intabulat cu titlu de reconstituire, în
temeiul Legii nr. 18/1991, în favoarea lui F. și, ulterior, ca urmare a
încheierii contractului de vânzare - cumpărare, în favoarea
intimaților pârâți G., H., cota de ½ și I., cota de ½.
De altfel, în
contextul în care acțiunea în revendicare este inadmisibilă, pentru
motivele mai sus expuse, reclamanții nu justifică interesul de a
ataca operațiunea de contopire a numerelor topo, urmate de intabularea dreptului
de proprietate al Statului Român.
Împotriva
acestei decizii, au declarat recurs reclamanții, solicitând admiterea
căii de atac formulate, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei
spre rejudecare instanței de apel, invocând motivele de nelegalitate
prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă
nr. 2230 din 15 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și
Justiție a admis recursul declarat de reclamanții A., B., C. și D.
împotriva Deciziei nr. 309 din data de 2 martie 2015 a Curții de Apel
Brașov, secția civilă, a casat decizia recurată și a
trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
Înalta Curte
a constatat următoarele:
Potrivit
deciziei de casare, în rejudecare, instanța de apel trebuia să
stabilească regimul juridic al terenului, câtă vreme reclamanții
au pretins că acesta nu a ieșit, anterior anului 1989, din
patrimoniul autoarei lor, că nu a intrat în patrimoniul Cooperative
Agricole de Producție, astfel încât nu avea de ce să fie supus
procedurii reconstituirii prevăzută de legea fondului funciar, iar,
pe de altă parte, potrivit evidențelor de carte funciară, statul
s-a intabulat abia în anul 2005, când a procedat la o contopire ilegală a
două parcele, astfel că imobilul nu ar fi fost preluat de către
stat în perioada de referință a legilor speciale de reparație;
să verifice, în limitele devoluțiunii fixate de părți,
starea de fapt relevantă în legătură cu preluarea imobilului de
către stat și data la care aceasta a avut loc; să examineze
criticile conform cărora imobilul nu era susceptibil de restituire în
procedura legilor speciale, întrucât autoarea acestora a rămas
intabulată în cartea funciară până în anul 2005; să
stabilească care este valoarea înscrierii în cartea funciară pe
numele autoarei reclamanților, înscriere care, potrivit susținerii
acestora, a rămas „valabilă și nealterată până în anul
2005, când Statul s-a intabulat abuziv”, dar și să verifice
legalitatea intabulării statului din anul 2005, intabulare despre care
reclamanții au susținut că a fost rezultatul unei
operațiuni ilegale de contopire a nr. top 7513/2/27, (proprietatea
autoarei lor), cu nr. top 7513/2/28, urmată de intabularea statului asupra
celor două parcele contopite sub nr. top 7513/2/27.
Cu referire
la această operațiune de „comasare”, s-a susținut, prin motivele
de apel, că ea nu a respectat dispozițiile art. 17 și 19 din
Decretul-Lege nr. 115/1938 și că, în plus, înscrierea în cartea
funciară a statului s-a făcut în baza unei cereri (din 12 decembrie 2005),
formulată de o persoană fizică, K., cu domiciliul în Germania,
conform înscrisurilor aflate în dosarul instanței de fond.
În
rejudecare, instanța trebuia să cerceteze și aspectul învederat
de către reclamanți ce vizează faptul că aceștia apar
în evidențele fiscale ale imobilului, fiind și plătitori de
impozite.
S-a statuat,
totodată, că determinarea regimului juridic al unui bun nu poate
decurge doar din transmiterea unor cereri sau notificări în baza legilor speciale,
cu ignorarea întregului probatoriu administrat.
Față
de aceste dezlegări obligatorii pentru instanța de trimitere,
potrivit art. 315 C. proc. civ., la reluarea judecății, instanța
de apel urma a avea în vedere analiza tuturor criticilor cu care a fost
învestită, astfel încât hotărârea acesteia să conțină,
într-o argumentare punctuală, motivele de fapt și de drept care
să justifice soluția, determinarea situației de fapt și pe
baza acesteia, stabilirea legii incidente.
