ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3610/2011

Ședința publică de la 15 noiembrie 2011 Prin sentința comercială nr. 1099/C din 15 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș s-au admis în parte acțiunea precizată și cererea reconvențională și în consecință, pârâta SC S.T.X. SRL a fost obligată să plătească reclamanților P.B.N., P.A., P.R., M.V., P.I.D. suma de 436.773 lei contravaloarea lipsei de folosință a terenului și construcției, aferentă perioadei ianuarie 2007-octombrie 2009, a fost, de asemenea, obligată să înceteze orice act de folosință a imobilelor, urmând a se limita la întreținerea și conservarea clădirii, corespunzător dreptului de retenție. Totodată, reclamanții au fost obligați să-i plătească în solidar pârâtei suma de 68.443 lei contravaloarea cheltuielilor necesare și utile efectuate asupra construcției, fiind compensate cheltuielile de judecată, urmând ca societatea pârâtă să le plătească reclamanților o diferență de 6.000 lei.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Prin hotărâri judecătorești irevocabile s-a stabilit dreptul de proprietate al reclamanților asupra terenului și construcției în litigiu, precum și un drept de retenție în favoarea pârâtei, pentru valoarea îmbunătățirilor aduse clădirii, care însă nu-i conferă dreptul de a culege fructele,fiind ținut să le restituie proprietarului debitor, la data plății datoriei și a predării. În consecință, pârâta a fost obligată la plata despăgubirilor rezultate din folosința bunului, calculată corespunzător chiriei, conform expertizei administrate. Cu privire la cererea reconvențională s-a reținut că pârâta nu a fost în măsură, potrivit art. 1169 C. civ.

să probeze susținerile sale legate de cheltuielile pretinse, data efectuării lor, raportat la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamanții sunt proprietarii imobilelor, dată de la care pârâta a încetat să mai fie posesor de bună-credință. În această situație, s-a reținut că, pârâta este îndreptățită doar la cheltuielile necesare și parțial a celor utile, în măsura adaosului la valoare, socotit în momentul restituirii.

Prin decizia nr. 16/AC din 25 februarie 2010, Curtea de Apel Pitești a admis apelul pârâtei împotriva sentinței comerciale nr. 1099/C din 5 noiembrie 2009 pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat-o la plata sumei de 103.737,97 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul de 421,13mp, pentru perioada ianuarie 2007-martie 2009. Recursul declarat de reclamanți împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3512 din 26 octombrie 2010, care a trimis cauza spre rejudecare, reținând că expertizele administrate la fond, în stabilirea despăgubirilor pentru lipsa de folosință nu au determinat distincția între suprafața afectată de construcția proprietatea reclamanților și suprafața liberă de construcție.

De asemenea, nu s-au argumentat criteriile avute în vedere de instanță la determinarea cuantumului despăgubirilor. În rejudecare, apelul declarat de pârâta SC S.T.X. SA Câmpulung împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 32/A-C din 18 mai 2011 a Curții de Apel Pitești, în contradictoriu cu intimații-reclamanți P.B.N., P.M.V., P.I. și P.Ș., în calitate de moștenitori ai reclamantului P.A., P.R., M.V. și P.I.D. În consecință, sentința primei instanțe a fost schimbată în parte, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 228.855 lei contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul liber și de sub construcție, pentru perioada ianuarie 2007-martie 2009, respingându-se cererea de acordare a contravalorii lipsei de folosință pentru construcție.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței, compensându-se cheltuielile de judecată și obligând pe intimați la plata sumei de 279 lei cheltuieli de judecată către apelantă. În considerentele deciziei din apel s-a reținut, în aceleași împrejurări de fapt, caracterul delictual al faptei pârâtei, cât și că, indiferent de acțiunile ilicite ale pârâtei, reclamanții nu pot pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință a clădirii asupra căreia nu puteau exercita, în realitate, folosința. În ceea ce privește întinderea terenului pentru care se impune acordarea lipsei de folosință, s-a reținut că reclamanților li se cuvine pentru întreaga suprafață de teren, atât cea liberă, cât și cea aflată sub clădirea pentru care s-a instituit în favoarea pârâtei dreptul de retenție.

