ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1564/2017

Asupra recursurilor de față;

Prin sentința civilă nr. 177 din data de 30 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul nr. x/2010 a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată în cadrul dosarului civil nr. x/2010 al Tribunalului Brașov de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. și, în consecință pârâta a fost obligată să achite reclamantei suma de 19.851,12 Euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață totală de 1976,40 mp, situat în Orașul Predeal, județul Brașov, identificat prin numerele cadastrale 13505/7, 13505/8, 13505/9 și 13505/10, pentru perioada 21 octombrie 2007 - 21 octombrie 2010.

A fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată în cadrul dosarului civil nr. x/2012 al Tribunalului Brașov de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. și pârâta a fost obligată să achite reclamantei suma de 13.234,08 Euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață totală de 1976,40 mp, situat în Orașul Predeal, județul Brașov, identificat prin numerele cadastrale 13505/7, 13505/8, 13505/9 și 13505/10, pentru perioada 22 octombrie 2010 - 21 octombrie 2012.

Au fost respinse restul pretențiilor formulate de partea reclamantă prin cele două cereri de chemare în judecată.

A fost respinsă, astfel cum a fost ulterior precizată, cererea de chemare în garanție formulată de partea pârâtă în contradictoriu cu chemații în garanție Statul Român și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a cărei actuală denumire este Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele considerente:

Prin sentința civilă nr. 211 din 2 aprilie 2001 a Judecătoriei Pogoanele, a fost constatat dreptul de proprietate al reclamantei A. asupra terenului în suprafață de 1494 mp situat în Predeal, înscris în CF nr. x Brașov, sub numerele topografice x, drept dobândit de aceasta cu titlu de moștenire, iar, prin decizia civilă nr. 1493 din 27 septembrie 2000 a Curții de Apel Oradea, a fost constatat dreptul de proprietate al aceleiași părți asupra imobilului, cu destinația de teren, în suprafață de 482, 40 mp, înscris în CF nr. x Brașov, sub nr. top x .

În temeiul acestor hotărâri judecătorești, reclamanta și-a intabulat în evidențele de publicitate imobiliară dreptul de proprietate asupra imobilelor respective. S-a menționat că, potrivit mențiunilor existente în cărțile funciare nr. x Brașov și nr. 11758 Brașov, imobilele înscrise sub numerele topografice x au destinația de fâneață.

Prima instanță a reținut că, anterior datei sesizării sale cu soluționarea cererilor de chemare în judecată ce constituie obiectul dosarelor mai sus indicate, partea reclamantă a învestit instanțele judecătorești cu o cerere prin care a formulat pretenții identice cu cele promovate în cadrul prezentului litigiu.

Astfel, prin cererea înregistrată sub nr. x, la data de 4 martie 2004, pe rolul Tribunalului Brașov, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtele S.C. B. S.A. și S.C. C. S.R.L., solicitând instanței ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o sentință prin care să le oblige pe pârâte la plata lipsei de folosință asupra terenului situat în Predeal, str. x, înscris sub numerele cadastrale x, în suprafață totală de 1976,40 mp, începând cu data de 4 martie 2001 și până la data de 6 septembrie 2002.

În motivarea cererii de chemare în judecată pe care a promovat-o, reclamanta a arătat că este proprietarul imobilului - teren.

Pe acest teren, fără acordul proprietarului și fără respectarea vreunei norme de drept, s-a edificat, parțial, construcția D. (în prezent B.) și o parcare chiar în timpul judecării procesului de revendicare, deși, începând cu anul 1997, a notificat toate societățile și instituțiile administrative, ministerul și asociațiile care au exercitat folosința asupra construcțiilor și terenului, încercând o rezolvare amiabilă, în sensul închirierii, vânzării sau eliberării terenului proprietatea sa.

În continuarea motivării cererii sale, reclamanta a arătat că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut, inițial, pentru organizare de șantier, iar ulterior, construcțiile E. s-au extins abuziv și fără niciun drept și asupra acestuia.

În acest sens, reclamanta a învederat în susținerea cererii pe care a formulat-o, că nu a existat niciun înscris din care să rezulte construirea legală și cu bună-credință a edificiilor, o dovadă în acest sens constituind-o și faptul că acestea nu au fost niciodată intabulate în evidențele de publicitate imobiliară.

În drept, reclamanta și-a fundamentat cererea pe prevederile art. 482, 494, 1073 și următoarele din C. civ.

Ulterior, la termenul de judecată din data de 21 februarie 2005, reclamanta a majorat cuantumul sumelor de bani solicitate prin cererea introductivă de instanță, la 73.836.246.600 RON.

În apărare, pârâta S.C. B. S.A. Predeal a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată promovată de reclamantă .

În motivarea poziției sale procesuale, pârâta a arătat că este proprietara întregului B., drept pe care l-a dobândit prin cumpărarea întregului pachet de acțiuni de la A.P.A.P.S. Situația imobilului de la data dobândirii de către ea a dreptului de proprietate este similară cu cea de astăzi, construcțiile existente nefiind edificate în condițiile evocate de reclamantă.

Esențială a fost și împrejurarea că, la data când reclamanta a obținut decizia civilă nr. 1493/R/2000 a Curții de Apel Oradea, situația imobilului în litigiu era aceeași cu cea de astăzi, lucrările efectuate fiind de modernizare radicală și nu de construire.

De asemenea, în susținerea poziției sale procesuale, pârâta a arătat că, inițial, construcția edificată în anul 1977, s-a realizat legal, cu respectarea normelor legale atunci aplicabile, și că reclamanta își exercită cu rea-credință drepturile, întrucât și-a întemeiat pretențiile pe un raport de expertiză ce a fost întocmit într-o altă cauză.

Pârâta S.C. C. S.R.L. a formulat, la rândul ei, întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, motivat de faptul că ea nu deține nicio construcție situată pe terenul în litigiu și nici nu folosește acest teren în alt mod, calitatea sa fiind aceea de acționar la S.C. B. S.A., ceea ce nu poate justifica chemarea sa în judecată.