Or, prin
decizia atacată, instanța de apel a reținut cu privire la
situația de fapt că: imobilul a fost preluat de către statul
român în perioada regimului comunist, fără ca această preluare
să fi fost înscrisă în cartea funciară; că sunt incidente
dispozițiile art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, întrucât imobilul a
fost preluat prin expropriere; că terenul a fost în posesia Cooperativei Agricole
de Producție, iar reclamanții, respectiv autoarea lor, nu au achitat
impozit pentru acest imobil în acea perioadă; că, în speță,
sunt incidente dispozițiile art. 11 alin. (2)
1
din Legea nr. 18/1991,
dar și cele ale Legii nr. 10/2001, imobilul fiind preluat abuziv de stat
în perioada de referință a acestui act normativ; demersurile
reclamanților în baza legilor speciale nefiind finalizate.
S-a
concluzionat, că, în mod corect, prima instanță a reținut
că acțiunea în revendicare este inadmisibilă în situația de
față, câtă vreme imobilul face obiectul legilor speciale de
reparație, iar reclamanții au parcurs, parțial, procedura
reglementată de dispozițiile speciale.
În ceea ce
privește critica reclamanților referitoare la ilegala contopire a
două parcele, urmată de intabularea statului, instanța de apel a
făcut un istoric al evidențelor de C.F. și a concluzionat
că mențiunea potrivit căruia statul figurează ca proprietar
din anul 2005 a pus în acord „realitatea cu evidențele de carte
funciară”, iar reclamanții nu justifică interesul de a ataca
operațiunea de contopire a numerelor topo, respectiv intabularea statului,
câtă vreme acțiunea în revendicare este inadmisibilă.
Prin urmare,
în speță, rezultă că, în rejudecare, instanța de apel
nu a stabilit pe deplin situația de fapt care să permită
instanței de recurs, ca instanță de control judiciar, aplicarea
corectă a legii.
Astfel, s-a
reținut că imobilul a fost preluat abuziv de stat, că a fost
expropriat, fiind incidente dispozițiile art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938,
că terenul s-a aflat în posesia Cooperativei Agricole de Producție,
dar și că situația în speță se circumscrie
dispozițiilor art. 11 alin. (2)
1
din Legea nr. 18/1991.
Prin urmare,
contrar îndrumărilor date de către instanța supremă, în
rejudecare, instanța de apel nu a stabilit care este temeiul și
titlul preluării, data preluării și nici modul de preluare a
bunului.
Mai mult, s-a
reținut, într-un mod confuz, că imobilul este supus atât Legii nr. 18/1991,
dar și Legii nr. 10/2001, fără să se facă
verificări din care să rezulte stadiul soluționării
demersurilor efectuate în baza acestor legi speciale și nici nu s-a
solicitat părților să depună dovezi în acest sens, nu s-a
cerut dosarul administrativ care s-a format în urma acestor petiții,
pentru a se verifica dacă pretențiile reclamanților au fost sau
nu satisfăcute în procedura administrativă sau judiciară a
acestor legi speciale de reparație.
De asemenea,
s-a reținut că regimul juridic al bunului este dat de demersurile
inițiate, dar nefinalizate, de către reclamanți în
contradictoriu cu entitățile legal învestite, pe care aceștia au
înțeles să le formuleze în baza celor două legi speciale de
reparație.
Or, prin
decizia de casare, s-a statuat că determinarea regimului juridic al unui
bun nu poate decurge doar din transmiterea unor cereri sau notificări în
baza legilor speciale.
Așadar,
în speță, instanța de apel era chemată să
stabilească regimul juridic al acestui bun, respectiv, să
stabilească data la care imobilul a fost preluat, modul de preluare, actul
normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea - circumstanțele
preluării, aspecte pe care instanța de casare a stabilit că
urmează a fi dezlegate în rejudecare, respectiv să se „verifice, în
limitele devoluțiunii fixate de părți prin criticile formulate,
starea de fapt relevantă în legătură cu preluarea imobilului de
către Stat, data la care a avut loc și deținătorul acestui
bun”.
