ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3610/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3610/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 15 noiembrie 2011

Prin sentința

comercială nr. 1099/C din 15 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș

s-au admis în parte acțiunea precizată și cererea reconvențională și în

consecință, pârâta SC S.T.X. SRL a fost obligată să plătească reclamanților P.B.N.,

P.A., P.R., M.V., P.I.D. suma de 436.773 lei contravaloarea lipsei de folosință

a terenului și construcției, aferentă perioadei ianuarie 2007-octombrie 2009, a fost, de asemenea, obligată să înceteze orice act de folosință a imobilelor, urmând a se

limita la întreținerea și conservarea clădirii, corespunzător dreptului de

retenție. Totodată, reclamanții au fost obligați să-i plătească în solidar

pârâtei suma de 68.443 lei contravaloarea cheltuielilor necesare și utile

efectuate asupra construcției, fiind compensate cheltuielile de judecată,

urmând ca societatea pârâtă să le plătească reclamanților o diferență de 6.000

lei.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin hotărâri

judecătorești irevocabile s-a stabilit dreptul de proprietate al reclamanților

asupra terenului și construcției în litigiu, precum și un drept de retenție în

favoarea pârâtei, pentru valoarea îmbunătățirilor aduse clădirii, care însă

nu-i conferă dreptul de a culege fructele,fiind ținut să le restituie

proprietarului debitor, la data plății datoriei și a predării.

În consecință, pârâta

a fost obligată la plata despăgubirilor rezultate din folosința bunului,

calculată corespunzător chiriei, conform expertizei administrate.

Cu privire la cererea

reconvențională s-a reținut că pârâta nu a fost în măsură, potrivit art. 1169 C.

civ. să probeze susținerile sale legate de cheltuielile pretinse, data

efectuării lor, raportat la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care

s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamanții sunt proprietarii

imobilelor, dată de la care pârâta a încetat să mai fie posesor de bună-credință.

În această situație,

s-a reținut că, pârâta este îndreptățită doar la cheltuielile necesare și parțial

a celor utile, în măsura adaosului la valoare, socotit în momentul restituirii.

Prin decizia nr.

16/AC din 25 februarie 2010, Curtea de Apel Pitești a admis apelul pârâtei

împotriva sentinței comerciale nr. 1099/C din 5 noiembrie 2009 pe care a

schimbat-o în parte, în sensul că a obligat-o la plata sumei de 103.737,97 lei

reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul de 421,13mp,

pentru perioada ianuarie 2007-martie 2009.

Recursul declarat de

reclamanți împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casație și

Justiție prin decizia nr. 3512 din 26 octombrie 2010, care a trimis cauza spre

rejudecare, reținând că expertizele administrate la fond, în stabilirea

despăgubirilor pentru lipsa de folosință nu au determinat distincția între

suprafața afectată de construcția proprietatea reclamanților și suprafața

liberă de construcție. De asemenea, nu s-au argumentat criteriile avute în

vedere de instanță la determinarea cuantumului despăgubirilor.

În rejudecare, apelul

declarat de pârâta SC S.T.X. SA Câmpulung împotriva acestei sentințe a fost

admis prin decizia nr. 32/A-C din 18 mai 2011 a Curții de Apel Pitești, în contradictoriu cu intimații-reclamanți P.B.N., P.M.V., P.I. și P.Ș., în calitate de moștenitori

ai reclamantului P.A., P.R., M.V. și P.I.D.

În consecință, sentința

primei instanțe a fost schimbată în parte, în sensul obligării pârâtei la plata

sumei de 228.855 lei contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul liber și

de sub construcție, pentru perioada ianuarie 2007-martie 2009, respingându-se

cererea de acordare a contravalorii lipsei de folosință pentru construcție.

Au fost menținute

restul dispozițiilor sentinței, compensându-se cheltuielile de judecată și

obligând pe intimați la plata sumei de 279 lei cheltuieli de judecată către

apelantă.

În considerentele

deciziei din apel s-a reținut, în aceleași împrejurări de fapt, caracterul

delictual al faptei pârâtei, cât și că, indiferent de acțiunile ilicite ale

pârâtei, reclamanții nu pot pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință a

clădirii asupra căreia nu puteau exercita, în realitate, folosința.

În ceea ce privește

întinderea terenului pentru care se impune acordarea lipsei de folosință, s-a

reținut că reclamanților li se cuvine pentru întreaga suprafață de teren, atât

cea liberă, cât și cea aflată sub clădirea pentru care s-a instituit în

favoarea pârâtei dreptul de retenție.