În ceea ce privește fondul cauzei, pârâta menționată a arătat, în întâmpinarea pe care a formulat-o, că acțiunea promovată de reclamantă este nefondată, reluând în acest sens, apărările invocate de pârâta S.C. B. S.A. în susținerea poziției sale procesuale.

După ce a parcurs mai multe cicluri procesuale, cererea de chemare în judecată astfel formulată a fost soluționată prin sentința civilă nr. 67 din 26 ianuarie 2007 pronunțată de Tribunalul Brașov, prin care s-au hotărât următoarele:

S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. C. S.R.L..

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., iar pârâta a fost obligată să achite reclamantei suma de 31.464 Euro, respectiv, echivalentul în RON al acestei sume la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință asupra imobilului-teren - situat în Predeal, str. x, înscris în CF nr. x Brașov, sub numerele topografice x și în CF nr. x Brașov, sub numărul topografic x, pentru perioada 4 martie 2001 - 6 septembrie 2002.

S-au respins restul pretențiilor formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A..

S-a respins cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

La adoptarea acestei soluții, instanța a reținut, în esență, că, potrivit concluziilor raportului de expertiză în specialitatea topografie, ce a fost administrat ca probă în cauză, pentru a determina suprafața concretă pe care construcția ce constituie obiectul dreptului de proprietate al pârâtei S.C. B. S.A. o ocupă din imobilul cu destinația de teren ce se află în proprietatea părții reclamante, imobilele - terenuri - în litigiu sunt ocupate, în parte, de B., respectiv de hotelul și de restaurantul cu terasă ce intră în compunerea acestuia, de două alei betonate și asfaltate și de cămine și conducte de canalizare, apă, gaz și electrice, iar părțile libere din aceste imobile constituie zone verzi care, conform opiniei expertului, completează aspectul arhitectonic al acestui Complex.

Astfel, expertul a concluzionat, în lucrarea pe care a întocmit-o, că din imobilul cu nr. top x, hotelul B. ocupă o suprafață de 32,26 mp; restaurantul și terasa acestuia ocupă o suprafață de 102,79 mp, căminele rețelelor de apă și canalizare ocupă 7,90 mp, parcarea ocupă o suprafață de 69,98 mp, iar o suprafață de 5,78 mp este afectată de o platformă din dale, iar suprafața liberă (zonă verde) aferentă acestui imobil este de 296,09 mp.

Din imobilul cu nr. top x, expertul a arătat, în raportul de expertiză pe care l-a întocmit că, hotelul B. ocupă o suprafață de 32,79 mp, restaurantul și terasa acesteia, o suprafață de 247,90 mp, căminele rețelelor de apă, canalizare și trotuarul de gardă ocupă 28,70 mp, parcarea 88,62 mp iar platforma din dale 4,10 mp, în timp ce suprafața liberă (zona verde) este de 87,49 mp.

În ceea ce privește imobilul cu nr. top x, expertul a concluzionat că suprafața ocupată de hotelul B. este de 30,77 mp, cea ocupată de restaurantul și terasa acestuia este de 21,01 mp, că suprafața ocupată de alei, de căminele rețelelor de apă și canalizare este de 153,58 mp, cea ocupată de parcare este de 13,14 mp, iar suprafața liberă (zona verde) este de 251,10 mp.

De asemenea, în lucrarea de specialitate efectuată în cauză s-a menționat că imobilul cu nr. top x este ocupat de hotelul B. pe o suprafață de 11,88 mp, de alei pe o suprafață de 29,21 mp și de parcare pe o suprafață de 434,95 mp, în timp ce suprafața liberă (zona verde) este de 6,36 mp.

În aceste condiții, instanța ce a pronunțat respectiva sentință civilă a statuat că partea pârâtă datorează părții reclamante despăgubiri numai pentru suprafața pe care o ocupă în mod efectiv din imobilul cu destinația de teren ce constituie obiectul dreptului de proprietate al acesteia, respectiv pentru suprafața de 499, 400 mp.

În ceea ce privește restul suprafeței din imobilul - teren - ce constituie obiectul dreptului de proprietate al reclamantei, tribunalul a reținut că o parte din acesta este ocupat de căminele rețelelor de apă și canalizare, de trotuare (platformă din dale) și de o parcare, iar o parte este liber, fiind reprezentat de zona verde.

Or, cu privire la aceste suprafețe nu se putea statua că pârâta S.C. B. S.A. exercită folosință, uzurpând în acest fel unul dintre atributele dreptului de proprietate al reclamantei, deoarece, prin destinația lor nu pot fi considerate ca aflându-se în folosința exclusivă a unei singure persoane. Astfel, căminele de apă și canalizare și trotuarele sunt prin destinația lor afectate folosinței publice, motiv pentru care, în lipsa unor dovezi care să ateste că acestea sunt folosite în mod exclusiv de pârâta S.C. B. S.A., instanța nu a putut reține susținerile făcute în acest sens de reclamantă.

În ceea ce privește parcarea amplasată pe imobilul - teren - ce constituie obiectul dreptului de proprietate al reclamantei, tribunalul a constatat că, în speță, nu a fost administrată nicio probă de natură a dovedi că aceasta se află în folosința exclusivă a pârâtei S.C. B. S.A..

Unul dintre obiectivele raportului de expertiză în specialitatea construcții, efectuat în cauză, a fost acela de a determina modul în care este folosită parcarea amplasată pe imobilul în litigiu, respectiv de a specifica dacă aceasta este utilizată de către pârâta mai sus-arătată.

Răspunzând acestui obiectiv, expertul a arătat că nu se poate pronunța asupra modului de utilizare a spațiului cu destinația de parcare, astfel că, în lipsa unor probe care să ateste că pârâta S.C. B. S.A. este cea care exercită folosința asupra acestuia, instanța nu a putut stabili în sarcina acesteia obligația de dezdăunare a reclamantei pentru lipsa de folosință a acestei suprafețe.

