ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6971/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6971/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 67/S din 26 ianuarie

2007, Tribunalul Brașov, secția civilă, reînvestit cu judecata cauzei prin

Decizia civilă nr. 671 Ap din 9 noiembrie 2005 a Curții de Apel Brașov, a

admis, în parte, cererea și a obligat pe pârâta SC C.H.B. SA să plătească

reclamantei suma de 31.464. euro sau echivalentul în RON la data plății,

reprezentând echivalentul lipsei de folosință a terenului în litigiu pe

perioada 4 martie 2001 - 6 septembrie 2002, precum și suma de 4390 RON,

cheltuieli de judecată, respingând celelalte pretenții.

Prin aceeași

sentință, instanța a respins cererea formulată împotriva pârâtei SC A.C.I. SRL,

pentru lipsa calității procesuale pasive.

În motivarea

sentinței instanța a reținut, potrivit concluziilor expertizei topografice

întocmită de expertul F.G., că terenurile pentru care reclamanta și-a intabulat

dreptul de proprietate sunt ocupate de construcțiile care intră în compunerea

C.H.B., de două alei betonate și de zonele verzi care completează aspectul

arhitectonic al complexului, fiind tranzitat de rețele de utilități publice.

Instanța a reținut că

s-a procedat la identificarea construcțiilor, prin expertiza efectuată de ing.

constructor B.M., iar prin expertiza contabilă întocmită de expert J.A.E. s-au

evidențiat mai multe variante de calculare a despăgubirilor.

În raport de probatoriul

administrat și de dispozițiile art. 480 și art. 483 C. civ., instanța a

apreciat că se impune obligarea pârâtei la plata contravalorii fructelor civile

pe care reclamanta le-ar fi perceput dacă imobilul în litigiu se afla în

folosința sa, anume contravaloarea chiriei stabilită la suma de 35 euro/mp.

Prin Decizia civilă

nr. 93/Ap din 6 iulie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale,

reînvestită cu judecata apelului prin Decizia nr. 3831/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, au fost

admise, în parte, apelurile declarate de reclamantă și de pârâta SC C.H.B. SA

Predeal și a schimbat sentința, în parte, în sensul că a obligat pârâta să

plătească reclamantei suma de 67.948,63 euro sau echivalentul în RON la data

plății efective, reprezentând echivalentul lipsei de folosință a imobilului

teren, situat în Predeal, str. G., înscris în CF X Brașov nr. top Y/7,Y/8 și

Y/9 și în CF Z Brașov nr. top Y/10, în suprafață totală de 1.976,48 mp, pe

perioada 4 martie 2001 - 6 septembrie 2002.

Prin aceeași decizie

a fost înlăturată dispoziția de obligare la plata sumei de 31.464 euro sau

echivalentul în RON la data plății, fiind păstrate restul dispozițiilor

sentinței apelate.

În motivarea

deciziei, instanța a reținut că suprafața totală de teren ce face obiect al

dreptului de proprietate al reclamantei este de 1.976,40 mp, parte ocupată cu

construcții, parte afectată amenajării unor zone verzi, zone care însă nu pot

fi folosite pentru edificarea unor construcții care să se încadreze în aspectul

arhitectural al zonei, motiv pentru care întinderea contravalorii lipsei de

folosință trebuie stabilită în raport de întreg și nu de parte.

Instanța a reținut că

această concluzie se impune în baza concluziilor raportului de expertiză

topografică întocmit de expertul F.G., concluzii confirmate și prin lucrarea

extrajudiciară întocmită de expertul H.M.

În atare condiții,

instanța a reținut că nu poate primi solicitarea pârâtei ca despăgubirea să se

calculeze doar pentru terenul ocupat efectiv de construcții, nu și pentru

terenul cu nr. top Y/10, deoarece împrejurarea că este liber de construcții

este irelevantă din moment ce este inutilizabil, el încadrându-se în peisajul

arhitectonic al complexului hotelier.

Relativ la discuțiile

privind configurația anterioară a parcelelor și care ar fi condus la o

diminuare a suprafeței ocupate de construcții, instanța a reținut că nu poate

fi primită cât timp o lucrare științifică, întocmită în aplicarea dispozițiilor

art. 201 C. proc. civ., lămurește, sub acest aspect, împrejurările de fapt ale

cauzei.