Acest raționament juridic a mai făcut obiectul unei judecăți, în care s-a pronunțat irevocabil decizia nr. 890 din 4 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar situația de fapt nu a suferit modificări, fiind vorba doar despre o altă perioadă de timp pentru care s-au solicitat despăgubiri, respectiv pentru intervalul mai 2003-decembrie 2006. Instanța de apel a mai reținut că dreptul de retenție instituit în favoarea pârâtei nu-i conferă acesteia dreptul de a culege fructele bunului, care se cuvin proprietarului, astfel că neplata datoriei reclamanților și care a determinat instituirea retenției nu poate fi invocată de pârâtă drept temei al faptei sale de a închiria bunul unor societăți comerciale, neputând fi, deci, exonerată de răspundere pentru fapta sa ilicită.

În privința cererii reconvenționale , instanța de apel a reținut faptul că pârâta a solicitat contravaloarea îmbunătățirilor aduse clădirii reclamanților și a cheltuielilor de întreținere și conservare a imobilului, însă, în privința îmbunătățirilor instanța s-a pronunțat irevocabil printr-o altă hotărâre judecătorească, și anume sentința nr. 1078 din 20 mai 2004, iar autorizația nr. 21962 din 22 noiembrie 1969 descoperită ulterior s-a stabilit că nu prezintă relevanță, de vreme ce în litigiul anterior, au fost evaluate toate lucrările edificate, aflate în teren. În legătură cu cheltuielile de întreținere și conservare a clădirii invocate a fi efectuate după instituirea dreptului de retenție în anul 2004 s-a reținut că nu pot fi acordate deoarece nu sunt dovedite în mod cert și, potrivit expertizelor efectuate, nu sunt din categoria celor necesare și utile.

Împotriva acestei decizii reclamanții și pârâta au declarat recurs. 1. Prin cererea de recurs, reclamanții P.M.V., P.I. și P.Ș., în calitate de moștenitori ai reclamantului P.A., decedat la data de 19 februarie 2010, P.B.N., P.R., M.V. și P.I.D. au adus următoarele critici deciziei atacate: 1.a. Nelegalitatea deciziei în legătură cu respingerea cererii de despăgubiri pentru părțile din clădirea proprietatea reclamanților, închiriate de pârâtă unor terțe persoane juridice prin depășirea ilicită a limitelor dreptului de retenție, atât sub aspectul nemotivării înlăturării obligației de plată a acestor despăgubiri, cât și al încălcării art. 483-485 raportat la art. 998 C. civ. (art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ.). 1.b. Greșita neacordare a despăgubirilor pentru teren, până la data pronunțării sentinței primei instanțe, 5 noiembrie 2009 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 998 C. civ.). În dezvoltarea acestui motiv de recurs reclamanții susțin că, deși calculele expertului P.N. vizează despăgubiri până la data de 5 noiembrie 2009, împrejurarea că în primul recurs, prin care s-a trimis cauza spre rejudecare, recurenții-reclamanți au arătat că, din motive financiare legate de plata taxelor de timbru, recursul se referă doar la despăgubirile calculate până în martie 2009, nu echivalează cu o renunțare la judecată sau la dreptul de a cere aceste despăgubiri. 2. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta SC S.T.X.

SA Câmpulung, aceasta critică decizia în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru nelegalitate, în raport de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. În motivarea recursului susține încălcarea dispozițiilor deciziei de casare care a dat o dezlegare în drept, potrivit căreia titularii acțiunii în despăgubire nu pot pretinde lipsa de folosință pentru terenul afectat de propriile lor construcții. Se arată că, în mod greșit s-a acordat preeminență principiului non reformatio in peius, în dauna dispozițiilor imperative prevăzute de art. 315 C. proc. civ.

Astfel, deși în rejudecare s-a ajuns la concluzia că suprafața liberă a terenului este de 77 mp și pentru care reclamanților li se cuvin despăgubiri, totuși, în virtutea principiului enunțat, instanța de apel a admis cererea de despăgubiri pentru întreaga suprafață de 836,05 mp, motivând eronat că printr-o altă hotărâre judecătorească vizând o altă perioadă, s-a avut din nou în vedere întreaga suprafață de teren. Din acest punct de vedere, recurenta susține că această problemă, a imposibilității acordării despăgubirilor constând în lipsa de folosință pentru terenul afectat de construcții aflate în proprietatea titularilor acțiunii în despăgubiri, s-a ridicat pentru prima dată, în prezentul litigiu.