Aceasta, cu
atât mai mult cu cât, în privința datei preluării imobilului, se
constată că nici reclamanții nu au avut un punct de vedere
constant cu privire la acest aspect, susținând, prin cererea de chemare în
judecată, că bunul a fost preluat în anul 1960, că, în mod
eronat, s-a reținut că bunul se afla în administrarea Cooperativei Agricole
de Producție în anul 1990, iar, ulterior, în fața instanței de
recurs, arătând că bunul a fost preluat abuziv de către stat în
anul 2005.
Totodată,
instanța de apel nu a clarificat, în mod cert, care a fost
deținătorul acestui bun de-a lungul timpului și nu a analizat
nici modul de intabulare a statului, în raport de criticile reclamanților,
care au susținut că aceasta este rezultatul unei contopiri ilegale,
iar înscrierea în cartea funciară, în anul 2005, s-a făcut în baza
unei cereri formulată de un terț, K., domiciliat în Germania.
Din
contră, instanța de apel a reținut că operațiunile din
C.F. din anul 2005 s-au efectuat pentru a se pune în acord realitatea cu
evidențele de carte funciară, iar reclamanții nu au nici un
interes în a ataca aceste operațiuni.
În ceea ce
privește reținerile instanței de apel, potrivit cărora
acțiunea în revendicare este inadmisibilă, întrucât bunul a
făcut obiectul legilor speciale de reparație, sunt lipsite de
argumente justificative, câtă vreme instanța de recurs din primul
ciclu procesual a stabilit, cu caracter obligatoriu, pentru instanța de
trimitere, că, „pentru a stabili incidența legilor speciale”,
instanța era obligată să stabilească valoarea înscrierii în
cartea funciară pe numele autoarei reclamanților, J., înscriere care,
potrivit susținerii acestora, a rămas „valabilă și
nealterată până în anul 2005, când Statul s-a intabulat abuziv”, iar
instanța de trimitere nu a clarificat această situație de fapt.
Prin urmare,
instanța de apel nu a clarificat situația de fapt, în sensul
determinării certe a titlului de preluare a bunului și
valabilității sale, din perspectiva respectării
Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte
și a legilor în vigoare la data preluării terenului de către
stat.
În
consecință, întrucât modul în care instanța de control judiciar
a soluționat problema de drept pusă în discuție era obligatoriu
pentru instanța de trimitere, în condițiile art. 315 C. proc. civ.,
Înalta Curte a apreciat că neconformarea acesteia atrage casarea
hotărârii pronunțate, ca fiind dată cu încălcarea legii.
În
rejudecare, s-a stabilit că vor fi avute în vedere statuările și
problemele de drept dezlegate prin deciziile de casare, cât și celelalte
critici inserate în motivarea recursului, în măsura și în ordinea în
care acestea se vor impune la reluarea dezbaterilor asupra apelului, raportat
și la criticile dezvoltate prin motivele de apel.
În
rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/62/2011**; cu ocazia
rejudecării, au fost administrate probe constând în înscrisuri și
expertiză topografică.
Prin Decizia nr.
1584/Ap din 09 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel
Brașov, secția civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat
de reclamanții A., C. și D. împotriva sentinței civile nr. 67
din 29 martie 2013 a Tribunalului Brașov; a fost stabilit onorariul
definitiv pentru expertul tehnic L. la suma de 6.500 lei, diferența de
4.000 lei urmând a fi achitată de apelanții A., C. și D.
Au fost
obligați apelanții la plata către intimații G., H. și I.
a cheltuielilor de judecată solicitate de aceștia, în cuantum de
3.000 lei.
Curtea a apreciat
apelul ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit
îndrumărilor date de deciziile de casare, prezenta instanță
urmează să stabilească temeiul, titlul, data și modul de
preluare al imobilului, reținându-se că apelanții nu au avut un
punct de vedere constant asupra acestor aspecte. De asemenea, s-a statuat
că instanța va trebuie să verifice modul de intabulare al
statului din 2005.
Din ansamblul
probator administrat în cauză, rezultă următoarele:
Terenul în
suprafață de 4.624,344 mp, situat în Predeal, parcela Izvorul Rece,
județul Brașov, identificat cu nr. top 7513/2/27, înscris în C.F.