În legătură cu suprafața liberă reprezentată de zona verde, tribunalul a apreciat că reclamantei nu i se pot acorda despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință, întrucât nu s-a putut reține că pârâtele au nesocotit obligația de a nu face nimic de natură a aduce atingere atributelor dreptului de proprietate pe care această parte îl are asupra acestor suprafețe.

Sub acest aspect, instanța nu a reținut concluziile expertului în specialitatea topografie, cuprinse în raportul de expertiză administrat ca probă în cauză, concluzii conform cărora, aceste spații nu pot fi folosite pentru edificarea unor construcții care să se încadreze în aspectul arhitectural al zonei, deoarece, în economia prezentei spețe, prezintă relevanță doar acele aspecte care sunt de natură a dovedi că dreptul reclamantei de a stăpâni în materialitatea lor aceste spații și de a culege fructele produse de acestea a fost încălcat.

În ceea ce privește criteriile de determinare a cuantumului despăgubirilor ce se cuvin reclamantei, instanța ce a pronunțat sentința civilă nr. 67 din 26 ianuarie 2007 a reținut că despăgubirea care se cuvine reclamantei pentru perioada de timp în care a fost lipsită de prerogativa dreptului său de proprietate mai sus-arătată, se constituie din contravaloarea fructelor civile pe care imobilul asupra căruia poartă dreptul său le-ar fi produs dacă s-ar fi aflat în folosința acesteia, respectiv din cuantumul chiriei pe care reclamanta ar fi putut să o perceapă ca preț al folosinței.

Conform actului aflat la dosarul cauzei, care face parte integrantă din raportul de expertiză contabilă administrată ca probă, în perioada 4 martie 2001 - 6 septembrie 2002, prețul chiriei terenului în litigiu, estimat pe piața imobiliară a fost de 3,5 Euro/mp, astfel că tribunalul a calculat despăgubirea ce se cuvine reclamantei, pentru perioada de timp arătată, luând în calcul această sumă de bani.

Împotriva acestei sentințe părțile procesului au exercitat calea de atac a apelului, ce a fost inițial soluționată prin decizia civilă nr. 95 din 3 iulie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, în sensul admiterii acesteia, desființării sentinței atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe, pe considerentul că aceasta nu a procedat la soluționarea pe fond a pricinii.

Prin decizia civilă nr. 331/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea de recurs formulată de reclamantă, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei Curții de Apel Brașov, pentru soluționarea, pe fond, a cererilor de apel formulate împotriva sentinței civile nr. 67 din 26 ianuarie 2007 pronunțată de Tribunalul Brașov.

Ca urmare a celor dispuse, Curtea de Apel Brașov a pronunțat decizia civilă nr. 93 din 6 iulie 2010, prin care a admis, în parte, cererile de apel exercitate împotriva sentinței civile mai sus menționată, a schimbat, în parte, această hotărâre judecătorească, în sensul că a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 6.794,63 euro sau echivalentul în RON la data plății efective, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului cu destinația de teren în litigiu pentru perioada 4 martie 2001 - 6 septembrie 2002, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței.

În esență, instanța de apel a statuat în sensul că reclamanta este îndreptățită să primească despăgubiri pentru întreaga suprafață de teren ce constituie obiectul dreptului său de proprietate, respectiv pentru suprafața de 1976,40 mp, întrucât suprafața de teren pentru care prima instanță nu a acordat despăgubiri nu poate fi utilizată de către partea reclamantă în alte scopuri și pentru că spațiul verde, cu privire la care Tribunalul Brașov a decis că reprezintă o zonă liberă, face parte din ansamblul arhitectural al complexului hotelier.

În ceea ce privește criteriul de evaluare a despăgubirii, instanța de apel a reținut că acesta este cel al chiriei practicate pentru un teren similar celui în litigiu, însă a luat în considerare la calcularea acestor despăgubiri lucrarea de expertiză efectuată de expertul F., întrucât aceasta corespunde exigențelor științifice, în conformitate cu care cuantumul chiriei este de 1,91 euro/mp/lună.

Această hotărâre judecătorească a dobândit caracter irevocabil prin respingerea căii de atac a recursului ce a fost exercitată împotriva ei.

Raportat la cele mai sus expuse, prima instanță a reținut că operează puterea de lucru judecat cu privire la statuările pe care instanțele judecătorești ce au soluționat litigiul anterior dintre părți le-au făcut cu privire la suprafața de teren pe care pârâta o ocupă din imobilul cu destinația de teren ce constituie obiectul dreptului de proprietate al reclamantei și cu privire la criteriul de determinare a dezdăunării pe care această parte a solicitat-o, ce se impun prezentei instanțe, având natura juridică a unor prezumții legale absolute în conformitate cu prevederile existente în art. 1200 pct. 4 din C. civ. (1864).

Potrivit art. 1200 pct. 4 din C. civ. (1864): "sunt prezumții legale acelea care sunt determinate special prin lege, precum puterea ce legea acordă autorității de lucru judecat", iar, potrivit art. 166 din C. proc. civ. (1865): "excepția puterii de lucru judecat se poate ridica, de către părți sau de către judecător, chiar înaintea instanțelor de recurs".

În doctrină, s-a arătat că efectele puterii de lucru judecat prezintă un dublu aspect: un aspect negativ, pentru partea care a pierdut procesul, în sensul că nu mai poate repune în discuție dreptul său într-un alt litigiu și un aspect pozitiv, pentru partea care a câștigat procesul, în sensul că se poate prevala de dreptul recunoscut, într-o nouă judecată.

Lucrul judecat are următoarele efecte: 1) exclusivitatea, care face ca un nou litigiu între același părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, să nu mai fie cu putință; 2) incontestabilitatea, care face ca o hotărâre judecătorească irevocabilă să nu mai poate fi atacată; 3) executorialitatea, care face ca o hotărâre judecătorească să poată fi pusă în executare silită la cererea părții care a câștigat procesul și 4) obligativitatea, care face ca părțile să se supună hotărârii judecătorești.