Instanța de apel

enunță, totodată, criteriile în raport de care a reținut că se impune

calcularea cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantei, precum și argumentele

pentru care a apreciat că, sub acest aspect, lucrarea științifică ce răspunde

exigențelor este expertiza întocmită de expertul ANEVAR Ș.C. (ds. 312/C/2004 al

Tribunalului Brașov - 1,91 euro/mp/lună).

Instanța de apel a

mai arătat și motivele pentru care nu a primit criticile formulate de pârât

relative la calificarea cererii de chemare în judecată și temeiurile de drept

reținute în fundamentarea pretențiilor deduse judecății și la pretinsa

încălcare de către prima instanță a principiului disponibilității.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanta și pârâta SC C.H.B. SA Predeal.

Prin Decizia civilă

nr. 6537 din 28 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, a respins recursurile, ca nefondate.

În motivarea

deciziei, instanța a reținut că prin Decizia nr. 671/Ap din 9 noiembrie 2005,

Curtea de Apel Brașov, procedând la admiterea apelurilor părților și la

desființarea Sentinței nr. 171 din 25 aprilie 2005 a Tribunalului Brașov, a

reținut nelegalitatea procedeului instanței de fond, anume acela de a schimba

temeiul juridic al cererii deduse judecății, fără a pune acest aspect în

discuția contradictorie a părților, conform prevederilor art. 129 alin. (4) C.

proc. civ., cu consecința încălcării dreptului la apărare al ambelor părți.

Prin aceeași decizie

s-a stabilit ca instanța de trimitere, în rejudecare, să stabilească incidența

textelor de lege invocate în raport de obiectul cererii prin care se solicită

dezdăunarea reclamantei pentru lipsa de folosință cauzată prin ocuparea fără

drept a terenului proprietatea sa.

Conformându-se

dispozițiilor instanței de control judiciar, prima instanță, prin Încheierea

din 14 aprilie 2006, a pus în discuția părților temeiul juridic al cererii

deduse judecății, sens în care reclamanta a susținut că acesta îl constituie

prevederile art. 482, 494 C. civ. și art. 1073 și urm. C. civ. (inclusiv note

scrise).

Ulterior, prin

Încheierea din 23 iunie 2006, în raport de pretenția reclamantei de a fi

despăgubită pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligației de a-i respecta

toate atributele dreptului său de proprietate, a apreciat în conformitate cu

prevederile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. că temeiul juridic al

acțiunii deduse în justiție este cel reprezentat de art. 480 C. civ. și art.

1078 C. civ., dispoziții în raport cu care a procedat la soluționarea

raportului juridic litigios.

Încheierea

menționată, interlocutorie, nefiind atacată prin apelul declarat de pârâtă

împotriva sentinței tribunalului, a intrat în puterea lucrului judecat, motiv

pentru care nu mai poate constitui obiect de critică în calea de atac

exercitată de această parte, impunându-se instanțelor învestite cu soluționarea

prezentei cauze.

Instanța de recurs a

statuat că, de altminteri, instanța nu este ținută de temeiul de drept invocat

de reclamant, ci de cauza acțiunii, corect stabilită de instanțe și în limitele

căreia s-au pronunțat.

Prin urmare, instanța

a reținut că nu pot fi primite criticile pârâtei relative la aceste aspecte,

relative la calificarea acțiunii, stabilirea temeiului juridic al cererii ori

greșita stabilire a acestuia.

Instanța a reținut că

nu sunt fondate nici criticile din recursul ambelor părți privind modalitatea

de determinare a despăgubirii, întrucât acestea vizează, în realitate, aspecte

de netemeinicie a hotărârii atacate, nesusceptibile a fi invocate în calea

extraordinară de atac a recursului, în raport de actuala sa reglementare.

Prin urmare, toate

aspectele vizând neadministrarea unor probe, interpretarea eronată a probelor

ori cele privind chestiunile de ordin tehnic de stabilire a sumei datorate cu

titlu de despăgubiri nu pot fi subsumate niciuneia dintre criticile de

nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.,

context în care astfel de critici se vădesc a nu fi fondate.