Râșnov, a fost dobândit de către defuncta J. împreună cu
soțul ei în data de 12 august 1940. Defuncta C. a părăsit
țara, continuând să se ocupe de plata impozitelor pentru teren
și ulterior, dovedit fiind că, în anul 1949, a purtat o
corespondență cu numitul M. în acest sens. J. a decedat, după ce
soțul său, K., decedase, iar imobilul este menționat în
certificatul de moștenitor din 11 februarie 2014, emis de B.N.P., N., în
completarea certificatului de moștenitor din 1975.
În ceea ce
privește data preluării imobilului, se constată că
reclamanții au susținut că acesta s-a aflat în posesia defunctei
J. până în anul 1960, când a fost preluat abuziv de Statul Român și
dat în administrare fostei Gospodării Agricole de Stat (rectificare
formulată în anul 2001). Deși reclamanții erau cei care trebuiau
să își dovedească afirmațiile, fie în sensul pierderii
imobilului în aul 1960, fie în cel al pierderii acestuia abia în anul 2005,
aceștia nu au administrat probe în acest sens.
Urmare a
dezlegărilor date în deciziile de casare, prezenta instanță a
încercat determinarea momentului preluării imobilului de către statul
român.
Din probele
administrate, rezultă că terenul respectiv a fost preluat
fără titlu de către Statul Român, anterior anului 1990, el regăsindu-se
în evidențele Intreprinderii Agricole de Stat Râșnov care, prin H.G. nr.
266 din 28 mai 1991, s-a reorganizat în SC O. SA (pct. 22, Anexa I la H.G.). SC
O. SA a predat, la rândul său, aceste terenuri, la data de 15 februarie 2002,
către Primăria Orașului care a dispus de ele în baza Legii nr. 18/99.
Rezultă că
nu s-a putut stabili cu certitudine momentul preluării imobilului de
către Statul Român, ci doar împrejurarea că această preluare s-a
făcut în perioada 1949-1990 și că a fost o preluare de facto,
fără titlu real.
Acest teren
putea face obiectul Legii nr. 10/2001, fiind „teren preluat în orice mod de
către statul român” (art. 2 alin. (1) lit. e) din lege). Cum însă,
preluarea nu s-a făcut de către un Cooperativa Agricolă de
Producție, reclamanții, respectiv autoarea acestora, nu puteau
formula cerere în temeiul acestui act normativ.
De altfel,
prin acțiunea introductivă, reclamanții arată că
statul român i-a expropriat abuziv de terenul în suprafață de 4.624,344
mp, cu nr. top 7513/2/27 și că exproprierea s-a făcut în
favoarea unor interese private, cum dovedește vânzarea ulterioară
către pârâții G. și H. și I. (…), acreditând ideea că
exproprierea de facto a fost făcută anterior emiterii titlului de
proprietate din 20 decembrie 2004, dar ulterior datei de 11 februarie 2004
(fila 3/acțiune).
Cum, în fapt,
pierderea proprietății s-a petrecut anterior anului 1990 și
întabularea statului s-a efectuat în anul 2005, în intervalul de timp indicat
de reclamanți, 11 februarie 2004 -20 decembrie 2004, nu a existat vreo
cauză de expropriere.
De altfel,
acțiunea reclamanților este confuză și prin faptul că,
deși solicită compararea titlului lor cu al pârâtului G., H. și I.,
la petitul 6, solicită obligarea Statului Român la restituirea terenului.
În ceea ce
privește chestiunea intabulării statului român, se reține
că aceasta s-a efectuat prin Încheierea nr. 7296 din 12 decembrie 2005,
prin care imobilul de la A2, revendicat de către reclamanți, a fost contopit
cu nr. top 7513/2/28 în C.F. și intabulat în favoarea Statului Român.
Această
contopire s-a făcut urmare a emiterii adresei din 23 noiembrie 2005 de
către Primăria Orașului Zărnești, din care
rezultă că terenurile cu nr. top 7513/2/27 și 7513/2/28 se aflau,
la 01 ianuarie 1990, pe teritoriul Intreprinderii Agricole de Stat Râșnov
(Statul Român) și au făcut obiectul Legii nr. 18/1991.
După cum
s-a reținut anterior în evidențele Intreprinderii Agricole de Stat
Râșnov și din actul de predare încheiat de acesta, informațiile
din adresa din 23 noiembrie 2015 sunt corecte, astfel că întabularea s-a
făcut urmare a deposedării de teren intervenită în perioada
1949-1990.