Recurenții-reclamanți au depus la fila 24 concluzii scrise prin care au solicitat respingerea recursului declarat de societatea pârâtă, arătând în apărare că, despăgubirile sunt datorate pentru întreaga suprafață de teren, de 829 mp, în baza art. 998 C. civ. Tot printr-un script intitulat ”concluzii scrise” (f.35), recurenta-pârâtă SC S.T.X. SA a solicitat respingerea recursului reclamanților ca nefondat. În susținerea lor, pârâta arată că, motivarea instanței de apel cu privire la despăgubirile pentru lipsa de folosință a construcției, respectiv a spațiilor din construcție închiriate altor societăți comerciale este amplă, iar lipsa dreptului reclamanților de a culege fructele lucrului pentru care există instituit un drept de retenție în favoarea pârâtei, a fost statuată irevocabil prin decizia anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la despăgubirile pentru teren, solicitate până la data de 5 noiembrie 2009, pârâta arată că, sub acest aspect există autoritate de lucru judecat, în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 3512 din 26 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele: Imobilul din litigiu, constând în teren în suprafață de 839 mp și construcție, situat în Câmpulung, au făcut inițial parte din fondul de comerț al SC S.T.X. SA, fiind folosit în scopuri comerciale, pentru ca, ulterior, prin sentința nr. 50/F/2000 a Curții de Apel Pitești să fie anulat certificatul de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei asupra terenului, iar prin decizia civilă nr. 2647 din 27 octombrie 2000 a Tribunalului Argeș să fie admisă acțiunea în revendicare inițiată de autoarea decedată a reclamanților, P.V., în contradictoriu cu SC S.T.X.

SA, care a fost obligată să respecte dreptul de proprietate al reclamanților asupra terenului de 836 mp și a unei clădiri aflate pe teren. Întrucât pârâta a continuat să folosească imobilul, între părți au avut loc mai multe litigii având ca obiect lipsa de folosință a terenului în perioada 29 noiembrie 2001-decembrie 2006, soluționate în mod irevocabil. De asemenea, SC S.T.X. SA a promovat o acțiune pentru obligarea reclamanților la contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, admisă prin sentința nr. 1078 din 20 mai 2004 a Judecătoriei Câmpulung, definitivă prin decizia nr. 2042/A/2004 a Tribunalului Argeș și irevocabilă prin decizia civilă nr. 16050/2005 a Curții de Apel Pitești. În consecință, pârâții acelei acțiuni, reclamanți în prezenta cauză, au fost obligați la plata sumei de 4.231.926.127 ROL, iar până la achitarea acesteia s-a instituit în favoarea pârâtei SC S.T.X.

SA un drept de retenție asupra construcției. Obiectul acțiunii promovate de reclamanți împotriva societății pârâte îl constituie cererea de obligare a acesteia la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului în perioada următoare celei până la care există hotărâre judecătorească irevocabilă, iar al cererii reconvenționale, îl reprezintă cererea de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor efectuate de pârâtă asupra construcției și neavute în vedere în procesul anterior. Astfel, prin decizia nr. 57/A-C din 22 mai 2007, a Curții de Apel Pitești s-a admis apelul declarat împotriva sentinței comerciale nr. 112/C din 29 ianuarie 2007 a Tribunalului Comercial Argeș și în consecință, a fost admisă în parte acțiunea reclamanților, obligând pe pârâta SC S.T.X.

SA la plata sumei de 340.170,65 lei despăgubiri pentru folosința terenului pentru perioada mai 2003 – decembrie 2006 și pentru clădire pentru perioada mai 2003 – octombrie 2004, a respins cererea de despăgubiri pentru clădire pentru perioada noiembrie 2004 – decembrie 2006 și pentru viitor; a obligat pe pârâtă la 3587,6 lei cheltuieli de judecată la fond și pe reclamanți la 6298,8 lei cheltuieli de judecată în apel. Instanța de apel a considerat că pârâta a obținut un drept de retenție asupra clădirii – pentru îmbunătățirile efectuate – la data de 27 octombrie 2004, nu și asupra terenului, astfel încât despăgubirile pentru lipsa de folosință a acestuia se cuvin proprietarilor, iar pentru lipsa de folosință a clădirii, despăgubirile se restrâng la perioada anterioară instituirii definitive a dreptului de retenție.