În mod obișnuit, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești este invocată într-un proces ulterior, prin intermediul excepției "autorității de lucru judecat", atunci când al doilea proces este între aceleași părți, are același obiect și este întemeiat pe aceeași cauză. (art. 1201 din C. civ. în vigoare la data promovării cererii)

În acest caz, autoritatea de lucru judecat reprezintă acel efect al puterii lucrului judecat, care este exclusivitatea.

Având însă în vedere și celelalte efecte ale puterii lucrului judecat, înseamnă că cele două expresii - "puterea de lucru judecat" și "autoritatea de lucru judecat"- nu sunt sinonime. Autoritatea de lucru judecat este o parte a "puterii de lucru judecat". Cu alte cuvinte, existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, atunci când se invocată obligativitatea sa, fără ca în cel de al doilea proces să fie același părți, să se discute același obiect și aceeași cauză.

Statuările ce au fost făcute de instanțele judecătorești în cadrul litigiului ce a constituit obiectul dosarului civil nr. x/2006 au avut în cadrul procesului de față valoarea unor mijloace de probă, anume de prezumții legale absolute, ce nu au putut fi combătute prin alte mijloace de probă și nici nu au putut fi contrazise.

În raport de aceste constatări, instanța, cu ocazia administrării probei cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare, a stabilit drept criteriu de evaluare a cuantumului prejudiciului reclamat de titularul cererii de chemare în judecată și luarea în considerare a criteriului reținut prin decizia civilă nr. 93/2010 a Curții de Apel Brașov, anume acela al celei mai bune utilizări.

Aplicând acest criteriu de evaluare, expertul judiciar desemnat în cauză, respectiv d-nul expert G. a stabilit că prejudiciul pretins de către partea reclamantă este de 0,279/euro/lună/mp.

S-a mai menționat că ambele părți ale litigiului au formulat obiecțiuni cu privire la concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară ce a fost administrat ca probă în cauză, obiecțiuni pe care instanța le-a respins prin încheierea ședinței publice din data de 6 decembrie 2013, pentru considerentele expuse în cuprinsul acesteia.

De asemenea, sub aspectul analizat, s-a precizat că, în susținerea obiecțiunilor pe care le-au formulat, părțile au invocat lucrări ce au fost întocmite de către experții consilieri pe care tribunalul i-a numit în această calitate cu ocazia încuviințării probei cu expertiza tehnică judiciară, susținând că determinarea cuantumului prejudiciului reclamat trebuie stabilit prin luarea în considerare a acestor lucrări.

Prima instanță a înlăturat această solicitare, în primul rând pentru că, așa cum s-a subliniat, sub aspectul criteriului ce trebuie utilizat pentru stabilirea acestui cuantum operează puterea de lucru judecat a statuărilor făcute prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul anterior, iar apoi, pentru că experții consilieri ai părților au întocmit lucrările la care acestea au făcut referire în baza unor convenții perfectate cu părțile din proces, activitatea lor nefiind supusă supravegherii și controlului instanței de judecată, astfel că în privința activității lor nu a putut fi reținută prezumția de imparțialitate ce operează în legătură cu activitatea expertului judiciar desemnat de instanța de judecată.

Față de aceste considerente, s-a reținut că materialul probator ce a fost administrat în cauză, din care face parte și prezumția legală absolută reținută conform argumentației expuse, atestă că imobilul cu destinația de teren în litigiu ce constituie obiectul dreptului de proprietate al părții reclamante este ocupat în totalitate de construcțiile aflate în patrimoniul părții pârâte.

Potrivit art. 480 C. civ. (1864) "proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege".

Prin urmare, dreptul de proprietate este acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie și în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare.

În conținutul dreptului de proprietate intră trei atribute: posesia, folosința și dispoziția.

Posesia constă în posibilitatea proprietarului de a stăpâni bunul ce-i aparține în materialitatea sa, comportându-se față de toți ceilalți ca fiind titularul dreptului de proprietate.

Folosința conferă proprietarului facultatea de a întrebuința bunul său, culegând sau percepând în proprietate toate fructele pe care acesta le produce.

Atributul dispoziției este alcătuit din dreptul de dispoziție materială și din dreptul de dispoziție juridică. Dreptul de dispoziție materială este posibilitatea proprietarului de a dispune de substanța bunului, adică de a-l transforma, consuma sau distruge, cu respectarea reglementărilor în vigoare. Dispoziția juridică se concretizează în posibilitatea proprietarului de a înstrăina dreptul de proprietate, cu titlu oneros sau gratuit prin acte între vii sau de mortis causa și de a-l greva cu drepturi reale derivate principale sau accesorii, în favoarea altor persoane, cu respectarea regimului juridic stabilit de lege.

Dreptul de proprietate este un drept absolut, deoarece este recunoscut titularului său în raporturile acestuia cu toți ceilalți, care sunt obligați să nu facă nimic de natură a-l încălca.

De asemenea, dreptul de proprietate este deplin și exclusiv, întrucât el conferă titularului toate cele trei atribute menționate mai sus și anume: posesia, folosința și dispoziția, atribute care sunt independente de orice puteri ale altei persoane asupra bunului respectiv.

O altă caracteristică a dreptului de proprietate este aceea că el este nelimitat în timp și durează atâta vreme cât există și bunul care face obiectul său. De asemenea, el nu se pierde prin neuz, adică prin neexercitare.

Din materialul probator administrat în cauză a rezultat că pe imobilul cu destinația de teren ce formează obiectul dreptului de proprietate al reclamantei, sunt amplasate hotelul, restaurantul și terasa acestuia, ce intră în compunerea Complexului Hotelier "B." din Predeal, căminele rețelelor de apă și canalizare, o parcare și o platformă betonată. Or, această împrejurare, este de natură să o lipsească pe reclamantă de două dintre atributele dreptului său de proprietate, și anume, jus utendi și jus fruendi, respectiv de dreptul de a stăpâni efectiv bunul imobil în litigiu, în materialitatea lui și de a-i culege fructele.