Acest raționament juridic

a mai făcut obiectul unei judecăți, în care s-a pronunțat irevocabil decizia

nr. 890 din 4 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar situația

de fapt nu a suferit modificări, fiind vorba doar despre o altă perioadă de

timp pentru care s-au solicitat despăgubiri, respectiv pentru intervalul mai

2003-decembrie 2006.

Instanța de apel a

mai reținut că dreptul de retenție instituit în favoarea pârâtei nu-i conferă

acesteia dreptul de a culege fructele bunului, care se cuvin proprietarului, astfel

că neplata datoriei reclamanților și care a determinat instituirea retenției nu

poate fi invocată de pârâtă drept temei al faptei sale de a închiria bunul unor

societăți comerciale, neputând fi, deci, exonerată de răspundere pentru fapta

sa ilicită.

În privința cererii

reconvenționale , instanța de apel a reținut faptul că pârâta a solicitat

contravaloarea îmbunătățirilor aduse clădirii reclamanților și a cheltuielilor

de întreținere și conservare a imobilului, însă, în privința îmbunătățirilor

instanța s-a pronunțat irevocabil printr-o altă hotărâre judecătorească, și

anume sentința nr. 1078 din 20 mai 2004, iar autorizația nr. 21962 din 22

noiembrie 1969 descoperită ulterior s-a stabilit că nu prezintă relevanță, de

vreme ce în litigiul anterior, au fost evaluate toate lucrările edificate,

aflate în teren.

În legătură cu

cheltuielile de întreținere și conservare a clădirii invocate a fi efectuate

după instituirea dreptului de retenție în anul 2004 s-a reținut că nu pot fi

acordate deoarece nu sunt dovedite în mod cert și, potrivit expertizelor

efectuate, nu sunt din categoria celor necesare și utile.

Împotriva acestei

decizii reclamanții și pârâta au declarat recurs.

recurs, reclamanții P.M.V., P.I. și P.Ș., în calitate de moștenitori ai

reclamantului P.A., decedat la data de 19 februarie 2010, P.B.N., P.R., M.V. și

P.I.D. au adus următoarele critici deciziei atacate:

1.a. Nelegalitatea

deciziei în legătură cu respingerea cererii de despăgubiri pentru părțile din

clădirea proprietatea reclamanților, închiriate de pârâtă unor terțe persoane

juridice prin depășirea ilicită a limitelor dreptului de retenție, atât sub

aspectul nemotivării înlăturării obligației de plată a acestor despăgubiri, cât

și al încălcării art. 483-485 raportat la art. 998 C. civ. (art. 304 pct. 7 și

9 C. proc. civ.).

1.b. Greșita

neacordare a despăgubirilor pentru teren, până la data pronunțării sentinței

primei instanțe, 5 noiembrie 2009 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la

art. 998 C. civ.).

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs reclamanții susțin că, deși calculele expertului P.N.

vizează despăgubiri până la data de 5 noiembrie 2009, împrejurarea că în primul

recurs, prin care s-a trimis cauza spre rejudecare, recurenții-reclamanți au

arătat că, din motive financiare legate de plata taxelor de timbru, recursul se

referă doar la despăgubirile calculate până în martie 2009, nu echivalează cu o

renunțare la judecată sau la dreptul de a cere aceste despăgubiri.

recursul declarat de pârâta SC S.T.X. SA Câmpulung, aceasta critică decizia în

baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru nelegalitate, în raport

de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În motivarea

recursului susține încălcarea dispozițiilor deciziei de casare care a dat o

dezlegare în drept, potrivit căreia titularii acțiunii în despăgubire nu pot

pretinde lipsa de folosință pentru terenul afectat de propriile lor construcții.

Se arată că, în mod

greșit s-a acordat preeminență principiului non reformatio in peius, în dauna

dispozițiilor imperative prevăzute de art. 315 C. proc. civ.

Astfel, deși în

rejudecare s-a ajuns la concluzia că suprafața liberă a terenului este de 77 mp

și pentru care reclamanților li se cuvin despăgubiri, totuși, în virtutea

principiului enunțat, instanța de apel a admis cererea de despăgubiri pentru

întreaga suprafață de 836,05 mp, motivând eronat că printr-o altă hotărâre

judecătorească vizând o altă perioadă, s-a avut din nou în vedere întreaga

suprafață de teren. Din acest punct de vedere, recurenta susține că această

problemă, a imposibilității acordării despăgubirilor constând în lipsa de

folosință pentru terenul afectat de construcții aflate în proprietatea

titularilor acțiunii în despăgubiri, s-a ridicat pentru prima dată, în prezentul

litigiu.

Recurenții-reclamanți

au depus la fila 24 concluzii scrise prin care au solicitat respingerea

recursului declarat de societatea pârâtă, arătând în apărare că, despăgubirile

sunt datorate pentru întreaga suprafață de teren, de 829 mp, în baza art. 998 C.

civ.