Prin
aceeași Încheiere nr. 7296/2005, s-a dispus dezmembrarea noului top
7513/2/28 în două loturi, respectiv 7513/2/27/1 și 7513/2/27/2, cel
de-al doilea lot fiind transcris în C.F. nou Râșnov și intabulat cu titlu
de reconstituire, conform Legii nr. 18/1991, în favoarea lui F.
Se mai
reține și faptul că terenul 7513/2/27/2, intabulat în C.F.
Râșnov, în favoarea statului român, în suprafață de 75%, este
ocupată de alte imobile intabulate și introduse în baza de date Oficiul
de Cadastru și Publicitate Imobiliară Brașov, urmare a unor
erori de identificare a numerelor topografice, respectiv de două
construcții cu suprafața rezidențială, blocuri de locuit,
de o parte din clădirea complexului x și de o pensiune turistică
(concluzii Raport de expertiză - fila 199/dosar).
Astfel,
deși reclamanții au formulat o acțiune în revendicare împotriva
Statului Român, în calitate de proprietari neposesori, ei nu au identificat,
anterior formulării acțiunii, terenul revendicat și nu au
încercat să stabilească cine deține posesia asupra terenurilor
cu privire la care ei se consideră proprietari.
Astfel,
față de situația că trecerea imobilului în proprietatea
statului s-a făcut în perioada 1949-1990, prin preluarea lui de către
Intreprinderea Agricolă de Stat Râșnov și că
reclamanții aveau la îndemână măsurile reparatorii puse la
dispoziție de Legea nr. 10/2001, văzând și faptul că
aceștia au apreciat că formulează o acțiune în revendicare
împotriva Statului Român, deși cea mai mare parte din teren este
deținută de alte persoane, se apreciază că în mod corect
prima instanță a respins ca inadmisibilă acțiunea în
revendicare formulată de aceștia.
Curtea
reține și faptul că, deși reclamanții au solicitat
prin concluzii despăgubiri pentru terenul de care au fost deposedați,
aceasta reprezintă o cerere nouă, care nu a fost formulată în
fața instanței de fond, unde terenul a fost evaluat doar pentru
stabilirea valorii petitului și că, urmare și a soluției de
respingere a acțiunii ca inadmisibilă, pentru faptul că
aceștia aveau la îndemână măsurile reparatorii puse la
dispoziție de alt act normativ, această cerere nu poate fi
primită.
Pentru aceste
considerente, constatând și faptul că sentința atacată nu
conține cauze de nulitate absolută, în temeiul art. 296 C. proc. civ.,
a fost respins apelul ca nefondat.
Se mai
reține că, la cererea apelanților, a fost administrată
proba cu expertiză, astfel că, față de criteriile
prevăzute de O.G. nr. 2/2001, urmează a se stabili onorariul
definitiv pentru expertul L. la suma de 6.500 lei, diferența de onorariu urmând
a fi achitată de către apelanți.
De asemenea,
urmează ca, în temeiul art. 274 C. proc. civ., apelanții să fie
obligați la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către intimații
G., H. și I.
Împotriva
acestei decizii, au declarat recurs reclamanții B., C., D. și A., solicitând
admiterea recursului, casarea în tot a Deciziei nr. 1584/Ap din 09 noiembrie 2016,
pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, și
trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru următoarele motive:
Înalta Curte
de Casație și Justiție, pronunțând Decizia de casare nr. 2230
din 15 octombrie 2015, în al doilea ciclu procesual, a stabilit, cu forța
obligatorie a art. 315 C. proc. civ., că „în rejudecare, vor fi avute în vedere
statuările și problemele de drept dezlegate prin deciziile de casare,
cât și celelalte critici inserate în motivarea recursului în măsura
și ordinea în care acestea se vor impune la reluarea dezbaterilor asupra
apelului, raportat și la criticile dezvoltate prin motivele de apel".