Decizia a rămas irevocabilă prin decizia nr. 890 din 4 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a respins recursurile părților. Statuările reținute în mod irevocabil în acel litigiu, ca și dezlegările în drept au intrat în puterea lucrului judecat și vor fi avute în vedere ca atare în prezentul litigiu care repune în discuție aceleași aspecte, circumscrise însă unei alte perioade de timp. Din această perspectivă s-a reținut că, dreptul de retenție nu conferă retentorului alte prerogative decât acelea de conservare și întreținere a bunului, și are scopul de a garanta creanța și a sancționa pe debitorul rău platnic. În acest sens dreptul de a culege fructele lucrului nu aparține nici creditorului, însă nici debitorului, acesta din urmă suportând efectele naturii juridice de garanție reală imperfectă a dreptului de retenție.

Neavând dreptul la fructe pe întreaga perioadă de exercitare a acestui drept, reclamanților le lipsește vocația de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosință, indiferent de faptele și actele retentorului. Ei au însă opțiunea prin mijloace procesuale distincte, de a limita eventualele abuzuri ale retentorului în exercițiul drepturilor sale. Așadar, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești privind instituirea dreptului de retenție, reclamanții nu mai beneficiază de fructele lucrului reținut, ca o adevărată sancțiune civilă în sarcina debitorului rău platnic, căruia prin derogare nu-i mai sunt recunoscute o parte din prerogativele dreptului de proprietate. Din acest punct de vedere, în mod corect au fost respinse despăgubirile aferente construcției, asupra căreia este instituit dreptul de retenție, iar criticile recurenților-reclamanți sunt nefondate, atât din perspectiva punctului 7, cât și a punctului 9 al art. 304 C. proc.

civ., instanța de apel argumentând corect acest aspect, și prin trimiterile la hotărârile intrate în puterea lucrului judecat. Folosința unui lucru, neafectat de o garanție precum dreptul de retenție, fără acordul proprietarului reprezintă însă un fapt ilicit, care creează în patrimoniul proprietarului prejudiciul cuantificat în lipsa de folosință, așa încât între faptul cauzator și prejudiciu există o legătură cauzală care a îndreptățit instanța să caracterizeze răspunderea ca fiind delictuală și, în consecință să oblige pârâta SC S.T.X. SA la plata contravalorii lipsei de folosință asupra întregului teren.

Astfel, corect s-a reținut că, interpretarea potrivit căreia terenul de sub construcție nu atrage o lipsă de folosință în favoarea proprietarului nu poate fi însușită, în condițiile în care pârâta nu a respectat limitele dreptului de retenție, continuând să folosească întregul bun, deși retenția îi conferea numai posibilitatea de a refuza restituirea bunului până la achitarea datoriei debitorilor-reclamanți, similar unei excepții de neexecutare a contractului. În ceea ce privește critica vizând încălcarea art. 315 C. proc. civ.

conform căruia instanța de rejudecare trebuia să-și însușească raționamentul instanței de recurs se va reține că aceste dispoziții legale nu au fost încălcate prin decizia supusă examinării în recurs, deoarece distincția vizată prin decizia de casare, între terenul ocupat de construcții și cel liber, urma să fie analizată din perspectiva unor valori diferite a terenurilor neavând aceeași categorie de folosință, ceea ce, în rejudecare s-a realizat, prin administrarea unei noi expertize, care a evidențiat o valoare egală a acestor terenuri, pe unitatea de măsură. Acesta a fost raționamentul casării, pentru că, altminteri, dacă ar fi apreciat în acest sens, instanța de recurs avea posibilitatea rejudecării fondului după casare și restrângerii cuantumului despăgubirilor la terenul liber de construcții.

În ceea ce privește critica reclamanților vizând perioada pentru care s-au acordat despăgubiri se va reține corecta aplicare de către instanța de apel a principiului disponibilității, raportat la art. 132 C. proc. civ., reclamanții arătând în recursul declarat în primul ciclu procesual, că își restrâng criticile la perioada avută în vedere de către expertul P.N. care, prin expertiza efectuată în primă instanță a calculat despăgubirile până la data de 31 martie 2009. În baza considerentelor expuse,nefiind fondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se vor respinge recursurile declarate de reclamanți și pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții M.V., P.B.N., P.I. moștenitoarea a lui P.A., P.I.D., P.M.V. moștenitoarea a lui P.A., P.R., P.Ș. moștenitor al lui P.A. și de pârâta SC S.T.X. SRL CÂMPULUNG împotriva deciziei nr. 32/A-C din 18 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2011.