Tot printr-un script

intitulat ”concluzii scrise” (f.35), recurenta-pârâtă SC S.T.X. SA a solicitat

respingerea recursului reclamanților ca nefondat.

În susținerea lor,

pârâta arată că, motivarea instanței de apel cu privire la despăgubirile pentru

lipsa de folosință a construcției, respectiv a spațiilor din construcție

închiriate altor societăți comerciale este amplă, iar lipsa dreptului reclamanților

de a culege fructele lucrului pentru care există instituit un drept de retenție

în favoarea pârâtei, a fost statuată irevocabil prin decizia anterioară a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la

despăgubirile pentru teren, solicitate până la data de 5 noiembrie 2009, pârâta

arată că, sub acest aspect există autoritate de lucru judecat, în primul ciclu

procesual, prin decizia nr. 3512 din 26 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând recursurile

prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele:

Imobilul din litigiu,

constând în teren în suprafață de 839 mp și construcție, situat în Câmpulung, au

făcut inițial parte din fondul de comerț al SC S.T.X. SA, fiind folosit în

scopuri comerciale, pentru ca, ulterior, prin sentința nr. 50/F/2000 a Curții

de Apel Pitești să fie anulat certificatul de atestare a dreptului de

proprietate al pârâtei asupra terenului, iar prin decizia civilă nr. 2647 din 27

octombrie 2000 a Tribunalului Argeș să fie admisă acțiunea în revendicare inițiată

de autoarea decedată a reclamanților, P.V., în contradictoriu cu SC S.T.X. SA,

care a fost obligată să respecte dreptul de proprietate al reclamanților asupra

terenului de 836 mp și a unei clădiri aflate pe teren.

Întrucât pârâta a

continuat să folosească imobilul, între părți au avut loc mai multe litigii

având ca obiect lipsa de folosință a terenului în perioada 29 noiembrie

2001-decembrie 2006, soluționate în mod irevocabil.

De asemenea, SC S.T.X.

SA a promovat o acțiune pentru obligarea reclamanților la contravaloarea

îmbunătățirilor aduse imobilului, admisă prin sentința nr. 1078 din 20 mai 2004

a Judecătoriei Câmpulung, definitivă prin decizia nr. 2042/A/2004 a

Tribunalului Argeș și irevocabilă prin decizia civilă nr. 16050/2005 a Curții

de Apel Pitești. În consecință, pârâții acelei acțiuni, reclamanți în prezenta

cauză, au fost obligați la plata sumei de 4.231.926.127 ROL, iar până la

achitarea acesteia s-a instituit în favoarea pârâtei SC S.T.X. SA un drept de

retenție asupra construcției.

Obiectul acțiunii

promovate de reclamanți împotriva societății pârâte îl constituie cererea de

obligare a acesteia la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului în

perioada următoare celei până la care există hotărâre judecătorească

irevocabilă, iar al cererii reconvenționale, îl reprezintă cererea de obligare

a reclamanților la plata cheltuielilor efectuate de pârâtă asupra construcției și

neavute în vedere în procesul anterior.

Astfel, prin decizia

nr. 57/A-C din 22 mai 2007, a Curții de Apel Pitești s-a admis apelul declarat

împotriva sentinței comerciale nr. 112/C din 29 ianuarie 2007 a Tribunalului

Comercial Argeș și în consecință, a fost admisă

în parte acțiunea reclamanților, obligând pe pârâta SC S.T.X.

SA la plata sumei de 340.170,65 lei despăgubiri pentru folosința terenului

pentru perioada mai 2003 – decembrie 2006 și pentru clădire pentru perioada mai

2003 – octombrie 2004, a respins cererea de despăgubiri pentru clădire pentru

perioada noiembrie 2004 – decembrie 2006 și pentru viitor; a obligat pe pârâtă

la 3587,6 lei cheltuieli de judecată la fond și pe reclamanți la 6298,8 lei

cheltuieli de judecată în apel.

Instanța de apel a

considerat că pârâta a obținut un drept de retenție asupra clădirii – pentru

îmbunătățirile efectuate – la data de 27 octombrie 2004, nu și asupra

terenului, astfel încât despăgubirile pentru lipsa de folosință a acestuia se

cuvin proprietarilor, iar pentru lipsa de folosință a clădirii, despăgubirile

se restrâng la perioada anterioară instituirii definitive a dreptului de

retenție.

Decizia a rămas

irevocabilă prin decizia nr. 890 din 4 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a respins recursurile părților.