Potrivit art. 483 C. civ., fructele bunului se cuvin proprietarului. De la această regulă face excepție posesorul de bună-credință, adică cel care posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute, pe care legea îl absolvă de obligația de a mai restitui fructele percepute, conform art. 485 C. civ.

Sub acest aspect s-a menționat că, pentru a opera exonerarea de obligația de restituire a fructelor este necesar ca buna-credință să existe la fiecare moment al culegerii fructelor și nu doar la luarea în posesie a bunului. Or, partea pârâtă a încetat să mai fie de bună - credință în momentul în care a fost notificată de către partea reclamantă cu privire la existența dreptului său de proprietate asupra terenului pe care se află amplasat complexul hotelier, solicitându-i-se să înceteze actele materiale de folosire și posesie a acestui imobil.

Așa fiind, prima instanță a apreciat că pârâta S.C. B. S.A. este obligată să restituie reclamantei contravaloarea lipsei de folosință a terenului ce este ocupat de construcțiile ce fac parte din patrimoniul său, întrucât a încălcat obligația de a nu face nimic de natură a aduce atingere celor două atribute ale dreptului de proprietate al reclamantei, menționate mai-sus.

În ceea ce privește criteriile de determinare a cuantumului despăgubirilor ce se cuvin reclamantei, prima instanță a reținut următoarele:

Folosința este acea prerogativă a dreptului de proprietate în temeiul căreia proprietarul poate întrebuința bunul în interesul său, culegând și fructele. C. civ. nu definește fructele. În fapt, fructele sunt produse de bun în mod periodic, fără să altereze substanța acestuia și se împart în trei categorii, și anume: fructe naturale, care se produc indiferent de voința omului, fructe industriale, care presupun intervenția omului, dar sunt produse de natură și fructe civile, care sunt consecința unor acte juridice.

Fructele naturale și industriale se dobândesc prin percepere, iar fructele civile se dobândesc zi de zi.

În speță, prima instanță a apreciat că despăgubirea care se cuvine reclamantei pentru perioada de timp în care a fost lipsită de prerogativa dreptului său de proprietate, se constituie din contravaloarea fructelor civile pe care imobilul asupra căruia poartă dreptul său le-ar fi produs dacă s-ar fi aflat în folosința acesteia, astfel cum a rezultat din raportul de expertiză tehnică juridică ce a fost administrat ca probă, potrivit celor mai sus expuse.

Aplicând acest criteriu, prima instanță a reținut că, pentru perioada de timp cuprinsă între data de 21 octombrie 2007 și 21 octombrie 2010, partea reclamantă trebuie să fie despăgubită de către pârâtă cu suma de 19.851,12 euro, respectiv cu echivalentul în RON al acestei sume la data efectuării plății, iar pentru perioada 21 octombrie 2010 - 21 octombrie 2012, cu suma de 13.234,0 euro, respectiv echivalentul în RON al acesteia la data efectuării plății.

În conformitate cu prevederile existente în art. 274 și în art. 276 din C. proc. civ., prima instanță a acordat părții reclamante cheltuieli parțiale de judecată, constând în contravaloarea taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar stabilite prin raportare la valoarea pretențiilor admise și a instituit în sarcina părții pârâte obligația de a achita reclamantei sumele de bani astfel determinate, compensând restul cheltuielilor efectuate de părți în cadrul prezentului proces, ce au constat în onorariul avocațial și în onorariul expertului judiciar.

În ceea ce privește cererile de chemare în garanție pe care partea pârâtă le-a formulat, prima instanță a apreciat că acestea nu pot fi admise.

Astfel, potrivit prevederilor cuprinse în art. 60 din C. proc. civ. (1865) "partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o cerere în garanție sau în despăgubire".

Prin urmare, pentru a putea fi admisă o cerere formulată în condițiile acestui text de lege, trebuie să se constate existența unui raport juridic între partea care a promovat-o și cel chemat în garanție, în virtutea căruia acesta din urmă să fie obligat să acorde primului despăgubiri, or, în cauza de față acest raport juridic nu există.

Contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni nr. 13/1997, pe care pârâta l-a invocat în susținerea cererilor de chemare în garanție, a fost perfectat de Fondul Proprietății de Stat cu S.C. H. S.R.L., S.C. I. S.R.L. și S.C. J. S.R.L. și a avut ca obiect înstrăinarea unui număr de 89.760 acțiuni nominative reprezentând 51% din capitalul social al S.C. K. S.A..

În cuprinsul art. 7.2 al acestui act juridic se specifică faptul că societatea comercială mai sus indicată (SC K. SA) nu deține un titlu de proprietate asupra imobilului cu destinația de teren, astfel că valoarea acțiunilor ce au fost înstrăinate nu cuprinde și valoarea acestui imobil, urmând ca, în termen de 15 zile de la data obținerii acestui titlu, părțile contractante să încheie un act adițional prin care să înstrăineze cumpărătorilor și acțiunile ce vizează acest activ.

S-a menționat că pârâta este succesorul în drepturi al S.C. K. S.A., calitate ce a fost reținută de către instanța de judecată la soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a acesteia în formularea cererilor de chemare în garanție, ce a fost invocată potrivit celor anterior arătate, iar, în această calitate, a afirmat că între ea și chemații în garanție există un raport juridic în virtutea căruia aceștia trebuiau să îi garanteze dreptul de a folosi terenul pe care este amplasat complexul hotelier ce se află în patrimoniul său și posibilitatea de a obține un titlu de proprietate asupra acestuia.

Afirmațiile astfel făcute au fost lipsite de suport în condițiile în care, în contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni nr. 13/1997, nu există nicio clauză care să ateste asumarea de către instituția implicată în procesul de privatizare a obligației la care partea pârâtă a făcut referire. Din contră, în acest act juridic se specifică în mod expres că societatea comercială ce a fost supusă procesului de privatizare nu deține un titlu de proprietate asupra terenului pe care este amplasat Complexul Hotelier, B.", acțiunile înstrăinate nevizând și acest activ, astfel că cei care au perfectat în calitate de cumpărători contractul mai sus identificat au contractat în cunoștință de cauză și și-au asumat riscul de a le fi contestată folosința pe care o exercitată asupra acestui teren.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta A., cât și pârâta S.C. B. S.A..