Instanța a reținut,

totodată, că nu sunt fondate nici criticile invocate în recursul pârâtei

privind greșita stabilire a despăgubirii în raport de întreaga suprafață,

proprietatea reclamantei potrivit evidențelor de publicitate imobiliară,

întrucât, deși pârâta ocupă efectiv cu construcții o suprafață mai mică din

terenul reclamantei, restul terenului, care se înscrie în ansamblul

arhitectonic al complexului hotelier deținut de pârâtă, este inutilizabil,

astfel încât reclamanta este îndreptățită la daune pentru imposibilitatea

exercitării unuia dintre atributele dreptului său de proprietate.

De asemenea, instanța

a reținut ca nefondate și criticile constând în îndreptățirea reclamantei de a

beneficia doar de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială de

reparație, dată fiind natura juridică a litigiului, de drept comun, motiv

pentru care i se aplică normele stipulate de C. civ., și nu cele din Legea nr.

10/2001, dar și faptul că, fiind stabilită irevocabil calitatea reclamantei de

proprietar al terenului, înscrisă ca atare în evidențele de publicitate

imobiliară, teren deținut de pârâtă, sunt aplicabile normele comune în materie,

invocate de reclamantă și legal reținute de instanță.

În fine, instanța a

apreciat ca nefondate și criticile privind nelegalitatea Încheierii din 22

iunie 2010, pronunțată de aceeași instanță de apel, întrucât pentru a fi

dispusă întreruperea cursului judecății în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc.

civ., legea pretinde condiția ca dezlegarea pricinii să atârne în tot sau în

parte de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte

judecăți, cerință ce nu este întrunită în cauză, cum legal a reținut curtea de

apel.

Aceasta întrucât nu

se poate susține că cererea de dezdăunare dedusă judecății atârnă de

soluționarea litigiului invocat drept cauză de suspendare, atâta vreme cât

pretenția reclamantei își are fundamentul în dreptul său de proprietate

constatat judiciar și înscris în evidențele de publicitate imobiliară, ceea ce

determină inexistența cerinței impuse de norma legală evocată și confirmă

astfel justețea soluției curții de apel relativ la aspectul analizat.

Prin contestația

înregistrată la data de 26 martie 2012, pârâta SC C.H.B. SA a solicitat

anularea Deciziei nr. 6537 din 28 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, invocând incidența

dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

În prima parte a

cererii, pârâta prezintă principalele aspecte ale judecății finalizate prin

pronunțarea deciziei de recurs atacate și susține că motivarea acestei decizii,

nr. 6537 din 28 septembrie 2011, nu corespunde prevederilor art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ., întrucât considerentele sunt redactate în termeni

generici, fără o dezvoltare coerentă și concretă a fiecărui motiv de recurs,

fapt care demonstrează necunoașterea cauzei, superficialitatea cercetării

motivelor de recurs, precum și ignorarea normelor de procedură și de drept.

În motivarea

contestației, pârâta susține că decizia atacată se impune a fi anulată,

întrucât instanța de recurs:

I. „nu s-a pronunțat

cu privire la primul motiv de recurs", prin care a invocat că instanța de

apel s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, iar hotărârea nu este

motivată și cuprinde considerente contradictorii, critică fundamentată pe

faptul că instanța de apel, prin stabilirea dreptului reclamantei la

despăgubire pentru întreaga suprafață de teren, a ignorat considerentele

sentinței și a încălcat autoritatea de lucru judecat a celor statuate cu

privire la acest aspect prin Decizia nr. 671/2005 a Curții de Apel Brașov,

irevocabilă prin nerecurare;

II. „a ignorat în tot

criticile (...) din Motivul 2 de recurs", prin care a criticat aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 1086 și art. 1075, art. 480 și art. 483 C. civ. și

a susținut că instanța a extins în mod nelegal răspunderea societății peste

faptul contravenției și peste consecința directă și necesară a neexecutării obligației

negative, opozabile erga omnes, rezultată din dispozițiile art. 480 și art.

1086 C. civ.

III. a ignorat „în

totalitate" „Motivele 3 și 4", cu mențiunea că motivul 3 era

subsecvent motivului 2, motive prin care a dezvoltat critici de nelegalitate și

nu de netemeinicie, cum eronat s-a reținut, critici prin care a arătat că

greșit instanțele de fond au dat relevanță unei expertize extrajudiciare, fără

ca aceasta să fi fost încuviințată în condițiile procedurale statuate pentru

administrarea probatoriilor, respectiv că nu au respectat îndrumările date prin

Decizia nr. 671/Ap./2005 a Curții de Apel Brașov, relative la administrarea

probatoriilor, fapt care contravine prevederilor art. 315 C. proc. civ.