Statuările reținute

în mod irevocabil în acel litigiu, ca și dezlegările în drept au intrat în

puterea lucrului judecat și vor fi avute în vedere ca atare în prezentul

litigiu care repune în discuție aceleași aspecte, circumscrise însă unei alte

perioade de timp.

Din această

perspectivă s-a reținut că, dreptul de retenție nu conferă retentorului alte

prerogative decât acelea de conservare și întreținere a bunului, și are scopul

de a garanta creanța și a sancționa pe debitorul rău platnic.

În acest sens dreptul

de a culege fructele lucrului nu aparține nici creditorului, însă nici

debitorului, acesta din urmă suportând efectele naturii juridice de garanție

reală imperfectă a dreptului de retenție.

Neavând dreptul la

fructe pe întreaga perioadă de exercitare a acestui drept, reclamanților le

lipsește vocația de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosință, indiferent

de faptele și actele retentorului. Ei au însă opțiunea prin mijloace procesuale

distincte, de a limita eventualele abuzuri ale retentorului în exercițiul

drepturilor sale.

Așadar, de la data

rămânerii definitive a hotărârii judecătorești privind instituirea dreptului de

retenție, reclamanții nu mai beneficiază de fructele lucrului reținut, ca o

adevărată sancțiune civilă în sarcina debitorului rău platnic, căruia prin

derogare nu-i mai sunt recunoscute o parte din prerogativele dreptului de

proprietate.

Din acest punct de

vedere, în mod corect au fost respinse despăgubirile aferente construcției,

asupra căreia este instituit dreptul de retenție, iar criticile recurenților-reclamanți

sunt nefondate, atât din perspectiva punctului 7, cât și a punctului 9 al art.

304 C. proc. civ., instanța de apel argumentând corect acest aspect, și prin

trimiterile la hotărârile intrate în puterea lucrului judecat.

Folosința unui lucru,

neafectat de o garanție precum dreptul de retenție, fără acordul proprietarului

reprezintă însă un fapt ilicit, care creează în patrimoniul proprietarului

prejudiciul cuantificat în lipsa de folosință, așa încât între faptul cauzator

și prejudiciu există o legătură cauzală care a îndreptățit instanța să

caracterizeze răspunderea ca fiind delictuală și, în consecință să oblige

pârâta SC S.T.X. SA la plata contravalorii lipsei de folosință asupra

întregului teren.

Astfel, corect s-a reținut

că, interpretarea potrivit căreia terenul de sub construcție nu atrage o lipsă

de folosință în favoarea proprietarului nu poate fi însușită, în condițiile în

care pârâta nu a respectat limitele dreptului de retenție, continuând să

folosească întregul bun, deși retenția îi conferea numai posibilitatea de a

refuza restituirea bunului până la achitarea datoriei debitorilor-reclamanți,

similar unei excepții de neexecutare a contractului.

În ceea ce privește

critica vizând încălcarea art. 315 C. proc. civ. conform căruia instanța de

rejudecare trebuia să-și însușească raționamentul instanței de recurs se va reține

că aceste dispoziții legale nu au fost încălcate prin decizia supusă examinării

în recurs, deoarece distincția vizată prin decizia de casare, între terenul

ocupat de construcții și cel liber, urma să fie analizată din perspectiva unor

valori diferite a terenurilor neavând aceeași categorie de folosință, ceea ce,

în rejudecare s-a realizat, prin administrarea unei noi expertize, care a

evidențiat o valoare egală a acestor terenuri, pe unitatea de măsură.

Acesta a fost raționamentul

casării, pentru că, altminteri, dacă ar fi apreciat în acest sens, instanța de

recurs avea posibilitatea rejudecării fondului după casare și restrângerii

cuantumului despăgubirilor la terenul liber de construcții.

În ceea ce privește

critica reclamanților vizând perioada pentru care s-au acordat despăgubiri se

va reține corecta aplicare de către instanța de apel a principiului

disponibilității, raportat la art. 132 C. proc. civ., reclamanții arătând în

recursul declarat în primul ciclu procesual, că își restrâng criticile la

perioada avută în vedere de către expertul P.N. care, prin expertiza efectuată

în primă instanță a calculat despăgubirile până la data de 31 martie 2009.

În baza

considerentelor expuse,nefiind fondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. se vor respinge recursurile declarate de reclamanți și pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanții M.V., P.B.N., P.I. moștenitoarea a lui P.A.,

P.I.D., P.M.V. moștenitoarea a lui P.A., P.R., P.Ș. moștenitor al lui P.A. și

de pârâta SC S.T.X. SRL CÂMPULUNG împotriva deciziei nr. 32/A-C din 18 mai 2011

pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială, contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 noiembrie 2011.