Apelanta A. a solicitat admiterea apelului, schimbarea, în parte, a sentinței atacate în ce privește cuantumul și modul de stabilire a despăgubirilor acordate de prima instanță drept contravaloare a lipsei de folosință, avându-se în vedere suma de 4,59 euro/mp/lună pentru perioada 21 octombrie 2007 - 21 octombrie 2010 și suma de 3,69 euro/mp/lună pentru perioada 22 octombrie 2010 - 22 octombrie 2012, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Apelanta S.C. B. S.A. a formulat, inițial, apel împotriva încheierii din 5 aprilie 2013 și a sentinței civile nr. 177/D din 30 decembrie 2013 a Tribunalului Brașov, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate și, în principal, respingerea cererilor de chemare în judecată conexate ca neîntemeiate, iar în subsidiar admiterea cererilor de chemare în garanție. Tot în subsidiar apelanta a solicitat limitarea răspunderii la suprafața efectiv ocupată de construcții, precum și admiterea cererii de chemare în garanție.

Chemata în garanție, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, a invocat excepția lipsei de calitate procesuală activă a S.C. B. S.A. Predeal.

Prin decizia nr. 410/Ap din data de 15 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Brașov a fost respinsă excepția lipsei de calitate procesuală activă a S.C. B. S.A. Predeal invocată de chemata în garanție Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta A. și pârâta S.C. B. S.A. Predeal împotriva sentinței civile nr. 177/D/2013, a Tribunalului Brașov, care a fost păstrată.

A fost obligată pârâta S.C. B. S.A. Predeal să plătească în contul expertului tehnic L., prin Biroul Local de Expertize Judiciare din cadrul Tribunalului Brașov, suma de 7412 RON diferență onorariu expert.

A fost respinsă cererea expertului tehnic L. de obligare a pârâtei la plata sumei de 550 RON ca nedovedită.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți.

Prin decizia nr. 1523 din 21 septembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție au fost admise recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 410/Ap din 15 martie 2016 a Curții de Apel Brașov, secția Civilă.

A fost casată decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a pronunța această decizie Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele.

Recursul pârâtei pune în discuție aspecte de nelegalitate vizând natura juridică a raportului dintre părți, stabilită eronat de instanțele anterioare din cauza nesocotirii sau aplicării greșite a efectelor autorității de lucru judecat a unor hotărâri pronunțate în litigiile dintre părți.

Această ignorare a autorității de lucru judecat s-ar fi repercutat asupra temeiului juridic al pretențiilor deduse judecății, plasându-le pe un alt tărâm juridic, acela al nesocotirii unei obligații generale negative, opozabile erga omnes, care revine oricărei persoane - în speță, pârâtei - de a se abține de la orice act sau fapt de natură a aduce atingere dreptului de proprietate al reclamantei, protejat de dispozițiile art. 480 C. civ.

S-a constatat că în stabilirea cadrului judecății, instanțele fondului au pornit de la un litigiu soluționat anterior în raporturile dintre părți vizând pretenții identice - respectiv, lipsa de folosință asupra aceluiași teren, dar pentru o altă perioadă, 4 martie 2001 - 6 septembrie 2002 - conform sentinței civile nr. 67 din 26 ianuarie 2007 a Tribunalului Brașov (definitivă prin decizia nr. 93/Ap din 6 iulie 2010 a Curții de Apel Brașov și irevocabilă prin decizia nr. 6537 din 28 septembrie 2011 a ÎCCJ, secția I civilă).

Cu referire la aceste hotărâri judecătorești, instanța de apel a reținut că se impune efectul pozitiv al lucrului judecat în privința suprafeței de teren ocupate de pârâtă, a criteriului de determinare a dezdăunării, precum și a temeiului juridic al acestor despăgubiri, dat de dispozițiile art. 483 C. civ., care permit proprietarului să culeagă fructele bunului său.

O astfel de valorificare a autorității de lucru judecat neagă însă, împrejurarea esențială pentru maniera în care se manifestă efectele acestei instituții, atunci când rațiunile de fapt și de drept care au determinat o anumită soluție, în considerarea unei perioade de timp (adică, a unei stări prezente la momentul judecății, dar de natură a fi revizuită ulterior) se modifică în timp.

Or, sub acest aspect, autoritatea de lucru judecat se produce limitat în timp (pro tempore), întrucât fundamentul ei (bazat pe verificarea jurisdicțională și imutabilitatea litigiului) se justifică atâta vreme cât rămân neschimbate împrejurările de fapt și de drept care au fundamentat adoptarea hotărârii.

În speță, pârâta a susținut că aceste împrejurări s-au modificat, având în vedere modalitatea în care au fost tranșate irevocabil alte litigii dintre părți, care au vizat raporturile juridice dintre acestea asupra acelorași imobile.

Astfel, s-a arătat că prin sentința civilă nr. 991/2006 a Judecătoriei Brașov (irevocabilă prin decizia nr. 1264/R din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel Brașov), respingându-se cererea reclamantei A., de obligare a pârâtei S.C. B. S.A. la demolarea construcțiilor situate în Predeal str. x și la plata lipsei de folosință, s-a reținut calitatea de constructor de bună-credință a pârâtei, faptul că nu poate fi obligată la demolarea construcției și că nu există un temei de drept pentru obligarea sa la plata lipsei de folosință a terenului, în raport cu prevederile art. 494 alin. (3) C. proc. civ., care consacră obligațiile pe care le are proprietarul terenului.