IV. nu a

"tranșat" „Motivul 5 al recursului", relativ la incidența

dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Anume, pârâta susține că argumentul instanței

de recurs potrivit căruia nu poate fi reținută incidența Legii nr. 10/2001,

întrucât reclamantei i s-a stabilit calitatea de proprietar, înscrisă ca atare

în cartea funciară, se constituie într-o motivare nesatisfăcătoare care nu

corespunde prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Pârâta susține, de

asemenea, ca fiind greșite constatările relative la situația parcelelor nr.

Y/10, nr. Y/7, nr. Y/8 și nr. Y/9 din CF X, instanțele limitându-se să rețină

„un drept incert și contestat judiciar în favoarea reclamantei".

V. nu a redactat o

motivare care să corespundă prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. cu

privire la soluția de respingere a recursului declarat împotriva Încheierii din

data de 22 iunie 2010; pârâta afirmă că instanțele de judecată, în aplicarea

prevederilor art. 244 C. proc. civ., au alegerea suspendării cauzei, dar că

acest drept de opțiune nu este unul absolut și nelimitat lăsat la bunul plac al

judecătorului, ci acesta trebuie să-și argumenteze soluția.

Analizând contestația

în anulare, Înalta Curte constată că nu poate fi primită pentru următoarele

considerente:

În drept, potrivit

prevederilor art. 318 C. proc. civ., „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot

fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în

parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare

sau de casare."

Arătând că hotărârea

instanței de recurs poate fi retractată când instanța „a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare", textul are

în vedere acele situații în care partea, prin recursul declarat, a înțeles să

invoce și să dezvolte mai multe dintre motivele de modificare ori de casare,

astfel cum acestea sunt prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., iar instanța, din greșeală, a omis să analizeze vreunul din ele.

În atare situație,

partea este îndreptățită ca, pe calea contestației în anulare, să obțină

răspuns și la motivul/motivele de casare ori de modificare pe care instanța de

recurs a omis a le examina prin decizia pronunțată.

Motivele de

modificare ori de casare sunt cele prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1 -

9 C. proc. civ. și ele nu se confundă cu diversele critici ori argumente

invocate de părți în susținerea criticilor, fie ele și numerotate prin

memoriile de recurs.

În astfel de

situații, în care părțile nu arată într-o manieră explicită care anume critici

se circumscriu fiecărui motiv dintre cele prevăzute de prevederile art. 304 C.

proc. civ., instanța de recurs este îndreptățită să grupeze argumentele, să

verifice dacă se circumscriu motivelor legale de recurs și, în caz afirmativ,

să le analizeze și să le răspundă, inclusiv prin considerente de drept comune.

În speța supusă

analizei se constată că pârâta, prin memoriul de recurs înregistrat la data de

10 august 2010, a indicat:

- la pct. I, critica

de nelegalitate îndreptată împotriva soluției de respingere a cererii de

suspendare a judecății, pronunțată prin Încheierea din 11 iunie 2010 a Curții

de Apel Brașov, întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

fundamentată pe încălcarea prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Și

- la pct. II,

criticile de nelegalitate îndreptate împotriva Deciziei civile 93/Ap. din 6

iunie 2010 a Curții de Apel Brașov, structurate în cinci puncte: pct. 1 -

întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 6, 7, 9 C. proc. civ., fundamentată pe

greșita stabilire a întinderii despăgubirii pentru întregul teren proprietatea

reclamantei; pct. 2 - întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

fundamentată pe la faptul că răspunderea sa se impunea a fi limitată doar la

terenul ocupat cu construcții; pct. 3 - indicată ca fiind critică de

nelegalitate, fundamentată pe încălcarea dispozițiilor art. 261, 201, 212 și

urm. C. proc. civ. și art. 30 și urm. din Decretul-lege nr. 115/1938; pct. 4 -

indicată ca fiind critică de nelegalitate, fundamentată pe încălcarea

dispozițiilor art. 167 - 169 și urm. și art. 315 C. proc. civ.; și pct. 5 -

indicată ca fiind critică de nelegalitate, fundamentată pe încălcarea

principiului disponibilității.