Din această
perspectivă, era obligatoriu pentru instanța de apel să
stabilească valoarea înscrierii în cartea funciară, pe numele
autoarei reclamanților, J., înscriere care, potrivit acestora, a
rămas „valabilă și nealterată până în anul 2005, când
statul s-a intabulat abuziv, iar instanța de apel nu a clarificat acest
fapt.
Instanța
de apel a încercat să dea un răspuns privitor la chestiunea intabulării
statului asupra terenului cu nr. top 7513/2/27, proprietatea J., însă
rezolvarea dată de instanță este rezultatul unui
raționament lipsit de temei legal sau bazat pe aplicarea greșită
a legii.
Invocând motivul
de recurs prevăzut de disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții
au arătat, în esență, că instanța de apel a
încălcat
dispozițiile
art. 17,18 și 19 din Decretul nr. 115/1938, cărora le corespund
perfect textele articolelor 22, 23 și 24 din Legea nr. 7/1996, astfel cum
era aceasta în vigoare la 12 decembrie 2005, când s-au produs operațiunile
nelegale de comasare, urmate de dezmembrare și atribuire.
Instanța
de apel statuat pur și simplu, fără trimitere la un temei legal,
că operațiunea de contopire a celor două parcele, respectiv nr. top
7513/2/27 din C.F. în suprafață de 4.624, 34 mp, proprietatea J., cu
parcela cu nr. top 7513/2/28 din C.F., în suprafață de 1.284,54 mp
(249,67 stânjeni, conform extras C.F. atașat raportului de expertiză L.),
proprietatea P., născută R.), s-a făcut ca urmare a emiterii
adresei din 23 noiembrie 2005 de către Primăria Orașului
Zărnești, din care rezultă că terenurile respective se
aflau, la 01 ianuarie 1990, pe teritoriul Intreprinderii Agricole de Stat
Râșnov și au făcut obiectul Legii nr. 18/1991.
Or, în cazul
de față, nu există un consimțământ al titularului cu
privire la stingerea sau strămutarea către statul român al dreptului
său de proprietate și nici o hotărâre judecătorească
sau o decizie a autorității administrative care să fi înlocuit
acordul de voință sau consimțământul.
Însăși
instanța de apel statuează că nu a existat vreun „titlu real” de
transfer în favoarea statului, simpla deposedarea neputând constitui un just
titlu pentru radierea dreptului. De altfel, înscrierea dreptului pe numele
adevăratului proprietar a dăinuit în mod neîntrerupt și
nealterat în cartea funciară.
Mai mult
decât atât, s-a procedat la comasarea celor două parcele și apoi la
dezmembrare, fără ca statul să fi fost mai întâi intabulat
și/sau dreptul J. radiat, ceea ce constituie, de asemenea, o
încălcare a legii.
În
același sens, intabularea dreptului de proprietate pe numele J. are efect
constitutiv de proprietate, conform prevederilor Decretului nr. 115/1938, nu
doar de simpla opozabilitate. Prin efectul succesiunii, acest drept a fost
transmis moștenitorilor legali ai părinților, astfel cum rezultă
în mod nemijlocit din conținutul certificatului de moștenitor din 11
februarie 2004, emis de B.N.P., N. De altfel, recurentul-reclamant D. a dovedit
și că este plătitor de impozit pe proprietatea respectivă.
Întreaga
operațiune de comasare, urmată de dezmembrare și „atribuire",
este frauduloasă, dar instanța de apel s-a mărginit la a
constata că, de vreme ce parcelele se aflau pe raza Intreprinderii Agricole
de Stat Râșnov, acest fapt justifică dreptul statului de a se
intabula, cu titlu de proprietar, asupra lor.
În
condițiile Constituției din 1991, o astfel de preluare în proprietate,
la nivelul anului 2005, este evident abuzivă și nelegală, lucru
pe care instanța de apel a refuzat să-l constate, ignorând astfel
legea fundamentală.
Aplicabilitatea
în speță a Legii nr. 10/2001 (instanța de apel nu a mai împărtășit
punctul de vedere al instanțelor precedente, potrivit căruia ar fi
fost aplicabilă Legea nr. 18/1991) nu poate fi invocată, în condițiile
în care autoarea reclamanților era înscrisă și după anul
1989 ca proprietară tabulară, nefiind radiat dreptul său din
cartea funciară.