De asemenea, s-a arătat că prin decizia nr. 5/C din 28 ianuarie 2015 a Curții de Apel Constanța (irevocabilă prin decizia nr. 1188 din 7 mai 2015 a ÎCCJ, secția I civilă), deși s-a respins cererea formulată de pârâta S.C. B. S.A., de constatare a dreptului său de superficie în privința acelorași edificate, s-a reținut, totuși, calitatea sa de constructor de bună-credință, ceea ce s-a constatat a lipsi din cerințele referitoare la constituirea dreptului de superficie fiind existența acordului dintre proprietarul fondului și constructor.

Or, cu referire la aceste hotărâri, care tranșează aspecte importante ale raporturilor juridice dintre părți, instanța de apel a negat efectul autorității de lucru judecat sub motiv că nu ar fi întrunită tripla identitate de elemente, întrucât obiectul celor două pricini ar fi diferit.

O asemenea modalitate de abordare este eronată, întrucât reduce instituția autorității de lucru judecat la funcția ei procedurală, de excepție care împiedică reluarea aceluiași litigiu, în condițiile identității de obiect, cauză și părți (conform art. 1.201 C. civ., art. 166 C. proc. civ.).

În realitate, pârâta s-a prevalat de efectul pozitiv al lucrului judecat, adică de prezumția de adevăr (absolută în relația dintre părți), în sensul dispozițiilor art. 1.202 alin. (2), art. 1200 pct. 4 C. civ., ceea ce înseamnă posibilitatea pentru părți de a se prevala în litigii ulterioare de maniera în care au fost deja tranșate anumite chestiuni litigioase, fără posibilitatea de a mai fi contestate.

În același timp, atunci când face referire la decizia nr. 1188 din 7 mai 2015 a ÎCCJ, instanța de apel, deși îi neagă autoritatea de lucru judecat sub motiv că vizează alt aspect, respectiv rezolvarea dată dreptului de superficie pretins de pârâtă, reține, totuși, din această hotărâre elemente de fapt valorificabile în prezentul litigiu.

Astfel, în legătură cu această decizie a instanței anterioare s-a reținut că "este fără echivoc ocuparea în continuare a terenului reclamantei".

Din acest punct de vedere, s-a reținut că instanța de apel a ignorat că ceea ce intră sub efectul autorității de lucru judecat nu este situația de fapt în sine, ci felul în care aceasta a fost încadrată juridic și dezlegată în drept de către instanță.

Or, în speță, pârâta se prevalase de faptul că prin hotărârea irevocabilă menționată, deși i s-a respins cererea de constatare a dreptului de superficie, s-a reținut în același timp, că are calitatea de constructor de bună-credință, solicitând să se dea eficiență juridică acestei statuări jurisdicționale irevocabile.

Față de cele menționate anterior, s-a constatat că judecata cauzei în apel s-a făcut cu aplicarea greșită a normelor care reglementează efectele autorității de lucru judecat.

Pe de o parte, reținând că temeiul juridic al pretențiilor reclamantei și cadrul în care acestea pot fi valorificate sunt date de dispozițiile art. 482, art. 483 C. civ., întrucât s-ar impune cele tranșate anterior prin decizia nr. 93/Ap/2010 a Curții de Apel Brașov, instanța de apel a nesocotit faptul că autoritatea de lucru judecat cunoaște limitări în timp, acționând pro tempore, câtă vreme s-au menținut rațiunile de fapt și de drept care au justificat o anumită soluție.

Or, în justificarea demersului finalizat prin decizia nr. 93/Ap/2010 (irevocabilă prin decizia nr. 6537 din 28 septembrie 2011 a ÎCCJ), reclamanta însăși menționase că nu există niciun înscris din care să rezulte construirea legală și cu bună-credință a edificiilor de către pârâtă.

Tocmai pentru a demonstra modificarea elementelor reținute inițial - și astfel, caracterul limitat în timp al acelor dezlegări jurisdicționale - pârâta a invocat hotărârile judecătorești prin care s-a statuat asupra calității sale de constructor de bună-credință în privința edificatelor de pe terenul reclamantei.

Pe de altă parte, negând autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 991/2006 a Judecătoriei Brașov, irevocabilă prin decizia nr. 1264/R din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, precum și a deciziei nr. 5/C/2015 a Curții de Apel Constanța (irevocabilă prin decizia nr. 1188 din 7 mai 2015 a ÎCCJ) sub motiv că litigiile respective au vizat un alt obiect dedus judecății, instanța de apel a redus, în mod nelegal, instituția autorității de lucru judecat la funcția ei negativă, extinctivă (de excepție procesuală care împiedică rejudecarea aceluiași litigiu), ignorând funcția ei pozitivă, normativă (art. 1202 alin. (2), art. 1200 pct. 4 C. civ.), de prezumție absolută, care se opune în litigiile ulterioare dintre părți, pe aspectul chestiunilor litigioase deja dezlegate.

Această denaturare a funcțiilor autorității de lucru judecat a avut drept consecință soluționarea cauzei fără lămurirea conținutului raportului juridic dintre părți, prin preluarea elementelor de fapt și de drept reținute cu ocazia judecății conform deciziei nr. 93/Ap/2010 a Curții de Apel Brașov și cu nesocotirea aspectelor noi intervenite în situația juridică a părților, prin pronunțarea unor hotărâri care stabilesc în ce regim au fost edificate construcțiile pe terenul reclamantei.

Instanța de recurs a indicat ca la reluarea judecății să se lămurească, ținându-se seama de efectele autorității de lucru judecat, care este natura raporturilor juridice dintre părți și ca atare, izvorul pretențiilor reclamantei, dacă acesta se poate fundamenta, la modul general, pe dispozițiile art. 480 - 482 C. civ. și pe sancționarea unei obligații generale negative care revine oricărei persoane de a se abține de la orice act sau fapt care ar aduce atingere dreptului de proprietate al altuia sau este vorba de o situație particulară, în care afectarea dreptului de proprietate se face prin edificarea unor construcții cu bună-credință, caz în care reglarea raporturilor dintre proprietar și constructor se realizează în cadrul altei instituții juridice, reglementate de art. 492 - 494 C. civ.