În atare condiții,

instanța de recurs a procedat la gruparea argumentelor și la verificarea

îndeplinirii de către acestea a cerințelor impuse de dispozițiile legale,

statuând cu privind la calitatea lor, de critici de nelegalitate, în

accepțiunea prevederilor art. 304 C. proc. civ., ori de netemeinicie, care,

potrivit legii, nu pot face obiectul recursului.

Faptul că instanța de

recurs ar fi omis să soluționeze un anumit motiv de recurs nu este susținut

explicit de pârâtă prin contestație, ci aceasta se rezumă să reitereze, în

aceeași manieră, prin punctare, unele dintre argumentele invocate în susținerea

criticilor dezvoltate prin memoriul de recurs și să pretindă că instanța

trebuia să răspundă punctual fiecărui argument, astfel cum acesta a fost

invocat.

Cât privește

împrejurarea că o atare competență, de a analiza și statua în ce măsură

argumentele invocate prin memoriul de recurs sunt sau nu critici de

nelegalitate, în înțelesul dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., incumbă

instanței de recurs, nu este contestată de pârâtă.

În atare condiții,

rezultă că nu poate fi primită critica formulată prin contestație (pct. III),

potrivit căreia instanța de recurs ar fi calificat greșit argumentele enunțate

în cadrul motivelor de la pct. 3 și 4 din memoriul de recurs (în numerotarea

dată de pârâtă), relative la calitatea probatoriilor care au fundamentat

soluția recurată, ca fiind critici de netemeinicie, care, potrivit legii, nu

pot face obiect al analizei instanței de recurs, motiv pentru care le-a

„ignorat", deși, în opinia sa, erau critici de nelegalitate.

Aceasta, întrucât

printr-o astfel de critică, în realitate, pârâta pretinde săvârșirea de către

instanța de recurs a unei greșeli de judecată și urmărește exercitarea unui

control judiciar asupra dezlegării date acestei probleme printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă, ceea ce nu este permis.

Relativ la motivele

1, 2 și 5 din memoriul de recurs (în numerotarea dată de pârâtă) se observă că

instanța de recurs a identificat în cuprinsul argumentelor prezentate de pârâtă

criticile apreciate a fi de nelegalitate și le-a analizat în cuprinsul

deciziei.

Anume, instanța de

recurs a detaliat aspectele care au fost soluționate cu autoritate de lucru

judecat prin Decizia de desființare nr. 771/2005 a Curții de Apel Brașov și

care erau obligatorii pentru instanța de trimitere, a statuat cu privire la

argumentele pentru care nu au putut fi primite criticile relative la greșita

calificare a acțiunii și la aplicarea greșită a textelor de lege reținute ca și

temei de drept al pretenției în despăgubire, inclusiv cele relative la greșita

stabilire a întinderii obligației; în fine, a indicat argumentele pentru care a

apreciat, în legătură cu pretențiile reclamantei, că nu sunt incidente

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Împrejurarea că

pârâta găsește a fi insuficiente considerentele prin care instanța de recurs a

răspuns acestor critici (a se vedea pct. I, II, IV din contestație) nu este de

natură să-i deschidă calea contestației în anulare întemeiată pe prevederile

art. 318 teza a II-a C. proc. civ., întrucât nu este dată ipoteza prevăzută de

acest text de lege, anume omisiunea totală de cercetare a unui motiv de recurs.

Soluția se impune și

cât privește critica îndreptată asupra soluției de respingere a recursului

declarat împotriva Încheierii de ședință din 22 iunie 2010 (pct. V din

contestație).

Referitor la acest

aspect, este de observat că instanța de recurs a analizat argumentele invocate

de pârâtă în justificarea criticii de nelegalitate invocate și a motivat

soluția, aspecte care nu sunt contestate de pârâtă, aceasta rezumându-se să

susțină doar că motivarea nu îndeplinește cerințele prevăzute de dispozițiile

art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Or, astfel cum s-a

arătat, calitatea motivărilor hotărârilor pronunțate de instanțele de recurs nu

poate fi supusă controlului judiciar, pe calea contestației în anulare, știut

fiind că o astfel de cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată decât în

condițiile strict și limitativ prevăzute de lege.

Așa fiind, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge contestația în anulare

dedusă judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de SC C.H.B. SA împotriva Deciziei

nr. 6537 din 28 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 noiembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