Or,
recurenții, în calitate de moștenitori, au dobândit dreptul real de proprietate
prin succesiune, fără a fi necesară înscrierea dreptului pe
numele reclamanților în cartea funciară, întrucât acest lucru este
permis de dispozițiile art. 26 din Decretul - Lege nr. 115/1938, (căruia
îi corespunde art. 28 din Legea nr. 7/1996).
Cu toate
acestea, înscrierea dreptului pe numele recurenților era necesară dacă
se dorea a se dispune de el, or, înscrierea dreptului de proprietate pe numele
statului și a numitului F. constituie o expropriere fără justă
cauză, contrară prevederilor constituționale și Convenției
Europene pentru Drepturile Omului.
Instanța
de apel persistă în a confunda deposedarea cu pierderea
proprietății însăși, ceea ce nu este posibil în sistemul cărții
funciare din Ardeal, în condițiile în care dreptul adevăratului proprietar
tabular nu a fost radiat.
Încheierea nr.
7296 din 12 decembrie 2005, care a dispus comasarea parcelelor, apoi,
dezmembrarea acestora și, în fine, intabularea lui F. asupra a 1.600 mp
rezultați din aceste operațiuni și a statului asupra suprafeței
de 3.923 mp, nu constituie un titlu de proprietate și nu justifică
vreun transfer de proprietate.
Înalta Curte
de Casație și Justiție, prin Decizia de casare cu trimitere spre
rejudecare nr. 985 din 26 martie 2014, a statuat că nu a fost analizat de
către instanța de apel motivul de apel referitor la operațiunea
de comasare, care nu ar fi respectat dispozițiile art. 17 și 19 din
Decretul-Lege nr. 115/1938, și nici cel privitor la faptul că
înscrierea în cartea funciară a statului s-a făcut în baza unei cereri
(din 12 decembrie 2005) formulată de o persoană fizică, K., cu
domiciliul în Germania, care nu avea nicio legătură cu terenul în cauză.
În cea de-a
doua decizie a Înaltei Curți, se dau indicații instanței de
trimitere, în sensul de a se avea în vedere decizia de casare anterioară și
criticile formulate în apel.
Or, după
cum se observă, în Decizia civilă nr. 1584/Ap/2016, care face
obiectul recursului de față, nu se analizează deloc impactul
legal pe care îl au dispozițiile art. 17 și 19 din Decretul-Lege nr. 115/1938,
ceea ce constituie o încălcare a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.,
în condițiile în care deciziile de casare au stabilit că aceste articole
de lege trebuie avute în vedere.
Pe de altă
parte, ignorarea acestor prevederi legale constituie o încălcare directă
a legii, în condițiile în care, contrar dispozițiilor cuprinse în respectivele
articole, instanța de apel a putut ajunge la concluzia că, la nivelul
anului 2005, statul se mai poate intabula, invocând o preluare de facto, fără
titlu real, care nu este consemnată nicăieri și despre care nu
se știe când anume a avut loc, în intervalul 1945-1989, după spusele instanței
de apel.
Câtă
vreme autoarea reclamanților a figurat în mod constant ca proprietar
tabular, instanța de apel trebuia să constate caracterul valabil al
dreptului de proprietate al J., simpla deposedare neavând niciun efect, în condițiile
în care dreptul ei nu s-a stins și nici nu a fost radiat din cartea
funciară.
Un alt
considerent nelegal al instanței de apel este acela prin care se afirmă
că pierderea proprietății s-a petrecut anterior anului 1990
și intabularea statului s-a efectuat în anul 2005, ceea ce
reprezintă, din perspectiva acelorași art. 17 și 19 din Decretul
nr. 115/1938, care statuează în mod clar că dreptul de proprietate nu
se pierde, respectiv nu se dobândește, decât prin acordul de voința
al celui care dă și al celui care primește sau prin consimțământul
expres al titularului dreptului, prin hotărâre judecătorească
sau prin efectul unei decizii administrative.