În ce privește susținerea din întâmpinare a reclamantei, conform căreia accesiunea imobiliară artificială nu ar putea fi supusă analizei instanței întrucât dispozițiile legale care reglementează această materie nu fac obiectul cauzei, nefiind formulat capăt de cerere pe acest aspect, ea are caracter nefondat.

În condițiile în care normele legale ce fundamentează această instituție au fost invocate în apărare de către pârâtă, ele trebuie să facă obiect de analiză și verificare jurisdicțională. Poziția procesuală a părților poate fi nu numai aceea de a obține, pe baza cererilor formulate, condamnarea și ulterior executarea hotărârii, ci și paralizarea demersului judiciar, atunci când se tinde la a se demonstra că pretenția reclamantului nu poate fi primită față de fundamentul juridic ales.

Critica pârâtei vizând modalitatea de soluționare a cererii de chemare în garanție s-a indicat a fi valorificată la momentul rejudecării în funcție de rezolvarea ce va fi dată pretenției principale.

În funcție de această dezlegare, se va aprecia asupra utilității verificării celorlalte aspecte învederate de către pârâta-recurentă, în legătură cu suprafața de teren ocupată de construcție, identificarea diferită a terenurilor litigioase, ignorarea datelor cadastrale și inexactitatea planurilor topografice, etc.

În mod asemănător, criticile îndreptate împotriva încheierii de ședință din 6 octombrie 2015 - în legătură cu respingerea cererii de efectuare a expertizei în specialitatea construcții și felul în care s-a revenit asupra probelor încuviințate anterior - vor fi avute în vedere în funcție de dezlegarea dată calificării raportului juridic litigios.

Recursul reclamantei a avut în vedere, în principal, critici legate de modalitatea în care a fost întocmit raportul de expertiză și a fost realizată evaluarea despăgubirilor, dar nu este nul, așa cum a susținut prin întâmpinare pârâta, în contextul în care aduce în dezbatere și aspecte legate de felul în care s-a răspuns criticilor din apel, susținându-se că s-a dat eficiență, în mod contradictoriu, unei judecăți anterioare pe aspectul metodei de evaluare a despăgubirilor.

Față de aspectele prioritare care s-au impus analizei în cadrul recursului pârâtei și care au determinat casarea cu trimitere spre rejudecare, aceeași soluție s-a impus și cu privire la recursul pârâtei.

Întrucât modalitatea de rezolvare în drept a raportului litigios va determina și utilitatea probatoriului, aspectele legate de evaluarea despăgubirilor, caracterul derizoriu, necesitatea de a nu fi încălcat art. 1 Protocolul nr. 1 în stabilirea despăgubirilor vor fi în vedere în funcție de contextul și cadrul normativ ce se vor stabili la rejudecare.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov sub nr. x/2010**.

Prin decizia nr. 313/Ap din 20 februarie 2017 a Curții de Apel Brașov, secția Civilă, au fost respinse apelurile declarate de apelații A. și S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 177/D/30 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, în dosarul nr. x/2010, pe care a păstrat-o.

Au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părți.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Având în vedere considerentele deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel a pus în vedere părților să își precizeze susținerile în raport de conturarea situației juridice existente între acestea ca urmare a soluționării irevocabile a litigiilor purtate de acestea în perioada ce a trecut de la data promovării primei acțiuni în pretenții pentru lipsa de folosință a terenului până în prezent.

De asemenea instanța de apel a întrebat în repetate rânduri părțile dacă pot ajunge la o înțelegere prin care să tranșeze în mod definitiv litigiul existent între acestea determinat de situația particulară a acestora.

Prin notele scrise depuse la dosar apelanta-reclamantă a precizat că își menține atât cererea de acordare a despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului pentru perioada dedusă judecății, cât și temeiul juridic invocat prin cererea de chemare în judecată, respectiv art. 480, art. 1078, art. 483 C. civ. și art. 1 paragraf 1 din Primul protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului .

Apelanta-pârâtă a precizat în notele scrise depuse la dosar că în speță sunt incidente dispozițiile art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ., susținând, în esență, că dată fiind calitatea sa de constructor de bună-credință, stabilită în mod irevocabil prin sentinței nr. 991/2006 a Judecătoriei Brașov, irevocabilă prin decizia nr. 1264/R din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, proprietarul fondului devine ope legis proprietarul construcției realizate cu bună-credință și este obligat să preia construcția și să despăgubească constructorul. Alternativa o reprezenta superficia, dar care presupune acordul proprietarului terenului în privința edificării construcțiilor de către o altă persoană pe terenul acestuia, însă în situația dată superficia a fost infirmată prin decizia nr. 5/C/2015 a Curții de Apel Constanța, irevocabilă prin decizia nr. 1188 din 7 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De asemenea, părțile au menționat expres că la momentul soluționării apelului nu este posibilă soluționarea pe cale amiabilă a litigiului.

Instanța de apel a constatat că în speță se impune analizarea pretențiilor deduse judecății, prin prisma verificării aspectelor statuate în mod irevocabil în cadrul litigiilor anterioare purtate între părți și soluționate în mod irevocabil.

Astfel, între părți s-a purtat un prim litigiu ce a avut ca obiect pretențiile reclamantei A. pentru lipsa de folosință a terenului în suprafață totală de 1976,40 mp.

Acest litigiu s-a soluționat prin sentința civilă nr. 67 din 26 ianuarie 2007 a Tribunalului Brașov, definitivă prin decizia civilă nr. 93 din 6 iulie 2010 a Curții de Apel Brașov și irevocabilă prin decizia nr. 6537 din 28 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin aceste hotărâri judecătorești s-a stabilit că reclamanta este îndreptățită la acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință a întregii suprafețe de teren pe care o are în proprietate, iar în ceea ce privește cuantumul acestor despăgubiri criteriul avut în vedere a fost cel al "celei mai bune utilizări".

Ulterior, reclamanta A. a promovat în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.R.L. și S.C. B. S.A. o nouă acțiune prin care a solicitat de