În realitate,
pierderea dreptului de proprietate s-a petrecut în anul 2005, când statul a
comasat în favoarea sa două parcele, respectiv 7513/2/27 și 7513/2/28,
(fără să fi fost inițial intabulat ca proprietar pe fiecare
dintre ele), apoi le-a dezmembrat în alte două parcele, respectiv nr. 7513/2/27/2,
în suprafață de 1.600 mp, pe care a atribuit-o lui F., în procedura Legii
nr. 18/1991, și nr. 7513/2/27/1, în suprafață de 3.923 mp, pe
care și-a atribuit-o sieși.
Expertiza
efectuată în cauză a identificat că parcela 7513/2/27/2
înglobează suprafața de 701,00 mp, pe linia de contur CMND (a se
vedea suplimentul la
raportul expertiză-Aneta 7.1), care face parte din
terenul de 4.624.34 mp, ce face obiectul procesului de față și este
proprietatea J.. Restul terenului, în suprafață de 3.923 mp, este
intabulat pe numele statului, nr. topo 7513/2/27/1, și figurează pășune,
fără construcții.
Soluția
era aceea a obligării persoanelor fizice la lăsarea în deplina
proprietate și posesie a suprafeței de teren de 701 mp, înglobată
în nr. topo 7513/2/27/2, pe linia de contur CMND, figurata în Anexa 7.1 - supliment
raport de expertiză, ca urmare a comparației de titluri și obligarea
statului la lăsarea în deplină proprietate și posesie a nr. topo
7513/3/27/1, în suprafața de 3.923 mp, teren categoria de folosință
pășune.
Este
greșit considerentul instanței de apel, potrivit căruia „acțiunea
ar fi confuză”, fiindcă, pe de o parte, se solicită compararea
titlului recurenților-reclamanți cu cel al pârâților G., H.
și I., iar, pe de altă parte, la petitul 6, se solicită
obligarea statului român la restituirea terenului, întrucât, în realitate, se
solicită de la fiecare „beneficiar" al înscrierii nelegale în cartea
funciară să restituie ceea ce deține fără drept din
cei 4.624,34 mp, proprietatea acestora.
Un alt motiv
de recurs care se întemeiază pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se
referă la cel de-al doilea considerent invocat de instanța de apel
pentru a declara inadmisibilă acțiunea, și anume la faptul că
reclamanții ar fi formulat o acțiune în revendicare împotriva Statului
Român, deși cea mai parte din teren este deținută de alte
persoane.
Instanța
de apel se referă la parcela cu nr. top 7513/2/27/1, în suprafață
de 3.923 mp, asupra căreia este intabulat statul și care, așa
cum a constatat expertul, este ocupată în proporție de 75% de
diferite construcții.
În mod
greșit și, prin interpretarea defectuoasă sau ignorarea disp. art.
492 și 494 C. civ., s-a ajuns la concluzia că cea mai mare parte de teren
este deținută de alte persoane, adică s-a prezumat că cei
care au construit sunt și proprietarii terenului de sub construcții.
Potrivit
concluziilor expertului, cei care au construit pe parcela cu nr. top
7513/2/27/1 au terenurile intabulate sub nr. top.7513/3/1/4/2 sau cu numere
cadastrale diferite de cel atribuit statului, care are nr. C.F.
Potrivit art.
33 din Legea nr. 7/1996, prezumția de proprietate este în favoarea celui
care și-a înscris dreptul în cartea funciară. Aceeași
prezumție este instituită și de art. 32 și 33 din Decretul
- Lege nr. 115/1938, care sunt aplicabile în speță, având în vedere
ca Decretul - Lege nr. 115/1938 ultraactivează, potrivit disp. art. 72 din
Legea nr. 7/1996 și Deciziei nr. 21 din 12 decembrie 2005 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție.
Din perspectiva
acestui articol, cei care se pare că au ocupat porțiuni din teren cu
construcții nu beneficiază de nicio prezumție de proprietate
asupra terenului pe care se află construcția, întrucât ei
figurează înscriși cu imobilele
în
alte cărți
funciare
Instanța
de apel face o afirmație nelegală, atunci când statuează că
„cea mai mare parte din teren este deținută de alte persoane”,
deoarece încalcă dispozițiile art. 32 și 33 din Decretul-Lege 115/1938
sau dispozițiile art. 33 din Legea nr. 7/1996, (terenul nu este
deținut de alte persoane, ter